Raport OMM 2025-2029 - Noi recorduri globale de temperaturi iminente până la finalul deceniului
Acest raport este emis anual de către Organizația Meteorologică Mondială (OMM) și oferă o sinteză a predicțiilor climatice globale anuale și decenale, iar cele mai recente date arată o prognoză îngrijoratoare în ceea ce privește creșterea temperaturileor medii globale.
Acest raport este emis anual de către Organizația Meteorologică Mondială (OMM) și oferă o sinteză a predicțiilor climatice globale anuale și decenale, iar cele mai recente date arată o prognoză îngrijoratoare în ceea ce privește creșterea temperaturileor medii globale.
Punctele cheie:
Căldura extremă devine normalul. În fiecare an din 2025-2029, temperatura medie globală este prognozată cu 1,2 – 1,9 °C peste nivelul pre-industrial (1850-1900).
Relevanță: Aceste proiecții climatice arată că limitele istorice ale climei (Figura 1) sunt depășite în mod constant, ceea ce confirmă urgența politicilor climatice.
Impactul așteptat: Mai multe valuri de căldură severe, creșterea cererii de energie pentru răcire, risc crescut de mortalitate asociată căldurii și productivitate agricolă afectată în zonele sensibile la stres termic.
Pragul-limită de 1,5 °C va fi depășit temporar. Sunt 86 % șanse ca cel puțin un an din intervalul 2025–2029 să depășească pragul 1,5 °C și 70 % șanse ca media celor cinci ani să depășească acest prag.
Relevanță: 1,5 °C este reperul-cheie al Acordului de la Paris iar o depășire a acestuia reduce sub sentimentul de „siguranță” climatică și socio-economică care există sub acest prag.
Impact așteptat: Creștere frecvenței, intensității și duratei fenomenelor extreme (precum ploile torențiale, secete, incendii), presiunii asupra asiguratorilor și a planurilor de adaptare urbană.
Foarte probabil un nou record absolut. Există 80 % șanse ca unul dintre anii 2025-2029 să fie cel mai cald din istorie (peste recordul din 2024) și chiar 1 % șanse ca un an să atingă +2 °C.
Relevanță: Recordurile de temperatură sunt indicatori clar ai schimbărilor climatice ceea ce pune presiunea pentru acțiune.
Impact așteptat: Topirea accelerată a gheții, afectarea lanțurilor de aprovizionare (agricultură, transport) și costuri economice mai mari asociate fenomenelor extreme.
Tendința pe termen lung rămâne (încă) sub 1,5 °C. Media pe decenii nu a depășit pentru moment limita Acordului de la Paris.
Relevanță: Acest lucru arată clar că reducerea emisiilor poate încă stabiliza climatul pe termen lung dacă ritmul de reducere se intensifică rapid.
Impact așteptat: Menține oportunitățile pentru investiții către o „tranziție justă” și pentru planuri de adaptare calibrate la un scenariu < 1,5 °C pe termen lung.
El Niño/La Niña neutru în ansamblu. Modelele indică condiții amestecate sau neutre în Pacific, fără un singur tip ENSO dominant.
Relevanță: ENSO influențează are o influneță globală, iar neutralitatea complică prognozele sezoniere, necesitând planuri mai flexibile.
Impact așteptat: “Volatilitate climatică” în care unele regiuni pot alterna rapid între secetă și precipitații excesive, afectând agricultura și gestionarea resurselor de apă.
Arctica se încălzește de ~3,5 ori mai repede.
Iernile arctice 2025-2029 vor fi, în medie, cu 2,4 °C mai calde decât perioada 1991-2020.
Relevanță: Acest fenomenul este un semnal de alarmă pentru stabilitatea circulațiilor atmosferice globale.
Impact așteptat: Topirea permafrostului emite suplimentar metan (un gaz cu efect de seră), creșterea nivelul mărilor sau o posibilă modificare a traiectoriile curenților-jet, (ceea ce poate aduce episoade extreme de frig sau căldură la latitudinile medii).
Gheața arctică continuă să scadă. Se prevăd pierderi suplimentare în martie în mările Barents, Bering și Okhotsk.
Relevanță: Gheața marină are un impact asupra energiei solare absorbite de Oceanul Arctic, iar dispariția ei accelerează încălzirea regională.
Impact așteptat: Deschidere mai lungă a rutelor de transport polar, impact asupra habitatelor pentru fauna arctică și feedback climatic pozitiv prin scăderea albedoului.
Schimbări în distribuția precipitațiilor: Mai umed decât normal în Sahel, nordul Europei, Alaska și Siberia; mai uscat decât normal în Amazon;
Relevanță: Distribuția precipitațiilor determină securitatea alimentară și disponibilitatea apei.
Impact așteptat: Pentru Sahel și Nordul Europa – potențial agricol mai bun, dar cu risc de inundații. Pentru Amazon stres hidric sporit care înseamnă un risc crescut de incendii forestiere și pierdere de biodiversitate.
Graficul ilustrează evoluția temperaturii medii globale și a populației de-a lungul ultimilor 500.000 de ani, evidențiind în același timp cât de stabilă a fost clima în perioada care a permis dezvoltarea civilizației noastre.
Istoricul climatic al acestui deceniu - Un semnal de alarmă
Anul 2024 a fost cel mai cald an din istoria observațiilor meteorologice. Conform setului de date ERA5 furnizate de Copernicus Climate Change Service, în 2024 temperatura medie la nivel global a fost de 15,1°C, ceea ce înseamnă o diferență 1,6°C față de perioada de referință 1850–1900. Astfel, 2024 este primul an din istoria observațiilor meteorologice când temperatura medie globală depășește pragul de 1.5°C stabilit prin Acordul de la Paris din 2015. Comparativ cu recordul anterior stabilit în 2023, anul 2024 a fost cu 0,12°C mai cald. Începând cu luna iunie, fiecare lună a anului 2023 a fost mai caldă decât luna corespunzătoare din orice an anterior (1940–2022), iulie și augustul fiind cele mai calde înregistrate vreodată.
Raportul OMM reconfirmă faptul că 2024 acest fapt, setul de date indicând către o temperatură medie globală aproape de suprafață estimată la 1,55 °C ± 0,13 °C peste nivelul de referință din perioada 1850–1900. Temperaturile aproape de suprafață în 2024 au fost mai ridicate decât media pe termen lung aproape peste tot pe uscat, cu anomalii termice deosebit de mari în regiunile tropicale, America de Nord, Africa de Nord, Europa și părți din Asia.
În perioada 2020–2024, anomaliile pozitive au fost răspândite pe scară largă, cu excepția Pacificului tropical estic și a unor părți din America de Sud, Australia și India. Aceste anomalii au fost cele mai pronunțate la latitudinile înalte din emisfera nordică, în special în Arctica, și au fost în general mai mari pe uscat decât pe ocean, cu excepția Pacificului de Nord. Această perioadă a fost marcată de condiții La Niña timp de trei ani consecutivi.
De asemenea, recenta iarnă se înscrie în tendința îngrijorătoare de încălzire globală deoarece temperatura medie în Europa pentru sezonul de iarnă 2024–2025 a fost cu 1,46°C mai ridicată decât cea a perioadei de referință. Acest indicator plasează iarna recent încheiată pe poziția a doua în clasamentul celor mai calde ierni înregistrate vreodată în Europa, la egalitate cu iarna 2015–2016 (cu o diferență foarte mică de 0,01°C). În același timp această valoare este doar cu puțin mai mare decât anomalia temperaturii pentru iarna 2022–2023 și 2023–2024 (locul 1,44°C) și cu 1,38°C mai scăzută decât valoare recordul înregistrat în iarna 2019-2020, când temperatura medie a fost cu 2,84°C peste temperatura medie a perioadei de referință. Cert este faptul că aceste anomalii termice se înscriu într-un context global alarmant.
Recordurile de temperatură vor continua să fie doborâte, iar efectele (ploi intense, secete, valuri de căldură, topirea gheții) vor fi tot mai vizibile. Reducerea rapidă a emisiilor și adaptarea infrastructurii rămân cele mai sigure căi de limitare a impactului.
Dr. Bogdan Antonescu
este cercetător în domeniul meteorologiei și climatologiei, lector la Facultatea de Fizică a Universității din București și cercetător la Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Fizica Pământului, cu expertiză în studiul furtunilor severe și al fenomenelor meteorologice extreme în contextul schimbărilor climatice. Printre contribuțiile sale se numără dezvoltarea primei climatologii a tornadelor din România și a unei climatologii detaliate a tornadelor din Europa. Bogdan este implicat în proiecte de cercetare și colaborează cu instituții academice și de cercetare pentru a studia impactul schimbărilor climatice asupra fenomenelor meteorologice extreme. Bogdan este, de asemenea, implicat activ în comunicarea științei, promovând înțelegerea publică a schimbărilor climatice și a impactului acestora asupra fenomenelor extreme.
De ce schimbările climatice provoacă o încălzire mai mare pe uscat comparativ cu mările și oceanele?
În perioada 1970–2024, analiza arată că temperatura a crescut cu 1,23°C deasupra mării, cu 1,85°C deasupra uscatului și cu 1,44°C în total. Creșterea temperaturii este, așadar, cu 50% mai mare pe uscat decât pe mare — o diferență care se preconizează că va persista și în viitor. De ce se întâmplă acest lucru?
Creșterea concentrației gazelor cu efect de seră în atmosfera Pământului intensifică fenomenul de seră și conduce la încălzirea suprafeței Terrei. Harta de mai jos evidențiază creșterea temperaturii la 2 metri deasupra solului din anul 1970 până în 2024, conform datelor ERA5 ale serviciului Copernicus al Uniunii Europene. Este evident că amploarea încălzirii nu este aceeași în toate latitudinile și longitudinile geografice ale Pământului, ci pare să urmeze două tipare de bază. Mai precis, creșterea temperaturii este mai mare deasupra uscatului în comparație cu marea și în Cercul Arctic comparativ cu latitudinile geografice mai sudice. Astfel, în perioada 1970–2024, analiza arată că temperatura a crescut cu 1,23°C deasupra mării, cu 1,85°C deasupra uscatului și cu 1,44°C în total. Creșterea temperaturii este, așadar, cu 50% mai mare pe uscat decât pe mare — o diferență care se preconizează că va persista și în viitor. De ce se întâmplă acest lucru?
Figura 1: Modificarea temperaturii la 2 metri deasupra suprafeței în perioada 1970-2024, conform datelor ERA5 din serviciul Copernicus al Uniunii Europene. Schimbarea totală este calculată ca o acumulare a tendinței anuale medii pe parcursul acestor 55 de ani. Sursa foto: Copernicus via Climatebook
În primul rând, apa are o capacitate termică specifică mai mare decât toate corpurile solide din natură, inclusiv solul Pământului. Asta înseamnă că este necesară mai multă căldură pentru a crește temperatura apei, deoarece o parte din această căldură este absorbită de legăturile de hidrogen puternice care țin moleculele împreună și, prin urmare, nu crește energia lor cinetică (adică temperatura). Această caracteristică, combinată cu amestecul continuu dintre straturile de suprafață și cele inferioare ale mării, are ca rezultat rezistența oceanelor la schimbările de temperatură (inerție termică). Este motivul pentru care temperatura mării are o variație sezonieră mai mică decât cea a uscatului și o diferență de fază față de aceasta (de exemplu, temperatura maximă de la suprafață în Marea Ionică are loc, în medie, la mijlocul lunii august, cu aproximativ 10 zile după maximul de temperatură al uscatului învecinat).
Prin raționamentul de mai sus, se încearcă uneori în mod firesc să se explice și faptul că schimbarea climatică provoacă o încălzire mai intensă pe uscat decât pe mare. Dar ce s-ar întâmpla dacă inerția termică a oceanelor ar fi cauza principală a acestui contrast? Să presupunem că, la un moment dat în viitor, concentrațiile gazelor cu efect de seră încetează să crească și lăsăm planeta să ajungă la un echilibru climatic fără alte intervenții, adică temperatura să se stabilizeze. În absența altor procese, pentru ca suprafața planetei să ajungă la un echilibru climatic în fața concentrațiilor crescute de gaze cu efect de seră, temperatura sa ar trebui să crească atât cât este necesar pentru ca radiația emisă de aceasta să fie egală cu radiația incidentă pe care o absoarbe (care crește pe măsură ce fenomenul se intensifică). Magnitudinea acestei creșteri este determinată de legea Stefan-Boltzmann și ar trebui să fie aceeași atât pe uscat, cât și pe mare, deoarece ambele suprafețe sunt supuse aceleiași influențe radiaționale (în engleză: radiative forcing) din cauza distribuției omogene a gazelor cu efect de seră. Din cauza diferenței în capacitatea termică, suprafața uscatului va atinge această creștere relativ repede, în timp ce suprafața oceanului va avea nevoie de câteva secole pentru a se încălzi în aceeași măsură.
Laureatul Premiului Nobel pentru Fizică, Syukuro Manabe, împreună cu colegii săi, au realizat experimentul de mai sus în anul 1991 folosind un model climatic destul de avansat pentru acea perioadă. Au constatat că, atunci când clima a ajuns la un echilibru, creșterea temperaturii mării nu a atins nivelul celei de pe uscat, ci a rămas vizibil mai scăzută. Acesta a fost un prim indiciu că inerția termică a oceanelor nu este motivul principal al încălzirii mai blânde a acestora comparativ cu uscatul.
Mecanismul care a fost favorizat în studiul respectiv, precum și în altele ulterioare, avea legătură cu bilanțul energetic la suprafața planetei. Evaporarea apei este un proces care extrage energie din mediu pentru a rupe legăturile de hidrogen (și deci pentru a transforma apa lichidă în vapori), răcind astfel suprafața. Odată cu încălzirea planetei, energia cinetică a moleculelor de apă crește, ceea ce face evaporarea mai ușoară. Însă, deoarece pe uscat apa este limitată (în special în perioadele și regiunile aride), iar în mare se găsește din abundență, creșterea evaporării — și deci răcirea cauzată de aceasta — este mai pronunțată în mare. Pe uscat, dimpotrivă, energia suplimentară (din cauza intensificării efectului de seră), care nu este consumată în evaporarea apei, duce la creșterea temperaturii prin fluxuri de căldură sensibilă în loc de căldură latentă.
În 2008, o echipă de cercetători de la Universitatea Reading și de la Met Office Hadley Centre din Anglia a propus un alt mecanism important în spatele diferenței dintre încălzirea uscatului și cea a mării. Acesta implică procese din atmosferă și se bazează pe ipoteza realistă că, la o anumită altitudine în troposfera inferioară, nu există nicio neomogenitate în încălzire. Deoarece atmosfera de deasupra oceanelor este mai bogată în vapori de apă, temperatura scade cu înălțimea într-un ritm mai lent decât în aerul uscat de pe uscat. Acest lucru se datorează eliberării căldurii latente de condensare pe măsură ce aerul umed se ridică și se răcește până când atinge punctul de rouă. În condițiile încălzirii globale, aerul poate reține mai mulți vapori de apă (legea Clausius-Clapeyron) și, după cum s-a menționat mai sus, evaporarea crește într-o mai mare măsură pe mare decât pe uscat. Aceste condiții fac ca temperatura aerului mai cald și cu umiditate semnificativ crescută de deasupra mării să scadă cu o viteză și mai mică în funcție de înălțime, în timp ce viteza în profilul corespunzător de pe uscat nu scade în aceeași măsură. Prin urmare, deoarece temperatura la o anumită înălțime a troposferei este aceeași pe ambele suprafețe, iar rata de scădere a temperaturii cu înălțimea scade mai mult pe mare, rezultă că încălzirea pe suprafața terestră va fi mai pronunțată.
Cercetările ulterioare au concluzionat că aceste două mecanisme acționează în paralel și sunt factori mai importanți decât inerția termică a oceanelor. Mecanismele secundare care au fost propuse și care afectează în mod disproporționat încălzirea uscatului și a mării sunt:
Reducerea numărului de nori joși de pe uscat (care încălzesc suprafața);
Reducerea suprafeței de teren acoperită cu gheață sau zăpadă (astfel încât radiația solară reflectată este redusă și terenul este încălzit);
Închiderea porilor frunzelor (stomatelor) în condiții de creștere a concentrației de dioxid de carbon pentru a reține apa (astfel încât transpirația plantelor, un proces care determină răcirea mediului, precum evaporarea, este redusă).
Trebuie subliniat faptul că contribuția fiecărui mecanism și gradul lor de interacțiune în fiecare anotimp al anului și în fiecare regiune a globului sunt dificil de cuantificat cu precizie și fac obiectul cercetărilor de până acum.
Valurile de caldură marine - an factor adițional și un semnal de alarmă
Conform ultimului raport IPCC, la nivel global frecvența de apariție, durata și intensitatea valurilor de căldură a crescut comparativ cu perioada preindustrială. Proiecțiile climatice arată că această modificare a caracteristicilor valurilor de căldură va continua odată cu creșterea temperaturii medii globale.
Există însă și valurile de căldură care se produc în mări sau oceane, numite valuri de căldură marine. În cazul unui val de căldură marin temperatura la suprafața oceanului sau a mării este mare — comparativ cu climatologia pentru o anumită regiune și pentru o anumită perioadă din timpul anului —pentru o perioadă lungă de timp (cel puțin 5 zile consecutive).
Un factor notabil legat de temperaturile mărilor și oceanelor este este cel al valurilor de caldură marine. În Marea Neagră durata medie a valurilor de căldură marine a fost între 13 și 19 zile. Pentru intervalul de timp analizat (1895-2022) a fost observată o creștere a frecvenței de apariție a valurilor de căldură marine între 0.75 și 2.25 cazuri pe 10 ani în special în regiunea de est a Mării Negre. Așadar nu numai că aceste valuri de căldură există și în Marea Neagră dar a crescut atât numărul cât și durata lor începând cu 1985.
Dr. Bogdan Antonescu
este cercetător în domeniul meteorologiei și climatologiei, lector la Facultatea de Fizică a Universității din București și cercetător la Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Fizica Pământului, cu expertiză în studiul furtunilor severe și al fenomenelor meteorologice extreme în contextul schimbărilor climatice. Printre contribuțiile sale se numără dezvoltarea primei climatologii a tornadelor din România și a unei climatologii detaliate a tornadelor din Europa. Bogdan este implicat în proiecte de cercetare și colaborează cu instituții academice și de cercetare pentru a studia impactul schimbărilor climatice asupra fenomenelor meteorologice extreme. Bogdan este, de asemenea, implicat activ în comunicarea științei, promovând înțelegerea publică a schimbărilor climatice și a impactului acestora asupra fenomenelor extreme.
Notă: Acest material a fost preluat de pe platforma Climatebook. Linkul către materialul original este disponibil aici.
Președinția României – un actor cheie în definirea direcției climatice pentru viitor
Președinția României reprezinta o pârghie strategică pentru accelerarea politicilor climatice. Aceasta poate să impulsioneze angajamentele climatice, să reprezinte o punte între societatea civilă și clasa politică iar președintele României poate fi una din cele mai puternice voci ce poate da o direcție in materie de educație, securitate națională si discurs public cu privire la impactul schimbarilor climatice si ce poate fi făcut pentru a combate efectele acestora.
Președinția României reprezintă o pârghie strategică pentru accelerarea politicilor climatice. Aceasta poate să impulsioneze angajamentele climatice, să reprezinte o punte între societatea civilă și clasa politică iar președintele României poate fi una din cele mai puternice voci ce poate da o direcție în materie de educație, securitate națională și discurs public cu privire la impactul schimbărilor climatice și ce poate fi făcut pentru a combate efectele acestora.
De ce este importantă Președinția României pentru politicile climatice?
În arhitectura instituțională a României, Președinția are un rol esențial în stabilirea direcțiilor strategice, inclusiv în domeniul politicilor climatice. Chiar dacă deciziile administrative și legislative privind clima sunt gestionate preponderent de guvern și parlament, Președinția exercită o influență majoră prin mai multe canale:
Definirea priorităților naționale și europene
Președintele poate plasa schimbările climatice în centrul agendei naționale, asumând leadership-ul în acest domeniu și folosindu-și poziția pentru a promova integrarea priorităților climatice în toate politicile sectoriale.Reprezentare internațională
Președintele României participă la reuniuni internaționale de rang înalt, precum Consiliul European, ONU sau COP. Prin vocea sa, România poate susține obiective climatice ambițioase, influențând negocierile globale și pozițiile europene.Mediere și consens politic intern
Într-un peisaj politic fragmentat, Președintele poate juca un rol de mediator și facilitator al consensului între forțele politice, societate civilă și mediul de afaceri, pentru a asigura stabilitatea și coerența pe termen lung a politicilor climatice.Promovarea și susținerea inițiativelor strategice
Președinția poate iniția și susține platforme de dialog, strategii naționale sau parteneriate public-private în domeniul tranziției verzi, creând impulsul politic necesar accelerării măsurilor climatice.Exemplu de leadership public
Prin luări de poziție, discursuri și inițiative simbolice, Președintele poate modela percepțiile publice, educa opinia publică și încuraja schimbările comportamentale necesare pentru atingerea țintelor climatice.
Ce ne spune istoria recentelor președinții despre politicile climatice și rolul președintelui?
Din 2004 în istoria recentă a României am putut observa două tipuri de abordări prezidențiale. Una așa-zisă de “Președinte- jucător”, implicat cu electoratul și societatea civilă iar cealaltă mai prudentă. Ce este de remarcat însă că ultimii 2 președinți au avut o agendă de politici prioritizand educația și cu rezultate, unde zona consultare publică a mers bine în termen de actori politici însă au existat frustrări din partea experților și societății civile care ar fi vrut schimbări mai concrete și notabile.
Președinția ca instituție a avut de suferit în urma lipsei de staff și expertiză adecvată, istoric a pierdut constant din buget și se confruntă cu deficiențe pe partea de resurse umane, ceea ce o obligă sa fie deschisă la societate civilă cu experți.
Președintele poate pune subiecte pe agenda publică, inclusiv subiecte legate de urgența climatică pe care o traversăm. Președintele anterior a adus subiectul schimbărilor climatice pe un loc destul de înalt în prioritățile politice ale mandatului său, organizând grupuri de lucruri de experți din cadrul guvernului și din afara sa pentru a analiza situația educației pentru climă, dar și necesitatea unei abordări holistice a schimbărilor climatice. Faptul că avem acum un comitet interministerial, la centrul Guvernului, care se ocupă de subiecte transversale cu impact asupra mediului și climei (CISC) se datorează prioritizării politice pe care a făcut-o acesta. La fel și faptul că avem acum o Săptămână Verde în toate școlile din României.
Deci Președintele poate aduce subiectul în atenția politică internă și, în plus, Președintele României în particular conduce delegația țării la Consiliul European, unde se discută periodic prioritățile politice mari ale Uniunii Europene. Va fi important în ce fel șeful delegației unei țări estice mari, cum e Românie, vede viitorul decarbonizării și al Pactului Verde European, cu ce țări se aliază pe subiecte sensibile și divizive, cum ar fi Directiva privind Taxarea Energiei, blocată de ani buni de zile la nivelul consiliului.
Un viitor dificil te anticipat - Cât de conectat va fi viitorul președinte cu guvernul?
Aceste alegeri ne pun într-o postura unică, unde după primul tur electoratul român a decis o alegere dintre 2 candidați din afara establishmentului politic românesc al ultimilor 35 de ani.
Dat fiind contextul politic actual unde ne aflăm într-o situație cu un guvern interimar până la alegerea unui nou președinte, acesta va trebui să poată construi un guvern cu care poate coopera. Acesta va fi un element esențial în trasarea direcției pe care România o va adopta in ceea ce privește politicile climatice, de mediu, tranzitia energetica ș.a.m.d.
Un exemplu relevant este situația din Polonia, devenită în actualul context geopolitic European un lider regional. Revenind la contextul din România, aici putem observa că parte a nemulțumirii unei bune parte a electoratului din România este faptul că la nivel European vocea noastră, prin intermediul Președintiei, este percepută ca fiind una pasivă si articulată necorespunzător. România are un potențial energetic regional semnificativ, poate juca un rol determinant în zona Europei de Sud Est iar aici Președintele poate juca un rol cheie. De notat este faptul că Președintele României spre deosebire de miniștri are avantajul timpului, unde vreme de 5 ani poate croi un traseu pe termen mediu-lung.
Aceste alegeri pot fi fundamentale pentru politicile climatice ale României
Deși temele de mediu au avut o vizibilitate redusă în campania electorală, rezultatul alegerilor prezidențiale are un potențial impact major asupra direcției pe care România o va urma în următorii cinci ani în domeniul politicilor climatice. Diferențele dintre candidați în ceea ce privește raportarea la politicile europene de mediu, împreună cu atribuțiile constituționale ale Președinției, susțin importanța acestui moment electoral. Experiența anterioară a candidaților, capacitatea de colaborare cu viitorul guvern și deschiderea față de societatea civilă vor influența decisiv modul în care România va răspunde provocărilor legate de tranziția verde și de adaptarea la schimbările climatice.
Prof. Dr. Gabriel Bădescu
Este directorul Centrului pentru Studiu Democrației și Profesor Universitar în cadrul Facultății de Științe Politice a Universității Babes-Bolyai. Principalele domenii de studiu: politică comparată, societatea civilă, capital social, politici educaționale, politici climatice, inegalități sociale.
Apa din turbării, un barometru al sănătății naturii. Cum ne afectează starea acestor ecosisteme din România?
Turbăriile joacă un rol esențial în menținerea biodiversității și reglarea climei (fiind rezervoare de carbon). Totuși, aceste ecosisteme fragile sunt vulnerabile la drenajul antropic și natural al apei, precum și la schimbările climatice, elemente care duc la pierderea unor specii unice. Proiectele de restaurare, precum cele din cadrul programului „Mediu, Adaptare la Schimbările Climatice şi Ecosisteme”, au demonstrat că soluții precum barajele ecologice pot revitaliza aceste zone prin asigurarea unui stoc minimal de apă, necesar funcționării ecosistemului.
Turbăriile joacă un rol esențial în menținerea biodiversității și reglarea climei (fiind rezervoare de carbon). Totuși, aceste ecosisteme fragile sunt vulnerabile la drenajul antropic și natural al apei, precum și la schimbările climatice, elemente care duc la pierderea unor specii unice. Proiectele de restaurare, precum cele din cadrul programului „Mediu, Adaptare la Schimbările Climatice şi Ecosisteme”, au demonstrat că soluții precum barajele ecologice pot revitaliza aceste zone prin asigurarea unui stoc minimal de apă, necesar funcționării ecosistemului. Cercetările recente arată că volumele de apă din turbării variază semnificativ, existând, totuși, nivele diferite de vulnerabilitate, în funcție de localizarea lor. Deși intervențiile ecologice de restaurare reduc riscul secării și al scurgerilor rapide, eficiența lor depinde de specificul fiecărui sit. Protejarea acestor ecosisteme este esențială pentru sănătatea naturii și a noastră.
Importanța apei în turbării
În turbării, apa nu este doar un element, ci însăși viața ecosistemului, având în vedere, însăși, catalogarea lor ca zone umede. Turbăriile, ecosisteme esențiale pentru biodiversitate și reglarea climei prin fixarea intensivă a carbonului, sunt puternic afectate de cantitatea de apă stocată. Fără apă, comunitățile unice de plante și animale dispar, iar rolul acestor zone umede în reducerea torențialității și asigurarea permanenței multor cursuri de apă este compromis.
Drenarea turbăriilor, urmată de eliberarea de dioxid de carbon și gaz metan, poate contribui la intensificarea efectului de seră al atmosferei și, prin aceasta, la creșterea temperaturii globale.
Din păcate, la ora actuală, multe dintre turbăriile din țară se confruntă cu drenajul apei, o activitate antropică intensificată în perioada socialistă și perpetuată până în prezent. Drenarea acestor zone umede pentru a face loc utilizărilor forestiere sau agricole diverse a dus la eliberarea unor cantități însemnate de dioxid de carbon și metan în atmosferă, intensificând astfel schimbările climatice. Mai mult, din cauza concentrării precipitațiilor în anumite luni ale anului, cu apariția unor intervale mai lungi fără precipitații, turbăriile au început să fie afectate chiar de secetă. De altfel, această redistribuire ar putea constitui pentru următorii ani cea mai relevantă cauză a pierderilor de biodiversitate de la nivelul turbăriilor.
Prin programul „Mediu, Adaptare la Schimbările Climatice şi Ecosisteme” (RO-Mediu), au fost propuse și implementate lucrări de restaurare în 45 turbării degradate din țară. Scopul a fost acela de a reface echilibrul hidric al acestor ecosisteme prin construcția de baraje ecologice și alte măsuri menite să rețină apa și să revitalizeze vegetația specifică.
Monitorizarea,mitigarea și adaptarea, elemente cheie:
Evaluarea densității rețelei de drenaj și a calității apei în turbării
Evaluarea resurselor de apă de suprafață aferente turbăriilor din perspectiva organizării rețelei de drenaj și a calității apei se constituie în etape esențiale de analiză pentru a înțelege cum le putem proteja de efectele activităților umane și chiar de a efecteleor schimbărilor climatice. Delimitarea cursurilor de apă dintr-o turbărie, prin parcurgerea fiecărui unități de drenaj, poate conduce la evidențierea zonelor bine hidratate, dar și a celor care au deficit de apă. Preluarea traseelor cu ajutorul dispozitivelor de tip Handheld GPS și ulterior transpunerea lor într-un material cartografic vor ajuta la identificarea zonelor din România care necesită intervenții de corecție a bugetului hidric, prin măsuri bazate pe materiale naturale, locale, minim invazive.
O măsură suplimentară o constituie și monitorizarea cantităților de apă drenate, pentru analiza bugetului hidric preliminar, neinfluențat. În acest sens, două turbării NWPEAT au fost considerate reprezentative ca studii de caz, făcând obiectul unui studiu științific. Cele două turbării sunt Mlaștina de la Iaz (Județul Sălaj), o zonă umedă cu ape ușor acide, și Tinovul La Poduri (Județul Cluj), un ecosistem de turbărie, situat în zonă montană, cu un pH neutru. Evaluările realizate asupra dezvoltării rețelei de drenaj și a debitelor de apă scurse au constituit obiectul analizei hidrologice a tinovului La Poduri, evaluări care au confirmat ulterior existența unui areal aflat sub stres hidric. Pentru a corecta acest neajuns, s-a decis devierea artificială a unui curs de apă printr-o subtraversare tubată a drumului existent, către zona compromisă. Pierderea apei, cauzată de secetă și de activitățile umane, poate duce la dispariția speciilor de plante și animale care depind de aceste ecosisteme unice.
Analiza calitativă a apei s-a realizat pentru ambele locații cu ajutorul unor instrumente portabile, cercetătorii urmărind temperatura, pH-ul, turbiditatea și nivelul de oxigen dizolvat, indicatori-cheie ai sănătății acestor ecosisteme. Analizele au scos la iveală diferențe semnificative între cele două turbării. În Mlaștina de la Iaz, nivelul scăzut de oxigen dizolvat ridică semne de întrebare cu privire la capacitatea acestei zone umede de a susține viața acvatică. În Tinovul La Poduri, calitatea apei indică o stare de sănătate mai bună, dar ecosistemul rămâne vulnerabil la efectele schimbărilor climatice datorită schimbării regimului precipitațiilor. Concluzia principală a studiului este că monitorizarea și analiza calității apei sunt esențiale pentru a înțelege evoluția biodiversității turbăriilor.
La ce ajută construcția unor baraje ecologice?
Pentru a salva turbăriile amenințate de secare, una dintre cele mai eficiente soluții este restabilirea nivelului optim al apei, care să facă posibilă funcționarea la parametri normali a ecosistemului. Proiectul „Restaurarea zonelor umede și a turbăriilor din Regiunea de Nord- Vest”, proiect finanțat prin același program de restaurare menționat anterior, a implementat aceste măsuri, respectiv blocarea canalului principal și a celor secundare existente pe teritoriul turbăriilor sau la limita acestora, pentru a împiedica scăderea nivelului apei. Această intervenție s-a realizat prin crearea unor baraje/stăvilare ecologice, din materiale locale, sustenabile.
Barajele ecologice previn drenajul excedentar al apei și ajută la refacerea echilibrului hidric. Acesteanu sunt perfect impermeabile, ele având mai degrabă rolul de a întârzia drenajul natural rapid și menținerea unui volum de apă suficient în turbării.
Suplimentar, cercetătorii aceluiași colectiv al proiectului NWPEAT au modelat impactul barajelor ecologice asupra scurgerii maxime rapide din turbării, în urma unei ploi de calcul cu o probabilitate de apariție de 1%, în Regiunea de Nord-Vest a României. Pentru a realiza acest lucru, a fost folosit software-ul open-source HEC-HMS pentru a simula procesul ploaie-scurgere în două scenarii, respectiv cu și fără baraje ecologice. Au fost luate în considerare variabilele climatice, morfologice, pedologice, de acoperire a terenului și hidrologice ale zonei. Indicele de ariditate (Ka) a fost utilizat pentru a selecta mlaștinile studii de caz și pentru a evalua umiditatea fiecărei zone studiate, clasificându-le ca având exces, variabilitate sau deficit de umiditate. Rezultatele au arătat o reducere semnificativă a scurgerii maxime: 70% la Mlaștina de la Iaz, 40% la Lacul Manta și doar 8% la Ic Ponor. Aceste variații se datorează caracteristicilor naturale specifice fiecărui sit, inclusiv suprafața turbăriei, forma bazinului și acoperirea cu vegetație. Concluzia studiului de modelare sugerează că barajele ecologice pot fi eficiente în reducerea scurgerii maxime din turbării, dar eficacitatea lor depinde de condițiile specifice ale fiecărui sit.
Tip de baraj 1, construit și amplasat în Tinovul Ic Ponor (Bihor)
Tip de baraj 3, construit și amplasat în Tinovul Câmpeilor (Bistrița-Năsăud)
Tip de baraj 2, construit și amplasat în Tinovul Ic Ponor (Bihor)
Tip de baraj 4, construit și amplasat în Tinovul Bălileasa (Bihor), încorporat în structura împrejmuirii.
Gheorghe ŞERBAN
Este conferenţiar și director al Departamentului de Geografie fizică şi tehnică, din cadrul Facultăţii de Geografie, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, cu o complexă experienţă profesională: 4 ani ca hidrolog la Administraţia Bazinală de Apă „Someş-Tisa”, Cluj-Napoca şi 25 ani ca şi cadru didactic universitar și cercetător la Facultatea de Geografie a UBB. Printre contribuțiile științifice, menționăm publicarea a peste 100 studii și articole și participarea în 29 proiecte de tip grant şi contracte de cercetare ştiinţifică. Are ca domenii de interes științific limnologia bazinelor de acumulare, hazarde și riscuri hidrice, G.I.S. & hidroinformatică, alimentări cu apă, hidrogeologie.
Răzvan-Horațiu BĂTINAȘ
Este lector în cadrul Departamentului de Geografie Fizică şi Tehnică din cadrul Facultaţii de Geografie a Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca. Principalele preocupări de cercetare sunt legate de domeniul hidrologiei, turismului şi calităţii mediului. A activat în diverse proiecte şi contracte de cercetare cu tematică pe domeniul conservării naturii, calității apei, amenajării teritoriale și urbane. Este o persoană sociabilă, cu afinităţi pentru natură, fotografie, sport şi activităţi în aer liber. Director de proiect al proiectului Restaurarea zonelor umede și a turbăriilor din Regiunea de Nord-Vest (NWPEAT)
Ana-Maria POP
activează ca cercetător științific în cadrul Centrului de Geografie Regională, Facultatea de Geografie, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj- Napoca. Este pasionată de explorarea relației dintre oameni, comunitățile locale și mediul lor de viață, fie el natural sau construit, și se regăsește într-o căutare permanentă de noi instrumente, tehnici și metode pentru a surprinde cât mai bine percepțiile, atitudinile și comportamentele comunităților locale.
Circulația meridianală din Atlantic – o componentă critică a schimbărilor climatice ce ar putea afecta și România
În următorii ani slăbirea circulației oceanice meridianale din Atlantic (Atlantic Meridional Overturning Circulation - AMOC) va conduce, în România, la ierni și veri mai calde. Cantitățile de precipitații vor scădea semnificativ vara și vor prezenta o creștere modestă pe termen mai lung, de câteva decenii, simulările realizate cu modele de circulație generală a atmosferei și a oceanului indică faptul că o slăbire pronunțată a AMOC conduce la o răcire extinsă la scara întregii emisfere nordice și la o încălzire restrânsă în Atlanticul de Sud.
În următorii ani slăbirea circulației oceanice meridianale din Atlantic (Atlantic Meridional Overturning Circulation - AMOC) va conduce, în România, la ierni și veri mai calde. Cantitățile de precipitații vor scădea semnificativ vara și vor prezenta o creștere modestă pe termen mai lung, de câteva decenii, simulările realizate cu modele de circulație generală a atmosferei și a oceanului indică faptul că o slăbire pronunțată a AMOC conduce la o răcire extinsă la scara întregii emisfere nordice și la o încălzire restrânsă în Atlanticul de Sud.
Este schimbarea climatică reversibilă?
Prin activitatea umana, în ultimul secol și jumătate au fost emise în atmosferă cantități mari de gaze cu efect de seră precum Dioxidul de Carbon (CO2). Astfel, concentrația acestora în atmosferă a atins în ultimii ani niveluri semnificativ mai mari decât oricând în ultimii 800.000 ani.
Figura 1 Evoluția concentrației de CO2 (în părți per million - ppm) din atmosferă în ultimii 800.000 ani, derivată dintr-un sondaj în calota glaciară din Antarctica. Maximele și minimele marchează ciclurile glaciare, Pe parcursul acestor cicluri concentrația de CO 2 nu a depășit 300 ppm. Creșterea din ultimii 60 ani este de 100 de ori mai mare decât cele precedente, naturale, care nu au fost influențate de activitatea umană. Sursa NOAA
Una dintre consecințele creșterii concentrației gazelor cu efect de seră o reprezintă încălzirea globală manifestată în ultimul secol, aceasta fiind însoțită de multe alte modificări profunde înregistrate în atmosferă, ocean, biosferă, criosferă, cum sunt schimbarea distribuției de precipitații, intensificarea fenomenelor extreme, topirea unor părți din calotele glaciare. Încălzirea globală și manifestările asociate acesteia contribuie la ceea ce numim schimbare climatică, un proces aflat în desfășurare. Amplitudinile tot mai mari ale fluctuațiilor asociate acesteia reprezintă amenințări tot mai mari. În principiu, aceste modificări destabilizatoare pentru societate ar putea fi inversate prin eliminarea unor cantități importante de gaze cu efect de seră din atmosferă. Însă, poate în contradicție cu ce ne-am aștepta, o astfel de reducere nu implică o revenire totală la condițiile climatice care au precedat încălzirea globală. Motivul pentru această ireversibilitate a unor modificări este legată de punctele critice, acestea fiind atribute ale componentelor climatice critice. Una dintre cele mai importante componente critice este AMOC - Circulația meridianală din Atlantic.
Ce sunt punctele critice climatice și de ce trebuie să fim atenți la AMOC?
Fig. 2 Reprezentare conceptuală a unei tranziții critice. Dacă bila albastră din stânga este împinsă spre dreapta cu o forță relativ mică, ea nu va depăși punctul de maxim dintre gropi și va rămâne în apropierea stării de echilibru inițiale. În schimb, dacă aceeași bilă este împinsă suficient de puternic înspre dreapta, atunci ea va depăși punctul de maxim și va trece rapid și ireversibil în gropa din dreapta, unde se va afla într-o nouă stare de echilibru, semnificativ diferită de cea inițială. În mod analog, încălzirea globală poate “împinge” sistemele climatice critice peste punctele lor de prag.
Punctele critice sunt valori de prag asociate unor sisteme, prin a căror depășire se pot declanșa transformări semnificative care se autoperpetuează, cu impact la scară cvasi-globală. Astfel de procese pot fi rapide și ireversibile. Această ultimă proprietate reflectă faptul că transformarea declanșată prin depășirea unui punct critic nu poate fi inversată. Autoperpetuarea poate fi generată de un lanț cauzal închis (feedback pozitiv), prin care este amplificată modificarea inițială, care a condus la depășirea valorii de prag. Depășirile de puncte critice pot avea consecințe severe de natură climatică, ecologică, socială, economică. Părțile din sistemul climatic al Pământului care prezintă astfel de puncte de prag, sunt denumite componente critice. Printre acestea se numără Pădurea Amazoniană, calotele glaciare din Groenlanda și Antarctica și AMOC.
Circulația meridianală din Atlantic - AMOC este o circulație oceanică care, în mod simplificat poate fi descrisă ca având forma unei elipse extinse în plan vertical-meridianal în Atlantic, determinată în primul rând de densitatea apelor de suprafață din nordul acestui bazin (Fig. 4, cadranul din dreapta, celulă colorată în galben și roșu). Densitatea depinde de temperatură și salinitate.
Figura 3 Componente climatice critice
Figura 4 Circulația Meridianala din Atlantic. Vedere simplificată de deasupra oceanului (stânga) și vedere în secțiune verticală-meridianala în oceanul Atlantic (dreapta) derivată dintr-o simulare cu model de la Geophysical Fluid Dynamics Laboratory
Figura 5 - Evenimente climatice Dansgaard-Oeschger reflectate în variații ale temperaturii desupra Groenlandei (linie albastră) și a Antarcticii (linie roșie). Informații obținute din sondaje în aceste calotele glaciare au evidențiat creșteri rapide de temperatură (de până la 10°C în doar un deceniu), marcate cu numere întregi, în ordine crescătoare înspre trecut. Rapiditatea creșterii temperaturii este reflectată și de direcția cvasi-verticală de-a lungul căreia a evoluat temperatura pe parcursul desfășurării evenimentelor Dansgaard-Oeschger.
Partea de suprafață a AMOC, care include și Curentul Golfului, transportă apă caldă și sărată din Atlanticul Tropical spre polul nord (în Fig. 4, cadranul din stânga, bandă roșie). În parcursul spre nord, apa relativ caldă cedează căldură atmosferei de deasupra, care este relativ rece, răcindu-se în mod semnificativ. Astfel, când ajunge la latitudini mari în Atlanticul de nord, apa este relativ rece și sărată. Ambii factori, temperatura și salinitatea, contribuie în mod convergent la creșterea densității apei la suprafața oceanului, aceasta devenind mai mare decât densitatea apelor de adâncime. Această diferență pe verticală de densitate generează mișcarea descendentă a apelor de suprafață spre niveluri de adâncime (~3000 m), de unde se îndreaptă spre sud (Fig. 4, cadranul din stânga, bandă albastră). În emisfera sudică acestea revin la suprafață. Astfel, această circulație în plan vertical, în sensul acelor de ceasornic, formează AMOC (Fig. 4, cadranul din dreapta, celulă roșie). Sub această circulație meridianală se observă o celulă în care apa circulă în sens invers acelor de ceasornic (Fig. 4, cadranul din dreapta, celulă albastră). Circulația în această celulă de adâncime este determinată de apele de densitate mare formate în apropierea Antarcticii, în Marea Weddell.
Fig.6 Reprezentare schematică a celor două stări de echilibru ale AMOC. În cadranul de sus AMOC este activă (linie roșie), iar circulația din celulă de adâncime este restrânsă (linie albastră); în cadranul de jos AMOC este oprită iar celulă de adâncime se extinde spre suprafață (linie albastră).
Importanța deosebită a acestei circulații oceanice, atât din punct de vedere socio-economic, cât și științific, rezultă din cel puțin patru considerente:
AMOC a jucat un rol central în schimbările climatice bruște din trecut. Analize ale datelor care reflectă variații climatice din trecutul apropiat și îndepărtat indică faptul că AMOC a jucat un rol central în schimbările climatice din trecut. Cele mai spectaculoase schimbări climatice bruște din ultimii 120.000 ani, cunoscute ca evenimente Dansgaard-Oeschger, au constat încălziri de până la 10 ℃ manifestate în doar câteva decenii, pe parcursul ultimei perioade glaciare (Fig. 5) Acestea sunt proeminente în reconstrucția temperaturii deasupra Groenlandei (creșterile cvasi-verticale ale curbei albastre din Fig. 5, marcate cu numere întregi). Mai multe studii indică faptul că AMOC a jucat un rol central în manifestarea evenimentelor Dansgaard-Oeschger.
AMOC poate suferi tranziții ireversibile rapide între starea activă și cea oprită. Studii teoretice și simulări realizate cu modele indică faptul că AMOC are două stări stabile (una în care circulația este activă și alta în care este oprită), între care poate suferi tranziții bruște, în mod analog cu comportamentul bilei din Fig. 2. În prezent AMOC este în starea activă, însă dacă densitatea apelor de suprafață din Atlanticul de Nord scade sub o valoare de prag, circulația meridianală din Atlantic va intra într-un proces ireversibil înspre starea în care este oprită (Fig. 6). Astfel de tranziții s-au manifestat în mod recurent în trecut.
Variațiile AMOC au un impact cvasi-global semnificativ. AMOC transportă spre nord o cantitate de căldură de 50 de ori mai mare decât energia folosită de societatea umană, în aceeași unitate de timp. Prin căldura transferată, fluctuațiile intensității AMOC modifică temperatura apei de la suprafața oceanului. Prin intermediul influenței asupra atmosferei, aceste variații de temperatură influențează condițiile climatice la scară globală, în mod eterogen, însă semnificativ. De exemplu, simulările realizate cu modele de circulație generală a atmosferei și a oceanului indică faptul că o slăbire pronunțată a AMOC conduce la o răcire extinsă la scara întregii emisfere nordice și la o încălzire restrânsă în Atlanticul de Sud (Fig. 7, cadranul din dreapta). Impactul aceleiași slăbiri asupra câmpului global de precipitații este proeminent în zona tropicală, incluzând anomalii negative (pozitive) localizate la nord (sud) de ecuator (Fig. 7, cadranul din stânga). Anomalii negative semnificative sunt anticipate în sectorul Atlantico-European.
Fig.7 Impactul slăbirii circulației meridianale din Atlantic. Anomalii ale temperaturii aerului la suprafața Pământului (cadranul din dreapta, ◦C) și de precipitații (cadranul din stânga, mm/zi) rezultate dintr-o simulare a slăbirii circulației meridianale din Atlantic. Anomaliile care nu sunt semnificative statistic sunt marcate cu alb
Conform unor studii recente, pentru teritoriul României slăbirea acestei circulații oceanice va genera în următorii ani încălzire iarna și vara. Cantitățile de precipitații vor scădea semnificativ iarna și vor crește moderat vara.
Temperaturile pe timpul verilor din România sunt pozitiv corelate cu Oscilația Multidecenală din Atlantic (Atlantic Multidecadal Oscillation-AMO), un mod de variabilitate al circulației meridianale din Atlantic. Simulările realizate cu modele climatice indică de asemenea că o slăbirea pronunțată a acestei circulații oceanice conduce la o reducere a Productivității Primare Nete (cantitatea de Dioxid de Carbon transformată de ecosisteme în materie organică prin fotosinteză, excluzând cantitatea din acest gaz eliberată de acestea) pe teritoriul României, în toate anotimpurile. O scădere a productivității primare nete este asociată cu o scădere a biodiversității, a producției agricole și a celei de material lemnos. De asemenea, o astfel de reducere poate afecta negativ industria piscicolă. Astfel, slăbirea circulației meridianale din Atlantic poate afecta securitatea alimentară.
4. AMOC este vulnerabilă în fața încălzirii globale. Încălzirea globală generează topirea parțială a gheții marine din zona Arctică și a calotei glaciare din Groenlanda. Apa proaspătă rezultată ajunge în Atlanticul de Nord unde scade densitatea apelor de suprafață, ceea ce este de așteptat să conducă la slăbirea intensității AMOC. Datele de observație indică faptul că încălzirea globală a contribuit la slăbirea circulație meridianale din Atlantic încă de la sfârșitul secolului 19 . Faptul că încălzirea globală poate slăbi AMOC, lasă deschisă posibilitatea ca scăderea intensității acestei circulații oceanice să devină suficient de pronunțată încât aceasta să depășească un punct critic, peste care AMOC intră într-un proces ireversibil de oprire. Un astfel de colaps al AMOC ar reprezenta o provocare fără precedent pentru societatea umană și ar avea un impact devastator asupra acesteia și asupra multor ecosisteme marine și terestre. O întrebare fundamentală legată de schimbarea climatică, de mare actualitate, este cât de departe este starea actuală a AMOC de punctul critic?
Impactul cvasi-global al AMOC se extinde și asupra altor componente critice, cum sunt pădurea Amazoniană, calota glaciară din Groenlanda și partea de vest a calotei din Antarctica. Astfel, o eventuală depășire a punctului de prag al circulației meridianale din Atlantic poate “împinge” și alte componente critice peste punctele lor de prag, cu impact global catastrofal. O astfel de cascadă de depășiri de puncte critice reprezintă probabil cel mai dezastruos scenariu privind evoluția schimbării climatice.
Dinamica neliniară, impactul cvasi-global al AMOC și influență acesteia asupra altor componente critice fac din circulația meridianală oceanică din Atlantic o componentă centrală a sistemului climatic, de importanță științifică și socio-economică deosebită.
Ce știm despre evoluția recentă și starea actuală a AMOC?
Pentru a estima evoluția intensității AMOC în ultimul secol sunt necesare măsurători sistematice realizate în Atlantic, cu acoperire spațială și temporală relativ mare. Însă, astfel de măsurători directe s-au realizat numai pe parcursul ultimilor două decenii. Extinderea restrânsă în timp a acestora nu permite detectarea fără echivoc a unei eventuale slăbiri persistente a intensității AMOC, sub acțiunea încălzirii globale. Totuși, informații despre circulația meridianală din Atlantic pot fi obținute în mod indirect, analizând date de observație de temperatură a apei oceanice de suprafață, care se extind înapoi în timp până la mijlocul secolului 19. Acestea indică faptul că intensitatea AMOC prezintă o tendință de slăbire care a început să se manifeste la sfârșitul secolului 19. Până în anul 2016 slăbirea AMOC față de perioada preindustrială este de ~22%.
Consistent cu această estimare, o combinație a mai multor reconstrucții ale evoluției AMOC pe parcursul ultimului mileniu indică faptul că intensitatea acesteia este la cel mai scăzut nivel din ultimul mileniu. În linie cu acest nivel scăzut al intensității AMOC, analize distincte ale datelor de temperatură și salinitate indică faptul că AMOC se îndreaptă spre un punct critic peste care oprirea circulației este ireversibilă și că aceasta poate avea loc oricând începând de acum până la sfârșitul acestui secol. Mai mult, un studiu recent indică faptul că punctul critic al AMOC a fost deja depășit.
În contrast cu rezultatele analizelor de date observaționale, simulărilor realizate cu modele de circulație generală indică o modestă scădere a intensității AMOC, cuprinsă în intervalul 17-55%, manifestată până la sfârșitul acestui secol, în scenariul unor creșteri semnificative ale emisiilor de gaze cu efect de seră generate de activitatea umană. În plus, modele sugerează că AMOC este departe de punctul sau critic și că nu va suferi un colaps abrupt înainte de anul 2100. Aceste diferențe legate de AMOC, între rezultatele analizelor de date și simulările realizate cu modele de circulație generală ar putea fi explicate prin faptul că în cadrul acestora din urmă stabilitatea AMOC este supraestimată. Totuși, este crucial să micșorăm aceste incertitudini legate de starea actuală și de evoluția viitoare a circulației meridianale din Atlantic.
Dacă AMOC se oprește, poate fi repornită?
Conform studiilor stiințifice, în situația în care AMOC este “împinsă” de încălzirea globală peste punctul ei critic, circulația oceanică va intra într-un proces ireversibil de slăbire întins pe parcursul a câtorva decenii, încheiat cu un colaps al acesteia. Este important de subliniat încă o dată că pe parcursul unei astfel de tranziții se vor genera modificări climatice profunde, la scară globală.
Având în vedere că starea în care AMOC este oprită este una de echilibru stabil, este de așteptat că această va rămâne în aceea stare pe termen lung. O repornire a circulației nu este exclusă, însă, dacă va avea loc, se va întinde pe decenii sau secole.
Ce este de făcut în legătură cu potențialul colaps al AMOC?
Chiar dacă probabilitatea de a depăși punctul critic ar fi mică, având în vedere că un potențial colaps al AMOC ar reprezenta un dezastru la scară globală, singura opțiune responsabilă a factorilor de decizie ar trebui să fie cea de a proteja populația. Altfel spus, nu este necesar că probabilitatea de manifestare a unui dezastru să fie 100% pentru a se lua măsuri de protecție a societății. Atât timp cât investigațiile științifice au identificat un risc plauzibil pentru populație, factorii de decizie trebuie să ia măsuri adecvate.
În legătură cu AMOC și cu alte componente critice, cea mai eficientă modalitate de a minimiza riscul este de stopa cât mai curând folosirea combustibilului fosil și despăduririle. Trebuie avut în vedere că și dacă astăzi s-ar atinge obiectivul de a opri emisiile de gaze cu efect de seră, încălzirea globală va stagna doar peste câțiva ani, perioadă în care riscul de a fi depășite puncte climatice critice rămâne. În plus, eliminarea emisiilor va conduce la minimizarea impactului creșterii nivelului oceanului planetar și al fenomenelor extreme (precum unde de căldură, inundații, secete, incendii etc.), consecințe distincte de cele generate de depășirea de puncte critice climatice.
Prevenirea colapsului circulației meridianale ar trebui sa fie o prioritate în legatură cu securitatea climatică
6 puncte de reținut despre AMOC și schimbările climatice
Schimbare climatică nu este în totalitate reversibilă. Dacă sub acțiunea factorului antropic (creșterea concentrației gazelor cu efect de seră din atmosferă) sunt depășite puncte critice, se declanșează transformări climatice ireversibile, care pot fi și rapide.
Circulația meridianală din Atlantic este o componentă climatică critică. Sub influența încălzirii globale, aceasta poate depăși punctul său critic, peste care se va slăbi în mod ireversibil, până la oprire.
Studii recente bazate pe date observaționale indică faptul că starea actuală a circulației meridianale din Atlantic nu este departe de punctul critic și că acesta poate fi depășit oricând pe parcursul acestui secol. Mai mult, un studiu sugerează că punctul critic a fost deja depășit. Totuși, există încă incertitudini în legătură cu momentul depășirii punctului critic.
Dacă circulația meridianală din Atlantic se va opri, o eventuală repornire a acesteia se va realiza în decenii sau chiar secole.
Chiar dacă există incertitudini în legătură cu momentul depășirii punctului critic, având în vedere că opririrea circulației meridianale din Atlantic va genera un dezastru la scară planetară, factorii de decizie trebuie să ia măsuri pentru protejarea societății.
Riscul climatic legat de puncte critice lipsește din evaluările referitoare la schimbarea climatică, ceea ce implică faptul că amenințarea legată de aceasta este subestimată și reprezintă un risc major de securitate pentru societatea umană.
Mihai Dima
Profesor la Facultatea de Fizică a Universității din București. Autor a numeroase articole științifice referitoare la mecanismele fizice ale schimbărilor climatice, publicate în cele mai prestigioase reviste pe plan internațional. A fost președinte al Consiliului Național al Cercetării Științifice și secretar de stat pentru cercetare științifică și inovare, director al Școlii Interdisciplinare de Studii Doctorale a Universității din București. În prezent este ambasador științific al Fundației Humboldt, din Germania.
AMOC - Circulația meridianală din Atlantic – o componentă critică a schimbărilor climatice ce ar putea afecta și România
Slăbirea circulației oceanice va duce, în România, la ierni mai uscate, cu mai puține ninsori, și la scăderea moderată a debitelor râurilor atât iarna, cât și vara, accentuând condițiile de secetă. Temperaturile de vară sunt corelate pozitiv cu Oscilația Multidecadală Atlantică , un fenomen climatic legat de circulația din Atlantic. Simulările realizate cu modele de circulație generală a atmosferei și a oceanului indică faptul că o slăbire pronunțată a AMOC conduce la o răcire extinsă la scară întregii emisfere nordice și la o încălzire restrânsă în Atlanticul de Sud, astfel am putea anticipa anomalii negative semnificative în sectorul Atlantico-European.
Este schimbarea climatică reversibilă?
Prin activitatea umana, în ultimul secol și jumătate au fost emise în atmosferă cantități mari de gaze cu efect de seră precum Dioxidul de Carbon (CO2). Astfel, concentrația acestora în atmosferă a atins în ultimii ani niveluri semnificativ mai mari decat oricand în ultimii 800.000 ani.
Una dintre consecințele creșterii concentrației gazelor cu efect de seră o reprezintă încălziră globală manifestată în ultimul secol, această fiind însoțită de multe alte modificări profunde înregistrate în atmosferă, ocean, biosferă, criosferă, cum sunt schimbarea distribuției de precipitații, intensificarea fenomenelor extreme, topirea unor părți din calotele glaciare. Încălzirea globală și manifestările asociate acesteia contribuie la ceea ce numim schimbare climatică, un proces aflat în desfășurare. Amplitudinile tot mai mari ale fluctuațiilor asociate acesteia reprezintă amenințări tot mai mari. În principiu, aceste modificări destabilizatoare pentru societate ar putea fi inversate prin eliminarea unor cantități importante de gaze cu efect de seră din atmosferă. Însă, poate în contradicție cu ce ne-am aștepta, o astfel de reducere nu implică o revenire totală la condițiile climatice care au precedat încălzirea globală. Motivul pentru această ireversibilitate a unor modificări este legată de punctele critice, acestea fiind atribute ale componentelor climatice critice. Unul din cele mai importante puncte critice este AMOC - Circulația meridianala din Atlantic.
Ce sunt punctele critice climatice și de ce trebuie să fim atenți la AMOC?
Punctele critice sunt valori de prag asociate unor sisteme, prin a căror depășire se pot declanșa transformări semnificative care se autoperpetuează, cu impact la scară cvasi-globală. Astfel de procese pot fi rapide și ireversibile. Această ultimă proprietate reflectă faptul că transformarea declanșată prin depășirea unui punct critic nu poate fi inversată. Autoperpetuarea poate fi generată de un lanț cauzal închis (feedback pozitiv), prin care este amplificată modificarea inițială, care a condus la depășirea valorii de prag. Depășirile de puncte critice pot avea consecințe severe de natură climatică, ecologică, socială, economică. Părțile din sistemul climatic al Pământului care prezintă astfel de puncte de prag, sunt denumite componente critice.
Circulația meridianală din Atlantic (Atlantic Meridional Overturning Circulation - AMOC) este o circulație oceanică care, în mod simplificat poate fi descrisă ca având forma unei elipse extinse în plan vertical-meridianal în Atlantic, determinată în primul rând de densitatea apelor de suprafață din nordul acestui bazin (Fig. 4, cadranul din dreapta, celulă colorată în galben și roșu). Densitatea depinde de temperatură și salinitate.
Partea de suprafață a AMOC, care include și Curentul Golfului, transportă apă caldă și sărată din Atlanticul Tropical spre polul nord (bandă roșie în Fig. 4, cadranul din stânga, bandă roșie). În parcursul spre nord, apa relativ caldă cedează căldură atmosferei relative reci de deasupra, răcindu-se în mod semnificativ. Astfel, când ajunge la latitudini mari în Atlanticul de nord, apa este relativ rece și sărată. Ambii factori, temperatura și salinitatea, contribuie în mod convergent la creșterea densității apei la suprafața oceanului, aceasta devenind mai mare decât densitatea apelor de adâncime. Această diferență pe verticală de densitate generează mișcarea descendentă a apelor de suprafață spre niveluri de adâncime (~3000 m), de unde se îndreaptă spre sud (Fig. 4, cadranul din stânga, bandă albastră). În emisfera sudică acestea revin la suprafață. Astfel, această circulăție în plan vertical, în sensul acelor de ceasornic, formează AMOC (Fig. 4, cadranul din dreapta, celulă roșie). Sub această circulație meridianală se observă o celulă în care apa circulă în sens invers acelor de ceasornic ((Fig. 4, cadranul din dreapta, celulă albastră). Circulația în această celulă de adâncime este determinată de apele de densitate mare formate în apropierea Antarcticii, în Marea Weddell.
Importanța deosebită a acestei circulații oceanice, atât din punct de vedere socio-economic, cât și științific, rezultă din cel puțin patru considerente:
AMOC a jucat un rol central în schimbările climatice bruște din trecut. Analize ale datelor care reflectă variații climatice din trecutul apropiat și îndepărtat indică faptul că AMOC a jucat un rol central în schimbările climatice din trecut. Cele mai spectaculoase schimbări climatice bruște din ultimii 120.000 ani, cunoscute că evenimente Dansgaard-Oeschger, au constat încălziri de până la 10 ℃ manifestate în doar câteva decenii, pe parcursul ultimei perioade glaciare (Fig. 5) Acestea sunt proeminente în reconstrucția temperaturii deasupra Groenlandei (creșterile cvasi-verticale ale curbei albastre din Fig. 5, marcate cu numere întregi). Mai multe studii indică faptul că AMOC a jucat un rol central în manifestarea evenimentelor Dansgaard-Oeschger.
AMOC poate suferi tranziții ireversibile rapide între starea activă și cea oprită. Studii teoretice și simulări realizate cu modele indică faptul că AMOC are două stări stabile (una în care circulația este activă și alta în care este oprită), între care poate suferi tranziții bruște, în mod analog cu comportamentul bilei din Fig. 2. În prezent AMOC este în starea activă, însă dacă densitatea apelor de suprafață din Atlanticul de Nord scade sub o valoare de prag, circulația meridianală din Atlantic va intra într-un process ireversibil înspre starea în care este oprită (Fig. 6). Astfel de tranziții s-au manifestat în mod recurent în trecut.
Variațiile AMOC au un impact cvasi-global semnificativ. AMOC transportă spre nord o cantitate de căldură de 50 de ori mai mare decât energia folosită de societatea umană, în aceeași unitate de timp. Prin căldura transferată, fluctuațiile intensității AMOC modifică temperatura apei de la suprafața oceanului. Prin intermediul influenței asupra atmosferei, aceste variații de temperatură influențează condițiile climatice la scară globală, în mod eterogen, însă semnificativ. De exemplu, simulările realizate cu modele de circulație generală a atmosferei și a oceanului indică faptul că o slăbire pronunțată a AMOC conduce la o răcire extinsă la scara întregii emisfere nordice și la o încălzire restrânsă în Atlanticul de Sud (Fig. 7, cadranul din stânga). Impactul aceleiași slăbiri asupra câmpului global de precipitații este proeminent în zona tropicală, incluzând anomalii negative (pozitive) localizate la nord (sud) de ecuator (Fig. 7, cadranul din dreapta). Anomalii negative semnificative sunt anticipate în sectorul Atlantico-European.
Conform simulărilor, pentru teritoriul României slăbirea acestei circulații oceanice va conduce iarna la scăderea cantității de precipitații și a numărului de zile cu zăpadă. Tot pentru țara noastră, slăbirea intensității acestei componente critice va genera o scădere moderată a debitelor râurilor, atât iarna cât și vara, precum și o accentuare a condițiilor de secetă.
Temperaturile pe timpul verilor din România sunt pozitiv corelată cu Oscilația Multidecenala din Atlantic (Atlantic Multidecadal Oscillation-AMO), un mod de variabilitate al circulației meridianale din Atlantic. Simulările realizate cu modele climatice indică de asemenea că o slăbirea a acestei circulații oceanice conduce la o reducere a Productivității Primare Nete (cantitatea de Dioxid de Carbon transformată de ecosisteme în materie organică prin fotosinteză, excluzând cantitatea din acest gaz eliberată de acestea) pe teritoriul României, în toate anotimpurile. O scădere a productivității primare nete este asociată cu o scădere a biodiversității, a producției agricole și a celei de material lemnos. De asemenea, o astfel de reducere poate afecta negativ industria piscicolă. Astfel, slăbirea circulației meridianale din Atlantic poate afecta securitatea alimentară.
AMOC este vulnerabilă în fața încălzirii globale. Încălzirea globală generează topirea parțială a gheții marine din zona Arctică și a calotei glaciare din Groenlanda. Apa proaspătă astfel rezultată ajunge în Atlanticul de Nord unde scade densitatea apelor de suprafață, ceea ce este de așteptat să conducă la slăbirea intensității AMOC. Datele de observație indică faptul că încălzirea globală a contribuit la slăbirea circulație meridianale din Atlantic încă de la sfârșitul secolului XIX . Faptul că încălzirea globală poate slabi AMOC, lasă deschisă posibilitatea ca scăderea intensității acestei circulații oceanice să devină suficient de pronunțată încât aceasta să depășească un punct critic, peste care AMOC intră într-un process ireversibil de oprire. Un astfel de colaps al AMOC ar reprezenta o provocare fără precedent pentru societatea umană și ar avea un impact devastator asupra acesteia și asupra multor ecosisteme marine și terestre. O întrebare fundamentală legată de schimbarea climatică, de mare actualitate, este cât de departe este starea actuală a AMOC de punctul critic?
Impactul cvasi-global al AMOC se extinde și asupra altor componente critice, cum sunt pădurea Amazoniană, calota glaciară din Groenlanda și partea de vest a calotei din Antarctica. Astfel, o eventuală depășire a punctului de prag al circulației meridianale din Atlantic poate “împinge” și ale componente critice peste punctele lor de prag, cu impact global catastrofal. O astfel de cascadă de depășiri de puncte critice reprezintă probabil cel mai dezastruos scenariu privind evoluția schimbării climatice.
Dinamica neliniară, impactul cvasi-global al AMOC și influență acesteia asupra altor componente critice fac din circulația meridianală oceanică din Atlantic o componentă centrală a sistemului climatic, de importanță științifică și socio-economică deosebită.
Ce știm despre evoluția recentă și starea actuală a AMOC?
Pentru a estima evoluția intensității AMOC în ultimul secol sunt necesare măsurători sistematice realizate în Atlantic, cu extindere spațială și temporală relativ mare. Însă, astfel de măsurători directe s-au realizat numai pe parcursul ultimilor două decenii. Extinderea restrânsă în timp a acestora nu permite detectarea fără echivoc a unei eventuale slăbiri persistente a intensității AMOC, sub acțiunea încălzirii globale. Totuși, informații despre circulația meridianala din Atlantic pot fi obținute în mod indirect, analizând date de observație de temperatura a apei oceanice de suprafață. Acestea indică faptul că intensitatea AMOC prezintă o tendință de slăbire care a început să se manifeste la sfârșitul secolului XIX . Până în anul 2016 slăbirea AMOC față de perioada preindustrială este de ~22%.
Consistent cu această estimare, o combinație a mai multor reconstrucții ale evoluției AMOC pe parcursul ultimului mileniu indică faptul că intensitatea acesteia este la cel mai scăzut nivel din ultima mie de ani . În linie cu acest nivel scăzut, analize distincte ale datelor de temperatură și salinitate indică faptul că AMOC se îndreaptă spre un punct critic peste care oprirea circulației este ireversibilă și că aceasta poate avea loc oricând începând de acum și sfârșitul acestui secol. Mai mult, un studiu recent indică faptul că punctul critic al AMOC a fost deja depășit.
În contrast cu rezultatele analizelor de date observaționale, simulărilor realizate cu modele de circulație generală indică o scădere a intensității AMOC modestă, cuprinsă în intervalul 17-55%, manifestată până la sfârșitul acestui secol, în scenariul unor creșteri semnificative ale emisiilor de gaze cu efect de seră generate de activitatea umană, analizat în raportul IPCC 2021. În plus, modele sugerează că AMOC este departe de punctul sau critic și că nu va suferi un colaps abrupt înainte de anul 2100. Aceste diferențe legate de AMOC, între rezultatele analizelor de date și simulările realizate cu modele de circulație generală ar putea fi explicate prin faptul că în cadrul acestora din urmă stabilitatea AMOC este supraestimată. Totuși, este crucial să micșorăm aceste incertitudini legate de starea actuală și de evoluția viitoare a circulației meridianale din Atlantic.
Dacă AMOC se oprește, poate fi repornită?
Conform studiilor, în situația în care AMOC este “împinsă” de încălzirea globală peste punctul ei critic, circulația oceanică va întră intr-un process ireversibil de slăbire întins pe parcursul a câtorva decenii, încheiat cu un colaps al acesteia. Este important de subliniat încă o dată că pe parcursul unei astfel de tranziții se vor genera modificări climatice profunde, la scară globală.
Având în vedere că starea în care AMOC este oprită este una de echilibru stabil, este de așteptat că această va rămâne în aceea stare pe termen lung. O repornire a circulației nu este exclusă, însă, dacă va avea loc, se va întinde pe decenii sau secole.
Ce este de făcut în legătură cu potențialul colaps al AMOC?
Chiar dacă probabilitatea de a depăși puncul critic ar fi mică, având în vedere că un potențial colaps al AMOC ar reprezenta un dezastru la scară globală, singura opțiune responsabilă a factorilor de decizie ar trebui să fie cea de a proteja populația. Altfel spus, nu este necesar că probabilitatea de manifestare a unui dezastru să fie 100% pentru a se lua măsuri de protecție a societății. Atât timp cât investigațiile științifice au identificat un risc plauzibil pentru populație, factorii de decizie trebuie să ia măsuri adecvate.
În legătură cu AMOC și cu alte componente critice, cea mai eficientă modalitate de a minimiza riscul este de stopa cât mai curând folosirea combustibilului fosil și despăduririle. Trebuie avut în vedere că și dacă astăzi s-ar atinge obiectivul de a opri emisiile de gaze cu efect de seră, încălzirea globală va stagna doar peste câțiva ani, perioadă în care riscul de a fi depășite puncte climatice critice rămâne. În plus, eliminarea emisiilor va conduce la minimizarea impactului creșterii nivelului oceanului planetar și al fenomenelor extreme (precum unde de căldură, inundații, secete, incendii etc.), consecințe distincte de cele generate de depășirea de puncte critice climatice.
Prevenirea colapsului circulației meridionale ar trebui sa fie o prioritate pentru securitatea climatică
1. Schimbare climatică nu este în totalitate reversibilă. Dacă sub acțiunea factorului antropic (creșterea concentrației gazelor cu efect de seră din atmosferă) sunt depășite puncte critice, se declanșează transformări climatice ireversibile, care pot fi și rapide.
2. Circulația meridianală din Atlantic este o componentă climatică critică. Sub influența încălzirii globale, aceasta poate depăși punctul sau critic, peste care se va slabi în mod ireversibil, până la oprire.
3. Studii recente bazate pe date observaționale indică faptul că starea actuală a circulației meridianale din Atlantic nu este departe de punctul critic și că acesta poate fi deposit oricând pe parcursul acestui secol. Mai mult, un studiu sugerează că punctul critic a fost deja depășit. Totuși, există încă incertitudini în legătură cu momentul depășirii punctului critic.
4. Dacă circulația meridianală din Atlantic se va opri, o eventuală repornire a acesteia se va realiza în decenii sau chiar secole.
5. Chiar dacă există incertitudini în legătură cu momentul depășirii punctului critic, având în vederea că opririrea circulației meridianale din Atlantic va genera un dezastru la scară planetară, factorii de decizie trebuie să ia măsuri pentru protejarea societății.
6. Riscul climatic legat de puncte critice lipsește din evaluările referitoare la schimbarea climatică, ceea ce implică faptul că amenințarea legată de aceasta este subestimată și reprezintă un risc major de securitate.
Prof. Dr. Mihai Dima - profesor la Facultatea de Fizică a Universității din București
Autor a numeroase articole științifice referitoare la mecanismele fizice ale schimbărilor climatice, publicate în cele mai prestigioase reviste pe plan internațional. A fost președinte al Consiliului Național al Cercetării Științifice și secretar de stat pentru cercetare științifică și inovare. În prezent este director al Școlii Interdisciplinare de Studii Doctorale a Universității din București și ambasador științific al Fundației Humboldt, din Germania.
Orașele cresc, resursele de apă scad: ce spun prognozele WEI+
Urbanizarea are un impact semnificativ asupra resurselor de apă potabilă, influențând atât cantitatea, cât și calitatea acesteia. Indicele WEI+ (Water Exploitation Index plus) măsoară consumul de apă ca procent din resursele de apă dulce regenerabile disponibile într-o anumită zonă și perioadă. Acesta este un indicator important pentru evaluarea stresului asupra resurselor de apă, în special în zonele urbane din România, multe aflate într-o constantă expansiune.
Indicele WEI+ este esențial pentru dezvoltarea durabilă a orașelor, deoarece măsoară consumul total de apă ca procent din resursele de apă dulce regenerabile disponibile pentru un anumit teritoriu și perioadă. Acest indice ajută la identificarea zonelor cu stres hidric și la evaluarea impactului activităților umane asupra corpurilor de apă iar utilizarea lui este crucială pentru asigurarea unei gestionări durabile a resurselor de apă și pentru protejarea mediului înconjurător în contextul urban.
Ignorarea indicelui WEI+ în prognoză poate avea consecințe semnificative pentru dezvoltarea durabilă a orașelor:
Stres hidric crescut: Fără monitorizarea consumului de apă în raport cu resursele disponibile, orașele pot experimenta perioade de stres hidric sever, afectând atât populația, cât și ecosistemele locale
Planificare ineficientă a resurselor: Lipsa datelor precise despre utilizarea apei poate duce la o planificare ineficientă a resurselor, ceea ce poate agrava problemele de aprovizionare cu apă în perioadele de secetă sau de cerere crescută
Impact negativ asupra mediului: Fără o gestionare adecvată a resurselor de apă, poate crește riscul de degradare a corpurilor de apă, afectând biodiversitatea și calitatea apei
Vulnerabilitate la schimbările climatice: Orașele care nu iau în considerare indicele WEI+ pot fi mai vulnerabile în fața efectele schimbărilor climatice, cum ar fi secetele prelungite sau inundațiile, deoarece nu au strategii adecvate de adaptare.
Scala de Valori a Indicelui WEI+
0-20%: Stres scăzut asupra resurselor de apă. Utilizarea apei este sustenabilă și nu există riscuri semnificative de deficit de apă.
20-40%: Stres moderat asupra resurselor de apă. Utilizarea apei este semnificativă, dar gestionabilă. Este necesară o monitorizare atentă.
40-60%: Stres ridicat asupra resurselor de apă. Utilizarea apei este aproape de limitele sustenabilității, iar riscul de deficit de apă este considerabil.
Peste 60%: Stres sever asupra resurselor de apă. Utilizarea apei depășește capacitatea de regenerare a resurselor, ducând la probleme grave de deficit de apă
Impactul indicelui WEI+ asupra dezvoltării urbane este semnificativ, mai ales în contextul impactului schimbărilor climatice la nivel mondial, în Uniunea Europeană și în România.
La nivel global
Încălzirea globală intensifică stresul hidric, afectând disponibilitatea resurselor de apă dulce. Indicele WEI+ măsoară consumul de apă ca procent din resursele regenerabile disponibile, iar valori peste 20% indică stres hidric. La nivel global, multe regiuni se confruntă cu secete prelungite și fenomene meteorologice extreme, ceea ce agravează problemele de aprovizionare cu apă. Acest lucru afectează dezvoltarea urbană, deoarece orașele trebuie să implementeze măsuri de conservare și gestionare eficientă a apei pentru a face față cererii crescute.
În UE, indicele WEI+ este utilizat pentru a monitoriza și gestiona resursele de apă la nivel de bazin hidrografic. Deși captările de apă au scăzut cu 15% între 2000 și 2019, zonele afectate de stres hidric au rămas relativ stabile. Încălzirea globală exacerbează aceste probleme, cu secete și inundații mai frecvente și severe3. Orașele europene trebuie să adopte strategii de adaptare, cum ar fi infrastructura verde și tehnologiile de economisire a apei, pentru a asigura dezvoltarea durabilă.
România se confruntă cu un deficit de apă, iar indicele WEI+ indică o presiune semnificativă asupra resurselor de apă. Încălzirea globală agravează această situație, cu secete mai frecvente și variabilitate climatică crescută. Orașele românești trebuie să implementeze măsuri de gestionare eficientă a apei, cum ar fi modernizarea sistemelor de irigații și promovarea utilizării apei reciclate, pentru a face față cererii crescute și pentru a proteja resursele de apă
Țara noastră are un indice WEI+ de peste 20%, ceea ce indică un deficit semnificativ de apă. Aceasta este una dintre cele mai mari valori din Uniunea Europeană, alături de Cipru și Malta .
Studii de caz în România: Cluj-Napoca și Bistrița
Pentru a face o prognoză a valorii indicelui WEI+ în orașe precum Cluj-Napoca și Bistrița în funcție de creșterea populației cu 10% avem nevoie de următorii factori:
Colectarea datelor actuale: Se adună date despre consumul actual de apă și resursele regenerabile disponibile pentru orașe
Estimarea creșterii populației: Calcularea noului număr de locuitori pentru orașele menționate (populația actuală + 10%)
Proiectarea consumului de apă: Se estimează noul consum de apă, ținând cont de creșterea populației. Estimarea consumului mediu de apă de 78 m³ pe an pentru o locuință cu 3 persoane se traduce în aproximativ 26 m³ pe persoană pe an. Aceasta este echivalentă cu aproximativ 71 litri pe persoană pe zi.
Conform studiilor, consumul mediu de apă în zonele urbane variază între 70 și 140 de litri pe persoană pe zi. Estimarea ta de 71 de litri pe persoană pe zi se încadrează în acest interval, ceea ce o face realistă și corectă pentru un oraș. Acest interval este susținut de diverse studii care clasifică consumul urban de apă în diferite categorii, inclusiv consumul scăzut (mai puțin de 70 de litri), mediu (70-140 de litri) și ridicat (peste 144 de litri). În analiza curentă, am utilizat o estimare medie de 71 de litri per persoană per zi, deoarece se încadrează în intervalele studiate.
Calculul WEI+ pentru Cluj-Napoca, 2024
1. Consumul total de apă:
71 metri cubi/persoană/an ×327,091 persoane =23,222,461 metri cubi/an
2. Resursele regenerabile disponibile:
100,000 metri cubi/zi×365 zile =36,500,000 metri cubi/an
Un indice WEI+ de 63.63% indică un stres hidric sever pentru Cluj-Napoca. Aceasta înseamnă că utilizarea resurselor de apă este nesustenabilă și este necesară o intervenție urgentă pentru a reduce consumul și a proteja resursele de apă.
Calculul WEI+ pentru Cluj-Napoca cu creștere de 10% a populației
O creștere de 10% a populației de 327,091 persoane înseamnă o nouă populație de 359,800 persoane.
Un indice WEI+ de 69.99% indică un stres hidric sever pentru Cluj-Napoca. Aceasta înseamnă că utilizarea resurselor de apă este nesustenabilă și este necesară o intervenție urgentă pentru a reduce consumul și a proteja resursele de apă.
O creștere anuală de 6% a Indecelui WEI Plus (Water Exploitation Index Plus) pentru Cluj-Napoca indică o creștere semnificativă a consumului de apă în raport cu resursele de apă dulce disponibile și un risc de deficit de apă. În scenariul în care consumul de apă continuă să crească, Cluj-Napoca ar putea să se confrunte cu perioade de deficit de apă, mai ales în perioadele de secetă sau în sezonul cald.
Calculul WEI+ pentru Bistrița , 2024
1. Consumul total de apă:
71 metri cubi/persoană /an X 94.569 persoane = 6.715,399 metri cubi /an
2. Resursele regenerabile disponibile (valoare teoretică avănd în vedere suprafața orașului și lungimea rețelei de distribuție a apei potabile către populație cu viitoare extinderi )
50.000 metri cubi/zi X 365 zile = 18.250,000 metri cubi /an
Un indice WEI+ de 36.79% indică un stres hidric semnificativ pentru Bistrița. Aceasta înseamnă că utilizarea apei este aproape de limitele sustenabilității, iar măsurile de gestionare eficientă a apei devin esențiale pentru a preveni problemele legate de aprovizionarea cu apă.
O creștere de 10% a populației de 94,569 persoane înseamnă o nouă populație de 104,025 persoane;
Consumul total de apă:
71 metri cubi / persoană/an X 104,025 persoane =7.385,755 metri cubi /an
Un indice WEI+ de 40.47% indică un stres hidric sever pentru Bistrița, înseamnand faptul că utilizarea resurselor de apă este nesustenabilă și este necesară o intervenție urgentă pentru a reduce consumul. O creștere anuală de 3,6% - 4% a Indicelui WEI + pentru Bistrița indică o creștere moderată a consumului de apă în raport cu resursele de apă dulce disponibile.
Ce soluții avem?
Pentru Cluj-Napoca
Gestionarea eficientă a apei pluviale: Implementarea sistemelor de colectare și reutilizare a apei pluviale pentru irigații și alte utilizări non-potabile.
Tehnologii avansate de monitorizare: Utilizarea tehnologiilor inteligente, cum ar fi contoarele de apă și sistemele de monitorizare în timp real, pentru a detecta și reduce pierderile de apă.
Reglementări stricte: Introducerea reglementărilor stricte privind utilizarea apei și promovarea echipamentelor eficiente din punct de vedere al consumului de apă.
Soluții pentru Bistrița
Modernizarea infrastructurii de apă: Investiții în modernizarea rețelelor de distribuție pentru a reduce pierderile de apă și a îmbunătăți eficiența.
Promovarea utilizării eficiente a apei: Campanii de conștientizare pentru populație privind economisirea apei și utilizarea eficientă a resurselor.
Reutilizarea apei: Implementarea sistemelor de reciclare a apei pentru uz industrial și agricol.
Infrastructură verde: Dezvoltarea infrastructurii verzi, cum ar fi grădinile de ploaie și acoperișurile verzi, pentru a reduce scurgerea apei și a îmbunătăți reîncărcarea acviferelor.
Un model de urmat este Danemarca care a pus în aplicare strategii de conservare pentru a păstra apele subterane și a reduce cererea de apă. Conform principalelor companii de distribuție a apei din Danemarca, consumul casnic este de doar 106 litri pe persoană pe zi. O combinație între educația în domeniul conservării și creșterea gradului de conștientizare a problemelor de mediu, precum și creșterea prețurilor la apă au fost instrumente extrem de eficiente pentru reducerea consumului de apă. Contorizarea gospodăriilor este obligatorie, iar „contoarele inteligente/smart meters” sunt foarte răspândite, permițând citirea acestora de la distanță și contribuind, în același timp, la supravegherea de către serviciile publice a pierderilor potențiale de apă din rețea.
Un alt aspect la fel de important al gestionării durabile a apelor subterane este minimizarea pierderilor de apă în rețeaua de distribuție care furnizează apă consumatorilor. În Danemarca, nivelul național al pierderilor nerecuperabile de apă este de 6,3 %. Acest rezultat a fost obținut prin gestionarea eficientă a activelor rețelei de distribuție, reabilitarea planificată și introducerea zonelor de contorizare districtuale. Acest lucru a permis, de asemenea, gestionarea avansată a presiunii din rețea, evitând scurgerile induse de presiune și ducând la economii de energie.
Pe baza cazului danez, utilizarea durabilă a apelor subterane necesită o serie de acțiuni coordonate de-a lungul întregului ciclu de producție a apei potabile. Aceasta implică extragerea doar a cantității necesare de apă, fără consum abundent sau pierderi.
Schimbările climatice nu mai sunt un avertisment abstract, ci o realitate concretă - Raport European State of Climate
Din anii 1980, Europa s-a încălzit de două ori mai repede decât media globală, devenind astfel continentul cu cea mai rapidă încălzire de pe Pământ. Valurile de căldură devin tot mai frecvente și mai intense, iar sudul Europei se confruntă cu secete extinse. Ghețarii din toate regiunile Europei continuă să se topească. S-au observat schimbări în tiparul precipitațiilor, inclusiv o creștere a intensității celor mai extreme evenimente. Raport European State of Climate ne oferă o privire de ansamblu asupra impactului schimbărilor climatice asupra continentului nostru.
Din anii 1980, Europa s-a încălzit de două ori mai repede decât media globală, devenind astfel continentul cu cea mai rapidă încălzire de pe Pământ. Valurile de căldură devin tot mai frecvente și mai intense, iar sudul Europei se confruntă cu secete extinse. Ghețarii din toate regiunile Europei continuă să se topească. S-au observat schimbări în tiparul precipitațiilor, inclusiv o creștere a intensității celor mai extreme evenimente. Acest lucru poate duce la inundații sporite și este probabil că a contribuit la unele dintre cele mai catastrofale evenimente din 2024.
Raportul European State of the Climate (ESOTC) 2024 atrage atenția la faptul că anul trecut a fost unul extrem unde efectele schimbărilor climatice au fost resimțite pe deplin în Europa. Printre punctele cheie se numără:
Europa a înregistrat cel mai călduros an, cu al doilea cel mai mare număr de zile cu stres termic dar și zile/nopți tropicale, înregistrat vreodată.
Pentru regiunea europeană și pentru Marea Mediterană, temperatura anuală la suprafața mării a fost cea mai ridicată înregistrată vreodată. A fost, de asemenea, cel mai cald an înregistrat pentru lacurile europene.
Ghețarii din Scandinavia și Svalbard au înregistrat cele mai mari rate anuale de pierdere de masă. Deopotrivă, acestea au înregistrat cea mai mare pierdere de masă orice regiune glaciară la nivel global.
În septembrie, incendiile din Portugalia au ars aproximativ 110.000 ha (1100 km²), reprezentând aproximativ un sfert din totalul European în 2024.
Europa s-a confruntat cu cele mai extinse inundații din 2013
Anul a înregistrat o proporție record de generare a energiei electrice din surse regenerabile, de 45%.
Orașele europene au devenit mai reziliente, iar eforturile continue pot debloca un potențial și mai mare pentru a face față în mod eficient provocărilor climatice.
În Europa de Est s-au înregistrat temperaturi anuale record, iar în sud-estul Europei a avut loc cel mai lung val de căldură înregistrat vreodată.
Valurile caniculare și secetele din Europa de Sud-Est
După o primăvară cu noi recorduri de temperaturi (mai ales pentru lunile Aprilie și Mai) , vara anului 2024 a adus șase valuri de căldură, inclusiv cel mai lung și al doilea cel mai sever val de căldură înregistrat în regiune. Gravitatea și clasificarea valurilor de căldură se bazează pe anomalia de temperatură, durata și suprafața afectată. Pe baza acestor criterii, cel mai sever val de căldură înregistrat în sud-estul Europei a avut loc în iulie 2007, când un val de 10 zile cu o anomalie medie de temperatură de 9,7°C a afectat 72% din regiune. În 2024, cel mai sever val a durat 13 zile, cu o anomalie de 9,2°C și a afectat 55% din regiune. Acesta a fost unul dintre anii cu mai multe valuri de căldură care au avut loc vara și la începutul toamnei, cu două în iunie (fiecare de 5–6 zile) și trei în august (fiecare de 5–8 zile). În cele 97 de zile dintre 1 iunie și 5 septembrie, au fost înregistrate 43 de zile cu valuri de căldură. În august, au existat perioade de doar trei zile între valurile de căldură.
Europa a înregistrat precipitații sub media normală începând din primăvară, iar această tendință s-a accentuat pe timpul verii datorită valurilor de căldură. Precipitațiile au crescut la începutul lunii septembrie, însă condițiile de secetă au persistat.
Serviciul de Management al Situațiilor de Urgență Copernicus (CEMS) – Observatorul European al Secetei – a emis avertizări pe tot parcursul verii privind condiții persistente și stabile de secetă în sudul și estul Europei.„Indicele de secetă”, o măsură a severității fenomenului, a arătat că sud-estul Europei a înregistrat cele mai uscate condiții estivale din ultimii 12 ani. Mai multe lacuri au avut niveluri de apă sub medie comparativ cu vara lui 2023, iar debitele medii ale râurilor în timpul verii au fost „remarcabil” sau „excepțional de scăzute” în 35% dintre râuri, în special în sud-est.
Incendiile de vegetație - O problemă pentru Europa de Sud, Est și România
Incendiile de vegetație sunt influențate de o serie de factori, atât naturali, cât și antropici, inclusiv tipul și structura vegetației, umiditatea, topografia și vântul. Creșterea frecvenței și intensității incendiilor extreme de vegetație pot duce la distrugerea habitatelor și la deteriorarea calității aerului. În ultimii ani, verile europene au înregistrat un potențial crescut de incendii de vegetație, cu un număr tot mai mare de incendii extinse și o prelungire a perioadei din an în care au loc acestea.
În 2024, nivelurile de pericol de incendiu în timpul verii au fost în general medii până la ușor peste medie în cea mai mare parte a Europei. Incidente grave au fost înregistrate în septembrie, datorită unei combinații de condiții uscate, ariditate prelungită și vânturi puternice, în special în Portugalia și în unele părți ale Spania. Sud-estul Europei s-a confruntat, de asemenea, cu un pericol de incendii peste medie în iunie și august din cauza temperaturilor extreme.
O intensificare a activității incendiilor de vegetație a avut loc în iulie și august în zona Balcanilor și Carpaților, unde România Bulgaria și România au înregistrat un număr peste medie de incendii. În septembrie, când suprafața arsă de la începutul anului până în prezent pentru Europa a fost sub medie, un număr de incendii mari au fost declanșate într-o perioadă scurtă în Portugalia, cu aproximativ 110 000 ha arse într-o săptămână.
Starea tot mai precară a ghețarilor Europeni
Toți ghețarii analizați au suferit o reducere semnificativă a suprafeței între anii 1970 și 2015/2016.
Sursa datelor: Raportul European State of the Climate (ESOTC) 2024
Cea mai mare pierdere:
Sarenne, Franța: -93% între 1971–2015
Cavagnoli, Elveția: -83% între 1973–2015
Alte pierderi importante:
Paradies (Elveția): -61%
Wurten (Austria): -60%
Rochemelon (Franța): -57%
Haute Arolla (Elveția): -44%
Schwarzenstein (Austria): -32%
Gurgler (Austria): -30%
Pierderi mai mici, dar tot semnificative:
Talèfre (Franța) și Umbal (Austria): -22%
Aceste date subliniază o retragere masivă a ghețarilor europeni în ultimele decenii, un efect clar al creșterii temperaturilor. Unii ghețari au pierdut până la 93% din suprafață față de anii 1970. Acest fenomen contribuie la pierderea surselor de apă dulce în regiunile alpine și pot avea impact asupra ecosistemelor montane și ale activităților economice locale (turism, agricultură ș.a).
Orașele și zonele urbane din Europa, printre cele mai afectate de efectele schimbărilor climatice
Fenomenele meteorologice extreme reprezintă riscuri tot mai mari pentru mediul urban, infrastructură și serviciile pe care le susțin. Aici sunt necesare măsuri urgente, în special privind riscurile de inundații.
În România anul trecut am observat episoade alarmante în această privință, un exemplu clar fiind perioada 30-31 august 2024, unde sud-estul României a fost lovit de precipitații intense datorate unui ciclon extratropical. Acesta fost produs cantități mari de precipitații, care au dus la inundații. În doar 24 de ore, cantitatea de precipitații a atins 100 mm în multe localități din zona litoralului Mării Negre. Conform Administrației Naționale „Apele Române” au fost raportate valori cumulate ale precipitațiilor de 225,9 mm la Mangalia, 145 mm la Agigea și 118 mm la Tuzla.
În 2024, furtunile și inundațiile au afectat aproximativ 413000 de persoane, provocând pierderea a cel puțin 335 de vieți. Pagubele provocate de furtuni și inundații în Europa pe parcursul anului se estimează că au costat cel puțin 18 miliarde euro. Anul trecut debitele râurilor din 30 % din rețeaua hidrografică europeană au depasit pragul „ridicat” de inundație și 12% pragul „grav” de prag de inundație.
Pe măsură ce provocările climatice cresc, orașele conduc acțiunile la nivel global, devenind centre de inovație și transformare. Găzduind aproximativ 55% din populația lumii și fiind responsabile pentru 70% din emisiile de carbon, zonele urbane reprezintă un factor major al degradării mediului. În Europa, însă, aproximativ 70% dintre eforturile de reducere a schimbărilor climatice și 90% dintre cele de adaptare au loc în mediul urban, poziționând orașele ca lideri-cheie în lupta împotriva schimbărilor climatice. Orașele europene s-au angajat, de asemenea, să reducă emisiile de carbon cu 55% până în 2030 și să atingă neutralitatea emisiilor (emisii net-zero) până în 2050.
Orașele joacă un rol esențial în implementarea măsurilor de adaptare, care trebuie să țină cont de condițiile și vulnerabilitățile locale. În 2022, au fost raportate aproximativ 19.000 de acțiuni de adaptare, vizând în principal nevoile din sectoare cum ar fi: apă (17%), clădiri (13,6%), mediu (11,7%), terenuri (10,8%), agricultură (9,3%) și sănătate (7,6%).
“Schimbările climatice nu mai sunt un avertisment abstract, ci o realitate concretă” - Dr. Bogdan Antonescu
Raportul Copernicus confirmă că anul trecut a fost cel mai călduros an înregistrat în Europa. Anul 2024 a fost un an marcat de valuri de căldură extreme, secete persistente, topirea accelerată a ghețarilor, incendii devastatoare și inundații catastrofale. Aceste fenomene fără precedent arată că schimbările climatice nu mai sunt un avertisment abstract, ci o realitate concretă care deja ne afectează viața de zi cu zi. Gândiți-vă numai la valurile de căldură prelungite de la început verii din România sau la inundațiile din august și septembrie tot de la noi din țară. Totuși, raportul evidențiază și progrese semnificative. Astfel, 2024 a marcat o proporție record (45%) de energie electrică generată din surse regenerabile, iar multe orașe europene și-au sporit reziliența la dezastre climatice, după cum arată și datele recentului raport EMBER. Cu toate acestea, creșterea frecvenței de apariție, a intensității și duratei fenomenelor meteo extreme arată clar că impactul schimbărilor climatice devine tot mai vizibil, mai periculos, punând la încercare societățile și economiile europene. Aceste semnale climatice documentate anual în numeroase rapoarte europene dar și globale nu mai pot fi ignorate, iar în contextul politic actual cere o acțiune politică coerentă bazată pe știință.
Dr. Bogdan Antonescu
este cercetător în domeniul meteorologiei și climatologiei, lector la Facultatea de Fizică a Universității din București și cercetător la Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Fizica Pământului, cu expertiză în studiul furtunilor severe și al fenomenelor meteorologice extreme în contextul schimbărilor climatice. Printre contribuțiile sale se numără dezvoltarea primei climatologii a tornadelor din România și a unei climatologii detaliate a tornadelor din Europa. Bogdan este implicat în proiecte de cercetare și colaborează cu instituții academice și de cercetare pentru a studia impactul schimbărilor climatice asupra fenomenelor meteorologice extreme. Bogdan este, de asemenea, implicat activ în comunicarea științei, promovând înțelegerea publică a schimbărilor climatice și a impactului acestora asupra fenomenelor extreme.
Soarele ia locul cărbunelui: energia solară propulsează lumea spre o eră electrică curată
În 2024, sursele de energie cu emisii scăzute de carbon au generat 40,9% din electricitatea globală, depășind pentru prima dată pragul de 40%. Energia solară a crescut cu 29%, adăugând 474 TWh – cel mai mare salt anual din istorie – și a devenit principala sursă nouă de electricitate la nivel mondial.
În 2024, sursele de energie cu emisii scăzute de carbon au generat 40,9% din electricitatea globală, depășind pentru prima dată pragul de 40%. Energia solară a crescut cu 29%, adăugând 474 TWh – cel mai mare salt anual din istorie – și a devenit principala sursă nouă de electricitate la nivel mondial. Cererea globală de electricitate a crescut cu 4%, influențată de valuri de căldură, ceea ce a dus inclusiv la o creștere de 1,4% a generării pe bază de combustibili fosili. Totuși, 96% din creșterea cererii (excluzând temperaturile) a fost acoperită de electricitate curată.
Energia regenerabilă a depășit pentru prima dată 40% din electricitatea globală
Raportul EMBER publicat în 8 Aprilie 2025 semnalează că energia solară a devenit motorul tranziției energetice globale, atât generarea, cât și instalarea de noi capacități au atins recorduri în 2024. Producția de energie solară și-a menținut ritmul accelerat de creștere, dublându-se în ultimii trei ani și adăugând mai multă electricitate decât orice altă sursă în această perioadă. În ciuda progresului surselor regenerabile, în 2024 cererea de electricitate a avansat mai rapid, depășind ritmul de creștere al electricității curate. Tehnologii în expansiune, precum inteligența artificială, centrele de date, vehiculele electrice și pompele de căldură contribuie deja la creșterea cererii globale. Totuși, principalul motiv al creșterii accelerate a cererii în 2024, comparativ cu 2023, a fost utilizarea mai intensă a aparatelor de aer condiționat în timpul sezonului cald. Acest factor a fost, de asemenea, responsabil pentru creștere a generării din surse fosile, chiar daca aceasta a fost una modestă.
UE a demonstrat că o transformare profundă a sectorului energetic este realizabilă și benefică. În 2024, emisiile din sectorul energetic al UE au scăzut la 585 de milioane de tone de CO2 (MtCO2), sub jumătatea vârfului înregistrat in 2007.
În ultimii cinci ani, producția de cărbune a scăzut cu 182 TWh (-40%), Austria, Suedia și Portugalia renunțând complet la cărbune, în timp ce țări cu un aport important al cărbunelui în mixul energetic, precum Germania sau Coreea de Sud, au înregistrat închideri semnificative de centrale.
În același timp, producția de gaze a scăzut în fiecare dintre ultimii cinci ani, iar în 2024 era cu 139 TWh (-24%) mai mică decât în 2019. Reducerea utilizării de gaze a consolidat securitatea energetică a blocului, în contextul invaziei Rusiei în Ucraina și al volatilității prețurilor la gaze înregistrată în ultimii trei ani. Producția de energie pe bază de combustibili fosili în UE se află acum la cel mai scăzut nivel din ultimii 40 de ani (793 TWh). Motorul principal al acestei evoluții a fost creșterea semnificativă a producției de energie eoliană și solară. Ponderea energiei eoliene și solare în mixul energetic al UE a crescut de la 17% în 2019 la 29% în 2024, cu o creștere a producției de energie eoliană cu 113 TWh (+31%) și a celei solare cu 179 TWh (+143%).
Situația din România
Sursa: InfoClima, prelucrare date rapoarte de monitorizare a pieței ANRE
Energia produsă din cărbune a înregistrat o scădere vizibilă și în România. Dacă în anul 2022 această sursă acoperea 18,38% din necesarul de energie, în anul 2024 ponderea sa a scăzut la doar 12,83%. În același interval, energia fotovoltaică a înregistrat o creștere, cu un avans de 0,6% în contribuția sa la mixul energetic național.
Conform datelor furnizate de Transelectrica, puterea instalată netă în centrale eoliene a crescut de la 2.966 MW în decembrie 2022 la 3.035 MW în decembrie 2024 (menționând că în anul 2023 nu a fost instalat niciun MW suplimentar). În aceeași perioadă, capacitatea instalată în centralele fotovoltaice, dispecerizabile, a crescut de la 1.307 MW la 1.763 MW, dintre care 143 MW au fost adăugați în anul 2023 și 213 MW în anul 2024.
Sursa: InfoClima, prelucrare date rapoarte de monitorizare a pieței ANRE
Pe de altă parte, în România s-a înregistrat o creștere semnificativă a segmentului prosumatorilor. Numărul acestora a crescut de la 110.355 la finalul anului 2023 (cu o putere instalată de 1.442 MW) la 198.756 prosumatori și o capacitate totală instalată de 2.376 MW la data de 31 decembrie 2024.
Contribuția prosumatorilor este una relevantă, întrucât aceștia contribuie direct la reducerea necesarului de energie din rețea prin autoconsum. În prezent, autoritățile nu dispun de date centralizate privind cantitatea totală de energie utilizată pentru autoconsum de către prosumatori. Singura informație disponibilă este cea referitoare la energia livrată efectiv în rețea, care, raportată la producția totală de energie electrică la nivel național, reprezintă puțin peste 1% la nivelul anului 2023.
Explozia energiei fotovoltaice și eoliene
Sursa: EMBER
Datele prezentate de autorii studiului indică faptul că producția de energie solară s-a dublat în ultimii trei ani, depășind 2000 TWh. Astfel, energia solară a fost, pentru al treilea an consecutiv, cea mai mare sursă de noi capacități de producție de electricitate la nivel global (+474 TWh) și, pentru al 20-lea an consecutiv, cea mai rapidă sursă de creștere (+29%).
Peste jumătate (53%) din creșterea producției solare în 2024 a avut loc în China, unde expansiunea generării de energie curată a acoperit 81% din creșterea cererii de electricitate. Ritmul accelerat al creșterii solare globale este de așteptat să continue, 2024 stabilind un nou record de instalare anuală – de peste două ori mai mult decât în 2022. Capacitatea solară globală a ajuns la 1 TW în 2022 după decenii de creștere, dar a atins 2 TW doar doi ani mai târziu, în 2024.
Integrarea energiei solare cu soluții de stocarea în baterii devine esențială pentru a continua creșterea/dezvoltarea acestui sector
Unul din cele mai mari dezavantaje ale energiei fotovoltaice este considerat caracterul său intermitent (energia este produsă doar cât este soare pe cer). Astfel rolul acesteia în mixul energetic poate varia considerabil pe parcursul zilei în piețele cu o pondere ridicată. În cele mai însorite momente ale zilei, energia solară fotovoltaică devine rapid principala sursă de electricitate în țări precum Chile și Țările de Jos, înainte de a scădea din nou odată cu apusul soarelui.
Această variabilitate poate limita valorificarea completă a avantajelor oferite de energia electrică ieftină în orele de vârf ale producției solare. Bateriile sunt în acest context una din soluțiile esențiale pentru a menține beneficiile generării din orele de vârf. Acestea pot stoca electricitatea produsă ziua și elibera surplusul în rețea atunci când prin natura lor panourile fotovoltaice nu produc pe timpul nopții. Astfel prețul bateriilor este un element central în creșterea generării solare.
Datele arată o scădere a prețului pentru baterii
Studiul EMBER arată că atât tehnologia de stocare a energiei în baterii, cât și panourile fotovoltaice, a cunoscut reduceri rapide de costuri în ultimul deceniu. Prețul mediu al pachetelor de baterii litiu-ion a scăzut la 115 USD/kWh în 2024, o reducere de 20% față de anul precedent și cu 84% mai mic decât costul mediu de acum un deceniu. Odată cu scăderea prețurilor, instalările anuale de capacitate de stocare în baterii au crescut considerabil, cu o rată medie de 67% pe an în ultimii zece ani. În 2024 au fost instalate 69 GW de capacitate de stocare în baterii – aproape suficient pentru a dubla capacitatea totală, care era de 86 GW în 2023.
Scăderea de 20% a costului pachetelor de baterii în 2024 reprezintă cea mai mare reducere procentuală într-un singur an din 2017 încoace și cea mai mare reducere absolută din 2019. Aceste reduceri de costuri au fost determinate de economiile de scară, pe măsură ce capacitatea de producție a crescut, dar și de adoptarea mai largă a unor chimii de baterii mai ieftine, precum litiu-fier-fosfat (LFP), care elimină necesitatea utilizării nichelului și cobaltului. De asemenea, costurile materialelor au scăzut după o creștere temporară a prețurilor litiului în 2022.
România a conștientizat necesitatea investițiilor în capacități de stocare a energiei, astfel că, pe parcursul anului 2024, capacitatea instalată la nivel de sistem energetic în baterii a crescut de la 16,2 MW (14 MWh) la 137 MW (269 MWh). În sprijinul acestei direcții strategice, Ministerul Energiei a lansat două apeluri de proiecte, unul finanțat prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) și celălalt din Fondul pentru Modernizare. În cadrul apelului finanțat din PNRR, au fost deja semnate mai multe contracte de finanțare, marcând un pas important în dezvoltarea infrastructurii naționale de stocare a energiei. În acest sens, obiectivul asumat de România prin Planul Național Integrat în domeniul Energiei și Schimbărilor Climatice (PNIESC) prevede dezvoltarea unor sisteme de stocare cu baterii care să atingă, până în 2030, o capacitate instalată de cel puțin 1,2 GW, echivalentă cu aproximativ 2,4 GWh de energie stocată.
Pe de altă parte, pe lângă proiectele gestionate la nivelul Ministerului Energiei, există apeluri de proiecte gestionate și de alte autorități, în acest sens avem exemplu prosumatorilor, unde Administrația Fondului pentru Mediu (AFM), sprijină investițiile în soluții verzi prin intermediul programului Casa Verde Fotovoltaice. Acest program a vizat pentru anul 2024 finanțarea alături de sistemele fotovoltaice, și instalarea de baterii pentru stocarea energiei.
Suplimentar acestui apel de proiecte, în cursul anului 2025 este planificat un apel de proiecte dedicat exclusiv instalării de baterii la prosumatorii care dețin deja sisteme fotovoltaice, dar care în prezent nu beneficiază de această facilitate. Inițiativa are ca scop eficientizarea utilizării energiei regenerabile produse la nivel individual.
Este energia regenerabilă pe punctul de a începe era declinului combustibililor fosili?
În 2024, sectorul energiei regenerabile, în special energia solară, a crescut rapid—mai repede decât cererea globală de electricitate—semnalând un punct de cotitură în care generarea pe bază de combustibili fosili ar putea începe să scadă. Deși a existat o ușoară creștere a energiei din surse fosile datorate schimbărilor de temperatură, regenerabilele au acoperit cea mai mare parte a creșterii cererii. Energia solară a fost motorul principal, extinzându-se la nivel global și devenind mai economică datorită ieftinirii stocării cu baterii.
În România există un interes real pentru dezvoltarea capacităților de producție a energiei din surse regenerabile. Programele de finanțare gestionate de Ministerul Energiei reflectă acest interes crescut, prin numărul ridicat de proiecte depuse și sprijinul acordat investitorilor. Prima licitație organizată în cadrul schemei de Contracte pentru Diferență (CfD), desfășurată la sfârșitul anului trecut, s-a bucurat de un succes considerabil, demonstrând încrederea pieței în acest mecanism de sprijin. În prezent, Ministerul Energiei se pregătește să lanseze cea de-a doua licitație CfD. Cele doua licitații împreună vizează sprijinirea dezvoltării a până la 5 GW de capacități de energie regenerabilă, un pas esențial pentru atingerea obiectivelor de decarbonizare și tranziție energetică.
Alexandru Ciocan
Este absolvent al Facultății de Energetică din cadrul Universității Naționale de Știință și Tehnologie Politehnica București și deține un doctorat în științe inginerești, obținut în co-tutelă cu IMT Atlantique (Nantes). Și-a început cariera profesională în cercetarea științifică, lucrând timp de peste nouă ani în domeniul energiilor regenerabile, al hidrogenului și al bateriilor cu litiu. În prezent, Alexandru face parte din echipa Energy Policy Group, după ce anterior a lucrat timp de doi ani la Ministerul Energiei.
Dincolo de mituri și legende populare - Ce trebuie să știm despre turbării și rolul acestora în lupta împotriva schimbărilor climatice
Astăzi, de ziua internațională a Pământului, reamintim că restaurarea și protejarea turbăriilor poate sprijini atât lupta împotriva schimbărilor climatice, cât și dezvoltarea durabilă a zonelor rurale.
Turbăriile sunt recunoscute la nivel global ca importante rezervoare naturale de carbon, având un rol crucial în combaterea schimbărilor climatice. În România, percepțiile asupra acestor ecosisteme variază – de la resurse exploatabile la zone periculoase sau chiar locuri cu valoare turistică. Aceste viziuni reflectă relația complexă dintre oameni și natură, influențată de educația ecologică și gradul de informare. Astăzi, de ziua internațională a Pământului, reamintim că restaurarea și protejarea turbăriilor poate sprijini atât lupta împotriva schimbărilor climatice, cât și dezvoltarea durabilă a zonelor rurale.
Turbăriile – soluții locale pentru probleme globale
Într-o lume confruntată cu schimbările climatice, pierderea biodiversității, deșertificare și poluare, ecosistemele naturale sunt mai importante ca niciodată. Acestea susțin viața pe Pământ, au un rol crucial în menținerea echilibrului natural iar deteriorarea lor ar putea avea consecințe semnificative pentru întreaga omenire.
În 2019 ONU facea un apel important declarand perioada 2021-2030 ca Deceniul Restaurării Ecosistemelor, unde restaurarea acestora ar putea duce la eliminarea a până la 26 gigatone de gaze cu efect de seră din atmosferă. Apelul global vizează protejarea și refacerea ecosistemelor degradate pentru a preveni crizele climatice și pierderea biodiversității. În Europa, Legea restaurării naturii este un pas esențial în acest sens, completând inițiativele ONU și servind drept model pentru alte regiuni. Prin aplicarea ei, țările UE pot contribui semnificativ la conservarea mediului și educarea publicului.
În Europa, țări precum Albania, Croația, Republica Moldova, Polonia și Slovacia din Estul Europei, alături de state nord-vestice și nordice precum Irlanda, Germania, Olanda și Austria se confruntă cu o problemă gravă: degradarea accentuată a turbăriilor. Degradarea ecosistemelor de turbărie a fost accelerată de activități antropice intense. Printre acestea se numără transformarea zonelor mlăștinoase în terenuri agricole, crearea canalelor de drenare pentru extinderea suprafețelor forestiere și suprapășunatul. De asemenea, apariția speciilor invazive și extragerea turbei au contribuit semnificativ la deteriorarea acestor ecosisteme. Această problemă a început în perioada socialistă prin aplicarea unei viziuni economice bazate pe exploatare intensivă. Chiar dacă regimurile politice au evoluat cu timpul, indiferența generalizată față de protecția mediului a perpetuat această situație până în prezent.
Pe plan mondial, turbăriile sunt recunoscute ca zone vitale pentru combaterea schimbărilor climatice. Aceste ecosisteme joacă un rol esențial în stocarea carbonului și conservarea biodiversității unice. În România, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a identificat 204 turbării degradate, majoritatea fiind situate în lanțul carpatic și în depresiunile intramontane.
Molhașurile de la Izbuce (județul Cluj) – rezervație naturală botanică, integrată Parcului Natural Apuseni. În prim plan, exemplare de bumbăcăriță (Eriophorum vaginatum). Sursa: NWPEAT, 2024
Tinovul Stampei (județul Suceava) – singura turbărie din țară cu statut de protecție RAMSAR Sursa: NWPEAT, 2022 (stânga)
Din nefericire, doar una dintre aceste turbării beneficiază de protecție internațională – Tinovul Poiana Stampei, inclus în lista zonelor umede de importanță internațională, Ramsar. Însă, 45 dintre ele au fost supuse unor intervenţii de restaurare, între anii 2021-2024, prin Programul „Mediu, Adaptare la Schimbările Climatice şi Ecosisteme” (RO-Mediu). Acest efort reprezintă o încercare concretă de angajament a României în lupta împotriva schimbărilor climatice la nivel european.
Cum sunt percepute turbăriile în România? De ce ne temem de o oportunitate?
Datorită unicității acestor ecosisteme, deseori aflate în zone izolate, turbăriile sunt percepute și asociate cu o aură de mister și teamă. Toate aceste trăiri sunt influențate de o combinație de factori socio-culturali, printre care dezinformarea, percepții culturale sau chiar legende locale. Rezultatele cercetării întreprinse de colectivul proiectului „Restaurarea zonelor umede și a turbăriilor din Regiunea de Nord-Vest” (NWPEAT), publicate parțial într-un ghid de restaurare al turbăriilor (2024), au consemnat slaba informare a publicului larg privind beneficiile turbăriilor. Această lipsă de cunoștințe se reflectă în percepții ambivalente și complexe, nu numai în rândul populației generale, dar și printre factorii de decizie. Comunitățile locale, autoritățile locale și oamenii de știință au opinii diferite despre turbării.
Rezultatele încrucișate ale datelor obținute prin aplicarea unui set de instrumente calitative (18 interviuri semi-structurate, 150 chestionare, analiza a 13 politici) au evidențiat câteva perspective de raportare la turbării:
Din perspectivă științifică, turbăriile sunt recunoscute pentru valoarea lor ecologică și biodiversitatea unică pe care o adăpostesc. Aceste ecosisteme joacă un rol esențial în combaterea schimbările climatice prin stocarea carbonului, reglarea bugetului hidric și conservarea biodiversității. Această viziune este în principal susținută de oamenii de știință avizați, dar și parțial de unii cetățeni, cu un grad de informare mai ridicat.
În rândul comunităților locale și al autorităților locale, valorificarea economică a turbăriilor este adesea prioritarǎ faţǎ de valoarea ecologicǎ. Aceastǎ abordare utilitaristǎ se datorează unei cunoaşteri limitate a beneficiilor ecologice ale acestor ecosisteme. Însă, există o categorie de respondenți care apreciază serviciile culturale ale turbăriilor, inclusiv potenţialul turistic şi educaţional asociat lor, în prim plan remarcându-se un demers comunitar mai nuanțat.
Pentru a menţine serviciile ecosistemice furnizate de turbării, este nevoie atât de intervenţii de restaurare cât şi de tehnologii inovative pentru monitorizarea eficientă a acestor zone umede. Cu toate acestea, suprapunerea cu zone naturale protejate poate crea reticenţe în implementarea acţiunilor necesare. Prin implicarea activă în acţiuni voluntare sau proiecte locale dedicate restaurării și conservării zonelor umede se demonstrează deschidere spre educație și conştientizare asupra impactului negativ al activităților antropice asupra mediului natural.
Factori ce condiționează modul în care percepem ecosistemele de turbărie
În România, conservarea zonelor umede se confruntă cu o serie de factori politici, economici, sociali, tehnologici, legislativi și ecologici, care influențează gestionarea și protecția acestor ecosisteme.
Rolul autorităților în gestionarea conservării zonelor umede este esențial, necesitând un cadru legislativ coerent. Totodată, acestea sunt responsabile pentru managementul unor zone umede, mai ales dacă beneficiază de statut de protecție, dar nu au un caracter exclusivist, așa cum de multe ori este perceput de către cetățeni. Gestionarea eficientă combină restaurarea cu tehnologii moderne. Oamenii de știință susțin necesitatea lucrărilor de restaurare și o monitorizare continuă, dar autoritățile și locuitorii nu sunt informați despre procesul de restaurare ecologică. Ba mai mult, obținerea unor avize pentru realizarea unor intervenții de restaurare este un proces birocratic îndelungat.
Legislația europeană are un impact pozitiv, dar ambiguitățile pot genera bariere în conservare. Compensarea proprietarilor prin subvenții este o soluție, iar proprietarii de zone umede și turbării pot accesa subvenții APIA, deși această oportunitate nu este suficient mediatizată. Regimul de proprietate privată impune, la rândul lui, anumite limitări, dar există un potențial de utilizare durabilă și valorificare turistică a terenurilor. Finanțarea activităților de conservare, implicit de restaurare, depinde de regimul de proprietate, iar lipsa reglementării legale din cauza inexistenței unei cadastrări a acestor terenuri blochează orice tip de investiție.
Educația și conștientizarea sunt esențiale pentru succesul conservării. Comunitățile locale atribuie turbăriilor valori mistice, iar opiniile variază de la indiferență la admirație. Educația ecologică poate contribui la conștientizarea beneficiilor turbăriilor.
Potecă tematică în cadrul Tinovului La Poduri (județul Cluj) Sursa: NWPEAT, 2024
Tinovul La Poduri (județul Cluj) Sursa: NWPEAT, 2024
Mituri și legende asociate turbăriilor din România
Percepute frecvent ca și arii restrictive, cu utilizare minimă, turbăriile și mlaștinile, în general, sunt uneori asociate cu mituri și legende care au consolidat statutul lor de zone care trebuie evitate. Cele mai multe legende fac referiri la decese, pierderi sau rătăciri ale persoanelor care s-au apropiat de aceste teritorii. Mlaștina de la Iaz, comuna Plopiș, județul Sălaj, are asociată o legendă despre decesul unei ciobănițe, care apoi a speriat întreaga comunitate.
Unul din amfitrionii locali, domnul Alexandru Bodea relata: „Legenda spune că aici s-a înecat o păstoriţă cu turma ei. Într-o zi, turma speriată a intrat direct în mlaştină, iar ciobăniţa a intrat şi ea după turmă. Mlaştina a înghiţit atât fata cât şi turma. Oamenii din sat au venit, tineri şi bătrâni, să caute trupul fetei măcar. Nu l-au găsit, deşi căutările au durat mai multe zile. Au venit şi bătrâni cu cârje, care după o săptămână de stat cu picioarele în apa mlaştinii au simţit că picioarele nu-i mai supără. Atunci şi-au dat seama că apa este bună pentru tratarea unor boli”
În cazul mlaștinii de la Peșteana, comuna Densuș, județul Hunedoara, numit de localnici și „Lacul fără fund”, legenda confirmă dispariția multor animale care se apropiau de ea. De altfel, hidronimul de Lacul fără fund se întâlnește în mai multe zone ale țării, fiind asociat cu existența unor lacuri a căror adâncime ipotetic mare a dus frecvent la cazuri de dispariții sau înec: comuna Șirineasa, satul Valea Alunișului (Vâlcea) comuna Tomești (Harghita), comuna Chiojdu și comuna Mânzălești (Buzău), satul Băgău, comuna Lopadea Nouă (Alba), etc.
Indiferent de locație, de cele mai multe ori, tâlcul legendelor este asociat morții sau pierderii unor obiecte de valoare. Educația ecologică și conștientizarea de către publicul larg a beneficiilor pe care le dețin zonele umede, cu precădere turbăriile, pot schimba, în timp, aceste conotații negative, transformându-le în locații mai prietenoase cu beneficii economice dar și pentru climă.
Răzvan-Horațiu BĂTINAȘ
Este lector în cadrul Departamentului de Geografie Fizică şi Tehnică din cadrul Facultaţii de Geografie a Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca. Principalele preocupări de cercetare sunt legate de domeniul hidrologiei, turismului şi calităţii mediului. A activat în diverse proiecte şi contracte de cercetare cu tematică pe domeniul conservării naturii, calității apei, amenajării teritoriale și urbane. Este o persoană sociabilă, cu afinităţi pentru natură, fotografie, sport şi activităţi în aer liber. Director de proiect al proiectului Restaurarea zonelor umede și a turbăriilor din Regiunea de Nord-Vest (NWPEAT)
Ana-Maria POP
activează ca cercetător științific în cadrul Centrului de Geografie Regională, Facultatea de Geografie, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj- Napoca. Este pasionată de explorarea relației dintre oameni, comunitățile locale și mediul lor de viață, fie el natural sau construit, și se regăsește într-o căutare permanentă de noi instrumente, tehnici și metode pentru a surprinde cât mai bine percepțiile, atitudinile și comportamentele comunităților locale.
DELTA-Hub: Știință și Educație pentru Viitorul Deltei Dunării
DELTA-HUB este un proiect de cercetare Orizont Europa făurit pentru înțelegerea și protejarea unui ecosistem unic, amenințat de schimbările climatice și intervențiile umane. Recunoscută ca Rezervație a Biosferei UNESCO, Delta Dunării este un sanctuar al biodiversității și o destinație ideală pentru turismul lent și responsabil. De aceea, merită toată atenția noastră pentru a o înțelege și proteja.
DELTA-HUB este un proiect de cercetare Orizont Europa dezvoltat pentru înțelegerea și protejarea unui ecosistem unic, amenințat de schimbările climatice și intervențiile umane.Dacă ar exista un spațiu natural emblematic pentru România și în lume, acesta ar fi, fără îndoială, Delta Dunării. Deși Carpații ne definesc geografic și istoric, lanțuri muntoase similare sau mai impunătoare există și în alte părți. Delta Dunării este însă unică: este cea mai întinsă și mai bine conservată deltă din Uniunea Europeană, aproximativ 80% din suprafața sa păstrându-și caracterul natural, ferită de intervenții antropice majore.
Cazul curios și norocos al conservării deltei
Conservarea Deltei se datorează, parțial, și unui context istoric aparte. Căderea regimului comunist în 1989 a stopat planurile faraonice de desecare și transformare a Deltei în poldere agricole, un proiect ce ar fi distrus ecosistemul și ar fi transformat pescarul în țăran și delta în Bărăgan. Deși unele lucrări au fost demarate, producând răni ce se văd din sateliti -poldere nerentabile economic precum Sireasa, Pardina, planul nu a fost dus la capăt.
Această soartă fericită contrastează cu destinul altor mari delte europene ale râurilor Ron, Rin, Pad sau Ebro, care au fost aproape în totalitate îndiguite, desecate și transformate în terenuri agricole. Aceste intervenții le-au diminuat drastic biodiversitatea, atractivitatea turistică și, crucial în contextul actual, reziliența la schimbările climatice.
Desecarea zonelor umede și redarea lor în agricultură, duce la tasarea solului organic și oprește procesul natural de înălțare prin depunerea de sedimente. Astăzi, Delta Padului, de exemplu, se află în medie la 2m sub nivelul mării, fiind protejată artificial de diguri – o soluție vulnerabilă pe termen lung, așa cum ne amintește tragedia uraganului Katrina din New Orleans din delta Mississippi în urma căruia 1400 persoane au decedat din cauza ruperii unui dig și a condus la părăsirea a unui sfert de milioan de locuitori ai orașului în anii următori.
Delta noastră, formată printr-un echilibru delicat între debitul fluvial, aportul de sedimente și acțiunea valurilor Mării Negre, prezintă o arhitectură de o diversitate extraordinară: rețele complexe de gârle, canale care alimenteaza lacuri și conectează brațe principale; grinduri maritime de nisip, câmpuri de dune (Letea, Caraorman) mărginite de stejari seculari, plaje sălbatice întinse pe zeci de km, și cele mai mari întinderi compacte de stuf din lume – confirmat de Guinness World Records.
Recunoscută ca Rezervație a Biosferei UNESCO, Delta Dunării este un sanctuar al biodiversității și o destinație ideală pentru turismul lent și responsabil. De aceea, merită toată atenția noastră pentru a o înțelege și proteja.
O Deltă Sub Presiune: Amenințările Actuale
În ciuda aparențelor, Delta Dunării se confruntă cu provocări majore, accentuate în era schimbărilor climatice:
Creșterea Nivelului Mării Negre: Nivelul mării a crescut deja cu aproximativ 20 cm în ultimele decenii, iar prognozele indică o creștere suplimentară de 0.5 - 1 metru până în 2100. Aceasta este o amenințare existențială, având în vedere că înălțimea medie a Deltei este de doar 60 cm, iar peste 80% din teritoriu se află sub cota de 1 metru. Riscăm inundarea permanentă a unor suprafețe vaste și salinizarea terenurilor și apelor dulci. Într-un articol anterior am detaliat cauzele aici.
Reducerea Aportului de Sedimente: Barajele de pe Dunăre (în special Porțile de Fier I și II), deși esențiale pentru energia României, au redus drastic aportul de sedimente către Deltă – cu până la de trei ori. Aceste sedimente sunt vitale pentru înălțarea naturală a Deltei, contracarând tasarea solului și creșterea nivelului mării. Lipsa lor accelerează eroziunea costieră, problemă agravată de dragajele pentru navigație (ex. Sulina) care elimină sedimentele din sistemul litoral. În interiorul Deltei, decolmatarea canalelor, deși vitală pentru menținerea circulației apei și oxigenării, are un efect secundar: sedimentele rezultate pot grăbi colmatarea lacurilor, pentru că apa aduce cu ea sedimente care se decantează în apele liniștite ale lacurilor. Această realitate ne indică faptul că sedimentele reprezintă o resursă importantă, a cărei gestionare inteligentă este crucială.
Pentru a asigura un viitor durabil Deltei, guvernanța trebuie să se bazeze pe date științifice riguroase, integrate cu expertiza instituțiilor, părților interesate și tuturor actorilor cheie. Această colaborare este esențială pentru a identifica soluții raționale, informate de știință și de funcționarea naturală a ecosistemului.
Deciziile de management luate fără o perspectivă pe termen lung și o abordare sistemică pot agrava situația actuală. Aceste aspecte evidențiază importanța crucială a unui model sedimentar, pe care îl vom dezvolta în cadrul proiectului Delta-Hub. Abordarea provocărilor complexe ale Deltei necesită o înțelegere detaliată a proceselor specifice și utilizarea de instrumente avansate de prognoză și management.
Proiectul DELTA-Hub se bazează pe trei piloni principali:
Tehnologie de Top ca să ținem Delta sub Lupă:
Vedem Delta din Satelit: Folosim date de la sateliți ca să urmărim cum se mișcă apa, cum arată vegetația, cât de curată e apa, cum se schimbă forma Deltei și cum se transportă sedimentele pe zone mari.
Senzori Avansați pe Teren: Punem în Deltă senzori de ultimă generație (optici, acustici) care măsoară cu precizie curenții, cât de mult sediment cară apa, cât de tulbure e si cum se misca substratul.
Digitalizarea Deltei: Construim un model virtual detaliat al Deltei Dunării, practic, un "geamăn digital". Acesta va permite crearea unor simulări și predicții legate de schimbarea climei, creșterea nivelul mării, mișcarea sedimentelor, impactul unor potențiale construcții). Așa vedem dinainte cum ar afecta acești factori apa, sedimentele, sarea, animalele și plantele și cum se schimbă coasta, practic un management eficient bazat pe știință.
Modelul hidro-sedimentar complex, aflat în dezvoltare pentru Delta Dunării, este construit pe platforma Mike21 (DHI) și beneficiază de o bază extinsă de date de teren, incluzând batimetrie și măsurători de nivel. Suntem recunoscători studenților Razvan Dogaru și Otilia Cotilin de la Facultatea de Geografie a Universității din București pentru contribuția lor la acest proiect.
2. Creștem o Nouă Generație de Experți:
Avem o problemă cu oamenii pricepuți: Ne lipsesc specialiști ce pot lucra eficient cu date satelitare complexe și date ale modelelor, folosind limbaje de programare.
Master Special pentru Deltă: O să deschidem un master nou la Universitatea din București, unde tinerii vor învăța tot ce trebuie despre cum să gestionăm zonele de coastă și Delta. Așa formăm specialiștii de care are nevoie România.
Învățăm prin Practică: O să organizăm școli de vară, ieșiri pe teren și cursuri practice, cu ajutorul altor centre din Europa, pentru studenți și tineri cercetători.
3. Lucrăm Împreună și Comunicăm ce Descoperim:
Colaborăm cu experti: Vrem să strângem legăturile între Universitatea din București, institutele noastre de cercetare și cei mai buni experți din lume când vine vorba de delte.
Datele sunt pentru toată lumea: Vom face în așa fel încât oricine este interest să poată avea acces la datele și rezultatele cercetării noastre.
Ce descoperim, punem în practică: Vrem ca rezultatele cercetării să ajungă direct la cei care iau decizii și se ocupă de Deltă. Așa îi ajutăm să aleagă cele mai bune metode de gestionare, bazate pe ce am descoperit noi.
Un Angajament pe Termen Lung
DELTA-Hub reprezintă un angajament pe termen lung pentru viitorul Deltei Dunării. Ne dorim ca acest hub să devină un punct de referință pentru excelență științifică, inovația tehnologică și colaborarea în slujba protejării acestui patrimoniu natural unic.
Pe viitor vom populariza progresul proiectului DELTA-Hub prin canalele de comunicare ale Universității din București și pe platformele de social media dedicate, care vor fi lansate în curând.
Vă invităm să vizitați Delta Dunării practicând un turism responsabil și respectuos față de natură. Valoarea sa naturală merită descoperită și, mai ales, protejată pentru generațiile viitoare.
Proiectul “DELTA-HUB: River Delta Science, Education and Modeling Hub” își propune să dezvolte un centru de excelență pentru cercetarea de vârf și educația în domeniul mediilor deltaice. Este implementat în perioada martie 2025 – februarie 2030, finanțat de către Uniunea Europeană prin Programul Horizon Europe și implementat prin European Research Executive Agency (REA) în cadrul Programului HORIZON-WIDERA-2023-TALENTS-01 ERA-Chair
Acest proiect a fost dezvoltat de Dr. Florin Zăinescu împreună Florin Tătui de la Facultatea de Geografie, Universitatea din București si a beneficiat de un sprijin valoros din partea de la Stațiunea de Cercetari Marine și Fluviale de la Sfântu Gheorghe. Un colaborator deosebit de important este profesorul Edward Anthony, cercetător cu o experiență vastă în problemele deltelor din Asia, Africa și America de Sud.
Iarna 2024-2025 - Anomalii, recorduri și semnale de luat în seamă
În România, după două luni consecutive (decembrie și ianuarie) cu temperaturi mult peste medie, februarie a adus un contrast termic accentuat, cu valori sub cele normale. Aceste fluctuații extreme ilustrează complexitatea și impredictibilitatea tot mai mare a sistemelor climatice în contextul încălzirii globale, subliniind necesitatea urgentă a acțiunilor climatice concertate la toate nivelurile societății.
Iarna 2024–2025 se înscrie în tendința îngrijorătoare de încălzire globală, fiind a doua cea mai caldă iarnă din istoria măsurătorilor meteorologice, cu o anomalie termică de +0,72°C la nivel global și +1,46°C în Europa față de perioada de referință 1991–2020. La nivel regional, continentul european a fost caracterizat de deficite semnificative de precipitații și distribuții neuniforme ale umidității atmosferice și a solului. În România, după două luni consecutive (decembrie și ianuarie) cu temperaturi mult peste medie, februarie a adus un contrast termic accentuat, cu valori sub cele normale. Aceste fluctuații extreme ilustrează complexitatea și impredictibilitatea tot mai mare a sistemelor climatice în contextul încălzirii globale, subliniind necesitatea urgentă a acțiunilor climatice concertate la toate nivelurile societății.
Figura 1 - Evoluția anomaliei temperaturii la nivel global pentru iarna din emisfera nordică între 1980 și 2025. Sursa datelor: ERA5. Credit: Copernicus Climate Change Service/ECMWF.
Temperaturi extreme pentru Ianuarie si Februarie
Temperatura medie în Europa pentru sezonul de iarnă 2024–2025 a fost cu 1,46°C mai ridicată decât cea a perioadei de referință (Figura 2). Acest indicator plasează iarna recent încheiată pe poziția a doua în clasamentul celor mai calde ierni înregistrate vreodată în Europa, la egalitate cu iarna 2015–2016 (cu o diferență foarte mică de 0,01°C). În același timp această valoare este doar cu puțin mai mare decât anomalia temperaturii pentru iarna 2022–2023 și 2023–2024 (locul 1,44°C) și cu 1,38°C mai scăzută decât valoare recordul înregistrat în iarna 2019-2020, când temperatura medie a fost cu 2,84°C peste temperatura medie a perioadei de referință.
Aceste anomalii termice se înscriu într-un context global alarmant. Anul 2024 a fost oficial cel mai cald an din istoria măsurătorilor meteorologice, cu temperatura medie globală de 15,1°C, reprezentând o creștere de 1,6°C față de perioada preindustrială 1850–1900. Aceasta marchează un moment istoric deoarece 2024 a fost primul an când temperatura medie globală a depășit pragul critic de 1,5°C stabilit prin Acordul de la Paris.
Figura 2 - Evoluția anomaliei temperaturii la nivel European pentru iarna din emisfera nordică între 1980 și 2025. Sursa datelor: ERA5. Credit: Copernicus Climate Change Service/ECMWF
Unde am avut extreme? Distribuția spațială a anomaliilor temperaturii
La nivel global, cele mai mari anomalii pozitive de temperatură s-au înregistrat în regiunile arctice și subarctice, în special în Alaska, Quebec și zona centrală a Siberiei (Figura 3). O altă regiune cu temperaturi mult peste medie a fost zona estică a Himalayei și Platoul Tibetan. În același timp, mai multe regiuni au înregistrat anomalii negative de temperatură, cum ar fi centrul și estul Statelor Unite, Peninsula Arabică sau nordul Chinei. În schimb, America de Sud, Africa și Australia au înregistrat în general temperaturi peste medie.
Figura 3 - Distribuția anomaliei temperaturii medii globale pentru iarna 2024-2025 la nivel globale și în Europa față de perioada de referință 1991–2020. Sursa datelor: ERA5. Credit: Copernicus Climate Change Service/ECMWF
În Europa, temperaturile pentru iarna 2024-2025 au fost peste media 1991–2020 în aproape toate regiunile, singurele excepții fiind anumite zone din Islanda și extremitatea nordică a Franței (Figura 3). Cele mai mari anomalii pozitive s-au înregistrat în nord-estul Europei, în regiunea Alpilor și în jurul Mării Adriatice.
O iarnă cu 2 fețe în România
Conform caracterizărilor climatologice realizate de Administrația Națională de Meteorologie, Decembrie 2024 a înregistrat o temperatură medie națională de 2,7°C (+2,5°C față de perioada 1991–2020), poziționându-se pe locul 10 în topul celor mai calde luni decembrie din 1901-2024. Valorile au variat de la peste 6°C în sudul litoralului și 4–6°C în Dobrogea și Delta Dunării, la sub -6°C pe crestele montane înalte, continuând tendința de încălzire observată în ultimele două decenii. Ianuarie 2025 a menținut aceeași temperatură medie de 2,7°C, dar cu o abatere mai mare (+4,2°C față de perioada 1991–2020), ocupând locul 5 în ierarhia istorică.
Luna ianuarie s-a remarcat prin temperaturi maxime record (până la 20,7°C la Pătârlagele) și număr redus de zile cu îngheț. Variația regională a fost pronunțată, de la 4–6°C în Dobrogea la sub -4°C pe crestele montane. Februarie 2025 a adus o răcire bruscă, cu o medie națională de -0,9°C (-1,9°C sub normală). Contrastele regionale au fost accentuate: de la +2,2°C la Moldova Veche la -11,7°C la Vf. Omu, cu zone extracarpatice centrale și estice între -4°C și 0°C. Această răcire a contrastat puternic cu tendința de încălzire a lunii februarie din ultimii ani.
O iarnă cu deficit major de precipitații pentru Europa
Iarna 2024–2025 a fost caracterizată de un deficit semnificativ de precipitații pentru majoritatea Europei. Regiunile predominant colorate în nuanțe de portocaliu și roșu indică anomalii negative de până la -8 mm/zi (Figura 4). Excepții notabile cu surplus de precipitații (evidențiate în albastru) au fost observate în nordice Europei, precum și în părți din Italia și Franța. Umiditatea relativă la suprafață prezintă o distribuție mai complexă și contrastantă (Figura 4). Regiunile nordice și vestice ale Europei au înregistrat în general valori peste medie (evidențiate în albastru), în timp ce anomalii negative semnificative (evidențiate în roșu intens) se observă în regiuni extinse din Europa de Est, inclusiv România, precum și în sud-estul Spaniei.
Amplitudinea anomaliilor variază între -25% și +25%, reflectând fluctuații substanțiale ale umidității atmosferice. În ceea ce privește umiditatea solului la adâncimea de 0–7 cm, distribuția spațială prezintă similarități cu distribuția umidității relative, dar cu diferențe regionale importante (Figura 4). Se remarcă anomalii negative severe în Peninsula Iberică, nordul Africii și sud-estul Europei, unde deficitul ajunge până la -28%. În contrast, Scandinavia și părți din Europa Centrală prezintă anomalii pozitive moderate. Această distribuție neuniformă a umidității solului are implicații directe asupra ecosistemelor și agriculturii regionale.
Figura 4 - Anomaliile în precipitații (mm/zi), umiditatea relativă la nivelul solului (%)și umiditatea volumetrică a solului (%) pentru iarna 2024-2025 față de perioada de referință 1991-2020. Sursa datelor: ERA5. Credit: Copernicus Climate Change Service/ECMWF
Dr. Bogdan Antonescu
este cercetător în domeniul meteorologiei și climatologiei, lector la Facultatea de Fizică a Universității din București și cercetător la Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Fizica Pământului, cu expertiză în studiul furtunilor severe și al fenomenelor meteorologice extreme în contextul schimbărilor climatice. Printre contribuțiile sale se numără dezvoltarea primei climatologii a tornadelor din România și a unei climatologii detaliate a tornadelor din Europa. Bogdan este implicat în proiecte de cercetare și colaborează cu instituții academice și de cercetare pentru a studia impactul schimbărilor climatice asupra fenomenelor meteorologice extreme. Bogdan este, de asemenea, implicat activ în comunicarea științei, promovând înțelegerea publică a schimbărilor climatice și a impactului acestora asupra fenomenelor extreme.
Revoluția Energiei Solare: Trenduri și Previziuni pentru 2025
Analizând rapoartele Agenției Internaționale pentru Energie (IEA) și concluziile summit-urilor recente, se observă un interes tot mai mare pentru dezvoltarea energiei solare la nivel global. În special, raportul EMBER indică o creștere semnificativă a ponderii energiei solare în mixtul energetic global, susținută de investiții record și subvenții guvernamentale. Summit-urile internaționale, precum Forumul Economic Mondial de la Davos și COP29, au pus un accent deosebit pe accelerarea tranziției energetice, iar numeroase țări și-au anunțat noi planuri de investiții în energie regenerabilă. Cu o combinație de politici de sprijin, avansuri tehnologice și cerere crescută, sectorul energiei solare este pregătit să joace un rol esențial în tranziția energetică globală, iar acest an poate fi unul determinant.
Analizând rapoartele Agenției Internaționale pentru Energie (IEA) și concluziile summiturilor recente, se observă un interes tot mai mare pentru dezvoltarea energiei solare la nivel global. În special, raportul EMBER indică o creștere semnificativă a ponderii energiei solare în mixtul energetic global, susținută de investiții record și subvenții guvernamentale. Summit-urile internaționale, precum Forumul Economic Mondial de la Davos și COP29, au pus un accent deosebit pe accelerarea tranziției energetice, iar numeroase țări și-au anunțat noi planuri de investiții în energie regenerabilă. Cu o combinație de politici de sprijin, avansuri tehnologice și cerere crescută, sectorul energiei solare este pregătit să joace un rol esențial în tranziția energetică globală, iar acest an poate fi unul determinant.
2024 - Un an spornic pentru industria energiei solare. Continuă trendul și în acest an?
Anul 2024 a marcat un punct de cotitură în sectorul energetic global, cu energia solară și cea eoliană depășind pentru prima dată producția din combustibili fosili în Uniunea Europeană. Conform raportului EMBER, sursele regenerabile au generat 30% din electricitatea globală în 2023, iar în UE, energia solară a contribuit cu 11% la producția totală de electricitate în 2024, depășind cărbunele, care a scăzut sub 10% pentru prima dată.
În 2023, energia solară a fost cea mai rapidă sursă de energie în creștere la nivel global, adăugând de peste două ori mai multă electricitate nouă decât cărbunele. Această tendință a continuat în 2024, cu o creștere semnificativă a capacității solare instalate, în special în China, care a contribuit cu 51% la creșterea globală a energiei solare și cu 60% la cea a energiei eoliene. Conform Agenției Internaționale pentru Energie (IEA), energia regenerabilă va acoperi 50% din cererea globală de electricitate până în 2030, cu o capacitate nouă de 5.500 GW adăugată între 2024 și 2030, aproape triplând capacitatea actuală.
În primele luni ale anului 2025, trendul pozitiv continuă. Prețurile panourilor solare din Europa au crescut cu 20%, semnalând o cerere tot mai mare. Franța a adoptat un pachet de legi care exonerează autoconsumul colectiv de taxa pe accize pentru proiectele de până la 1 MW, facilitând tranziția energetică. De asemenea, cercetătorii au dezvoltat o celulă solară perovskit inversată cu C60 stabilizat, atingând o eficiență record de 25,6%. Un alt factor important este reducerea costului nivelat al energiei (LCOE) pentru energia solară la scară de rețea, care va scădea cu 2% global, ceea ce va face investițiile în acest sector și mai atractive. În paralel, Uniunea Europeană a inițiat acțiuni legale împotriva a opt state membre care întârzie implementarea noilor reguli de autorizare a proiectelor regenerabile, un semnal clar pentru accelerarea proceselor administrative.
Potrivit EU Market Outlook, piața energiei solare din UE va continua să crească rapid între 2022 și 2025, cu rate anuale de 18-20%, puțin peste estimările anterioare. În scenariul mediu, capacitatea solară va crește cu 162,7 GW, ajungând la 327,6 GW până la finalul lui 2025. Astfel capacitatea solară a UE se va dubla în patru ani, față de 164,9 GW în prezent. De asemenea, țintele energetice solare stabilite de statele membre pentru 2030 (335 GW) ar putea fi atinse cu cinci ani mai devreme. În scenariul cel mai optimist capacitatea totală ar putea ajunge la 371,5 GW în 2025, iar chiar și în cel mai pesimist scenariu, UE ar adăuga 105,2 GW, atingând 270 GW de energie solară operațională.
Tendințele pieței și impactul global
Raportul IEA subliniază că energia solară devine din ce în ce mai competitivă, în special datorită avansurilor tehnologice și subvențiilor guvernamentale. Spre exemplu, în SUA, subvențiile federale și inițiativele statale au contribuit la accelerarea adoptării energiei solare, iar India a anunțat noi obiective ambițioase pentru extinderea capacităților solare în următorii cinci ani. În plus, Forumul Economic Mondial de la Davos și COP29 au evidențiat necesitatea accelerării tranziției energetice, iar numeroase țări și-au anunțat planuri de investiții masive în energie regenerabilă.
UE și SUA pregătesc noi pachete de subvenții pentru energia solară, în timp ce Asia își intensifică eforturile pentru a reduce dependența de combustibilii fosili. Companiile private își sporesc investițiile în tehnologii emergente, precum panourile solare cu eficiență ridicată, bateriile avansate de stocare și rețelele inteligente. Aceste inovații ar putea face energia solară mai accesibilă și eficientă, determinând o creștere accelerată a adoptării acestora.
UE: Prognoză regională (2025 – 2034)
Valoarea pieței în 2024: 63,1 miliarde USD
Valoarea estimată a pieței în 2034: 127,3 miliarde USD
Rata anuală compusă de creștere (CAGR) 2025-2034: 7,1%
Segmentul panourilor montate la sol: Creștere anuală (CAGR 2025-2034) de peste 7%
Segmentul off-grid: Creștere anuală (CAGR 2025-2034) de peste 9,5%
Germania: Dimensiunea pieței în 2024 este estimată la 18,4 miliarde USD
Preturile panourilor solare din Europa cresc cu 20%
Prețurile panourilor solare în Europa au crescut pentru prima dată în ultimele luni, cu peste 20%. Această majorare a prețurilor este influențată de mai mulți factori, printre care creșterea costurilor materiilor prime, perturbările din lanțul de aprovizionare și cererea ridicată pentru energie regenerabilă. În plus, politicile europene care încurajează tranziția către surse de energie verde au condus la o cerere sporită pentru panouri solare, contribuind astfel la creșterea prețurilor. Bart Wansink, CEO al platformei europene Search4Solar, declara recent că prețurile ar putea continua să crească în următoarele săptămâni.
Search4Solar a primit actualizări de preț de la 10 producători anonimi, care arată o creștere semnificativă. Prețurile modulelor TOPCon, utilizate în proiecte rezidențiale și comerciale, au crescut la aproximativ 0,10 €/W, față de 0,07 €/W în octombrie. Wansink a menționat că panourile solare PERC, inclusiv modelele de 400W, sunt încă la aproximativ 0,077 €/W - 0,08 €/W. Totuși, acestea devin mai greu de găsit, deoarece producătorii își îndreaptă atenția către tehnologii mai eficiente. Aceasta ar putea duce la creșterea prețurilor pentru alternative odată ce stocurile actuale se epuizează. Se așteaptă creșteri suplimentare de preț, deoarece producătorii refuză să vândă în pierdere. În prezent, unii furnizori încă oferă panouri la 0,08 €/W, dar aceste prețuri vor crește cu 15%.
Franța scutește autoconsumul colectiv de taxa pe accize pentru capacități de până la 1 MW. O veste bună pentru clienții celor 700 de proiecte active de autoconsum colectiv din Franța: prin adoptarea legii bugetului pe 2025, aceste proiecte sunt acum scutite de taxele pe accize pentru electricitate. Conform articolului 21 al legii, proiectele de autoconsum colectiv de până la 1 MW, atât rezidențiale, cât și comerciale, nu mai sunt supuse taxelor pe accize. Exonerarea este aplicabilă retroactiv de la 1 ianuarie 2025 și este valabilă până la 1 ianuarie 2027. Această măsură economisește până la 33,7 €/MWh pentru consumatorii din comunitățile energetice și crește atractivitatea proiectelor de energie regenerabilă.
Un grup internațional de cercetători a creat o celulă solară perovskit inversată cu o eficiență record de 25,6%. Acest progres a fost posibil prin îmbunătățirea stratului de transport al electronilor (ETL) cu C60 (fulerenă), stabilizat cu un aditiv special. Celulele solare perovskite inverse folosesc o structură „p-i-n”, unde stratul care colectează găurile (p) este la bază, iar cel care transportă electronii (n) este deasupra. Pentru a îmbunătăți stabilitatea C60 și a simplifica procesarea acestuia, cercetătorii au folosit aditivul TPDI-BTI, reducând astfel costurile de fabricație.
Celula optimizată a atins cea mai mare eficiență pentru această tehnologie și a demonstrat o stabilitate excelentă: a rezistat 1.800 de ore sub iluminare continuă și 700 de ore la temperaturi ridicate.
Potrivit BloombergNEF, costul nivelat al energiei (LCOE) pentru energia solară și stocarea bateriilor la scară de rețea va continua să scadă în 2025. Se estimează că LCOE pentru parcurile solare fixe va scădea la 0,035 $/kWh, iar costul pentru stocarea va scădea cu 11%. LCOE pentru energia solară la scară de utilitate se va reduce cu 2%, de la 36 $/MWh în 2024 la 35 $/MWh în 2025. Până în 2035, LCOE ar putea scădea la 25 $/MWh, o reducere de 31%.
Este 2025 un an propice pentru investiții în energie solară?
Analizând rapoartele Agenției Internaționale pentru Energie (IEA) și concluziile summit-urilor recente, se observă un interes tot mai mare pentru dezvoltarea energiei solare la nivel global. Raportul EMBER indică o creștere semnificativă a ponderii energiei solare în mixtul energetic global, susținută de investiții record și subvenții guvernamentale.
Multe companii din sectorul privat își intensifică, de asemenea, investițiile în tehnologiile emergente, precum panourile solare cu eficiență ridicată, bateriile avansate de stocare și rețelele inteligente. Aceste inovații ar putea face energia solară mai accesibilă și eficientă, determinând o creștere accelerată a implementării acestora.
Prin urmare, anul 2025 pare a fi un an ideal pentru investiții în energia solară, atât din punct de vedere tehnologic, cât și financiar. Într-un context favorabil de reglementări, finanțare și inovare, energia solară ar putea înregistra un nou record în ceea ce privește capacitatea instalată și rentabilitatea investițiilor. Cu o combinație de politici de sprijin, avansuri tehnologice și cerere crescută, sectorul energiei solare este pregătit să joace un rol esențial în tranziția energetică globală.
Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată, Universitatea Tehnica Gheorghe Asachi din Iași. Principalul obiect de studiu îl reprezintă energia regenerabilă solară. Proiectul dezvoltat de Mădălina - "Acoperișul tău Solar" este o inițiativă care dorește să crească conștientizarea publică a efectelor benefice utilizării de panouri solare, și a energiei regenerabile în general. Cred în acțiuni imediate, focusate, pentru a sensibiliza publicul cu privire la unele dintre cele mai presante probleme cu care se confruntă societatea actuală.
Mai avem unde schia în România pe viitor?
Iernile din România au devenit din ce în ce mai blânde iar drept urmare cantitățile de zăpadă observate au avut de suferit. Zonele montane sunt și ele afectate iar în cadrul acestui material examinăm cum și cât, punând apoi întrebarea ce se va întâmplă cu zonele noastre schiabile, un sector important pentru turism și economiile locale a multor regiuni.
Iernile din România au devenit din ce în ce mai blânde iar drept urmare cantitățile de zăpadă observate au avut de suferit. Zonele montane sunt și ele afectate iar în cadrul acestui material examinăm cum și cât, punând apoi întrebarea ce se va întâmplă cu zonele noastre schiabile, un sector important pentru turism și economiile locale a multor regiuni.
Cum afectează schimbările climatice iernile și căderile de zăpadă?
În urmă cu doar câteva decenii, în multe regiuni din România zăpada își găsea locul în peisaj săptămâni întregi. Astăzi, însă, când ne uităm pe fereastră într-o zi obișnuită de iarnă, s-ar putea să vedem mai degrabă un cer plumburiu și temperaturi pozitive (dacă nu chiar record), decât ninsori abundente sau strat de zăpadă. De unde vine această schimbare? Faptul că iernile sunt tot mai lipsite de zăpadă poate fi explicat prin combinație dintre variabilitate naturală și schimbări climatice. Astfel, există procese fizice și mecanisme care pot modifica temperaturile și cantitatea de precipitații la nivel regional și la nivel global.
Toate aceste fluctuații, deși naturale, pot face ca iarna să fie uneori mai aspră sau mai blândă, fără a reflecta neapărat trendul general de încălzire pe termen lung. Cu toate acestea, dovezile științifice arată că deși variabilitatea naturală joacă un rol important, schimbările climatice antropice au un impact semnificativ asupra asupra iernilor. Prin arderea combustibililor fosili și defrișarea pădurilor eliberăm în atmosferă cantități uriașe de dioxid de carbon și alte gaze cu efect de seră. Aceste gaze funcționează ca o “pătură” în jurul Pământului, împiedicând parțial radiația termică emisă de suprafața Pământului să se piardă direct în spațiu ducând astfel la creștere temperaturii medii globale. O consecință a creșterii temperaturii medii globale este aceea că sezonul rece devine tot mai scurt, iar episoadele cu ninsoare sunt mai scurte.
Așadar este firesc în continuare să ne întrebăm cum se face că, după un ianuarie cu temperaturi record la nivel global, ajungem totuși să ne trezim la mijlocul lunii februarie cu ninsori care dus la un strat consistent de zăpadă. Conform Copernicus, ianuarie 2025 a fost cel mai caldă lună ianuarie la nivel global, cu o temperatură medie de 13.23°C cu 0.79°C mai mare decât media pentru luna ianuarie din perioada de referință 1991-2020 și cu 1.75°C față de perioada preindustrială (1850- 1900).
Într-o lume ce se încălzește treptat, iarna nu dispare. Aici și dinamica atmosferei joacă un rol major: dacă masele de aer polar sunt aduce de circulația atmosferei către spre sud, atunci în Europa de Est, de exemplu, putem observa un val de frig și ninsori, chiar dacă restul continentului rămâne la temperaturi peste media obișnuită pentru acea perioadă. În același timp, o atmosferă mai caldă reține mai multă umiditate. Această umiditate se transformă apoi în precipitații sub formă de ploaie (când temperaturile sunt mai ridicate) sau sub formă de ninsoare (când temperaturile scad sub pragul înghețului). În plus, pe măsură ce temperatura la suprafața mărilor și oceanelor crește, crește și cantitatea umiditate și energie disponibilă pentru amplificându-le severitatea fenomenelor care produc de exemplu ninsori abundente.
Privind în ansamblu, iernile se încălzesc și se scurtează, iar din ce în ce mai puține regiuni ajung să experimenteze frig extrem. Cu toate acestea, fiindcă un aer mai cald poate reține mai multă umezeală, furtunile cu ninsori au șanse mai mari să se formeze și să fie mai intense în zonele unde încă este suficient de frig.
În aceste condiții mai avem unde schia în România?
Pentru a putea răspunde la această întrebare am pornit de la evoluția stratului de zăpadă între 1991 și 2020 pentru câteva stațiuni de schi: Azuga, Sinaia, Predeal/Clăbucet, Bușteni, Bâlea Lac, Vatra Dornei și Semenic. Pentru început, am adâncimea zilnică medie a stratului de zăpadă pentru intervale de zece ani 1991-2000 (curba albastră), 2001-2010 (curba verde) și 2011-2020 (curba roșie). Pentru toate stațiunile analize, cu excepția celor de la Vatra Dornei și Bâlea Lac, se poate observa o scădere a stratului mediu de zăpadă pentru perioada 1991-2000 comparativ cu perioadele recente. Pentru intervalul 1991-2000, cele mai mare strat de zăpadă a fost observat la Bușteni (aproximativ 0,7 m în februarie) și Sinaia (aproximativ 0,6 m în februarie). Pentru toate stațiile grosimea anuală medie a stratului de zăpadă este în descreștere (linia roșie punctată) cu excepția stațiunii Bâlea Lac unde tendința de scădere este mai puțin accentuată.
Azuga
Sursa foto: Climatebook
Sinaia
Sursa foto: Climatebook
Predeal/Clăbucet
Sursa foto: Climatebook
Bușteni
Sursa foto: Climatebook
Bâlea lac
Sursa foto: Climatebook
Vatra Dornei
Sursa foto: Climatebook
Semenic
Sursa foto: Climatebook
Dacă ne gândim la zilele reci de iarnă ca la o resursă limitată, fiecare grad în plus peste zero face diferența între o pârtie bună de schiat și una pe care zăpada se topește rapid.
În ultimii ani, iernile din România se caracterizează tot mai des prin temperaturi mai ridicate, ceea ce înseamnă că zăpada naturală nu mai este la fel de previzibilă și nici suficient de consistentă (așa cum putem vedea din graficele de mai sus) pentru a susține un sezon lung de schi. Alternativa o reprezintă instalațiile de producere a zăpezii artificiale. Ceea ce înseamnă pârtiile să rămână accesibile chiar și atunci când ninsorile naturale întârzie sau sunt insuficiente. Totuși, pentru ca investiția într-o astfel de tehnologie să fie cu adevărat eficientă, e necesar și un management atent al pârtiilor.
De pildă, bătătorirea profesională a zăpezii – procesul prin care stratul de zăpadă este nivelat și compactat – poate prelungi durata de viață a stratului de zăpadă și îl face mai rezistent în fața oscilațiilor de temperatură. În plus, zonele împădurite din apropierea pârtiilor pot juca un rol important. Arborii și vegetația mențin protejează zăpada de vânt sau de soarele puternic, prelungind astfel perioada în care condițiile de schi sunt bune. Cu alte cuvinte, pădurile din jurul stațiunilor nu sunt doar un decor frumos, ci și un „scut” natural pentru zăpada de pe pârtii.
Pentru cei care nu sunt neapărat pasionați de sporturi de iarnă, toate acestea pot părea detalii tehnice fără prea mare miză. Însă, dacă privim imaginea de ansamblu, un sezon de schi asigurat și stabil contribuie la economia locală, aducând turiști. De asemenea, existența unor zone montane bine întreținute și protejate înseamnă un mediu mai sănătos pentru toți, localnici și vizitatori deopotrivă. Prin urmare, aceste soluții pentru susținerea pârtiilor în fața schimbărilor climatice devin importante nu doar pentru iubitorii de schi, ci și pentru bunăstarea comunităților locale și pentru conservarea echilibrului natural.
Dr. Bogdan Antonescu
este cercetător în domeniul meteorologiei și climatologiei, lector la Facultatea de Fizică a Universității din București și cercetător la Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Fizica Pământului, cu expertiză în studiul furtunilor severe și al fenomenelor meteorologice extreme în contextul schimbărilor climatice. Printre contribuțiile sale se numără dezvoltarea primei climatologii a tornadelor din România și a unei climatologii detaliate a tornadelor din Europa. Bogdan este implicat în proiecte de cercetare și colaborează cu instituții academice și de cercetare pentru a studia impactul schimbărilor climatice asupra fenomenelor meteorologice extreme. Bogdan este, de asemenea, implicat activ în comunicarea științei, promovând înțelegerea publică a schimbărilor climatice și a impactului acestora asupra fenomenelor extreme.
Graficele din cadrul acestui material au fost furnizate de experții din cadrul platformei Climatebook.gr
Raportul EMBER - Tranziția energetică în prim plan dar ce se întâmplă în România?
Tranziția nu se referă doar la atingerea unor ținte – aceasta este necesară pentru un aer mai curat, o mai mare independență energetică, reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, și un viitor mai durabil pentru toată lumea. Povestea Europei arată că, investind în surse regenerabile, combustibilii fosili pot deveni marginali și ne putem astfel îndrepta către o lume alimentată cu energie abundentă, depășind penuria generată de conflictul din Ucraina.
Raportul publicat de EMBER demonstrează faptul că tranziția energetică este în plină desfășurare, prezentând o analiză amănunțită a transformării sectorului energetic european, subliniind pașii cruciali necesari pentru a menține această direcție. Tranziția nu se referă doar la atingerea unor ținte – aceasta este necesară pentru un aer mai curat, o mai mare independență energetică, reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, și un viitor mai durabil pentru toată lumea. Povestea Europei arată că, investind în surse regenerabile, combustibilii fosili pot deveni marginali și ne putem astfel îndrepta către o lume alimentată cu energie abundentă, depășind penuria generată de conflictul din Ucraina.
În timp ce majoritatea statelor europene urmăresc renunțarea la combustibilii fosili, observând o reducere pentru al cincilea an consecutiv a producției de energie pe bază de gaz natural, România se situează în contra-curent, propunând-și în fapt o creștere a producției. Argumentul de bază al acestei abordări este de a facilita tranziția de la cărbune la energia regenerabilă, gazul fiind considerat doar un combustibil de tranziție. Observăm că la nivel european, producția de energie solară a depășit producția de energie din cărbune. Deși acest lucru este remarcabil, trebuie menționat, însă, că o comparație între o sursă intermitentă de energie și una convențională prezintă limitări, fiind necesară analiza unor componente suplimentare precum flexibilitatea, capacitatea instalată și disponibilitatea.
Situația României
La nivel național, România se află într-o situație similară cu trendul European. În 2023, producția de energie eoliană a depășit producția de energie pe bază de cărbune (14,1% eolian, respectiv 13,4% cărbune). Datele pentru ultimele două luni ale anului 2024 nu au fost încă publicate, însă premisele indică menținerea acestui trend. În cinci dintre primele zece luni ale anului 2024, producția eoliană a fost superioară celei pe bază de cărbune, iar ultimele două luni sunt, din punct de vedere climatic, favorabile energiei eoliene. Pe parcursul anului 2024, cărbunele a avut un aport crescut doar în sezonul cald, când producția eoliană este de obicei redusă. În plus, seceta a limitat producția de energie hidro, iar producția nucleară a fost afectată atât de o revizie programată, cât și de avarii, despre care se presupune că au fost cauzate de nivelul redus al apei necesare procesului de răcire.
La 1 ianuarie 2024, capacitatea instalată în România era de 2760 MW pentru cărbune, 3095 MW pentru eolian și 1853 MW pentru solar. Pe parcursul anului au fost puși în funcțiune încă 70 MW în eolian și 310 MW în solar. De asemenea, aportul prosumatorilor a crescut cu 950 MW, ajungând la 2337 MW, deși o mare parte din producția acestora nu este contorizată și prin urmare nu apare în statistici, explicând parțial ponderea relativ redusă a energiei solare pentru anul 2023 de doar 1,88%.
Deși România dispune de o capacitate instalată de 2760 MW pe bază de cărbune, în 2024 această valoare nu a fost niciodată atinsă, producția fiind limitată la maximum 1400 MW. În același timp, România a fost nevoită să importe masiv energie pentru a-și acoperi necesarul. Deși nu există informații oficiale care să explice această situație, cea mai probabilă cauză este costul ridicat de producție, importurile fiind mai ieftine decât producția internă pe bază de cărbune.
Una dintre constatările studiului EMBER care poate ar trebui să se reflecte în politicile de la București este faptul că, la vârf de producție, energia solară o acoperit pentru peste 70 de zile peste 80% din consum în țări precum Ungaria (peste 7 GW instalați în PVs) și Olanda (peste 27 GW instalați în PVs).
Tranziția energetică - un obiectiv din ce în ce mai important
Concluziile analizei EMBER sunt aliniate cu acțiunile EPG de promovare a necesității de decarbonizare, susținute de analize bazate pe exemple și modele de bune practici. Aceste demersuri urmăresc încurajarea tranziției către un sector energetic românesc cu emisii reduse, care să asigure securitate în exploatare și un cost al energiei cât mai competitiv. Bineînțeles că tranziția de la combustibili fosili la surse de energie regenerabilă este un proces complex care presupune reducerea treptată a anumitor activități (ex. mineritul și activităților conexe) dar în același timp oferă premisele unor noi oportunități de business prin deschiderea unor noi lanțuri valorice de producție aferente tehnologiilor curate (un bun exemplu în acest sens sunt contractele semnate de Ministerul Energiei pentru fabricile de panouri fotovoltaice).
În ceea ce privește utilizarea cărbunelui, EPG apreciază că autoritățile ar trebui să își concentreze atenția mai mult pe noile investiții în capacitați mai curate și să își respecte angajamentele asumate la nivel european. Nu doar că producția pe bază de cărbune este din ce în ce mai puțin competitivă, dar fără o predictibilitate a calendarului de tranziție nu va fi posibilă pregătirea și reconversia muncitorilor din sectorul cărbunelui. Este important de menționat că deși tranziția energetică se află încă într-o fază incipientă, progresul obținut până acum oferă motive de speranță și determinare.
În cazul României, această tranziție, sprijinită semnificativ de fondurile europene, ar trebui să constituie un catalizator pentru modernizarea sectorului energetic. O gestionare eficientă a acestor resurse ar facilita integrarea unui aport mai mare de energie regenerabilă, iar odată cu avansul digitalizării rețelelor, acestea ar putea răspunde mai eficient provocărilor viitoare.
Alte puncte cheie
1. Analiza EMBER arată că energia solară generează mai multă energie electrică în UE decât cărbunele pentru prima dată în 2024. Energia regenerabilă a reprezentat aproape JUMĂTATE din mixul de energie electrică anul trecut, în timp ce energia fosilă a scăzut la un minim istoric
2. Raportul constată că 16 țări din UE vor genera mai mult de 10% din energia lor electrică din energie solară în 2024, cu Grecia si Spania lideri europeni.
3. În 5 ani de Green Deal al UE, energia eoliană și solară a economisit UE 59 MILIARDE de euro în importurile de combustibili fosili. Fără noile capacități solare și eoliene adăugate începând cu 2019, UE ar fi trebuit să ardă încă 92 de miliarde de metri cubi de gaze fosile și 55 de milioane de tone de cărbune.
„Combustibilii fosili își pierd controlul asupra energiei din UE. La începutul „European Green Deal” în 2019, puțini au crezut că tranziția energetică a UE ar putea ajunge unde este astăzi; energia eoliană și solară împing cărbunele la margine și forțează gazul în declin structural. Deși tranziția la electricitate în UE a avansat mai rapid decât se aștepta cineva în ultimii cinci ani, rămân multe provocări. Producția trebuie să fie accelerată, în special în sectorul eolian, care s-a confruntat cu provocări unice și cu un decalaj tot mai mare în ceea ce privește producția. Cu toate acestea, realizările din ultimii cinci ani ar trebui să insufle încrederea că, printr-un un efort și un angajament continuu, provocările pot fi depășite și se poate realiza un viitor energetic mai sigur.” Dr. Chris Rosslowe, analist EMBER
Alexandru Ciocan
Este absolvent al Facultății de Energetică din cadrul Universității Naționale de Știință și Tehnologie Politehnica București și deține un doctorat în științe inginerești, obținut în co-tutelă cu IMT Atlantique (Nantes). Și-a început cariera profesională în cercetarea științifică, lucrând timp de peste nouă ani în domeniul energiilor regenerabile, al hidrogenului și al bateriilor cu litiu. În prezent, Alexandru face parte din echipa Energy Policy Group, după ce anterior a lucrat timp de doi ani la Ministerul Energiei.
Mihnea Cătuți
Mihnea este Director de Cercetare al Energy Policy Group (EPG), un think tank independent din România. Aria sa de expertiză acoperă politicile climatice, industriale și energetice ale Uniunii Europene, precum și tranziția climatică a Europei de Sud-Est. Este de asemenea Asociat Senior al Programului pentru o Economie Curată al E3G, concentrându-se pe tranziția industrială. În trecut, Mihnea a fost Cercetător Asociat în cadrul CEPS, unde a condus munca privind viitorul hidrogenului în Uniunea Europeană și Lector Asociat în politici publice al University of York. Mihnea este absolvent al University of Bristol, deține un masterat în politici publice europene de la University of York și Central European University și este în procesul de a finaliza un doctorat în guvernanța politicilor energetice și climatice ale UE la University of York.
În ce parte a Pământului, dar și României ne-am putea muta ca să simțim mai puțin efectele schimbărilor climatice?
Evenimentele meteorologice extreme, care cresc în frecvență din cauza schimbărilor climatice, afectează diferite regiuni ale planetei la diferite niveluri, precum și adaptabilitatea societăților locale. Astfel răsare întrebarea – în ce țări ar trebui să „scăpăm” sau mai realistic vorbind, unde am resimți cel mai puțin efectele schimbărilor climatice?
Evenimentele meteorologice extreme, care cresc în frecvență din cauza schimbărilor climatice, afectează diferite regiuni ale planetei la diferite niveluri, precum și adaptabilitatea societăților locale. Astfel răsare întrebarea – în ce țări ar trebui să „scăpăm” sau mai realistic vorbind, unde am resimți cel mai puțin efectele schimbărilor climatice?
Pe baza unui indice global de adaptare, România se află pe poziția 79 (vulnerabilitate) și 84 (grad de pregătire) din 182 de țări analizate. Vecinii unguri se află pe locul 34 din 182, în timp ce Austria se află pe 7.
Indicele de țară ND-GAIN sintetizează vulnerabilitatea unei țări la schimbările climatice și la alte provocări globale, în combinație cu disponibilitatea acesteia de a-și îmbunătăți rezistența. Scopul său este de a ajuta guvernele, întreprinderile și comunitățile să prioritizeze mai bine investițiile pentru un răspuns mai eficient la provocările globale imediate care urmează.
Vulnerabilitatea măsoară expunerea, sensibilitatea și capacitatea de adaptare a unei țări la impactul negativ al schimbărilor climatice. ND-GAIN măsoară vulnerabilitatea globală luând în considerare vulnerabilitățile din șase sectoare esențiale pentru viață – alimente, apă, sănătate, servicii ecosistemice, habitat uman și infrastructură.
Gradul de pregătire măsoară capacitatea unei țări de a mobiliza investițiile și de a le transformă în acțiuni de adaptare. ND-GAIN măsoară nivelul general de pregătire prin luarea în considerare a trei componente – pregătirea economică, pregătirea pentru guvernanță și pregătirea socială.
Pe baza indicelui de adaptare al Inițiativei de adaptare globală Notre Dame, România se află pe poziția 79 (vulnerabilitate) și 84 (grad de pregătire) din 182 de țări analizate. Vecinii din Ungaria se află pe locul 34, în timp ce Austria se află pe 7. Diferentele par foarte mari pentru 3 tari Europene separate de doar cateva sute de km distanta.
Încă avem o fereastră pentru limitarea temperaturilor prin respectarea țintelor climatice. Opțiunile de mitigare și adaptare sunt disponibile, capitalul și tehnologiile necesare există, însă lipsesc în multe cazuri acțiuni eficiente, reale și rapide. Mutarea (sau migrarea?) cu siguranță nu va compensa asta pentru majoritatea populației. Sunt tot mai multe inițiative ce ar indica, pe viitor, o posibilă mutare către Marte, dar cum rămâne cu regiunile planetei care găzduiesc umanitatea?
Într- un interviu, cercetătorii au răspuns la întrebarea din ce în ce mai presantă – care este cel mai sigur loc de pe Pământ în ceea ce privește criză climatică? Răspunsurile acestora au surprins. Prima reacție a majorității oamenilor la această întrebare ar fi să ia în considerare efectele climatice – cum ar fi creșterea nivelului mării, inundațiile, incendiile de vegetație, valurile de căldură și secetele – și unde este cel mai puțin probabil să apară. Disponibilitatea actuală, predictibilă a resurselor naturale, cum ar fi apa dulce, este, de asemenea, importantă, astfel încât localizarea geografică nu este o problemă de neglijat. Potrivit cercetătorilor, regiunea Great Lakes este cea mai promițătoare de pe continentul nord-american. Însă răspunsul real depinde de ceea ce fac oamenii dintr-un anumit loc – și societatea în ansamblu – pentru a aborda schimbările climatice.
Cel mai sigur loc este acolo unde există un efort conștient de a atenua schimbările climatice și de a construi societăți și așezări rezistente cu ajutorul unor politici puternice.
Cum definim un loc „sigur climatic”?
Locația geografică joacă, fără îndoială, un rol important în modul în care o regiune este expusă adversităților climatice și efectelor schimbărilor climatice. În cazul climei, cele mai sigure regiuni din punct de vedere geografic ar fi cele cu vreme blândă unde:
Perioadele cu vreme blândă sunt frecvente;
Cercetătorii de la Universitatea Princeton și NOAA au efectuat un studiu privind distribuția teritorială a numărului de zile cu vreme blândă și modificările acesteia. Vremea blândă, nu prea caldă, nici prea rece, nici prea umedă sau ploioasă, adică pur și simplu plăcută, a fost caracterizată de următoarele valori:
— temperatura maximă zilnică este între 18 și 30 °C;
— precipitaţiile zilnice nu depăşesc 1 mm;
— temperatura punctului de rouă (când aerul devine săturat la presiune constantă) este de 20 °C.
Pe baza rezultatelor lor, numărul de zile blânde va scădea semnificativ la tropice, precum și în regiunile subtropicale și va crește ușor la nord de subtropicale (emisfera nordică) și la sud (emisfera sudică) în zona temperată (de exemplu, o mare parte din Europa, cu excepția Mediteranei). O schimbare a numărului de zile blânde este așteptată nu numai la sfârșitul secolului, ci în acest deceniu. Este extrem de important să cunoaștem cât mai precis efectele fiziologice ale schimbării în ceea ce pot fi numite perioade „plăcute”, de exemplu asupra sănătății mintale sau a programelor de agrement.
Riscul de evenimente meteorologice extreme este scăzut
Există, de asemenea, diferențe regionale semnificative în ceea ce privește frecvența cu care apar evenimentele meteorologice extreme, cum ar fi uraganele, incendiile forestiere sau valuri de căldură, inundații fulgerătoare – rezultate ale schimbărilor climatice.
Deși noi, în inima Europei, nu suntem la fel de pregătiți pentru tornade ca mulți rezidenți americani, în iunie 2021 mai multe persoane au murit și zeci de mii au rămas fără curent din cauza unei tornade devastatoare în Republica Cehă, așa că ceea „ce ne așteaptă?” e o întrebare importantă. Incendiile forestiere nu sunt un fenomen nou în regiunea mediteraneană, dar în august 2021 au avut o intensitate termică de patru ori mai mare decât recordul anterior . (insert link infoclima 2023)
În țara noastră, frecvența valurilor de căldură (insert link infoclima) de lungă durată și periculos de cald este în creștere, în timp ce iernile încălzite (Insert link) reprezintă un risc pentru agricultură și nici nu suntem scutiți de pagubele cauzate de lipsa de apă și de surplusul de apă. (Insert articol valuri de căldură, grindină etc)
Locația sa fie cu mult deasupra nivelului mării
Deși efectele schimbărilor climatice sunt vizibile în fiecare zi în țara noastră, creșterea nivelului mării nu reprezintă o amenințare directă pentru Bazinul Carpatic. Pe de altă parte, în cazul orașului Veneția, Țărilor de Jos sau țărilor insulare mici, de exemplu, adaptarea este inevitabilă. În unele cazuri, nu mai este posibil să gășiți o soluție la nivel local, singura opțiune este să emigrezi.
Pe lângă caracteristicile geografice, mulți alți factori determină cât de afectată este o regiune de criză climatică și ce oportunități sunt disponibile pentru adaptare. Impactul social și economic influențează semnificativ, de asemenea, măsura în care nevoile umane de bază, cum ar fi accesul la apă potabilă curată, sunt îndeplinite. Mai mult, în lumea globalizată, problemele aflate departe de locul în care trăim pot afecta, de exemplu, aprovizionarea sigură cu alimente.
Pe hârtie, aceste țări pornesc dintr-o poziție mai bună
Din punct de vedere geografic, unele regiuni au, fără îndoială, avantaje în ceea ce privește severitatea schimbărilor climatice. Potrivit unui studiu publicat în revista Sustainability, Nouă Zeelandă, Islanda, Regatul Unit, Australia și Irlanda pornesc din cel mai bun loc în funcție de locația geografică.
Cercetarea a luat în considerare „capacitatea de transport” a țării date, adică care este proporția de teren agricol în raport cu populația sau dacă cetățenii au acces la mare. Un alt aspect important a fost cât de izolată este o țară de efectele instabilității economice și sociale ale țărilor vecine, precum și de potențialul de energie regenerabilă, care este o măsură importantă a independenței energetice.
Pe lângă faptul că unele regiuni încep cu avantaje din punct de vedere geografic în ceea ce privește severitatea schimbărilor climatice, posibilitățile și etapele efective de atenuare (atenuare) și adaptare (adaptare) sunt decisive în problema securității climatice.
Pe baza indicelui de performanță al schimbărilor climatice (CCPI) , definit pentru a măsura performanța atinsă în atenuare, danezii, suedezii, norvegienii și britanicii sunt în frunte. La calculul indicelui trebuie avute în vedere rezultatele obținute în reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, introducerea energiilor regenerabile și utilizarea lor eficientă din punct de vedere energetic, precum și introducerea unor politici ecologice.
În timp ce Australia se află într-o poziție fericită pe baza caracteristicilor sale geografice, ea este deja împinsă cu mult în urmă în indicele CCPI, pe locul 55 din 63 de țări clasate.
Importanța măsurilor de răspuns poate fi deja observată în concluziile celui mai recent raport IPCC privind vulnerabilitatea. În cercetările anterioare, la determinarea impactului așteptat al schimbărilor climatice într-o regiune, expunerea și sensibilitatea grupului și sectorului social investigat (de exemplu, turism sau producție de energie) au fost luate în considerare în descrierea efectelor așteptate. Impactul așteptat și adaptabilitatea au determinat vulnerabilitatea unei zone.
Evaluarea complexă a riscurilor utilizată în cel mai recent raport, care se concentrează pe adaptarea la climă, ia deja în considerare răspunsurile sociale și economice reale la schimbările climatice.
Cum stăm în România?
Este dificil de anticipat modul în care anumite regiuni din România vor fi afectate de schimbările climatice. Nu trebuie să uităm că în cazul schimbărilor climatice nu vorbim de prognoze ci proiecții în care considerăm anumite scenarii (e.g., scenarii privind concentrațiile gazelor cu efect de seră). Cu toate acestea, există o serie de factori pe care îi putem lua în considerare atunci când evaluăm impactul potențial al schimbărilor climatice asupra diferitelor regiuni din România. Știm că schimbările climatice pot duce la creșterea nivelului mării crescând astfel riscul de inundații și ducând la eroziuni în zonele de coastă.
Prin urmare, regiunile și orașe situate de-a lungul coastei Mării Negre, cum ar fi Constanța, pot fi vulnerabile la creșterea nivelului mării. Schimbarea regimului precipitațiilor poate influența disponibilitatea apei. Unele regiuni, cum ar fi de exemplu bazinul Dunării, pot fi mai susceptibile la modificări ale resurselor de apă deoarece se modifică atât precipitații cât și cantitățile de apă rezultate din topirea zăpezii.
Un impact important al schimbărilor climatice este asupra agriculturii. În acest caz, regiunile cu practici agricole diversificate din Banat și Moldova sunt mai bine poziționate pentru a face față condițiilor în schimbare. Însă pentru regiunea Moldovei se anticipează că crește numărul furtunilor cu grindină de mari dimensiuni și a celor care produc vânt intens. Această creștere va fi observată pentru întreg teritoriul României, dar regiunea de nord-est a României va înregistra potenția creșterea cea mai mare. Pentru regiunea de sud a României este proiectată o creștere numărului, duratei și intensității valurilor de căldură.
Proiecțiile climatice indică Oltenia, Muntenia, și Dobrogea ca regiuni în care vor fi observate secete mai frecvente și mai severe. Ceea ce înseamnă că Transilvania și Munții Carpați, regiuni în care proiecțiile climatice indică temperaturi mai blânde în comparație cu zonele joase, ar putea fi regiunile în vom resimți cel mai puțin efectele schimbărilor climatice. Este important de menționat că acestea sunt considerații generale bazate pe proiecții climate, dar factorii locali, cum ar fi infrastructura, condițiile socio-economice și planificarea urbană, ar trebui, de asemenea, luați în considerare atunci când decidem unde să locuim.
Locul sigur este cel în care construim o societate rezilientă climatic
Vulnerabilitatea la schimbările climatice este, prin urmare, mult mai mult decât locația geografică. Indicele ND-GAIN al Inițiativei Globale de Adaptare Notre Dame poate fi utilizat pentru a determina cât de vulnerabilă este o țară și cât de pregătită este să devină rezistentă la riscurile cauzate de schimbările climatice.
În metodologia utilizată pentru calcularea indicelui, riscul include numărul de populație și infrastructuri critice expuse riscului climatic. Cuantifică adaptabilitatea și sensibilitatea populației la diverse fenomene meteorologice extreme.
De exemplu, atunci când se determină sensibilitatea la secetă, măsura în care sectoarele economice se bazează pe industriile mari consumatoare de apă (agricultură, transport pe apă, minerit, utilități publice) este un aspect important. Pentru clasificarea finală, pe lângă evaluarea nivelului de risc, este posibil să fie evaluat nivelul de pregătire al țării date pentru efectele schimbărilor climatice – cât de pregătită este din punct de vedere economic, guvernamental și social.
De exemplu, chiar și fără efectele schimbărilor climatice, Japonia este expusă în mod regulat la dezastre naturale, dar conform indicelui ND-GAIN, se află pe locul 17 din toate țările lumii. Acest lucru se datorează faptului că țara are un istoric dovedit de adaptare.
Ungaria se află în prezent pe locul 50 din 182 de țări clasate, în timp ce vecină Austria se află pe locul 7.România se află pe locul 74- De ce?
Există diferențe semnificative în ceea ce privește nivelul de pregătire între regiunile individuale. Potrivit unei analize bazate pe o bază de date care clasifică cele mai populate 100 de orașe din Statele Unite cele mai vulnerabile orașe sunt cele mai puțin pregătite pentru efectele unui eveniment extrem cauzat de schimbările climatice.
La sfârșitul zilei, nu toată lumea are resursele și mijloacele pentru a se muta într-o locație sigură pentru climă, iar oamenii nu pot fi forțați să-și părăsească țara de origine doar pentru a scăpa de consecințele crizei climatice și de mediu.
Fereastra este încă deschisă pentru a menține gradul de încălzire la un nivel mai sigur prin respectarea țintelor climatice. Opțiunile de atenuare și adaptare sunt disponibile, capitalul și tehnologiile necesare sunt, de asemenea, disponibile, lipsesc doar acțiuni eficiente, reale și rapide. Mutarea cu siguranță nu va compensa asta pentru mase.
Dr. Bogdan Antonescu
este cercetător în domeniul meteorologiei și climatologiei, lector la Facultatea de Fizică a Universității din București și cercetător la Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Fizica Pământului, cu expertiză în studiul furtunilor severe și al fenomenelor meteorologice extreme în contextul schimbărilor climatice. Printre contribuțiile sale se numără dezvoltarea primei climatologii a tornadelor din România și a unei climatologii detaliate a tornadelor din Europa. Bogdan este implicat în proiecte de cercetare și colaborează cu instituții academice și de cercetare pentru a studia impactul schimbărilor climatice asupra fenomenelor meteorologice extreme. Bogdan este, de asemenea, implicat activ în comunicarea științei, promovând înțelegerea publică a schimbărilor climatice și a impactului acestora asupra fenomenelor extreme.
2024 - Cel mai cald an din istoria măsurătorilor și primul în care este depășit pragul de 1,5°C
Conform setului de date ERA5 (LINK) furnizate de Copernicus Climate Change Service, în 2024 temperatura medie la nivel global a fost de 15,09°C, ceea ce înseamnă o diferență 1,6°C față de perioada de referință 1850–1900. Astfel, 2024 este primul an din istoria observațiilor meteorologie când temperatura medie globală depășește pragul de 1.5°C stabilit prin Acordul de la Paris din 2015.
Anul 2024 a fost cel mai cald an din istoria observațiilor meteorologice. Conform setului de date ERA5 (LINK) furnizate de Copernicus Climate Change Service, în 2024 temperatura medie la nivel global a fost de 15,09°C, ceea ce înseamnă o diferență 1,6°C față de perioada de referință 1850–1900. Astfel, 2024 este primul an din istoria observațiilor meteorologie când temperatura medie globală depășește pragul de 1.5°C stabilit prin Acordul de la Paris din 2015. Comparativ cu recordul anterior stabilit în 2023, anul 2024 a fost cu 0,11°C mai cald. Începând cu luna iunie, fiecare lună a anului 2023 a fost mai caldă decât luna corespunzătoare din orice an anterior (1940–2022), iulie și augustul fiind cele mai calde înregistrate vreodată.
Alte seturi de date dezvoltate de diferite organizații științifice au confirmat acest record pentru 2024 (Figura 1). Cea mai mare încălzire de 1,6°C (față de perioada de referință 1850–1900) apare în setul de date Berkeley Earth, iar cea mai mică încălzire de 1,34°C în setul de date NOAA.
Această abatere a temperaturii medii globale pentru 2023 de 1,48°C (conform datelor ERA5) nu ar părea, la prima vedere, a fi una foarte mare. Dar la fel ca în cazul unui organism cuprins de febră unde fiecare zecime de grad contează și în cazul temperaturii medii globale orice creștere este importantă mai ales pentru că ne duce mai aproape de la limita 1,5–2,0°C stabilită prin Acordul de la Paris.
Dincolo de a fi un simplu prag „psihologic”, depășirea valorii de 1,5°C are consecințe importante pentru sistemul climatic. Trebuie să remarcăm de asemenea că pragul stabilit prin Acordul de la Paris se referă la o încălzire pe termen lung mai degrabă decât la un an anume. Asta datorită faptului că ceea ce se întâmplă într-un anumit an poate include pe lângă încălzirea din cauze antropice (schimbări climatice cauzate de om) și variații climatice naturale pe termen scurt.
Depășirea valorii de prag de 1,5°C în 2024 reprezintă un momentul semnificativ și subliniază necesitatea de a continua monitorizarea atentă a tendinței pe termen lung. Pe măsură ce temperatura medie globală crește, depășirea pragului de 1,5°C într-un singur an devine un semnal critic care, deși nu marchează încă o trecere permanentă peste acest nivel, indică un viitor în care astfel de valori ar putea fi tot mai frecvente. În contextul obiectivelor Acordului de la Paris, ceea ce contează cu adevărat nu este neapărat un singur record anual, ci menținerea pe termen lung a temperaturilor peste acest praguri ceea ce pot declanșa efecte climatice ireversibile. De aceea, chiar și în fața unor depășiri temporare, e crucial să ne concentrăm pe reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și pe dezvoltarea unor politici și tehnologii care să ne mențină, în mod sustenabil, sub acest prag.
Figura 1 - Evoluția temperaturii medii globale între 1850 și 2024 așa cum este indicată de diferite seturi de date: HadCRUT5, NOAAGlobalTemp, GISTEMP, ERA5, and Berkeley Earth.
Fiecare lună a anului 2024 din ianuarie până în iunie a fost mai caldă decât luna corespunzătoare din anii anterior (1940–2023) (Figura 2). Iar temperaturile medii lunare din perioada iulie-decembrie au fost foarte apropiate de valorile record in 2023.
Figura 2 - Temperatura medie globală lunară între ianuarie 1940 și decembrie 2024 reprezentată ca o serie de timp pentru fiecare an. Sursa datelor: ERA5 via CS3/ECMWF
Majoritatea zilelor anului 2024 au avut temperaturi mai ridicate față de media 1991–2020 (Figura 3). Iar față de perioada preindustrială (1850–1900), 2023 a fost primul an în care anomalia temperaturii pentru fiecare zi a fost de cel puțin 1.25°C (Figura 4).
Aproximativ trei sferturi din zilele anului 2024 au avut anomalii mai mari de 1.5°C (iar 8-10 februarie anomalia fost mai mare de 2°C). Anul 2023 (anul în care a fost stabilit recordul precedent pentru temperatura medie globală) a avut aproximativ 50% din zile cu anomali mai mari de 1.5°C.
Figura 3. Distribuția anuală (1940–2024) a anomaliilor temperaturii medii globale față de perioada de referință 1991–2020. Pentru comparație sunt prezentare separat și distribuțiile anomaliilor temperaturii pentru 1940, 1980, 2020 și 2024.
Figura 4. Distribuția anuală (1940–2024) a numărului de zile cu anomalii al temperaturii medii globale față de perioada de referință 1991–2020 mai mari de 1°C
Stresul termic în 2024 în România
Acest record al temperaturii medii globale din 2024 are și un impact în viața de zi cu zi. În Figura 5 este reprezentată distribuția stresului termic în România în 2024 și cum a evoluat stresul termic față de perioada de referință 1991-2020.
Figura 5. Distribuția stresului termic în România în 2024 (stânga, număr de ore cu stress termic) și diferența față de perioada de referință 1991–2020. Stresul termic a fost definit pe baza Universal Thermal Climate Index ca stres termic cauzat de frig (sus) și stres termic cauzat de căldură (jos).
Pentru a înțelege mai bine aceste hărți, trebuie să știm că stresul termic nu depinde doar de temperatura aerului, ci și de umiditate, radiația solară și viteza vântului, factori care se regăsesc într-un indicator numit Universal Thermal Climate Index (UTCI). Practic, UTCI ne spune cum resimte organismul temperatura din mediul înconjurător, nu doar cât indică termometrul ci luând în considerare și umiditatea, radiația solară și vântul. În 2024, perioadele cu stres termic cauzat de frig (temperaturi resimțite mai mici −13°C UTCI) sunt mai rare decât în trecut, mai ales în zonele de câmpie și de sud, unde s-au înregistrat mai puțin de 200–300 de ore cu frig intens. Față de perioada de referință (1991–2020) în majoritatea regiunilor a scăzut semnificativ numărul de ore cu frig intens.
În schimb, numărul de ore cu stres termic cauzat de căldură (temperaturi resimțite mai mari de 26°C UTCI) a fost 800–900 de ore în sud, în unele regiuni din sud și vest crescând cu aproximativ 16 zile față de perioada de referință. Aceste schimbări se înscriu într-o tendință mai largă de încălzire globală și subliniază necesitatea măsurilor de adaptare (de exemplu, asigurarea apei potabile în perioade caniculare, protecția persoanelor vulnerabile) și de reducere a factorilor care contribuie la schimbările climatice (reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, conservarea pădurilor).
Fenomenele extreme din România din 2024
Figura 6. Distribuția fenomenelor extreme în România în 2024 conform datelor furnizate de European Severe Weather Database.
În 2024, au fost raportate în România 1140 evenimente meteorologice extreme dintre care:
706 cazuri cu vânt intens,
235 de cazuri cu grindină de mari dimensiuni și
199 cazuri cu precipitații intense.
Aceasta reprezintă o scădere a numărului de evenimente raportate față de 2023 când a fost stabilit recordul de 1724 evenimente. Cu toate acestea, scăderea din 2024 nu trebuie interpretată ca o întrerupere a tendinței generale de intensificare a fenomenelor extreme asociate schimbărilor climatice. Variabilitatea de la un an la altul este firească, fiind influențată de factori precum circulația atmosferică, temperatura mării sau configurația zonelor de presiune. Deși în 2024 s-au înregistrat mai puține raportări de vânt intens, grindină de mari dimensiuni și precipitații intense, este important să urmărim evoluția pe termen lung, care indică, la scară globală și regională, o creștere a frecvenței și severității acestor evenimente meteo. În plus, efectele schimbărilor climatice pot modifica nu doar numărul de astfel de fenomene, ci și localizarea lor geografică și perioada în care se manifestă, motiv pentru care monitorizarea continuă și măsurile de adaptare rămân esențiale.
Tot în ceea ce privește fenomenele meteorologice intense, anul 2024 reprezintă o premieră pentru România, deoarece pentru prima dată au fost realizat un studiu de atribuire pentru un eveniment cu precipitații intense. Este vorba de evenimentul cu precipitațiile intense din sud-estul României din 30-31 august 2024. Conform studiului de atribuire realizat de o echipă internațională de la ClimaMeter (inclusiv cercetători din România) schimbările în precipitațiilor care au generat inundațiile din România din 30-31 august pot fi atribuite schimbărilor climatice cauzate de activitatea umană, în timp ce variabilitatea naturală a climei a avut probabil un rol modest.
Ce ne așteaptă în continuare?
Este important să acordăm atenție noului record al temperaturii medii globale din 2024. Însă este și mai important să analizăm tendința de creștere pe termen lung a temperaturii medii globale din cauze antropice. O analiză realizată de Berkeley Earth a arată că dacă tendința de încălzire din ultimii 40 de ani va continua, atunci în jurul anului 2032 (nu foarte departe) va fi atins pragul de la 1.5°C, iar în jurul anului 2057 va fi atins pragul de 2,0°C (este vorba de trendul pe termen lung și nu de ani individuali). Aceasta înseamnă că avem nevoie de acțiuni urgente și susținute pentru a reduce emisiile de gaze cu efect de seră pentru a încetini astfel ritmul încălzirii globale.
Dr. Bogdan Antonescu
este cercetător în domeniul meteorologiei și climatologiei, lector la Facultatea de Fizică a Universității din București și cercetător la Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Fizica Pământului, cu expertiză în studiul furtunilor severe și al fenomenelor meteorologice extreme în contextul schimbărilor climatice. Printre contribuțiile sale se numără dezvoltarea primei climatologii a tornadelor din România și a unei climatologii detaliate a tornadelor din Europa. Bogdan este implicat în proiecte de cercetare și colaborează cu instituții academice și de cercetare pentru a studia impactul schimbărilor climatice asupra fenomenelor meteorologice extreme. Bogdan este, de asemenea, implicat activ în comunicarea științei, promovând înțelegerea publică a schimbărilor climatice și a impactului acestora asupra fenomenelor extreme.
12 puncte climatice cheie ale anului 2024
2023 se încheia cu știrea că devenise cel mai cald an din istoria măsurătorilor doar pentru ca 2024 să doboare acel record și să aducă noi provocări legate de climă la nivel global dar și regional precum am observat în România. Fenomenele tot mai extreme cer soluții într-un context social, economic și geopolitic din ce în ce mai tulbure exacerbat de faptul că timpul rămas la dispoziție pare tot mai limitat.
2023 se încheia cu știrea că devenise cel mai cald an din istoria măsurătorilor doar pentru ca 2024 să doboare acel record și să aducă noi provocări legate de climă la nivel global dar și regional precum am observat în România. Fenomenele tot mai extreme cer soluții într-un context social, economic și geopolitic din ce în ce mai tulbure exacerbat de faptul că timpul rămas la dispoziție pare tot mai limitat. Între trimp, marile puteri nu grăbesc procesul de eliminare a combustibililor fosili, limitarea încălzirii globale la 1,5°C devine tot mai urgentă, în condițiile în care am depășit deja 1,2°C, iar vremea continuă să se încălzească. Nu sunt vești îmbucurătoare, dar nici surprinzătoare pentru cercetători, iar o recapitulare a informațiilor științifice credem că e utilă pentru explicarea lumii în care trăim.
Pe de altă parte, sunt și câteva vești bune din barca tranziției energetice – numărul prosumatorilor a crescut, capacitatea eoliană și solară e în plină expansiune, iar miniștrii energiei și climei din grupul țărilor G7 au convenit să elimine treptat, până în 2035, utilizarea energiei pe bază de cărbune în cazul în care emisiile nu sunt captate.
Ce înseamnă depășirea pragului critic al climei și de ce măsuri avem nevoie pentru limitarea lui?
Pământul a depășit la începutul acestui an 1,5 °C de încălzire globală față de nivelurile preindustriale, potrivit datelor furnizate de Serviciul Național de Meteorologie din Marea Britanie. Acesta este un prag critic despre care oamenii de știință din domeniul climei avertizează de mult timp că ar putea aduce efecte ireversibile dacă ar fi depășit.
Deși acest lucru este cu siguranță un motiv de îngrijorare, nu înseamnă că toate speranțele sunt pierdute. O acțiune colectivă de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră poate limita încălzirea la 1,5°C în total. Cu toate astea, fereastra de oportunitate se micșorează din ce în ce mai repede. Despre ce înseamnă depășirea acestui prag, efectele pe care le observăm deja și acțiunile urgente necesare pentru a evita cele mai grave scenarii privind schimbările climatice vorbim aici.
Acordul de la Paris din 2015 a stabilit ca obiectiv limitarea încălzirii globale la 1,5°C față de nivelurile preindustriale. Acest lucru s-a bazat pe dovezi științifice care arată că o încălzire peste 1,5°C agravează semnificativ riscurile legate de schimbările climatice.
O iarnă a recordurilor temperatură și un început îngrijorător pentru 2024
Conform datelor furnizate de Copernicus, temperatura medie globală pentru luna februarie 2024 a atins un nou record de 13.54°C, cu 0.81°C mai mare decât media perioadei 1991-2020 și cu 0.12°C mai mare decât recordul anterior din februarie 2016
Alte recorduri de temperatură pentru luna februarie:
Figura 1 - Evoluția temperaturii medii globale între 1940 și 2024. Sursa datelor: ERA5 | C3S/ECMWF
Austria: a fost cea mai caldă lună februarie din ultimii 257 ani cu 5,5°C peste media perioadei 1991-2020
Cehia: a fost stabilit un nou record pentru februarie cu 2,o°C mai mare decât precedentul record
Elveția: temperatura pentru luna februarie a fost cu 4,7°C mai mare decât valorile normale pentru această lună
Germania: februarie 2024 a fost cel mai cald februarie începând cu 1881; valorile fiind apropiate de recordul pentru luna martie
Polonia: un nou record a fost atins pentru luna februarie cu anomalii între 3,5 și 7,5 °C față de perioada 1991-2020
Ungaria: temperatura pentru luna februarie a fost cu în 2024 cu 7°C mai mare decât media 1991-2020 (valoarea fiind apropiată de recordul pentru luna martie)
Temperatura medie globală pentru luna martie 2024 a atins o valoare de 14.14°C, cu 0.72°C mai mare decât media perioadei 1991-2020 și cu 0.1°C mai mare decât recordul anterior din martie 2016, conform datelor Copernicus. Situația devine una îngrijorătoare, mai ales în contextul în care iarna ce a trecut a fost una a recordurilor de temperatură și un început îngrijorător pentru 2024.
Mai mult decât atât, Martie 2024 devine parte a unui trend în care temperaturi record au fost înregistrate începând cu iunie pentru fiecare lună a anului 2023, continuând și la începutul lui 2024. Practic, luna martie devine a zecea lună consecutivă ce sparge recordurile anterioare ale lunilor respective, conform analizei realizate de Dr. Bogdan Antonescu.
Cum influențează vremea, condițiile meteo și poziția geografică calitatea aerului?
Într-o lume în continuă schimbare, calitatea aerului și condițiile meteorologice devin tot mai relevante în discuțiile despre sănătatea umană și starea mediului înconjurător. Variabilitatea meteorologică și schimbările climatice au un impact semnificativ asupra calității aerului, influențând dispersia poluanților, nivelurile de poluare atmosferică, calitatea vieții oamenilor precum și bunăstarea ecosistemelor.
Prin analizarea modului în care vremea și condițiile meteo dintr-un loc afectează calitatea aerului subliniem mai jos importanța adoptării unor abordări interdisciplinare și a unei cooperări internaționale pentru a aborda aceste provocări, în contextul schimbărilor climatice.
Aici am publicat și o analiză a stării poluării aerului în trei orașe mari din România (București, Cluj, Iași), ce oferă o imagine a dinamicii poluării urbane și a impactului acesteia asupra sănătății locuitorilor și mediului înconjurător.
Promovarea tehnologiilor curate și a energiilor regenerabile reprezintă un pilon important în eforturile de reducere a poluării și a dependenței de combustibili fosili. Aceste tehnologii oferă soluții sustenabile și eficiente pentru producerea de energie, reducând emisiile de gaze cu efect de seră și alte poluante în atmosferă. - Alexandru Luchiian
Cum putem dezvolta industria românească până în 2050?
Industria prelucrătoare a contribuit cu 16,5 % la valoarea adăugată brută (VAB) națională în 2021. Această ramură din economie angajează aproximativ o cincime din totalul forței de muncă active. Pentru a ne asigura că aceste contribuții și locuri de muncă rămân stabile, sau chiar pot crește, e necesar să avem o strategie clară a tranziției industriale care profită din plin de oportunitățile de finanțare existente la nivel European pentru România.
Industria Românească trebuie să ajungă la emisii zero până în 2050. În acest context producția de oțel primar, de ciment, și de chimicale (mai ales îngrășăminte) vor trebui să se transforme cel mai profund. Întârzierea reformelor și finanțării necesare pentru a moderniza industria Românească poate amenința profitabilitatea produselor industriale și în acest mod, contribuția la bugetul național și locurile de muncă existente.
În calitate de stat membru al UE cu venituri mai mici, România beneficiază, de asemenea, de acces la finanțare, cum ar fi Fondul de modernizare și Fondul de coeziune, care pot finanța decarbonizarea industrială și pot contribui la crearea de noi piețe pentru produsele industriale ecologice. România poate beneficia, de asemenea, de o bogată experiență internațională în ceea ce privește modelele de afaceri în domeniul infrastructurii, instrumentele de finanțare și mecanismele de creare a pieței pentru decarbonizarea industriei, care sunt testate și puse în aplicare în întreaga Europă și în întreaga lume. —Luciana Miu
Cum poate o strategie de infrastructură verde să îmbunătățească viața în orașe?
Conceptul de „strategie pentru infrastructura verde” – deși cunoscut în multe colțuri ale lumii – este puțin folosit în România.
Strategia verde e un cumul de programe, proiecte sau ghiduri pentru grădini private, spre exemplu, propuse pentru următorii 20 ani pentru dezvoltarea rețelei de spații verzi a unui oraș, așa cum propune și administrația Brașovului. Aceasta ia în calcul, printre altele, legislația națională a spațiilor verzi sau directivele UE legate de infrastructura verde. Majoritatea orașelor noastre nu au, însă, aceste strategii, deși este urgent să le implementăm pe termen lung.
Deși obligate de lege, orașele din România nu au o strategie pentru infrastructura verde
În prezent, orașele din România se confruntă cu o serie de provocări privind planificarea și gestionarea infrastructurii verzi urbane. Majoritatea administrațiilor locale se confruntă cu lipsa unei viziuni pe termen mediu și lung privind dezvoltarea și managementul spațiilor verzi urbane tocmai pentru că nu au fost elaborate studii și strategii care să ofere o imagine de ansamblu asupra evoluției sistemelor verzi urbane.
Legea spațiilor verzi prevede că municipiile trebuie să aibă un „recensământ” al suprafețelor pe care le administrează, precum și date despre calitatea și accesibilitatea lor. Apoi, ar trebui să elaboreze o strategie și un plan de acțiune pentru conservarea și dezvoltarea spațiilor verzi, prin transformarea unor terenuri abandonate sau de altă natură.
Distribuția cazurilor cu grindină cu diametrul mai mare de 2 cm (stânga) și cu diametrul mai mare de 5 cm (dreapta) pentru perioada istorică 1971–2000 (primul rând). Culorile reprezintă numărul de cazuri pe an. Distribuția cazurilor cu grindină pentru două scenarii climatice RCP4.5 (rândul 2) și RCP8.5 (rândul 3) pentru intevalul 2071–2100. Pentru cele două proiecții climatice culorile reprezintă schimbarea procentuală față de prioada de referință 1971–2000. Figura este adaptată după Figura 2 din Rädler et al. (2019)
Începutul verii acestui an a adus grindina ce a afectat multe județe din România precum Harghita, Covasna, Bistrița Năsăud și Iași (Răducăneni), provocând pagube însemnate la nivel local. Analiza proceselor fizice care duc la apariția grindinei ne permit să prognozăm că schimbările climatice și încălzirea climei vor duce la o posibilă schimbare a furtunilor cu grindină. Astfel, datorită încălzirii atmosferice, respectiv umidității crescute, în viitor vom observa în general mai puține furtuni cu grindină, dar când acestea se vor produce grindina va fi de mari dimensiuni.
Un studiu recent indică faptul că frecvența furtunilor, inclusiv a celor care produc grindină, este așteptată să crească în Europa până în 2100, datorită instabilității atmosferice în creștere. Simulările numerice realizate de cercetători sugerează că furtunile cu grindină de mari dimensiuni (diametrul mai mare de 2.5 cm) vor deveni mai frecvente în majoritatea regiunilor din Europa.
Pentru România proiecțiile pentru cele două scenarii climatice (RCP45 și RCP8.5) arată că pentru grindina cu diametrul mai mare de 2.5 cm va fi observată mai frecevent in nordul și nord-estul României (o crestere cu 20–40% pentru scenariul RCP4.5 și o creștere cu 40–80% pentru RCP8.5 față de perioada istorică 1971–2000). O distribuție asemănătoare este proiectată și pentru cazurile cu grindină mai mare de 5 cm (o crestere cu 40–80% pentru scenariul RCP4.5 și o creștere cu 80–160% pentru RCP8.5 față de perioada istorică 1971–2000).
Studiu: Care sunt zonele favorabile verilor calde și secetoase din România?
România este deosebit de predispusă la riscuri legate de climă precum valuri de căldură sau secete datorită poziției sale geografice și caracteristicilor topografice. Existența Mării Negre și, mai ales, întinderea Munților Carpați induc o serie de particularități în condițiile climatice predominante. Date recente arată că au existat creșteri ale intensității și duratei valurilor de căldură, care s-au întins pe mai multe zile, la scară globală.
Tendința vine în special în ultimele două decenii și știm că viitoarele valuri de căldură vor dura mai mult și vor avea temperaturi mai ridicate. Asta arată un nou raport — că la scară globală există o creștere clară a numărului de nopți și zile calde și o scădere a numărului de nopți și zile reci.
Principalele constatări ale acestui studiu indică faptul că temperaturile extreme regionale din România urmează aceeași cale ca și cele observate la scară continentală și globală, și anume temperaturile extreme de vară au devenit mai frecvente și intensitatea lor a crescut, mai ales în ultimele două decenii.
Creșterea frecvenței și amplitudinii temperaturilor extreme de vară, în România, a avut loc în același timp cu o tendință generală de uscare, în special în partea de est a țării. Totuși, modificările valurilor de căldură în România prezintă și o componentă decenală/multidecadală, ceea ce este în acord cu studiile anterioare la nivel european, precum și la scări spațiale mai regionale, care au arătat că temperatura de vară este puternic influențată de Oscilația Atlantică Multidecadală.
Valurile de căldură și impactul lor asupra sistemului de energie
Valurile de căldură recente ne-au făcut să ținem mult mai mult timp aerul condiționat deschis, iar asta a dus la pene de curent în mai multe orașe din țară. Asta ne-a amintit că sistemul energetic nu este suficient de flexibil ca să se adapteze cererii noi, crescute, și că folosim prea puțin energia regenerabilă, față de potențialul României de producție.
Observăm că în timpul iernii producția de energie este mai mare decât consumul, România fiind un exportator net de energie în acest anotimp, însă vara rolurile se inversează și suntem nevoiți să cumpărăm de la țările vecine. Această discrepanță are loc din cauza temperaturilor ridicate din timpul verii care scad atât nivelele de apă, cât și puterea curenților de aer, astfel că producțiile turbinelor hidroelectrice și eoliene sunt modeste.
Ce soluții am avea pentru rețele mai solide pe timp de caniculă?
Investiții în infrastructură – Transelectrica va dubla capacitatea transfrontalieră de import/export a energiei electrice cu țările vecine, de la 3370 MW în prezent la 7050 MW în 2030, precum și o sumedenie de modernizări ale liniilor electrice de înaltă tensiune.
Tranziția către energie curată și constantă
Colaborarea consumatorilor prin ajustarea comportamentului
Integrarea eficientă și digitalizarea prosumatorilor
Care este impactul extremelor temperaturii asupra populației din Europa și România?
Schimbările climatice sunt asociate cu o creștere a frecvenței și a intensității fenomenelor meteorologie extreme. Europa se încălzește de două ori mai repede decât media globală iar asta înseamnă o creștere a impactului valurilor de căldură și a perioadelor cu temperaturi ridicate și implicit o creștere a mortalității și morbidității. Impactul se traduce, conform unui studiu recent, în mii de decese pe întregul continent.
Aceste schimbări ar putea duce la provocări fără precedent pentru sistemele de sănătate. Asta se va întâmpla mai ales în timpul valurilor de căldură, când ratele mortalității sunt așteptate să crească odată cu temperatura medie globală, conform cercetării, în toate regiunile Europei. La ce ne putem aștepta până în 2050?
O analiză recentă a ciclonului extratropical Boris, care a provocat inundații devastatoare în Europa Centrală și de Est cu ramificații și în România, confirmă ceea ce specialiștii din întreaga lume avertizează de ani de zile: schimbările climatice influențate de activitatea umană duc la schimbări în caracteristicile fenomenelor meteorologice extreme.
Pe 30 și 31 august 2024, sud-estul României a fost lovit de precipitații intense unei zone cu presiune scăzută cvasi-staționară (ciclon extratropical) situată deasupra Mării Negre. Acest ciclon a fost produs cantități mari de precipitații, care au dus la inundații.
În doar 24 de ore, cantitatea de precipitații a atins 100 mm în multe localități din zona litoralului Mării Negre. Conform Administrației Naționale „Apele Române” au fost raportate valori cumulate ale precipitațiilor de 225,9 mm la Mangalia, 145 mm la Agigea și 118 mm la Tuzla.
Aceste fenomene (inclusiv cele de tip ciclon extratropical) devin din ce în ce mai frecvente și mai intense. Raportul IPCC (AR6) subliniază clar că valurile de căldură, furtunile violente și precipitațiile extreme devin o „nouă normalitate” în multe regiuni ale globului, inclusiv în Europa. Studiul realizat și publicat recent de ClimaMeter arată că aceste schimbări nu sunt doar fluctuații naturale ale climei.
Astfel, în cazul precipitațiilor extreme asociate cu ciclonul extratropical Boris, variabilitatea climatică naturală a jucat un rol minor, încălzirea globală provocată de activitatea umană fiind principalul factor.
Raportul Starea Climei - România 2024
Raportul ”Starea Climei - România 2024” reprezintă un efort coordonat al unei echipe de 21 de oameni cu scopul de a scoate în prim plan cele mai relevante și actuale date despre schimbările climatice, evoluția fenomenului și proiecțiile de viitor. Dincolo de comunicarea acestor argumente, raportul își propune să:
Aducă în prim-plan importanța experților și a argumentelor științifice atunci când discutăm despre schimbările climatic
Deschidă o platformă de dialog și contribuții științifice pentru cercetătorii șiexperții din România sub forma unei contribuții actualizate anual, cu accent pe România
Prezinte în detaliu evoluția la zi a fenomenelor meteo și climatice, a politicilor publice, a măsurilor de adaptare și reziliență, atât pe plan European, cât și specific pentru Români
Să încurajeze un dialog public deschis, bazat pe date empirice relevante, între cercetători, experți, comunicatori, autorități publice, actori privați și publicul larg despre schimbările climatice și acțiunile de adaptare și mitigație a acestora.
Raportul ”Starea Climei - România 2024”, nu este un demers exhaustiv, acoperind în detaliu doar o parte din domeniile și direcțiile cheie. În acest sens, raportul este o invitație pentru alți cercetători și experți de a se alătura echipei actuale de cercetători pentru a lărgi acoperirea raportului și a deschide noi capitole ale acestuia. Dr. Bogdan Antonescu. Contribuțiile experților și munca celorlalți membri ai echipei sunt ghidate de credința că schimbările climatice sunt o realitate pe care nu o putem evita iar argumentele bazate pe date și expertiză constituie o fundație indispensabilă oricărei acțiuni climatice de succes. Am dori să încurajăm cititorii acestui raport să îl folosească ca un instrument pentru a răspunde la întrebări, pentru a pregăti materiale media sau științifice, pentru a susține cu argument științifice o cauză sau o politică publică, și nu în ultimul rând pentru a susține un dialog public informat și cu implicarea cercetătorilor.
Sărbătorile de iarnă: Mai avem zăpadă în orașele noastre de Crăciun?
Pentru mulți dintre noi, ninsoarea din zilele de Crăciun este un element definitoriu al sărbătorilor de iarnă. Dar parcă avem din ce în ce mai puține ninsori comparativ cu deceniile anterioare nu doar în ziua de Crăciun, dar în general în timpul iernii. Dacă această observație este corectă, atunci ar trebui să existe o schimbare pe termen lung în grosimea stratului de zăpadă pentru diferite regiuni
Pentru mulți dintre noi, ninsoarea din zilele de Crăciun este un element definitoriu al sărbătorilor de iarnă. Dar parcă avem din ce în ce mai puține ninsori comparativ cu deceniile anterioare nu doar în ziua de Crăciun, dar în general în timpul iernii. Dacă această observație este corectă, atunci ar trebui să existe o schimbare pe termen lung în grosimea ❄️ stratului de zăpadă ❄️pentru diferite regiuni.
Schimbările pe termen lung în grosimea stratului de zăpadă, pot fi analizate folosind diferite seturi de date, cum ar fi observațiile realizate în timp real la stațiile meteo, date furnizate de modele numerice climatice sau date de reanaliză bazate pe observații și modelare numerică. Astfel, pentru a înțelege schimbările prezente și viitoare în grosimea stratul de zăpadă din România, am folosit un set de date de reanaliză (i.e. o combinație de observații în timp real și modele numerice) și o serie de proiecții climatice pentru diferite scenarii. Setul de date folosit furnizează informații despre grosimea stratului de zăpadă și alți indicatori legați de zăpadă, fiind destinat în special pentru a sprijini sectorul turismului. Aceste date sunt esențiale pentru a înțelege impactul schimbărilor climatice asupra activităților turistice de iarnă, cum ar fi schiul sau drumețiile, și contribuie la planificarea sustenabilă a acestor activități.
Rezultatele privind evoluția numărului de zile pe an cu strat de zăpadă mai mare de 30 cm au fost sintetizate în graficele interactive de mai jos. Figura 1 și 2 prezintă numărul de zile pentru fiecare județ pentru perioada istorică (1986–2005) și pentru trei scenarii climatice (i.e., RCP2.6, RCP4.5, RCP8.5) pe termen scurt (2021–2040). Pentru a înțelege mai bine schimbare, este reprezentată diferența dintre numărul de zile cu strat de zăpadă peste 30 cm pe termen scurt și numărul de zile din perioada istorică. Valorile cu roșu indică o scădere în viitor a numărului de zile cu strat de zăpadă. Datele sunt de asemenea stratificate pe trei intervale 0–500 m, 500–1000 m și peste 1000 m pentru a furniza mai multe detalii pentru diferite regiuni. În Figura 2, sunt reprezentate același date însă pentru scenarii climatice pe termen mediu (2041–2060).
Figura 1. Schimbarea față de perioada istorică (1986–2005) a numărului de zile cu strat de zăpadă mai mare de 30 cm pentru diferite scenarii climatice pe termen scurt (2021–2040).
Figura 2. Schimbarea față de perioada istorică (1986–2005) a numărului de zile cu strat de zăpadă mai mare de 30 cm pentru diferite scenarii climatice pe termen mediu (2041–2060).
Figura 3 și 4 conțin același tip interactiv de analiză ca în Figura 1 și 2, însă de data acesta datele nu mai sunt analizate la nivel anual ci pentru perioada 22 decembrie–4 ianuarie. Acest interval a fost definit astfel pentru a încă fi reprezentativ perioadei Crăciunului.
Figura 3. Numărul de zile cu strat de zăpadă mai mare de 30 cm între 22 decembrie și 4 ianuarie pentru perioada istorică (1986–20055) și pentru diferite scenarii pe termen scurt (2021–2040).
Figura 4. Numărul de zile cu strat de zăpadă mai mare de 30 cm între 22 decembrie și 4 ianuarie pentru perioada istorică (1986–20055) și pentru diferite scenarii pe termen mediu (2041–2060).
Dar a înțelege cum a evaluat grosimea stratului de zăpadă strict în ziua de Crăciun, putem folosi setul de date ERA5-Land furnizat de Copernicus Climate Change Service (C3S). Am analiza evoluția stratului de zăpadă patru orașe mari din România — București, Cluj, Iași și Timișoara — din ziua de 25 decembrie pentru intervalul 1950–2023. Rezultatele sunt sintetizate sub forma unor infografice de sezon, în care „personajul principal” este un om de zăpadă a cărui înălțime crește sau scade în funcție de grosimea stratului de zăpadă centimetrii (Figurile 5–8).
La București grosimea stratului de zăpadă nu a depășit 5 cm în ultimii 10 ani. Iar din acești 10 ani, doar jumătate au fost ani cu zăpadă, o schimbare majoră comparativ cu deceniile anterioare. O schimbare asemănătoare este observată și pentru Timișoara. La Iași și Cluj, deși mai norocoase în deceniile trecute (’60–’80), au arătat și ele o reducere a grosimii stratului de zăpadă în ultimii ani.
Figura 5. Schimbările în grosimea stratului de zăpadă din ziua de Crăciun între 1950 și 2023 pentru București.
Figura 6. Schimbările în grosimea stratului de zăpadă din ziua de Crăciun între 1950 și 2023 pentru Timișoara.
Figura 7. Schimbările în grosimea stratului de zăpadă din ziua de Crăciun între 1950 și 2023 pentru Timișoara.
Figura 8. Schimbările în grosimea stratului de zăpadă din ziua de Crăciun între 1950 și 2023 pentru Cluj.
Această analiză, realizată pentru doar patru orașe și doar pentru ziua de Crăciun, ne oferă o imagine simplificată despre modificările în grosimea stratului de zăpadă. De asemenea este important de subliniat că vremea de Crăciun este un fenomen local și care poate varia mult de la o regiune la alta. De asemenea, natura nu urmează un manual fix, iar fluctuațiile anuale sunt perfect normale. Însă atunci când analizăm un interval mai lung, cum este 1950–2023, se conturează un trend care ne arată că iernile devin mai blânde sub influența temperaturilor mai ridicate.
Temperatura medie globală a crescut cu aproximativ aproximativ 1.4°C față de perioada preindustrială (1850–1900), iar acest lucru poate însemna ierni mai blânde, cu temperaturii de Crăciun mai ridicate în prezent și cu schimbări în distribuția precipitațiilor, comparativ cu deceniile anterioare. Astfel, în loc să avem un strat consistent de zăpadă (așa cum eram obișnuiți) și temperaturi scăzute, avem o vreme mai blândă și fără zăpadă sau chiar cu ploi în timpul sărbătorilor. Iar tendința pentru următoarele decenii este către ierni din ce în ce mai blânde.
Chiar dacă ne confruntăm cu o tendință generală de încălzire, acest lucru nu înseamnă că iernile vor dispărea cu totul sau că vom rămâne fără episoade de vreme extremă. În continuare, pot apărea ninsori abundente și viscole în toate zonele României, inclusiv în cele de câmpie, nu doar în regiuni montane. Unele studii științifice indică faptul că schimbările climatice influențează curgerea la scară mare în atmosferă care are un rol important în producerea fenomenelor extreme din timpul iernii.
Pe scurt, legătura se poate explica astfel: încălzirea accentuată din regiunile Arctice, determinată de creșterea concentrației de gaze cu efect de seră, reduce diferența de temperatură dintre zona rece de la nord și zona mai caldă de la sud. În mod normal, curentul jet – un „râu” de aer care circulă la altitudine mare – acționează ca o barieră între masele de aer foarte rece și cele calde. Când diferența de temperatură dintre nord și sud scade, curentul jet devine mai slab, fapt care permite aerului polar să coboare mai spre sud. În astfel de situații, putem avea ierni cu episoade de frig intens, ninsori abundente și viscole.
Alte studii, bazate pe simulări numerice, care arată că atunci când gheața marină din Arctica se retrage (adică se reduce suprafața acoperită cu gheață), efectul asupra curentului jet este foarte mic. Cu alte cuvinte, deși topirea gheții marine din zona arctică poate să pară un factor major, nu toate cercetările confirmă aceeași amploare a influenței sale asupra curentului jet și a fenomenelor meteo extreme din timpul iernii.
Cert este că discuțiile științifice legate de legătura dintre încălzirea globală și fenomenele extreme din timpul iernii continuă. Efectele nu sunt simple și pot varia în funcție de regiune și de alți factori climatici. Cu toate acestea, este clar că schimbările climatice nu exclud apariția unor episoade de vreme extremă.
Dr. Bogdan Antonescu
este cercetător în domeniul meteorologiei și climatologiei, lector la Facultatea de Fizică a Universității din București și cercetător la Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Fizica Pământului, cu expertiză în studiul furtunilor severe și al fenomenelor meteorologice extreme în contextul schimbărilor climatice. Printre contribuțiile sale se numără dezvoltarea primei climatologii a tornadelor din România și a unei climatologii detaliate a tornadelor din Europa. Bogdan este implicat în proiecte de cercetare și colaborează cu instituții academice și de cercetare pentru a studia impactul schimbărilor climatice asupra fenomenelor meteorologice extreme. Bogdan este, de asemenea, implicat activ în comunicarea științei, promovând înțelegerea publică a schimbărilor climatice și a impactului acestora asupra fenomenelor extreme.
Politicile climatice în România - o privire de ansamblu pentru anul 2024
În ciuda lacunelor încă existente, politicile climatice în România au avut un progres semnificativ în ultimii ani, în special prin transpunerea și implementarea legislației europene adoptate ca parte a Pactului Ecologic European. Principalul obiectiv al UE este atingerea neutralității climatice până în 2050, iar toate statele membre trebuie să adopte măsurile necesare. Deși a înregistrat unele progrese notabile, guvernanța politicilor climatice în România rămâne deficitară și ar trebui întărită prin mecanisme și aranjamente instituționale dedicate.
România şi-a manifestat clar preocuparea şi angajamentul politic privind schimbările climatice globale prin ratificarea Convenției-cadru a Organizației Națiunilor Unite privind schimbările climatice (UNFCCC) încă din 1994 şi Protocolul de la Kyoto la UNFCCC în 2001. Cu toate acestea, acțiunea climatică în România avea să accelereze odată cu aderarea la Uniunea Europeană, care la momentul extinderii către statele fost comuniste în 2004 și 2007 era în plin proces de definire a unor obiective de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) și de adoptare a mai multor directive și regulamente pentru stabilirea mecanismelor prin care aceste vor fi atinse.
În ciuda lacunelor încă existente, politicile climatice în România au avut un progres semnificativ în ultimii ani, în special prin transpunerea și implementarea legislației europene adoptate ca parte a Pactului Ecologic European. Principalul obiectiv al UE este atingerea neutralității climatice până în 2050, iar toate statele membre trebuie să adopte măsurile necesare. Deși a înregistrat unele progrese notabile, guvernanța politicilor climatice în România rămâne deficitară și ar trebui întărită prin mecanisme și aranjamente instituționale dedicate.
Emisiile de gaze cu efect de seră - sectoare și evoluție
România a înregistrat progrese însemnate privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră comparativ cu 1990. Conform datelor prezentate în Strategia pe termen Lung (STL) a României pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, nivelul emisiilor din 2019 era cu 70% mai redus comparativ cu nivelul anului 1990. Acest lucru se datorează însă în principal reducerii activității industriale ca urmare a tranziției de la o economie centralizată la una de piață. O parte însemnată a industriei prelucrătoare s-a închis la scurt timp după căderea regimului comunist, dovedindu-se necompetitivă și pe măsură ce ajutoarele de stat au fost reduse treptat.
Acest lucru a dus de asemenea la retragerea mai multor capacități de producție a energiei electrice care deserveau industria energo intensivă. Aflată sub incidența unui preț european al carbonului, sectorul producției de energie electrică a înregistrat reduceri notabile în ultimii ani. Creșterea capacităților de energie regenerabilă simultan cu adoptarea unui calendar de reducere treptată a lignitului va duce la o decarbonizarea progresivă a sectorului. Între timp, cu excepția unor măsuri de creștere a eficienței energetice, industria energo intensivă nu a demarat o transformare profundă, necesară pentru înscrierea acesteia pe o traiectorie către neutralitate climatică
Figura 1. Evoluția emisiilor și absorbțiilor agregate de GES (emisii nete) per sector (în kt CO2-eq), 1989-2019
Un efect similar s-a înregistrat în agricultură, odată cu închiderea cooperativelor agricole de producție și retrocedarea terenurilor. În schimb, emisiile aferente sectoarelor încălzirii și răcirii clădirilor (+9%), precum și cel al transporturilor (+40%) sau managementul deșeurilor (+19%) au înregistrat creșteri progresive ale emisiilor pe măsură ce restricțiile cu privire la consumul energetic al acestor sectoare impuse de sistemul comunist au fost eliminate și nivelul de trai a crescut, în special după anul 2000 (Figura 1).
Aceste tendințe evidențiază dificultatea și particularitatea României și altor state est-europene în reducerea emisiilor aferente acestor sectoare, spre diferență de statele vest-europene aflate în plin proces de decarbonizare, în special în sectoarele clădirilor și transporturilor. Conform LTS, în 2019, aproximativ 68% din totalul emisiilor de gaze cu efect de seră au fost emisii de CO2, urmate de CH4 cu 20% și N2O cu aproximativ 10%. Restul de gaze cu efect de seră (GES) precum HFC, PFC, SF6 au contribuit cu aproximativ 2% la totalul emisiilor (Figura 2).
Figura 2. Emisii de GES per tip de gaze (cota procentuală din total). Sursa: INEGES 2021 (Raportul inventarului național - NIR și Format comun de raportare - CFR)
Politici Europene
Pactul Ecologic European (European Green Deal), lansat în 2019, are ca unul dintre obiectivele centrale atingerea neutralității climatice în Uniunea Europeană până în anul 2050 – ceea ce înseamnă reducerea dramatică a emisiilor de gaze cu efect de seră în toate activitățile economice și eliminarea emisiilor reziduale prin măsuri de captare a carbonului (e.g., împăduriri sau tehnologii de tip carbon capture and storage). Ținta de net-zero a devenit obligatorie prin Legea Europeană a Climei, adoptată în anul 2021, care a introdus și obiectivul de decarbonizare pe termen scurt (2030): reducerea emisiilor de GES pentru UE la un nivel de 55% în comparație cu emisiile anului 1990. În februarie 2024, Comisia Europeană a recomandat statelor membre asumarea unei ținte de reducere a emisiilor pentru 2040 de 90% față de nivelul anului 1990. Noua Comisie Europeană va înainta în acest sens o propunere legislativă de adoptare a acestei ținte, însoțită de cadrul necesar de politici publice.
Politicile climatice ale României sunt și azi în principal determinate de legislația europeană din domeniu.
Regulamentul privind Guvernanța Uniunii Energetice
Stabilește coordonarea obiectivelor strategiei privind uniunea energetică, formată din cinci dimensiuni: decarbonizare, eficiență energetică, securitate energetică, piața internă a energiei și cercetare, inovare și competitivitat
Impune statelor membre să elaboreze planuri naționale integrate privind energia și clima pentru perioada 2021-2030 și, ulterior, la fiecare 10 ani. De asemenea, statele membre trebuie să pregătească și să raporteze Comisiei Europene strategii de reducere a emisiilor pe termen lung cu o perspectivă de 30 de ani.
Planurile trebuie revizuite periodic și monitorizate prin rapoarte bienale privind progresele înregistrate în ceea ce privește punerea în aplicare. Planurile impuse de acest regulament au devenit principalele instrumente prin care România își dezvoltă strategia de atenuare a schimbărilor climatice
Legea Europeană a Climei
Stabilește prin lege obiectivul de atingere a neutralității climatice în Uniunea Europeană și o țintă intermediară de reducere netă a emisiilor cu 55% până în 2030 comparativ cu 1990. Regulamentul mai impune și un obiectiv de creștere a capacității de absorbție a emisiilor de carbon în sectoarele acoperite de LULUCF și de atingere a emisiilor net-negative după 2050
Înființează un Organism European Științific pentru Schimbările climatice care furnizează analiză și sfaturi bazate pe dovezi științifice și întărește prevederile cu privire la adaptarea la schimbările climatice
Deși țintele stabilite prin lege sunt la nivel European, ele ghidează revizuirea legislației europene relevante și, implicit, afectează traiectoria de decarbonizare a României care trebuie să contribuie la atingerea obiectivelor europene comune
Sistemul UE de comercializare a certificatelor de emisii
Sistemul UE de comercializare a certificatelor de emisii este principala politică de reducere a emisiilor de GES și reprezintă cea mai mare piață a carbonului la nivel mondial. Emițătorii activi în sectorul producției de energie, cel industrial și aviația internă trebuie să obțină certificate de emisii echivalente nivelului lor de emisii de dioxid de carbon. Majoritatea acestor certificate se comercializează prin licitații publice sau prin tranzacții bilaterale între companii. Prin controlarea lichidității pieței de certificate, decidenții pot impune un calendar de reducere treptată a emisiilor prin stabilirea numărului de certificate eliberate anual, ritmul în care cantitatea de certificate noi este redusă și momentul în care nu mai sunt introduse certificate noi în sistem. În ultimele două decenii sistemul a fost constant revizuit și adaptat pentru a-i crește eficacitatea și pentru a-l transforma într un mecanism credibil pentru guverne și companii
Pentru a face față calendarului de decarbonizare, România împreună cu alte state central și est europene beneficiază în mod extraordinar de alocări suplimentare (clauza de solidaritate) și prin rezervarea unei cantități de certificate din valoarea cărora este finanțat Fondul de Modernizare. Din cele două mecanisme România va beneficia de aproximativ 21 de miliarde de euro până în 2030 (la un preț de €90/tonă), la care se adaugă alți 5,4 miliarde din veniturile provenite din licitațiile de certificate, pe care România le cheltuie momentan prin Administrația Fondului pentru Mediu (AFM)
Prin ultima revizuire a Directivei ETS, calendarul de reducere de emisii în sectoarele acoperite de sistem a fost accelerat pentru a atinge 61% până în 2030 (care include și extinderea sistemului pentru a acoperi transportul maritim) și a fost stabilit că din 2039 lichiditatea din piața primară de certificate va ajunge la zero. Simultan, vor fi eliminate treptat alocările gratuite de care beneficiau industriile considerata cu risc de „carbon leakage” până în 2034. Asta înseamnă că productorii de oțel, ciment, chimicale, aluminiu, etc. vor trebui să suporte prețul complet al emisiilor lor, cu scopul de a îi determina să își decarbonizeze producția înainte de 2040
Planul Social pentru Climă
Pentru a mitiga impactul introducerii unui nou sistem ETS pentru clădiri și transportul rutier asupra gospodăriilor și microintreprinderilor vulnerabile și a se asigura că tranziția climatică va fi echitabilă și inclusivă, UE a creat Fondul social pentru climă (FSC). Pentru accesarea fondurilor aferente acestuia, România trebuie să elaboreze un Plan Social pentru Climă care să ofere estimări cu privire la impactul stabilirii prețului carbonului asupra gospodăriilor vulnerabile, a microîntreprinderilor vulnerabile și a utilizatorilor de transport vulnerabili, astfel încât să asigure încălzirea, răcirea și mobilitatea la prețuri accesibile
Aflat în coordonarea Ministerului Investițiilor și Proiectelor Europene, planul trebui adoptat până în iunie 2025. Acesta poate include măsuri cum ar fi renovarea clădirilor, investiții în electrificarea încălzirii, integrarea generării și stocării energiei din surse regenerabile, informare și acțiune de creșterea conștientizării publice, sporirea accesului la vehicule cu emisii scăzute, și infrastructură pentru mobilitatea durabilă. Pe termen scurt, planurile pot include sprijin direct pentru venit gospodăriilor vulnerabile și utilizatorilor de transport vulnerabili, pentru a reduce impactul creșterii prețurilor combustibililor pentru transportul rutier și pentru încălzire.
Elaborarea acestui plan reprezintă o șansă unică pentru România pentru a identifica potențialul efect regresiv al unor politici climatice și adresarea acestora. Astfel, pot fi adoptate nu doar măsuri bine țintite pentru reducerea emisiilor ci și creșterea acceptabilității cetățenilor pentru politicile climatice.
Regulamentul privind partajarea eforturilor (ESR)
Regulamentul acoperă principalele surse de emisii care nu sunt acoperite de ETS, în special cele aferente transporturilor, clădirilor, agriculturii, deșeurilor și industriei de mici dimensiuni. Astfel, acesta acoperă aproximativ 60% din emisiile europene. Reducerile de emisii trebuie atinse prin ținte naționale care iau în considerare capacitatea diferită a statelor membre de implementa măsuri costisitoare în aceste sectoare. Astfel, prin aplicarea unor criterii economice, României i-a fost stabilită o țintă semnificativ mai redusă comparativ cu alte state Europene
Contribuția României pentru atingerea țintei precedente de -30% emisii până în 2030 comparativ cu 2005 a fost de doar 2%. Acest lucru i-ar fi permis României chiar să își crească emisiile comparativ cu nivelul anului 2000, riscând să decupleze traiectoria emisiilor din aceste sectoare de trendurile europene. Prin revizuirea țintei colective europene la -40% până în 2030, noul obiectiv al României de reducere a emisiilor este de -12,7%, comparativ cu -50% pentru Suedia și Finlanda.
România nu a adoptat încă o lege națională a climei, deși la data scrierii acestui articol o propunere de lege se află în procesul legislativ din Parlamentul României. Deși nu este obligatorie conform legislației europene, o lege cadru a climei ar putea îmbunătăți guvernanța climatică la nivel național prin impunerea unui proces de planificare mai riguros, a unei mai bune consultări a comunității științifice și a cetățenilor, precum și prin creșterea predictibilității pentru mediul de afaceri.
Inițiativa legislativă pentru o lege cadru a climei în România care să integreze planificarea sectorială și legiferarea la nivel național a obiectivelor de reducere de emisii a fost modificată și reintrodusă în procesul legislativ, acoperind în prezent doar înființarea unui Consiliu Științific privind Schimbările Climatice.
Cu toate acestea, ca și celelalte state membre ale Uniunii Europene, România a elaborat și aprobat o Strategie pe Termen Lung pentru Reducerea Emisiilor de Gaze cu Efect de Seră (STL, 2023), prin care sunt prezentate măsurile pentru atingerea angajamentelor de reducere a emisiilor conform cu Acordul 7 de la Paris și cu obiectivul european de neutralitate climatică până la mijlocul secolului. Astfel, prin STL, România și-a asumat, în scenariul cel mai ambițios de decarbonizare (RO Neutră), o reducere a emisiilor nete de GES cu 78% în 2030 față de nivelul din anul 1990 – și o reducere de 67%, fără a lua în calcul emisiile absorbite în atmosferă prin măsuri de LULUCF.
Remarcabil însă, cea de-a doua versiune preliminară a Planului Național Energie-Schimbări Climatice (PNIESC), pusă în consultare publică de către Ministerul Energiei în septembrie 2024 (PNIESC, 2024), indică un nivel mai ridicat de ambiție privind țintele de reducere a emisiilor de GES decât STL (2023) și anume 85% pentru emisiile nete de GES până în 2030 față de emisiile anului 1990 (Figura 3). Totodată, PNIESC relevă o țintă de reducere a emisiilor cu 96% în 2040 și cu 105%9 în 2050 față de emisiile de GES din 1990.
Figura 3. Țintele și traiectoria estimată privind reducerea emisiilor nete de GES. Sursa: PNIESC (2024, 63)
Pe lângă Strategia pe Termen Lung (LTS) și Planului Național Energie-Schimbări Climatice (PNIESC), România a adoptat de asemenea o serie de alte documente strategice pentru a ghida procesul de tranziție, printre care:
Nivelul de coordonare în vederea implementării acestor politici s-a îmbunătățit prin crearea în 2022 a Comitetului Interministerial privind schimbările climatice (CISC), care funcționează la Centrul Guvernului și stabilește prioritățile anuale în materie de schimbări climatice și tranziție energetică. Adoptarea Strategiei de adaptare la schimbările climatice pentru 2022-2030 reprezintă de asemenea un progres notabil, atât prin măsurile propuse dar mai ales prin evidențierea modului prin care variabilitatea climei, în mod deosebit prin frecvența și intensitatea fenomenelor meteorologice extreme, precum și schimbările climatice, reprezintă provocări fundamentale cu care se confruntă România. Documentul propune mai multe acțiuni în sectoare cheie, cum ar fi agricultura, unde ar fi necesară o diversificare a soiurilor și adaptare a soiurilor în funcție de noile condiții climatice.
Strategia mai subliniază că în ceea ce privește domeniul transporturilor, vorbim inclusiv de o infrastructură adaptată la noile realități climatice. Diferite materiale care sunt folosite, de exemplu, în infrastructură rutieră, care să reziste la temperaturi mai înalte pe timp cu verii. Cu privire la sectorul clădirilor rezidențial, devin din ce în ce mai esențiale măsuri pentru sporirea confortului termic în prin izolare și ventilare. Cu toate acestea, procesul de elaborare a politicilor climatice rămâne unul reactiv, adesea în trena obiectivelor europene.
În plus, procesul de implementare poate fi considerat lacunar, iar autoritățile publice nu dispun de resursele necesare pentru elaborarea viziunii strategice și monitorizarea progresului. Cu excepția instituțiilor responsabile pentru elaborarea documentelor strategice impuse de legislația europeană, cum ar fi Planului Național Integrat pentru Energie și Climă, Strategia de Renovare pe Termen Lung și Strategia pe termen Lung a României pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, sectoare cum ar fi cel al transporturilor, industrial, agricol sau al gestionării deșeurilor încă nu dispun de un planuri clare de reducere a emisiilor.
Posibilă comasare a ministerului energiei cu cel al economiei- Ce spun experții
Recent a fost adusă în discuție o potențială comasare a ministerului energiei cu cel al economiei, considerată de experți în domeniu ca fiind una nepotrivită datorită următoarele motive:
Ministerul Energiei a devenit o instituție cheie a dezvoltării economice a României. În contextul economic și geopolitic actual, ministerul are un rol crucial de menținere a securității energetice în peisajul regional volatil. Securitatea energetică este o dimensiune fundamentală a securității naționale.
Ministerul Energiei a angajat cele mai semnificative fonduri europene în calitate de autoritate de management, proiecte a căror continuitate poate fi amenințată prin inutile și prelungite complicații administrative cauzate de comasare.
Negocierile directe cu instituțiile europene necesită menținerea unei autorități cu competențe deja formate și recunoscute.
O comasare în actualele condiții de incertitudine politică va afecta bunul mers al instituției în mijlocul iernii, în condițiile în care ministerul este acționar principal al companiilor critice pentru funcționarea sistemului energetic național și pentru asigurarea nevoilor de bază ale populației. Impactul asupra consumatorului de energie este cel mai bine gestionat de către o autoritate dedicată. Drept urmare Ministerul Energiei ar trebui consolidat prin dobândirea de atribuții de tranziție energetică și atenuarea schimbărilor climatice.
Politici Naționale și o privire spre viitor - cum pot fi îmbunătățite politicile climatice în România
României îi lipsește în continuare o viziune națională integrată și coerentă privind reducerea emisiilor de GES în întreaga economie. Inițiative cum ar fi raportul lansat de Administrația Prezidențială „Limitarea schimbărilor climatice și a impactului lor: o abordare integrată pentru România” oferă o imagine de ansamblu al nevoilor naționale de gestionare a schimbărilor climatice, conținând și soluții echilibrate în acest sens, însă acesta nu poate suplini rolul documentelor programatice adoptate prin hotărâri de guvern împreună cu planuri de acțiune stabilite la nivel executiv.
Pe lângă conformarea cu obiectivele europene, revizuirea cadrul de politici climatice din România va fi influențată în perioada următoare și de procesul de aderare la Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE). În recomandările formulate ca parte a acestui proces, României îi sunt recunoscute meritele pentru reducerea impresionantă în anii 90. Însă, deoarece acestea au încetinit în ultimii ani, sunt necesare acțiuni suplimentare pentru reducerea progresivă a consumului de combustibili fosili, reducerea consumului de energie, electrificarea transporturilor și a clădirilor.
României îi este recomandat să își îmbunătățească structura de guvernanță climatică și să legifereze o țintă de reducere, preferabil printr-o lege a climei care ar putea înființa și un consiliu științific consultativ. România ar mai trebui de asemenea să reducă subvențiile directe și indirecte pentru consumul de combustibili fosili prin adoptarea unui plan de reducere graduală a subvențiilor, mai ales că nu sunt țintite bine către consumatorii vulnerabili, să regândească anumite scheme de sprijin pentru tranziție, să elimine barierele pentru renovare și rezolvarea sistemelor centralizate și să conserve capacitatea de absorbție de carbon a pădurilor. Nu în ultimul rând, România ar trebui să înregistreze progrese în înțelegerea impactului socio-economic al politicilor climatice și să își dezvolte reziliență față de impactul temperaturilor ridicate și a fenomenelor meteo extreme având în vedere schimbările deja notabile ale climei îla nivel național.
Ca parte a eforturilor de aliniere cu obiectivele europene de decarbonizare, dar și a dezideratului de aderare la OECD, România va trebui să transpună și implementeze mai multe politici relevante în următorii ani. Transpunerea și implementarea ETS 2 constitute unul dintre cei mai importanți pași. Extinderea aplicabilității unui preț al carbonului este esențială pentru decarbonizarea sectoarelor clădirilor și transporturilor. Un preț aplicat emisiilor de carbon poate de asemenea compensa subvențiile încă existente pentru combustibilii fosili și crea condițiile propice pentru electrificarea graduală a economiei. Această tranziție trebuie făcută însă cu înțelegerea posibilului impact socio-economic și prin elaborarea unor măsuri de atenuare, mai ales prin adoptarea Planului Social pentru Climă. Pentru susținerea decarbonizării sectoarelor ETS, care se confruntă cu un calendar accelerat de creștere a prețului carbonului, sunt necesare scheme dedicate de sprijin și dezvoltarea infrastructurii pentru energie electrică, hidrogen și dioxid de carbon.
Întărirea rețelelor de energie electrică este de asemenea esențială pentru a crește nivelul de electrificare al sectoarelor transporturilor și clădirilor și pentru a permite astfel reducerea treptată a consumului de combustibili fosili. România ar trebui de asemenea să adopte măsuri concrete pentru creșterea capacității de absorbție a pădurilor și a altor terenuri, multe aflate în degradare.
Buna coordonare a tuturor acestor măsuri necesită o îmbunătățire a cadrului de guvernanță a politicilor climatice în România. Adoptarea unei legi cadru a climei ar putea avea o contribuție decisivă pentru acest demers, prin stabilirea unor obiective clare și obligatorii de reducere a emisiilor pe termen scurt și lung la nivel național, introducerea unor instrumente de planificare la nivelul întregii economii și sectoriale, creșterea capacității de planificare strategică și modelare prin crearea unei structuri dedicate, clarificarea responsabilităților instituționale, înființarea unui organism consultativ științific independent, implementarea unui mecanism clar de monitorizare și verificare a progresului și, nu în ultimul rând, asigurarea unei implicări inclusive și transparente a tuturor părților interesate
Dr. Mihnea Cătuți - Director cercetare la Energy Policy Group
În cadrul EPG, Mihnea Cătuți coordonează strategia de cercetare cât și alte activități ale asociației. Aria sa de expertiză acoperă politicile climatice, industriale și energetice ale Uniunii Europene, precum și tranziția climatică a Europei de Sud-Est. Este de asemenea Asociat Senior al Programului pentru o Economie Curată al E3G.