Ziua în care planeta intră pe datorie: Economia globală vs. limitele naturii
Analiza amprentei ecologice și a limitelor planetare transmite un mesaj clar. Trăim într-o perioadă fără precedent de depășire a resurselor globale. Cauzele și consecințele depășirii variază de la un loc la altul și de la un loc la altul, precum și între bogați și săraci, dar chiar și pentru cei foarte bogați nu există scăpare.
Nu suntem cu toții implicați în această situație în mod egal, dar suntem implicați împreună și ar trebui să căutăm soluții care să funcționeze bine pentru noi toți. Un element al acestei căutări este o mai bună înțelegere a relațiilor dintre economii și sistemele Pământului de care acestea depind. Acest lucru este esențial, deoarece depășirea este legată în mod fundamental de activitatea economică:
Analiza amprentei ecologice și a limitelor planetare transmite un mesaj clar, mai ales pentru că astăzi este World Overshoot Day ce marchează data la care omenirea a epuizat “bugetul” naturii pentru acest an. Este ca și cum am trăi pe „credit ecologic” pentru restul anului. Practic de aici folosim mai mult decât natura poate reface: tăiem mai mulți copaci, emitem mai mult CO₂ decât planeta poate absorbi etc. Trăim într-o perioadă fără precedent de depășire a resurselor globale. De notat că această dată pică mai devreme decât în 2020, când a fost marcată pe 22 august. Această schimbare indică o accelerare a consumului de resurse naturale, ceea ce înseamnă că umanitatea epuizează capacitatea planetei de regenerare într-un ritm și mai rapid.
Este un semnal clar că măsurile actuale de sustenabilitate nu sunt suficiente și că este nevoie de politici economice și comportamente individuale mai responsabile față de mediu.Cauzele și consecințele depășirii variază de la un loc la altul, precum și între bogați și săraci, dar chiar și pentru cei foarte bogați nu există scăpare.
Nu suntem cu toții implicați în această situație în mod egal, dar suntem implicați împreună și ar trebui să căutăm soluții care să funcționeze bine pentru noi toți. Un element al acestei căutări este o mai bună înțelegere a relațiilor dintre economii și sistemele Pământului de care acestea depind. Acest lucru este esențial, deoarece depășirea este legată în mod fundamental de activitatea economică:
la ceea ce se produce și cum se produce;
modalități de transport și distribuire;
niveluri și modele de consum;
materiale și energie folosită;
transformarea terenului;
deșeurile depozitate în mediul înconjurător
Economia este de obicei discutată ca și cum ar fi independentă de aceste sisteme terestre, o greșeală care îi împiedică pe unii economiști să accepte că economia este un subsistem al biosferei. Economiile sunt sisteme deschise, ceea ce înseamnă că structura și funcțiile lor depind de un "flux" continuu de materii prime și energie din și către mediu. Ele necesită intrări de resurse și produc ieșiri de deșeuri la fel ca orice alt sistem deschis.
Toate formele de viață sunt sisteme deschise, inclusiv tu și eu. Mâncăm și ne hrănim. Viețile noastre depind de aceasta. Și mașinile sunt sisteme deschise. Ele au nevoie de energie pentru a funcționa, sunt fabricate din materiale care trebuie înlocuite atunci când se uzează și, în funcție de scopul lor, procesează materiale și generează produse și deșeuri.
În mod similar, economiile necesită aporturi continue de materiale și energie care, în cele din urmă, devin deșeuri care trebuie eliminate. Reutilizarea și reciclarea pot prelungi durata de viață utilă a materialelor într-o economie, dar, pe măsură ce acestea se degradează, ajung la un punct în care nu mai pot fi utilizate și devin deșeuri.
Dependența fundamentală a economiei față de mediu este prea des trecută cu vederea în discuțiile despre economie. Neglijarea acestei dependențe stă la baza convingerii că creșterea economică poate continua la nesfârșit. Să luăm, de exemplu, cel mai simplu model al unei economii, unul care apare în majoritatea manualelor introductive de economie. Acesta conține doar de gospodării și firme. Gospodăriile sunt proprietarii finali ai pământului, muncii și capitalului, așa numiții "factori de produc-ție". Acestea îl pun la dispoziția firmelor în schimbul chiriei, salariilor și profiturilor. Se presupune că toate gospodăriile sunt proprietarii forței de muncă; doar unele dintre ele dețin pământ și capital. Firmele produc bunuri și servicii care sunt vândute gospodăriilor care le plătesc din veniturile lor. Factorii de producție și bunurile și serviciile circulă într-o direcție, iar banii circulă în cealaltă. O astfel de imagine, care arată fluxul circular al veniturilor, devine cadrul lor de referință, fără să aprecieze sau să aprecieze prea puțin dependența economiei de mediu și consecințele acesteia.
Din această imagine a fluxului circular al veniturilor lipsesc multe lucruri. Guvernul este unul, băncile sunt altul. Mai importantă pentru scopurile noastre este omiterea mediului și a fluxurilor de materiale și energie de care depinde întreaga activitate economică. Fără energia dătătoare de viață de la soare, Pământul ar fi un loc pustiu, rece și întunecat. În afară de o cantitate infimă de material din spațiul cosmic care supraviețuiește trecerii prin atmosfera Pământului, tot ceea ce intră în nava spațială Pământ este energia soarelui și practic tot ceea ce iese este căldură. Să vedem cum arată economia atunci când luăm în considerare aceste date ale vieții economice.
În ceea ce privește fluxurile din interiorul planetei, putem începe cu resursele naturale extrase din scoarța terestră pentru a fi utilizate în economie. Acestea sunt reprezentate prin linii care provin dintr-o mină în carieră și dintr-o pădure. Resursele ajung în primul rând la firme care le transformă în bunuri și servicii pentru a fi vândute între ele și către gospodării. Printre aceste resurse naturale se numără combustibilii fosili, care sunt utilizați pentru a furniza energie firmelor și gospodăriilor, precum și biomasa, alte minerale și minerale nemetalice. Unele dintre resursele utilizate în economie rămân acolo pentru perioade considerabile de timp în infrastructură, clădiri și echipamente. Alte resurse sunt eliminate înapoi în mediul înconjurător aproape imediat după utilizare.
Aceasta include energia (sub formă de căldură reziduală), alimentele și produsele de consum de unică folosință. Reutilizarea, recuperarea și reciclarea pot reduce randamentul, dar, pe măsură ce materialele se degradează în urma utilizării repetate, și acestea se întorc în cele din urmă în mediu sub formă de deșeuri. Același lucru este valabil și pentru energie, care poate fi utilizată mai eficient, dar nu poate fi reciclată, deoarece capacitatea sa de a lucra este întotdeauna diminuată odată cu utilizarea.
Liniile care leagă firmele și gospodăriile de imaginile atmosferei și ale unui lac reprezintă fluxurile de deșeuri și de energie care se întorc în mediu. Supraîncărcarea are loc atunci când aceste fluxuri depășesc capacitatea mediului de a le absorbi fără a provoca daune semnificative. Atunci când ciclurile biofizico-chimice din sistemul Pământului sunt perturbate, acest lucru poate, prin feedback, să reducă oferta de resurse naturale. Împreună cu transformarea terenurilor în scopuri umane, această perturbare a ciclurilor biofizice poate fi devastatoare pentru alte specii care trăiesc pe planeta Pământ.
Fluxuri de materiale
Acum că avem în minte o imagine a economiei încorporată în mediul înconjurător, putem cerceta mai departe problema depășirii. Să începem cu creșterea din ce în ce mai rapidă a extracției de materiale la nivel global începând cu 1900. În primii cincizeci de ani ai secolului al XX-lea, extracția globală de materiale a crescut exponențial, astfel încât, în 1950, extracția globală de materiale pe an era mai mult decât dublă față de cea din 1900.
Fiecare dintre cele patru componente principale – biomasa, combustibilii fosili, minereurile și mineralele industriale și materialele de construcții – a crescut. Această creștere a extracției de materiale s-a datorat în mare parte creșterii economice din Statele Unite, Europa de Vest și URSS. În a doua jumătate a secolului, extracția globală de materiale s-a accelerat, astfel încât în anul 2000 s-a apropiat de patru ori mai mult decât în 1950.
În această perioadă, creșterea economică s-a extins la mai multe țări, în special Japonia, China și alte țări asiatice, toate acestea necesitând cantități tot mai mari de materiale. În primii cincisprezece ani ai secolului XXI, rata de creștere a extracției globale de materiale s-a accelerat din nou. Până în 2015, aceasta era cu 60 % mai mare decât în anul 2000, China fiind principalul contributor, urmată la distanță de India și Brazilia15%.
Această creștere fenomenală a extracției de materiale la nivel global este un factor crucial în planetary overshoot. O mare parte din aceste materiale este eliminată foarte repede în mediul înconjurător, depășind adesea capacitatea de regenerare a acestuia. Acest lucru se poate datora faptului că cantitatea aruncată de o substanță care altfel nu ar fi problematică, cum ar fi dioxidul de carbon, este excesivă sau pentru că materialele extrase au fost folosite la fabricarea unor produse nebiodegradabile. Dar chiar și atunci când materialele reziduale nu sunt în sine deosebit de nocive, operațiunile masive de minerit și for- estrie pentru a le extrage la început pot fi extraordinar de dăunătoare.
Recent, s-a aruncat o nouă lumină asupra chestiunii ce se întâmplă cu materialele extrase după ce acestea au intrat în economia globală. Vorbim acum despre "metabolismul" economiilor, împrumutând din științele biologice care folosesc acest termen pentru a descrie procesul prin care organismele vii obțin energie din hrană pentru a susține viața și, în acest fel, creează deșeuri degradate care trebuie eliminate. O parte din materialele extrase se acumulează în stocuri de infrastructură, clădiri, echipamente și bunuri de consum durabile care rămân în economie ani, decenii și secole.
Din 1900 până în 2010, stocurile globale de materiale au crescut de 23 de ori, ceea ce necesită intrări suplimentare de materiale pentru întreținere, reparații și energie.
Evaluările stocului de materiale (MSA) reprezintă o componentă esențială pentru înțelegerea funcțiilor infrastructurii construite în cadrul sistemului socio-economic și a impactului acesteia asupra mediului. Datele limitate privind stocurile de materiale reprezintă un impediment major, iar studiile sunt adesea limitate în ceea ce privește domeniul de aplicare, rezoluția sau ambele, și folosesc adesea metode ad-hoc care împiedică comparabilitatea între regiuni.
În acest studiu descriem dezvoltarea unei metode de estimare a stocurilor de materiale la scară continentală, cu o rezoluție de districte urbane și așezări mici, precum și aplicarea acesteia în Europa. Utilizăm date privind iluminarea nocturnă prin satelit pentru a delimita zone construite distincte.
Valorile de strălucire ale acestor zone servesc drept indicator al volumului construit, estimat cu ajutorul unor regresii bazate pe clustere cu reeșantionare aleatorie. Împreună cu intensitatea clădirilor din diferite materiale de construcție, obținem o MSA spațială pentru Europa, prezentată pe mai multe niveluri de agregare, de la districtul orașului la continent. Stocurile totale de materiale din Europa sunt de 109 miliarde de tone, cu o medie de 37 de mii de tone/km2.
Rezultatele relevă modele spațiale pe mai multe niveluri ale densității stocurilor de materiale, permițând comparații între și în cadrul regiunilor și țărilor. Modelul oferă o bună concordanță cu studiile anterioare, subliniind avantajul său în ceea ce privește achiziția de date, comparabilitatea spațială și abilitățile de analiză comparativă. Datele utilizate pot fi actualizate în mod regulat, oferind posibilitatea de a explora în viitor dinamica spațio-temporală a stocurilor de materiale.
Aplicare dinamica stocurilor de materiale în axele geografice
Pădurile
Cerințele tot mai mari de biomasă au avut un impact foarte semnificativ asupra pădurilor din întreaga lume. După multe decenii de exploatare peste rata de regenerare, pădurile acoperă încă aproape o treime din suprafața globală și oferă habitat pentru cea mai mare parte a diversității biologice terestre de pe Pământ.
Aceasta include 80% din speciile de amfibieni, 75 la sută din speciile de păsări, 68 la sută din speciile de mamifere și peste 60 la sută din toate plantele vasculare, cum ar fi ierburile, coniferele și plantele cu flori, care au țesuturi speciale care transportă apa și hrana în întreaga plantă. Eforturile globale de reducere a ratelor de defrișare și degradare au avut un oarecare succes, dar ambele continuă în ritmuri alarmante și contribuie semnificativ la pierderea continuă a biodiversității.
O compensare prin expansiune naturală și crearea de noi păduri a estimat că 420 de milioane de hectare de păduri au fost pierdute din cauza defrișărilor între 1990 și 2020, deși acest lucru a fost parțial. Rezultatul net a fost o reducere a suprafeței forestiere globale de 178 milioane de hectare.
Agricultură
Principala cauză a defrișărilor este extinderea agriculturii pentru a hrăni populația globală în creștere și pentru a se adapta la schimbările de regim alimentar care au însoțit creșterea veniturilor. Între 2000 și 2010, creșterea vitelor și cultivarea de soia și de palmieri de ulei de către marile exploatații comerciale au reprezentat 40 % din defrișările tropicale. Creșterea agriculturii locale de subzistență a reprezentat alte 33 de procente. Atunci când pădurile și pășunile sunt transformate în terenuri agricole și pășuni, se poate pierde solul vegetal valoros. Se estimează că jumătate din stratul superficial al planetei a dispărut prin eroziune în ultimii 150 de ani.
Terenurile agricole sunt supuse și altor presiuni, cum ar fi compactarea cauzată de echipamentele agricole grele, deteriorarea structurii solului, pierderea de nutrienți și creșterea salinității. Scurgerea fosforului, a azotului și a altor substanțe chimice adăugate pe solurile agricole pentru a le spori productivitatea contaminează râurile și lacurile, care suferă, de asemenea, din cauza sedimentării crescute din cauza solurilor erodate, ceea ce dăunează vieții acvatice.
În ultimele două secole, producția globală de alimente a ținut pasul cu creșterea populației, înlăturând temerile legate de foametea generalizată descrisă de Thomas Malthus la sfârșitul secolului al XVIII-lea. De fapt, incidența și gravitatea foametelor a scăzut considerabil din deceniile de mijloc ale secolului XX, la fel ca și decesele cauzate de malnutriție. Mulți factori au contribuit la acest lucru: producția de alimente a crescut mai repede decât populația, în mare parte datorită creșterii randamentelor datorate îmbunătățirii reproducerii, utilizării pe scară largă a îngrășămintelor sintetice, modificărilor genetice, intensificării irigațiilor, mecanizării alimentate cu combustibili fosili și schimbărilor benefice ale altor factori, cum ar fi reducerea conflictelor și a sărăciei, un acces mai mare la piețe și la asistență medicală, precum și îmbunătățiri politice.
Cu toate acestea, având în vedere degradarea continuă a terenurilor agricole, epuizarea apelor subterane și necesitatea, determinată de schimbările climatice, de a reduce dependența ridicată a agriculturii de combustibilii fosili, este foarte posibil ca situația de depășire să se manifeste în anii următori prin perturbări și reduceri ale aprovizionării cu alimente.
David Beasley, șeful Programului alimentar mondial al ONU, a declarat că ultima sa analiză arată că „un număr record de 345 de milioane de persoane care suferă de foamete acută mărșăluiesc spre pragul foametei” – o creștere de 25% față de 276 de milioane la începutul anului 2022, înainte ca Rusia să invadeze Ucraina la 24 februarie. Numărul se situa la 135 de milioane înainte de pandemia COVID-19 de la începutul anului 2020.
Producția mondială de pește și fructe de mare a crescut de patru ori în ultimii 50 de ani. Nu numai că populația mondială a crescut de peste două ori în această perioadă, dar în prezent, o persoană obișnuită consumă aproape de două ori mai multe fructe de mare decât în urmă cu jumătate de secol.
Acest lucru a crescut presiunea asupra stocurilor de pește din întreaga lume. La nivel mondial, ponderea stocurilor de pește care sunt supraexploatate - ceea ce înseamnă că le capturăm mai repede decât se pot reproduce pentru a susține nivelul populației - a crescut de peste două ori din anii 1980, ceea ce înseamnă că nivelurile actuale de captură de pește sălbatic sunt nesustenabile.
Deficitul ecologic din România
Graficul privind amprenta ecologică și biocapacitatea României între 1961 și 2024 oferă o imagine clară asupra dezechilibrului tot mai accentuat dintre consumul de resurse și capacitatea ecosistemelor de a le regenera. Începând cu anii ’90, odată cu tranziția economică și creșterea nivelului de trai, România a intrat într-un deficit ecologic cronic. Amprenta ecologică a crescut constant, în timp ce biocapacitatea a rămas relativ constantă, ceea ce înseamnă că țara consumă mai mult decât poate susține în mod natural.
Pentru România, aceste date subliniază urgența adoptării unor politici economice sustenabile. Este esențială tranziția către o economie circulară, reducerea risipei, investițiile în energie regenerabilă și protejarea capitalului natural. Doar prin integrarea limitelor ecologice în deciziile economice putem asigura un viitor echilibrat și durabil pentru generațiile viitoare.
Silvicultura, pescuitul și agricultura sunt cele trei sectoare principale ale economiei care extrag biomasa din Pământ pentru a hrăni, la propriu și la figurat, economiile lumii. Materialele ne- vii sunt extrase de sectorul minier. Deoarece mineralele nu sunt vii și nu se regenerează în mod natural, sau extrem de lent, precum petrolul, conceptul de depășire nu se aplică în același mod. Extracția de minerale epuizează depozitele din scoarța terestră. Acest lucru devine problematic în cazul în care rata de extracție este ridicată în raport cu rezervele cunoscute și cu depozitele ușor accesibile. Noile tehnologii de extracție, combinate cu o utilizare, recuperare și reciclare mai eficientă, induse de prețuri mai mari, reglementări și o mai bună gestionare, pot atenua aceste probleme, cel puțin temporar.
Cu toate acestea, exploatarea minieră exercită presiuni asupra sistemelor biologice ale Pământului prin eroziune, gropi și contaminarea chimică a solului, a apelor subterane și a apelor de suprafață, astfel încât exploatarea excesivă a zăcămintelor minerale poate reduce regenerarea biologică, exacerbând depășirea.
Principalii factori asociați cu declinul insectelor. Sursă: F. Sánchez-Bayo and K.A.G. Wyckhuys, 2019, Biological Conservation, 232, 8–27.
O altă soluție la conservarea resurselor și întârzierea fenomenului de overshoot este realizare unui nou sistem în lanțul economic de aprovizionare cu alimente.
Axele geografice care reprezintă o linie de diagnostic și prognoză a unei zone în timp și spațiu, un complex teritorial prin caracteristicile sale de prognoză analizează un nou sistem economic în lanțul de aprovizionare cu alimente.
Sistemul alimentar actual funcționează conform următorului lanț: Producători sau fabricanți, Distribuitori (sau angrosiști), Comercianți cu amănuntul, Clienți sau consumatori.
Noul sistem creează un al cincilea element în acest lanț, și anume complexul de resurse alimentare. Complexul de resurse alimentare urmărește să reducă dependența de importuri și să distribuie resursele alimentare către populația locală. Un exemplu este axa geografică a orezului la nivel mondial:
China-Filipine-Indonezia-Vietnam-Cambodgia-Thailanda-Burma-Bangladesh-India-Pakistan. Axa geografică a orezului susține 90% din consumul mondial de orez, la care se adaugă populația locală, care cuprinde cele mai mari țări din lume din punct de vedere al creșterii demografice. Complexul de resurse alimentare pentru orez este relansat pentru a atenua presiunea consumului intern, pentru a sprijini exporturile și pentru a reduce vulnerabilitatea la schimbările climatice.
Complexul de resurse alimentare al axelor geografice prezintă un model economic care previne întreruperile în distribuția alimentelor către populație și ajută la exportul către axele geografice consumatoare fără a pune în pericol securitatea alimentară a populației din axele geografice producătoare.
Alexandru Tătar
Este doctorand în cadrul Facultății de Geografie a Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Cercetarea lui curentă se concentrează pe conservarea resurselor de bază în vederea stopării risipei; de asemenea, prin munca lui atrage atenția asupra efectelor economice ale schimbărilor climatice.
De ce România oscilează, de la un an la altul, între statutul de exportator și cel de importator de energie?
Privind evoluția consumului intern și a capacităților instalate în România, apare un paradox greu de ignorat: deși rețeaua națională (SEN) dispune în 2025 de peste 19.000 MW instalați – mai mult decât în 2021 sau 2023, importurile de energie electrică sunt în creștere. Această aparentă contradicție ridică o întrebare firească: de ce este nevoie să importăm energie, dacă avem un program de producție mai ridicat?
Cum a ajuns România să alterneze între surplus și dependență energetică și paradoxul capacității instalate și al importurilor de energie
Răspunsul este mai complex decât pare. În primul rând, capacitate instalată nu înseamnă disponibilitate efectivă. O bună parte din energia pe care România se bazează în teorie provine din surse vulnerabile la contextul climatic (hidro) sau intermitențe (solar, eolian). De exemplu, deși hidrocentralele au o capacitate considerabilă, ele au fost afectate în ultimii ani de secetă, (sau de retehnologizari producând) sub potențial. Producția de energie nucleară poate fi de asemenea afectată de secetă, din cauza lipsei unei resurse suficiente de apă pentru răcirea reactoarelor. În același timp, regenerabilele, în creștere în perioada 2023–2025, nu pot asigura producția în mod constant pentru că vântul nu bate mereu, iar potențialul solar este vizibil doar ziua, și în plus chiar și atunci producția are intermitențe.
Lipsa de flexibilitate – cauza reală a importurilor
Așadar, importurile apar nu pentru că nu avem capacități, ci pentru că nu avem flexibilitatea necesară pentru a compensa lipsurile temporare din producția internă. Sistemul energetic național nu dispune încă de suficiente mecanisme de echilibrare: capacități de stocare – baterii doar 240 MW în iunie 2025, valoare mai mică decât a vecinilor din Bulgaria cu peste 350 MW care au pus în operare în această primăvară o capacitate de 124 MW amplasată într-o singură locație.
Flexibilitatea consumului sau capacități rapide de rezervă sunt de asemenea mecanisme insuficient dezvoltate ca instrumente eficiente de echilibrare a sistemului. Fără aceste elemente, România este nevoită să apeleze la energie disponibilă pe piața europeană – în special în orele de vârf sau în perioadele de dezechilibru sezonier. Nu în ultimul rând, potențialul de producție al centralelor pe cărbune nu este valorificat în întregime, cel mai probabil din cauza costurilor ridicate de operare, care fac ca importurile de energie să fie, în multe cazuri, mai avantajoase din punct de vedere economic.
Tranziție fără integrare: riscurile unei infrastructuri neadaptate
Mai mult, tranziția energetică, deși accelerată, nu este completă fără o modernizare profundă a infrastructurii. Faptul că am adăugat noi MW în sistem nu înseamnă că aceștia sunt integrați eficient. În lipsa unei rețele de distribuție inteligentă, a digitalizării, a contorizării dinamice și a unei politici clare privind autoconsumul și integrarea prosumatorilor, aceste capacități riscă adesea să nu fie valorificate în mod optim.
Importurile – între sprijin european și vulnerabilitate
Este important să înțelegem și că importurile de energie nu sunt neapărat un eșec. Ele sunt parte a integrării europene și a solidarității energetice de aceea este important să investim în interconectare. Importurile devin însă problematice când reflectă o dependență structurală și compensează absența unei planificări coerente. Dacă România ajunge să importe energie chiar și în ani cu capacitate crescută și consum relativ stabil, înseamnă că nu capacitatea de producție e cauza, ci lipsa unui sistem care să răspundă inteligent la nevoile sale. Un bun exemplu în acest sens este Danemarca, care dispune de o capacitate ridicată în energie eoliană, gestionată eficient prin mecanisme avansate de echilibrare în timp real, sisteme de stocare a energiei și o industrie capabilă să reacționeze la semnalele de preț.
Dacă ne dorim o tranziție energetică reală, sustenabilă și echitabilă, trebuie să investim nu doar în noi capacități, ci și în adaptabilitate, integrare și reziliență sistemică. Altfel, vom continua să construim MW pe care nu îi valorificăm.
Electrificarea consumului final – condiție critică pentru o tranziție sustenabilă
Pe de altă parte este important să ne uităm la consumul de energie în România care ridică, la rândul său, semne de întrebare. Deși tranziția energetică presupune, în mod firesc, electrificarea progresivă a mai multor sectoare economice, România nu a înregistrat progrese în această direcție. Dimpotrivă, datele din rapoartele de monitorizare ale pieței realizate de ANRE arată că în 2024 consumul intern de energie electrică a fost sub nivelul din 2021, ceea ce indică stagnare sau chiar regres. Este adevărat că eficiența energetică, precum și creșterea numărului de prosumatori au contribuit la reducerea consumului net raportat în rețea (ajungând în iunie 2025 la o putere instalată de 2,6 GW la prosumatori). Însă, în absența unei creșteri susținute a cererii prin electrificare în transport, industrie sau clădiri tranziția riscă să rămână incompletă și să nu-și atingă potențialul real.
Capacitatea instalată, de una singură, nu garantează securitatea energetică. Fără investiții pe întreg lanțul valoric (producție, transport, consum, mecanisme inteligente de gestiune) România riscă să rămână vulnerabilă într-un sistem energetic aparent robust, dar fragil. Tranziția energetică trebuie susținută de politici integrate, orientate spre adaptabilitate și eficiență sistemică.
Valurile caniculare timpurii, stresul termic și impactul mortal asupra Europei
Multe orașe din Europa, inclusiv in Romania, au experimentat primul val de căldură extremă al verii în ultima săptămână din iunie și în primele zile ale lunii iulie 2025, după o lună iunie excepțional de caldă, în care s-au înregistrat mai multe recorduri de temperatură în orașele europene. Serbia, de exemplu, a înregistrat cea mai caldă zi din secolul al XIX-lea de la începutul măsurătorilor. Deși era încă devreme în sezon, a fost deja a doua oară când s-au emis alerte de sănătate de nivel portocaliu în sud-estul Regatului Unit, în timp ce orașe de pe întreg continentul au fost vizate de avertismente de sănătate și mai severe, inclusiv Paris, Roma, Milano, Lisabona și mai multe orașe din Balcani. Bucureștiul la rândul său a avut temperaturi de aproape 40 °C.
Multe orașe din Europa, inclusiv in Romania, au experimentat primul val de căldură extremă al verii în ultima săptămână din iunie și în primele zile ale lunii iulie 2025, după o lună iunie excepțional de caldă, în care s-au înregistrat mai multe recorduri de temperatură în orașele europene. Serbia, de exemplu, a înregistrat cea mai caldă zi din secolul al XIX-lea de la începutul măsurătorilor. Deși era încă devreme în sezon, a fost deja a doua oară când s-au emis alerte de sănătate de nivel portocaliu în sud-estul Regatului Unit, în timp ce orașe de pe întreg continentul au fost vizate de avertismente de sănătate și mai severe, inclusiv Paris, Roma, Milano, Lisabona și mai multe orașe din Balcani. Bucureștiul la rândul său a avut temperaturi de aproape 40 °C. Cu aceste fenomene extreme vin și riscuri pentru sănătatea populației.
Odată cu aceste temperaturi intervine un factor important: stresul termic, deoarece acesta poate avea impact semnificativ asupra sănătății, productivității, economiei și afectează mai puternic persoanele vulnerabile din punct de vedere socio-economic. Un recent studiu din Marea Britanie a arătat că valurile caniculare sunt in parte responsabile și pentru creșterea mortalității iar printre punctele cheie se numără:
Valurile de căldură pot fi extrem de mortale, iar datele oficiale privind decesele sunt, cel mai probabil, serios subestimate. Pentru prima dată, un studiu rapid a reușit să estimeze numărul victimelor cauzate de caniculă în 12 orașe europene, dar și cât din acest impact poate fi pus pe seama schimbărilor climatice. Cercetarea, bazată pe o metodologie recunoscută științific și revizuită de experți, arată că temperaturile influențate de criza climatică au dus la 1.504 decese în exces. Marja statistică variază între 1.262 și 1.709 victime. Concluziile vin pe fondul unor veri tot mai fierbinți în Europa și al unor avertismente tot mai grave din partea comunității științifice.
Valul de căldură din începutul verii a declanșat alerte de sănătate în multe țări europene, inclusiv o alertă roșie pentru Paris și una portocalie pentru Londra. Asta înseamnă un risc crescut semnificativ de deces pentru persoanele vulnerabile – în special cele peste 65 de ani sau cu afecțiuni medicale preexistente – dar și un risc sporit de supraîncălzire a spațiilor interioare. Situația pune o presiune tot mai mare atât pe serviciile de sănătate, cât și pe rețelele de electricitate, din cauza cererii ridicate de energie.
Valul de căldură a lovit neobișnuit de devreme în multe zone din Europa, unde astfel de temperaturi sunt, de regulă, așteptate abia la sfârșitul lunii iulie sau în august. Căldura extremă care apare devreme în sezon este, de obicei, mai periculoasă, deoarece oamenii nu sunt încă adaptați la temperaturile estivale. Deși schimbările climatice influențează toate valurile de căldură, concluziile cercetării arată că intensitatea celor din luna iunie a crescut mai brusc decât a celor din iulie — ceea ce sporește riscul apariției timpurii a unor episoade extreme de caniculă.
Analizând 12 mari orașe din Europa, cu o populație combinată de peste 30 de milioane de locuitori, cercetarea a estimat că 2.305 decese în exces au fost provocate de temperaturile ridicate. Dintre acestea, 65% pot fi atribuite schimbărilor climatice generate de activitatea umană — ceea ce înseamnă că numărul a fost, practic, triplat din cauza crizei climatice. Peste 80% dintre aceste decese afectează persoane cu vârsta de peste 65 de ani.
Milano este estimat ca fiind orașul cel mai grav afectat în termeni absoluți, cu aproximativ 317 dintre cele 499 de decese provocate de căldură atribuite schimbărilor climatice (Interval de Încredere Empiric de 95%: între 258 și 370). În termeni relativi, Madridul este cel mai puternic lovit, cu peste 90% dintre decesele în exces cauzate de căldură atribuite crizei climatice.
Planurile de acțiune împotriva căldurii și sistemele de avertizare timpurie care reduc decesele provocate de caniculă sunt tot mai des implementate în regiune — un semn încurajator. Totuși, rămâne o nevoie urgentă de extindere rapidă a măsurilor de adaptare, având în vedere vulnerabilitatea în creștere cauzată de intersectarea mai multor factori: schimbările climatice, îmbătrânirea populației și urbanizarea accelerată. Orașele și centrele urbane sunt puncte fierbinți în fața riscurilor generate de valurile de căldură, ceea ce înseamnă că planificarea urbană trebuie să se concentreze pe reducerea efectului de insulă termică urbană — prin extinderea zonelor verzi și albastre (spații cu vegetație și apă) și prin îmbunătățirea izolației locuințelor. În același timp, măsuri punctuale, precum centrele de răcorire și sistemele de sprijin formalizate, pot oferi un ajutor imediat persoanelor cele mai vulnerabile în fața caniculei extreme.
Stresul termic de căldură nu mai este doar o situație excepțională, ci o realitate tot mai frecventă în România. Analiza pe baza indicelui UTCI arată clar că:
Severitatea căldurii s-a intensificat în ultimele opt decenii, iar sudul și sud-vestul țării suportă cea mai mare povară — cu sute de ore caniculare pe an și o creștere de peste 15–20 ore pe deceniu.
Distribuția geografică este inegală: zonele montane rămân relativ protejate, însă vaste regiuni de câmpie se confruntă cu un risc termic tot mai mare.
Diferențele față de media națională evidențiază “puncte fierbinți” unde populația este expusă constant unui stres termic peste medie.
Copernicus: Iunie al treilea cel mai cald la nivel global, cu extreme in Europa de vest
Iunie 2025 a fost a treia cea mai călduroasă lună iunie la nivel global, cu o temperatură medie a aerului la suprafață (conform ERA5) de 16,46°C, cu 0,47°C peste media lunii iunie din perioada 1991–2020.
Iunie 2025 a fost cu 0,20°C mai rece decât luna iunie record din 2024 și cu 0,06°C mai rece decât iunie 2023, care a fost a doua cea mai călduroasă.
Iunie 2025 a fost cu 1,30°C peste media estimată pentru perioada 1850–1900, utilizată pentru a defini nivelul preindustrial. A fost doar a treia lună din ultimele 24 cu o temperatură globală mai mică de 1,5°C peste nivelul preindustrial.
Perioada de 12 luni iulie 2024 – iunie 2025 a fost cu 0,67°C peste media 1991–2020 și cu 1,55°C peste nivelul preindustrial.
Anomaliile și extremele temperaturii medii a aerului la suprafață din perioada 17 iunie – 2 iulie 2025. Categoriile extreme („cel mai rece” și „cel mai cald”) se bazează pe clasificarea temperaturilor medii pentru aceleași 16 zile din perioada 1979–2024. Celelalte categorii descriu modul în care temperaturile se compară cu distribuția temperaturi în perioada de referință 1991–2020
În iunie 2025, un val de căldură excepțional a afectat o mare parte din vestul Europei, regiunea confruntându-se cu un stres termic foarte ridicat. Intensitatea valului de căldură a fost amplificată de temperaturile record ale suprafeței mării în vestul Mediteranei. Într-o lume aflată în încălzire, astfel de valuri de căldură sunt tot mai probabile — mai frecvente, mai intense și cu un impact tot mai mare asupra populației din întreaga Europă.
Samantha Burgess, ECMWF
Două valuri majore de căldură, produse la mijlocul și spre sfârșitul lunii iunie 2025, au afectat mari părți din vestul și sudul Europei. În multe zone, temperaturile resimțite au depășit 38°C, nivel asociat cu un „stres termic foarte puternic”. În unele regiuni din Portugalia, temperaturile resimțite au ajuns în jur de 48°C, echivalentul unui „stres termic extrem”.
Dr. Bogdan Antonescu
este cercetător în domeniul meteorologiei și climatologiei, lector la Facultatea de Fizică a Universității din București și cercetător la Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Fizica Pământului, cu expertiză în studiul furtunilor severe și al fenomenelor meteorologice extreme în contextul schimbărilor climatice. Printre contribuțiile sale se numără dezvoltarea primei climatologii a tornadelor din România și a unei climatologii detaliate a tornadelor din Europa. Bogdan este implicat în proiecte de cercetare și colaborează cu instituții academice și de cercetare pentru a studia impactul schimbărilor climatice asupra fenomenelor meteorologice extreme. Bogdan este, de asemenea, implicat activ în comunicarea științei, promovând înțelegerea publică a schimbărilor climatice și a impactului acestora asupra fenomenelor extreme.
Apele Pluviale urbane: Cum putem preveni inundațiile din orașele noastre
Zonele urbane din întreaga lume, inclusiv în România, se confruntă cu provocări tot mai mari în gestionarea apelor pluviale, evidențiate de creșterea numărului de incidente de inundații și poluare a apei. Sistemele tradiționale de gestionare a apelor pluviale se dovedesc inadecvate în fața urbanizării și a schimbărilor climatice. Aceste presiuni creează necesitatea urgentă de a adopta o abordare integrată a managementului apelor pluviale urbane care încorporează strategic infrastructura verde albastră și soluțiile bazate pe natură.
Zonele urbane din întreaga lume, inclusiv în România, se confruntă cu provocări tot mai mari în gestionarea apelor pluviale, evidențiate de creșterea numărului de incidente de inundații și poluare a apei. Sistemele tradiționale de gestionare a apelor pluviale se dovedesc inadecvate în fața urbanizării și a schimbărilor climatice. Aceste presiuni creează necesitatea urgentă de a adopta o abordare integrată a managementului apelor pluviale urbane care încorporează strategic infrastructura verde albastră și soluțiile bazate pe natură.
Urbanizarea rapidă a schimbat fundamental fluxul natural al apelor pluviale, înlocuind terenurile permeabile cu suprafețe impermeabile precum drumuri și acoperișuri. Aceasta crește volumul și viteza scurgerilor, depășind capacitatea sistemelor de canalizare tradiționale.
Schimbările climatice agravează problema prin precipitații mai intense și frecvente, alternând cu perioade prelungite de secetă și valuri de căldură, ceea ce duce la inundații urbane tot mai frecvente și daune semnificative. Sistemele convenționale „gri”, bazate pe conducte și bazine de retenție, nu mai fac față acestor provocări, fiind ineficiente în gestionarea volumelor mari și a poluanților. În acest context, gestionarea integrată a apelor pluviale, infrastructura verde-albastră iar soluțiile bazate pe natură devin esențiale. Acestea folosesc procese naturale, precum infiltrarea și evapotranspirația, pentru a gestiona apa într-un mod durabil și rezilient, reducând riscurile de inundații și poluare, aducând beneficii suplimentare pentru mediul urban.
Conform Băncii Mondiale, România are risc ridicat de inundații, cu pagube anuale estimate la 1,7 miliarde de euro și afectarea a până la 150.000 de persoane în zone vulnerabile. În Europa, inundațiile au afectat milioane de oameni și au cauzat pierderi economice masive, în timp ce seceta afectează anual 15% din suprafața terestră și 17% din populație, provocând pierderi economice semnificative, în special în agricultură. Adaptarea și implementarea soluțiilor durabile de gestionare a apelor pluviale devin astfel imperative pentru reducerea riscurilor și protecția mediului urban.
Ce este managementului integrat al apelor pluviale urbane?
Acesta reprezintă o schimbare de paradigmă în gestionarea apelor pluviale urbane, abordând holistic întregul parcurs al precipitațiilor, de la locul căderii până la deversare în emisari. Aceasta ia în considerare rata, volumul, calitatea scurgerilor și impactul asupra resurselor de apă subterană. De asemenea face parte din managementul integrat al apelor urbane (MIAU), care coordonează gestionarea apei potabile, apelor uzate și a apelor pluviale ca un sistem interconectat la nivelul bazinului hidrografic, optimizând utilizarea resurselor și generând beneficii economice, sociale si de mediu. Un aspect esențial al managementului apelor pluviale este integrarea gestionării acelor ape în toate etapele planificării urbane, deplasându-se de la sistemele tradiționale de drenaj bazate pe conducte către soluții multifuncționale cu obiective ecologice și sociale.
Mai mult decat atât, promovează schimbarea percepției asupra apelor pluviale, considerându-le o resursă valoroasă pentru dinamica urbană, nu doar o problemă de eliminat. Principiile fundamentale includ:
imitarea hidrologiei naturale pentru o gamă largă de precipitații,
asigurarea infiltrației pentru reîncărcarea apelor subterane,
protecția albiilor și reducerea riscului de inundații.
Se pune accent pe minimizarea suprafețelor impermeabile, controlul poluării la sursă și o abordare „tren de tratare” pentru eliminarea poluanților prin multiple etape secvențiale.
Acest tip de management al apelor pluviale insistă pe sustenabilitate, costuri rezonabile de întreținere și acceptare publică, văzând practicile de control al apei pluviale ca facilități comunitare ce pot revitaliza cartierele și oferi spații recreative și educaționale. Utilizarea creativă a vegetației aduce funcții suplimentare, precum răcorirea, umbrirea și crearea de habitate, contribuind la reducerea efectelor insulei de căldură urbană. În final, acesta reduce costurile totale prin minimizarea infrastructurii tradiționale gri. Implementarea de succes necesită colaborare interdisciplinară și implicarea activă a tuturor părților interesate încă din fazele timpurii ale planificării urbane.
Gestionarea tradițională a apelor pluviale urbane - Nu doar limitată ci și depășită
Managementul tradițional al apelor pluviale urbane s-a concentrat pe eliminarea rapidă a excesului de apă prin rețele de jgheaburi, conducte și canale, transportând apa către râuri sau lacuri. Deși previne inundațiile locale, această metodă ignoră gestionarea volumului total de scurgeri și procesul natural de infiltrare.
Un dezavantaj major este poluarea apei, deoarece apa pluvială colectează pe suprafețele impermeabile sedimente, nutrienți, metale grele, substanțe chimice toxice și resturi, care sunt apoi deversate în emisari fără tratare. Aceasta afectează calitatea apei, ecosistemele și sănătatea publică.
În sistemele de canalizare unitare, debitele mari de apă pot depăși capacitatea sistemului de canalizare și de tratare a stațiilor de epurare și pot cauza deversări de ape poluate. În plus, suprafețele impermeabile cresc frecvența și intensitatea inundațiilor, deoarece apa nu mai poate pătrunde natural în sol.
Transportul rapid al volumelor mari poate suprasolicita zonele din aval, sporind riscul de inundații. Sistemele convenționale nu mai fac față precipitațiilor tot mai intense cauzate de schimbările climatice. Reducerea infiltrării diminuează reîncărcarea apelor subterane și debitele de bază ale cursurilor de apă, esențiale pentru ecosisteme în perioadele de secetă. Fragmentarea dintre gestionarea urbanistică și cea a managementului apelor pluviale împiedică adoptarea unor soluții durabile. Lipsa coordonării duce la decizii de dezvoltare care agravează problemele apelor pluviale, în timp ce gestionarea acestora este tratată ca o soluție ulterioară, perpetuând impactul negativ asupra mediului asociat infrastructurii tradiționale.
Rolul infrastructurii verzi în gestionarea apelor pluviale urbane
Infrastructura verde-albastră oferă o alternativă transformatoare la managementul tradițional apelor pluviale, folosind sisteme și practici care funcționează sau imită procesele naturale. Uniunea Europeană definește infrastructura verde ca o rețea planificată strategic de zone naturale și seminaturale cu alte caracteristici de mediu, proiectată și gestionată pentru a oferi o gamă largă de servicii ecosistemice, sporind în același timp biodiversitatea. Atât la scară de amplasament, cât și la scară regională, practicile IVA urmăresc să conserve, să restaureze si să creeze spații verzi folosind solul, vegetația și tehnicile de colectare a apei de ploaie. Această abordare, adesea denumită Dezvoltare cu impact redus (DezIR), lucrează cu natura pentru a gestiona apele pluviale cât mai aproape de sursă, minimizând impermeabilitatea pentru a crea un drenaj funcțional atrăgător care tratează apele pluviale ca pe o resursă valoroasă mai degrabă decât ca pe un produs rezidual.
Grădinile de ploaie reduc volumul scurgerilor între 23% și 97%, eliminând majoritatea poluanților, inclusiv solidele totale, fosforul și azotul, cu rate de îndepărtare de peste 85% pentru solide și fosfor și circa 30% pentru azot. Ele acționează ca filtre naturale eficiente. Fâșiile cu vegetație pot reduce volumul total de scurgere cu aproximativ 25% și elimină până la 80% din poluanți precum solidele, metalele și hidrocarburile. Copacii urbani joacă un rol important în interceptarea apei, reducând cantitatea de precipitații ce ajunge la sol cu 18-45%.
În orașe, această valoare este mai mică din cauza acoperirii reduse. Îndepărtarea copacilor poate crește volumul scurgerilor, iar un singur copac poate reduce scurgerile cu aproximativ 6.376 litri pe sezon. Zonele umede construite elimină eficient poluanți din apele pluviale urbane, cu rate medii de 65% pentru solide în suspensie, 25% pentru fosfor total, 20% pentru azot total și 35-65% pentru metale, îmbunătățind calitatea apei si controlând debitele maxime. Aceste soluții integrate, naturale și multifuncționale sunt esențiale pentru un management durabil și eficient al apelor pluviale urbane.
Exemple de bune practici:
Copenhaga a dezvoltat un plan amplu cu 300 de proiecte care combină spații verzi cu infrastructura tradițională pentru a gestiona volumele crescute de apă pluvială
Budapesta a integrat soluții naturale în planificarea urbană pentru a crește reziliența la schimbările climatice și a îmbunătăți calitatea vieții
Philadelphia implementează proiecte de infrastructură verde pentru gestionarea scurgerilor și îmbunătățirea calității apei
Melbourne se concentrează pe păduri urbane pentru a gestiona mai bine apele pluviale și a reduce efectul de insulă de căldură
Eforturi de aliniere la practica internațională în România și de ce avem nevoie de măsuri de adaptare și atenuare urgente acum
Mai multe inițiative strategice și normative naționale includ implementarea soluțiilor bazate pe natură. Planurile de management al riscului la inundații 2023-2027 prevăd utilizarea măsurilor verzi la nivel de bazin hidrografic.
Strategii naționale precum Strategia de Management al Riscului la Inundații (actualizată 12/2024), Strategia de Dezvoltare Urbană Integrată 2022-2035, Strategia de Reducere a Riscurilor de Dezastre 2024-2035 șii Strategia privind Economia Circulară susțin aceste măsuri. Normativul tehnic NP 133-2022 include un capitol dedicat soluțiilor naturale și dezvoltării durabile a sistemelor de canalizare. Universități, instituții guvernamentale și ONG-uri participă deja la proiecte pilot europene pentru a facilita implementarea practică a acestor tehnici.
O schimbare decisivă și bine susținută a politicii către gestionarea integrată a apelor pluviale urbane, cu un accent puternic pe infrastructura verde-albastră și soluțiile bazate pe natură, este esențială pentru construirea unor medii urbane mai reziliente, durabile și locuibile pentru generațiile actuale și viitoare. Acest lucru necesită o abordare cuprinzătoare și colaborativă care să îmbrățișeze inovația, să investească în capitalul natural și să implice comunitățile în crearea unui viitor urban mai verde și mai sensibil la apă.
Dan Rădulescu
Inginer hidrotehnist, consultant independent în domeniul protecției mediului. El oferă consultanță cu privire la o gamă largă de probleme de protecție a mediului care implică subiecte legate de calitatea apei, dezvoltare durabilă, respectarea reglementărilor de mediu, managementul bazinelor hidrografice. A lucrat peste douăzeci de ani ca inginer de control al resurselor de apă, până la nivel de senior, pentru Agenția Protecției Mediului din California (CalEPA), în cadrul Comisiilor Regionale de Control al Calității Apei (RWQCBs), în programele de avizare, urmărire și penalizare pentru uzinele de tratare a apelor uzate și programe municipale, industriale și de construcții pentru managementul apelor pluviale deversate. Este Professional Engineer cu parafă în California (PE C 63083) și Profesionist Certificat în Calitatea Apelor Pluviale (CPSWQ 287) și deține o licență în Drept cu specializarea Tehnologie de la Concord Law School at Purdue University Global.
Ce cred romanii despre energia fotovoltaica: percepții, obstacole si oportunițati
România, comparativ cu alte țări europene, pornește de la un nivel scăzut în ceea ce privește tranziția către energia solară. Printre cauzele acestei situații se numără lipsa unui cadru educațional solid privind beneficiile tehnologiei solare, bariera financiară ridicată pentru gospodării și o rețea birocratică greoaie în procesul de obținere a avizelor și aprobărilor. Totodată, informarea publicului larg cu privire la eficiența energetică a acestor sisteme este limitată, iar multe familii nu cunosc oportunitățile oferite de programele naționale sau europene de finanțare. Așadar deși există oportunități acestea trebuie valorificate mai ales datorită potențialului energiei solare în România.
România, comparativ cu alte țări europene, pornește de la un nivel scăzut în ceea ce privește tranziția către energia solară. Printre cauzele acestei situații se numără lipsa unui cadru educațional solid privind beneficiile tehnologiei solare, bariera financiară ridicată pentru gospodării și o rețea birocratică greoaie în procesul de obținere a avizelor și aprobărilor. Totodată, informarea publicului larg cu privire la eficiența energetică a acestor sisteme este limitată, iar multe familii nu cunosc oportunitățile oferite de programele naționale sau europene de finanțare. Așadar deși există oportunități acestea trebuie valorificate mai ales datorită potențialului energiei solare în România.
Conform studiului IPSOS "Attitudes towards Energy 2024", doar 9% dintre români declară că au instalate panouri fotovoltaice pentru generarea de electricitate și 2% au panouri solare termice pentru încălzirea apei.
Liderii europeni in acest clasament sunt:
Italia: 26% panouri fotovoltaice
Spania: 15% fotovoltaice, 6% termice
Germania: 15% fotovoltaice, 7% termice
Răspunsuri la întrebările: Locuința mea principala nu are panouri solare instalate (România 53%), Locuința mea nu poate avea panouri solare instalate (România 33%), Locuința mea are panouri solare instalate pentru generare de energie (România 5%), Locuința mea are panouri solare pentru încălzirea apei (România 4%). Lider în zona Europei centrale și de Est sunt polonezii.
Care sunt programele guvernamentale actuale ce pot ajuta consumatorii casnici români?
Pentru a sprijini tranziția către surse de energie regenerabilă și a crește numărul prosumatorilor, autoritățile române au implementat mai multe programe de sprijin și au actualizat cadrul legislativ aferent. Deși România a făcut progrese importante în sprijinirea energiei solare la nivel de gospodărie, provocările birocratice și limitările rețelei electrice rămân obstacole majore. Programele guvernamentale și europene trebuie dublate de digitalizare, transparență și extinderea sprijinului către noi categorii de beneficiari, cum ar fi chiriașii sau asociațiile de proprietari.
1. Programul Casa Verde Fotovoltaice (AFM)
Acesta este principalul program de subvenționare a instalării de panouri solare pentru persoane fizice. Oferă o finanțare nerambursabilă de până la 20.000 lei pentru sisteme fotovoltaice de minimum 3 kW, cu o cofinanțare minimă de 2.000 lei din partea solicitantului. Programul acoperă achiziția panourilor, invertorului, tablourilor electrice, lucrările de montaj și punerea în funcțiune. Pentru a fi eligibilă, gospodăria trebuie să fie racordată la rețeaua națională de electricitate și să dispună de un acoperiș funcțional. Începând cu anul 2023, dosarele se depun online, însă platforma dedicată acestui proces a înregistrat probleme tehnice recurente.
2. Fonduri europene – PNRR Componenta C6: Energie
Prin Planul Național de Redresare și Reziliență, România are alocate fonduri semnificative pentru tranziția verde. Aceste fonduri vizează sprijinirea comunităților energetice locale, formate din grupuri de cetățeni sau autorități care produc și consumă energie regenerabilă. De asemenea, sunt finanțate proiecte de modernizare a infrastructurii energetice, cum ar fi contorizarea inteligentă, dezvoltarea de rețele flexibile și crearea de interconectări. În plus, se încurajează investițiile în zonele rurale sau vulnerabile din punct de vedere energetic. Sprijinirea comunităților energetice locale (grupuri de cetățeni, cooperative care produc și consumă energie regenerabilă).
3. Alte programe în desfășurare sau propuse:
Există și alte programe în desfășurare sau propuse care contribuie la tranziția energetică. Printre acestea se numără programul pentru eficiență energetică în clădiri publice și rezidențiale, care poate include și soluții solare integrate. De asemenea, în unele județe sau primării funcționează programe locale ce oferă sprijin adițional pentru instalarea de panouri fotovoltaice. În paralel, sunt în curs de elaborare inițiative legislative care vizează facilitarea instalării de sisteme solare pe blocurile de locuințe.
4. Cadrul legislativ actual din România
Legea 123/2012 – privind energia electrică și gazele naturale
Reglementează dreptul consumatorului de a deveni prosumator (producător + consumator).
Prevede facilități de racordare la rețea și vânzare a surplusului de energie electrică.
OUG 143/2021 – actualizare majoră
Introduce definiția prosumatorului și stabilește reglementări privind compensarea cantitativă: energia livrată în rețea poate fi scăzută din consumul propriu.
Simplifică procesul de autorizare și racordare pentru sisteme de până la 400 kW.
Prevede eliminarea unor taxe și avize pentru prosumatori persoane fizice.
Rolul ANRE
Publică Ghiduri și norme tehnice pentru racordare, facturare și funcționarea prosumatorilor.
Supraveghează aplicarea legislației și gestionează relația cu distribuitorii.
Predicții pentru anul urmator
Conform tendințelor actuale, adoptarea panourilor solare în România este într-o fază de expansiune accelerată. Chiar dacă doar 9% dintre gospodării aveau panouri fotovoltaice în 2024, interesul manifestat în sondaje – 24% dintre români afirmând că este „probabil” sau „foarte probabil” să instaleze un sistem solar în următoarele 12 luni – indică o posibilă dublare sau chiar triplare a numărului de prosumatori până la sfârșitul anului 2026.
Răspunsurile la întrebarea: Cât de probabil ar fi să instalați panouri solare pentru locuințe? În România 24% declarau că ar fi foarte probabil în vreme ce 54% puțin probabil
Se preconizează o creștere exponențială a numărului de prosumatori în România. Dacă în 2024 existau aproximativ 140.000 de prosumatori, estimările RPIA și AFM indică faptul că până în 2026 acest număr va depăși pragul de 500.000. În paralel, capacitatea cumulată instalată ar putea ajunge la peste 2,5–3 GW, în regim de autoconsum și injecție în rețea, sprijinită de subvenții și de scăderea costurilor tehnologiei solare. Totodată, se anticipează o diversificare a aplicațiilor, cu o creștere semnificativă a proiectelor solare dedicate instituțiilor publice precum școli, spitale, sedii administrative, dar și IMM-urilor.
Programul Casa Verde Fotovoltaice va continua cu fonduri extinse, iar digitalizarea procesului de înscriere are potențialul de a reduce timpul de aprobare sub 30 de zile. În același timp, comunitățile energetice locale vor deveni eligibile pentru linii dedicate de finanțare prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) și Fondul pentru Modernizare. De asemenea, se preconizează introducerea unui mecanism de compensare financiară parțială, care va înlocui actualul sistem de compensare cantitativă, în contextul armonizării legislației naționale cu reglementările Uniunii Europene. Pe fondul unei cereri în creștere, există și riscul apariției unui decalaj între aprobarea proiectelor și instalarea efectivă, în cazul în care nu este fluidizat întregul proces administrativ.
Principalele obstacole pentru cei care doresc instalarea panourilor fotovoltaice
Deși interesul pentru energia solară este în creștere în România, numeroși factori continuă să limiteze ritmul de adopție a sistemelor fotovoltaice la scară largă. Sondajul Ipsos arată că doar 9% dintre români au deja instalate panouri fotovoltaice, iar 24% iau în considerare această opțiune în viitorul apropiat. Însă între intenție și implementare rămâne un decalaj semnificativ, generat de următoarele obstacole:
Costul inițial ridicat
Cel mai frecvent motiv invocat (61% dintre respondenți) este investiția inițială necesară pentru achiziția și instalarea panourilor. Deși programele precum Casa Verde oferă subvenții semnificative, mulți români nu dispun de suma necesară pentru cofinanțare sau nu sunt eligibili. Lipsa unor opțiuni de finanțare flexibile (credite verzi, leasing pentru panouri etc.) agravează această problemă.Limitări legate de tipul locuinței
Aproximativ 20% dintre respondenți afirmă că nu pot instala panouri solare din cauza faptului că locuiesc la bloc sau într-un imobil cu acoperiș comun. În lipsa unui cadru legislativ clar pentru instalarea panourilor pe clădiri colective și a unor soluții tehnice adaptate pentru zonele urbane dense, o mare parte a populației rămâne exclusă din procesul de tranziție energetică.Lipsa de informații și sprijin tehnic
Un procent semnificativ (13%) declară că nu are suficiente informații despre procedura de instalare, beneficiile economice și tehnice ale panourilor solare sau etapele necesare pentru obținerea finanțării. De asemenea, lipsa unei platforme centralizate cu pașii necesari descurajează inițiativa personală, mai ales în rândul populației în vârstă sau din mediul rural.Lipsa de încredere în eficiență și durabilitate
6% dintre români nu percep beneficiile reale ale utilizării panourilor solare. Motivele includ lipsa de transparență a ofertelor comerciale, îndoieli cu privire la performanța în sezonul rece și mituri precum „nu merită în România din cauza iernii” sau „panourile se strică rapid”.Birocrația și durata mare a procesului de aprobare
Deși legislația a fost simplificată parțial prin OUG 143/2021 și Ghidurile ANRE, în practică mulți cetățeni întâmpină întârzieri considerabile în procesul de aprobare, obținerea avizelor și conectarea efectivă la rețea. Lipsa digitalizării și personalului suficient în unele primării sau birouri ale distribuitorilor contribuie la această problemă.
Deficiențe în infrastructură
În special în mediul rural, rețeaua electrică nu este întotdeauna pregătită să absoarbă surplusul de energie generat de prosumatori. Fără modernizarea infrastructurii de distribuție și implementarea de soluții inteligente (contorizare dinamică, baterii locale etc.), extinderea numărului de sisteme fotovoltaice va fi limitată.
România are zone cu potențial solar ridicat
Harta alăturată (Sursa ESMAP) prezintă distribuția radiației solare utile pentru sisteme fotovoltaice la nivel național, conform Solargis și Băncii Mondiale. Zonele sudice, precum Dobrogea, Oltenia și sudul Munteniei, se remarcă prin cele mai ridicate valori anuale de PVOUT, între 1314–1387 kWh/kWp.
Aceste regiuni beneficiază nu doar de radiație solară ridicată, ci și de infrastructură relativ bine dezvoltată. În Dobrogea, de exemplu, există deja inițiative de tip cooperative energetice locale, unde mai mulți prosumatori colaborează pentru a-și optimiza producția și consumul. Potențialul acestor regiuni poate fi valorificat și prin proiecte pilot susținute de autoritățile locale sau universități tehnice.
Adopția panourilor solare în România: Încă la început, dar cu potențial considerabil
Deși procesul de adopție a panourilor solare este încă redus în România, intenția este considerabilă. Programele guvernamentale precum Casa Verde, fondurile europene prin PNRR și simplificarea legislației pot impulsiona trecerea către locuințe mai verzi. Investiția în panouri solare este rentabilă, mai ales în regiunile cu expunere solară bună, iar România are potențialul să devină un lider regional în domeniul prosumatorilor.
În plus față de programele menționate, există și inițiative la nivel local, în special în zonele metropolitane, care încurajează comunitățile să adopte soluții de producere a energiei regenerabile prin parteneriate public-private. De exemplu, unele primării oferă consultanță gratuită pentru întocmirea dosarului Casa Verde. De asemenea, anumite bănci comerciale oferă credite verzi cu dobânzi preferențiale pentru instalarea de panouri fotovoltaice, completând astfel sursele de finanțare disponibile.
Această intenție crescută vine pe fondul creșterii prețurilor la energie și al instabilității din piețele tradiționale de energie, ceea ce determină tot mai mulți cetățeni să caute soluții alternative. În plus, vizibilitatea crescută a tehnologiei solare în mass-media și pe rețelele sociale contribuie la schimbarea percepției publice, în special în rândul populației tinere și educate din mediul urban.
Mulți potențiali beneficiari abandonează inițiativa după ce se confruntă cu dificultăți în obținerea avizelor, a certificatelor de urbanism sau în relația cu distribuitorii de energie. Totodată, există o lipsă de specialiști autorizați în anumite regiuni rurale, ceea ce duce la întârzieri în proiectare și execuție.
Pentru a accelera această tranziție, este esențial ca autoritățile să continue simplificarea legislației și digitalizarea proceselor de autorizare. De asemenea, campaniile de informare și educare publică trebuie intensificate pentru a înlătura miturile și reticențele legate de energia solară. România nu doar că poate deveni un model regional de succes, dar are și obligația morală și strategică de a valorifica resursele regenerabile disponibile.
BIO
Cum percep românii politicile europene în domeniul energiei?
Percepția românilor față de politicile europene în domeniul energiei este, în general, favorabilă atunci când aceste politici se traduc în investiții, în reducerea facturilor sau modernizarea infrastructurii energetice. Totuși, există și politici percepute negativ, mai ales când implică costuri sau restricții, după cum arată datele unui sondaj-studiu (insert link).
Deși raportul nu face referiri explicite la politicile europene percepute pozitiv sau negativ în România, se poate totuși observa, pe baza narativelor publice dominante și a discursului politic și mediatic din ultimii ani, că anumite măsuri europene sunt în general bine primite de public, în timp ce altele generează controverse sau rezerve. Aceste percepții sunt influențate și de modul în care ele sunt comunicate, implementate și corelate cu realitățile socio-economice locale.
Politici europene cu percepție pozitivă în România:
Fondurile nerambursabile pentru producția de energie și modernizarea rețelelor,
Programele de finanțare a producției de energie electrica la nivel de consumator casnic (programul casa verde, sau baterii pentru prosumatori),
Programele de finanțare a eficienței energetice prin reabilitarea termică a clădirilor,
Sprijinul UE pentru tranziția justă, prin alocarea de fonduri europene pentru regiunile afectate
Politici europene cu percepție negativă sau controversată:
Renunțarea accelerată la cărbune,
Sistemul EU-ETS II care ar urma să crească costurile transportului rutier implicând mașina personala sau al încălzirii clădirilor prin utilizarea centralelor pe gaz natural
Interzicerea vânzărilor mașinilor cu motor termic după 2035
Totuși, dacă privim în ansamblu politicile europene percepute ca restrictive, observăm că Executivul European promovează, alternative tehnologice sustenabile, pentru care sunt alocate scheme de sprijin tocmai pentru a acomoda tranziția în condiții echitabile. Aceste politici urmăresc nu doar descurajarea practicilor cu impact negativ asupra mediului, ci și încurajarea tranziției către soluții viabile din punct de vedere economic, ecologic și social.
Percepția asupra supraimpozitării profiturilor
Fig.1
În ceea ce privește taxa pe profituri excepționale, datele prezentate în raport (Fig.1) plasează România pe locul al treilea în rândul statelor care susțin puternic implementarea unei astfel de măsuri fiscale. Un exemplu concret, pentru o astfel de taxă, este introducerea în România, a unei taxe temporare prin Ordonanța de Urgență nr. 27/2022, aplicabilă producătorilor de energie electrică. Aceasta a prevăzut impozitarea veniturilor care depășeau un anumit prag de referință (stabilit inițial la 450 RON/MWh, ulterior redus la 400 RON/MWh) în contextul crizei energetice declanșată de conflictul din Ucraina. Scopul acestei măsuri a fost de a redistribui profiturile excepționale realizate de companiile din sectorul energetic către Fondul pentru Tranziție Energetică, utilizat pentru sprijinirea consumatorilor și finanțarea măsurilor de tranziție energetică.
În noiembrie 2024, Curtea Constituțională a României a declarat neconstituționale prevederile referitoare la această taxă, motivând că încalcă mai multe articole din Constituție, inclusiv principiul justei așezări a sarcinilor fiscale, libertatea economică și nediscriminarea, întrucât taxa afecta disproporționat anumiți producători de energie electrică creând o oarecare instabilitate în sectorul energetic. Astfel, la sfârșitul lunii iunie 2025, Guvernul României a adoptat Ordonanța de Urgență nr. 33/2025, care prevede restituirea sumelor încasate în baza prevederilor declarate neconstituționale. Până la adoptarea unor modificări, dispozițiile declarate neconstituționale sunt suspendate, iar acei operatori care au contestat oficial taxarea pot solicita rambursarea sumelor.
Care sunt aspectele pozitive ale unor astfel de taxe?
Transferul profiturilor excepționale în bugetul statului pentru finanțarea măsurilor sociale sau sprijinirea consumatorilor.
Evitarea percepției de „speculă” sau „profituri nemeritate” în perioade de criză.
Aspecte negative sau problematice generate de taxa pe veniturile excepționale:
Scăderea atractivității investițiilor în sectorul energetic (investitorii pot considera că regulile jocului se schimbă arbitrar)
Distorsionarea pieței, prin tratamente inegale între companii (ex. unele afectate, altele exceptate)
Riscul de transfer indirect al costurilor către consumatori – chiar dacă legea interzice explicit acest lucru, companiile își pot ajusta comportamentul economic (reduc investiții, reduc capacități, cresc prețurile în alte zone de activitate)
În acest context, fondurile colectate din aplicarea taxei pe veniturile excepționale au fost direcționate către susținerea schemei de plafonare a prețurilor la energie, permițând astfel atenuarea poverii financiare suportate de consumatori.
Costul energiei la consumatorii casnici
Fig.2 Percepțiile legate de costurile energiei la consumatorii casnici
Criza energetică declanșată de conflictul din Ucraina a determinat creșteri semnificative ale prețurilor la energie în întreaga Europă. Pentru a atenua impactul acestor creșteri asupra consumatorilor – atât casnici, cât și industriali – statele membre ale Uniunii Europene au adoptat o serie de măsuri de protecție. România, spre exemplu, a implementat o schemă de plafonare a prețurilor, prin care s-a reușit limitarea efectelor volatilității și ale scumpirilor accelerate. Astfel, timp de peste trei ani, consumatorii din România nu au resimțit în mod direct variațiile pieței, beneficiind de tarife plafonate. O comparație a prețurilor la energie la nivelul anului trecut și înainte de declanșarea conflictului din Ucraina a fost prezentată în raportul publicat de Energy Policy Group.
Fig.3 Principalele motive în procentaje pentru care europenii consideră că prețurile la energie au crescut. Inflație, Războiul din Ucraina, prețuri crescute de companii (Romania 41%, 30%, 42%)
În prezent, la finalul lunii iunie 2025, conform deciziei adoptate de Guvern în luna februarie, schema de plafonare a prețurilor la energie electrică urmează să expire. Potrivit declarațiilor publice ale autorităților, precum și în baza ofertelor transmise recent de furnizori, se anticipează o creștere semnificativă a facturilor, în special pentru consumatorii casnici cu un consum lunar sub 100 kWh – categorie care, până în prezent, a beneficiat de cel mai redus preț reglementat. În acest context, facturile acestor consumatori ar putea înregistra dublări față de nivelurile anterioare, marcând o schimbare substanțială în povara economică suportată de gospodării, în special cele cu venituri reduse.
Un caz comparabil este cel al Ungariei care înregistrează cea mai scăzută percepție privind creșterea prețurilor la energie în rândul populației. Asemenea României, Guvernul ungar a introdus prețuri plafonate, iar subvențiile directe oferite de stat au atenuat efectele scumpirilor. Prin aceste intervenții administrative, cetățenii ungari nu au resimțit puternic creșterea costurilor energetice, ceea ce explică nivelul redus de îngrijorare exprimat în sondaje.
Penuria de gaze naturale generată de conflictul din Ucraina a provocat o creștere abruptă și generalizată a prețurilor la energie în întreaga Europă, afectând atât piețele angro, cât și consumatorii finali. Pentru a limita impactul acestei evoluții asupra consumatorilor (atât casnici, cât și industriali) statele membre ale Uniunii Europene au adoptat o serie de măsuri de sprijin, menite să atenueze efectele creșterii prețurilor. Fiecare stat a intervenit în funcție de propriile capacități administrative, bugetare și strategii energetice, urmărind, în esență, protejarea consumatorilor finali și menținerea stabilității sociale și economice.
În România, autoritățile au introdus un sistem de plafonare a prețurilor, ceea ce a atenuat semnificativ volatilitatea și a împiedicat reflectarea reală a prețurilor de piață în facturile consumatorilor. Odată cu normalizarea parțială a piețelor energetice și reducerea presiunilor externe, menținerea unei măsuri excepționale, precum plafonarea prețurilor, pe termen nedeterminat nu mai este sustenabilă din punct de vedere bugetar, economic și investițional. În acest context, revenirea treptată la mecanismele de piață devine esențială, alături de încurajarea unui consum responsabil și de asigurarea unei funcționări concurențiale a sectorului energetic, în concordanță cu principiile politicii energetice europene.
Trebuie totuși menționat că, pe termen scurt, prețurile la energie în România vor continua să crească. Această evoluție este determinată, pe de o parte, de procesul de reliberalizare a pieței, iar pe de altă parte, de necesitatea susținerii electrificării economiei prin investiții semnificative în infrastructura de rețea. Costurile asociate modernizării și extinderii rețelelor electrice vor fi, cel puțin parțial, reflectate în facturile consumatorilor.
Cu toate acestea, pe termen lung există premise favorabile pentru stabilizarea prețurilor, ca urmare a investițiilor în noi capacități de producție, a intensificării concurenței pe piața de furnizare și a apariției unor oferte mai competitive, adaptate profilului de consum al utilizatorilor finali.
Notă: Acest material este bazat pe datele unui Studiu IPSOS Attitudes towards Energy 2024 disponibil aici (insert link when ready)
Alexandru Ciocan
Este absolvent al Facultății de Energetică din cadrul Universității Naționale de Știință și Tehnologie Politehnica București și deține un doctorat în științe inginerești, obținut în co-tutelă cu IMT Atlantique (Nantes). Și-a început cariera profesională în cercetarea științifică, lucrând timp de peste nouă ani în domeniul energiilor regenerabile, al hidrogenului și al bateriilor cu litiu. În prezent, Alexandru face parte din echipa Energy Policy Group, după ce anterior a lucrat timp de doi ani la Ministerul Energiei.
Stresul termic - Un factor climatic de luat în seamă în această vară în România
Sfârșitul lunii iunie a adus deja temperaturi foarte ridicate. Vara anului trecut a fost una cu extreme de temperaturi cu valuri de căldură persistente. Odată cu aceste temperaturi intervine un factor important: stresul termic, deoarece acesta poate avea impact semnificativ asupra sănătății, productivității, economiei și afectează mai puternic persoanele vulnerabile din punct de vedere socio-economic.
Sfârșitul lunii iunie a adus deja temperaturi foarte ridicate. Vara anului trecut a fost una cu extreme de temperaturi cu valuri de căldură persistente. Odată cu aceste temperaturi intervine un factor important: stresul termic, deoarece acesta poate avea impact semnificativ asupra sănătății, productivității, economiei și afectează mai puternic persoanele vulnerabile din punct de vedere socio-economic.
Ce este stresul termic?
Stresul termic apare atunci când corpul uman nu mai reușește să își mențină temperatura internă normală din cauza căldurii excesive din mediu. În asemenea condiții, organismul se suprasolicită pentru a se răcori (de exemplu, prin transpirație, dilatarea vaselor de sânge), ceea ce poate duce la probleme de sănătate de la disconfort și epuizare, până la afecțiuni grave sau chiar deces. Cu cât expunerea la căldură extremă este mai lungă, cu atât riscurile cresc, mai ales pentru persoanele vulnerabile (vârstnici, copii mici, persoane cu boli cronice sau care lucrează în aer liber). Stresul termic generat de căldură a devenit o preocupare tot mai mare pe fondul verilor cu temperaturi tot mai ridicate. Valurile de căldură din ultimii ani, tot mai frecvente, mai intense și de durată mai mare, expun tot mai mulți oameni la aceste riscuri.
Cum se măsoară stresul termic?
Temperatura aerului, de una singură, nu descrie complet cât de greu resimțim căldura. Umiditatea ridicată îngreunează evaporarea transpirației, vântul ajută la răcire, iar radiația solară sau suprafețele urbane încinse (de exemplu, asfalt, beton) amplifică senzația de cald. Pentru a cuantifica disconfortul termic resimțit de oameni, cercetătorii folosesc indici biometeorologici ce îmbină toți acești factori. Unul dintre cei mai utilizați este UTCI – Universal Thermal Climate Index (Indicele Universal al Climatului Termic). UTCI estimează temperatura „resimțită” de corpul uman, ținând cont simultan de temperatura aerului, umiditatea relativă, viteza vântului și radiația solară. Practic, acest indice calculează care ar fi temperatura aerului într-un mediu de referință care ar provoca același răspuns fiziologic al organismului ca în condițiile reale observate. Astfel, UTCI oferă o măsură unificată a stresului termic, fiind folosit pe scară largă în studiile climatologice și de sănătate pentru a compara condițiile din diferite regiuni și perioade.
Indicele UTCI este exprimat în °C echivalente și este însoțit de o scară standardizată a confortului termic. De exemplu, valori moderate (între aproximativ 9°C și 26°C) indică lipsa stresului termic, condiții confortabile pentru majoritatea oamenilor. La valori mai mari, apar treptat diferite grade de stres termic cauzat de căldură:
stres termic moderat (UTCI 26–32°C),
stres termic intens (32–38°C),
foarte intens (38–46°C) și
extrem (peste 46°C)
În oglindă, la valori UTCI sub 0°C apar categorii de stres termic datorat frigului, însă în analiza de față ne concentrăm doar pe căldură. În contextul acestei analize, este important de menționat că pragul de 32°C a fost folosit pentru a defini orele cu stres termic generat de căldură, adică am numărat orele în care indicele UTCI atinge cel puțin 32°C, acestea corespunzând categoriilor de stres termic intens, foarte intens sau extrem. La asemenea niveluri, căldura devine dificil de suportat și pot apărea efecte fiziologice semnificative (de exemplu, deshidratare, insolație, epuizare termică), motiv pentru care aceste intervale de timp prezintă interes deosebit pentru sănătatea publică.
Ce arată hărțile?
Cu ajutorul indicelui UTCI și al datelor meteo, au fost generate trei hărți care ilustrează distribuția și evoluția stresului termic din România:
Harta 1 – Numărul mediu anual de ore cu stres termic (1990–2024): prezintă, pentru fiecare județ, câte ore pe an, în medie, se înregistrează condiții de stres termic (UTCI ≥ 32°C). Această hartă evidențiază zonele cele mai călduroase din țară, unde populația a resimțit cel mai mult disconfort termic în ultimele decenii. Se observă un contrast puternic între regiunile joase din sud și vest, care înregistrează cele mai multe ore de căldură sufocantă, și zonele montane sau deluroase, unde astfel de ore sunt mult mai puține. Cu alte cuvinte, în județele din Câmpia Română și partea de sud-vest (Oltenia, Banat) oamenii îndură anual mult mai multe ore de disconfort termic decât în restul țării.
Harta 2 – Evoluția pe termen lung a orelor cu stres termic (1940–2024): indică modul în care a evoluat frecvența orelor de stres termic de-a lungul ultimelor ~8 decenii. Valorile sunt exprimate ca ore pe deceniu și arată creșterea (nu există scădere pentru nici un județ) numărului anual de ore cu UTCI ≥ 32°C la fiecare 10 ani. Culorile închise (roșu-maroniu) indică o tendință de creștere, sugerând că respectivele regiuni au din ce în ce mai multe ore de căldură periculoasă față de trecut. De exemplu, în unele județe din sud, harta arată o creștere de peste 15–20 ore per deceniu ceea ce înseamnă că, față de anii ’40, în prezent aceste zone au cu peste 150 de ore în plus de stres termic pe an. Acest lucru reflectă încălzirea semnificativă a climei României de-a lungul secolului XX și începutul secolului XXI.
Harta 3 – Diferența față de media națională (1990–2024): această hartă compară județele între ele, arătând unde stresul termic este peste sau sub media țării. Abaterile sunt exprimate în unități de deviație standard (σ), evidențiind astfel cât de mult diferă fiecare județ față de valoarea medie națională. Zonele colorate în roșu au mai multe ore cu stres termic decât media (abatere pozitivă), iar zonele albastre au mai puține ore decât media (abatere negativă). Cu alte cuvinte, harta scoate în evidență ”punctele fierbinți” din țară: județele din sudul extrem și sud-vest (de exemplu Dolj, Teleorman, Giurgiu) sunt cu mult peste media națională, în timp ce județele din zona montană (precum cele din Carpații Meridionali și Orientali) sunt mult sub medie, având foarte puține ore caniculare. Această reprezentare ajută la identificarea celor mai vulnerabile regiuni din țară din punct de vedere al expunerii la căldură extremă, fără a fi nevoie de cunoașterea valorilor absolute.
Stresul termic de căldură nu mai este doar o situație excepțională, ci o realitate tot mai frecventă în România. Analiza pe baza indicelui UTCI arată clar că:
Severitatea căldurii s-a intensificat în ultimele opt decenii, iar sudul și sud-vestul țării suportă cea mai mare povară — cu sute de ore caniculare pe an și o creștere de peste 15–20 ore pe deceniu.
Distribuția geografică este inegală: zonele montane rămân relativ protejate, însă vaste regiuni de câmpie se confruntă cu un risc termic tot mai mare.
Diferențele față de media națională evidențiază “puncte fierbinți” unde populația este expusă constant unui stres termic peste medie.
Aceste rezultate confirmă nevoia de măsuri rapide și țintite:
Sănătate publică: sisteme de alertă, spații de răcorire și campanii de educare în județele cele mai afectate.
Planificare urbană: extinderea zonelor verzi, materiale de construcție care reflectă căldura și crearea de coridoare de ventilație, mai ales în orașele din sud și vest.
Adaptare climatică: strategii locale bazate pe date — pentru agricultură, apă, energie și infrastructură — menite să reducă vulnerabilitatea comunităților la valurile de căldură.
Dr. Bogdan Antonescu
este cercetător în domeniul meteorologiei și climatologiei, lector la Facultatea de Fizică a Universității din București și cercetător la Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Fizica Pământului, cu expertiză în studiul furtunilor severe și al fenomenelor meteorologice extreme în contextul schimbărilor climatice. Printre contribuțiile sale se numără dezvoltarea primei climatologii a tornadelor din România și a unei climatologii detaliate a tornadelor din Europa. Bogdan este implicat în proiecte de cercetare și colaborează cu instituții academice și de cercetare pentru a studia impactul schimbărilor climatice asupra fenomenelor meteorologice extreme. Bogdan este, de asemenea, implicat activ în comunicarea științei, promovând înțelegerea publică a schimbărilor climatice și a impactului acestora asupra fenomenelor extreme.
Cât de cald devine județul tău?
Datele arată că România a experimentat o schimbare climatică semnificativă în ultimii 30–40 de ani iar perioada post-1990 marchează o încălzire rapidă și persistentă, în acord cu tendințele globale. România se confruntă cu valuri de căldură tot mai frecvente, intense și de durată extinsă, ca urmare a schimbărilor climatice. Însă la nivel regional am putea resimți aceste efecte într-un mod diferit ducând la întrebarea: “Cum va fi afectat județul meu de creșterea acestor temperaturi?
În ultimele șapte decenii, frecvența și durata valurilor de căldură au crescut semnificativ – majoritatea regiunilor au înregistrat cu 10–15 zile mai multe de val pe an, iar estul și sud-vestul țării chiar cu 25–30 de zile; media pe țară a urcat cu ~0,4 valuri pe deceniu în timpul verii
Vara 2024 a fost deosebită: între 31 mai și 31 iulie, au existat nu mai puțin de 46 de zile consecutive de val de căldură – 75% din acel interval – marcând cel mai lung și intens episod din istoria recentă
Pe ClimExRo au fost publicați patru indicatori climatici, cu serii 1940-2100 (istoric 1940-2023 și proiecții 2025-2049, 2050-2074, 2075-2100) și două scenarii de emisii. Graficele sunt interactive: perioada și scenariul ce permit vizualizarea a cum se schimbă indicatorii pentru fiecare județ.
1. Temperatura medie anuală
Harta (Fig.1) ne arată că cele mai afectate zone sunt cele din Sud-Estul și Sudul României. În perioada 1940-2023 județele Mehedinți, Olt, Giurgiu, Călărași, Teleorman, Ilfov (inclusiv București), Constanța, Tulcea temperatura medie anuală a aerului la 2 metri deasupra suprafeței este în creștere cu peste 10 °C iar posibilele scenarii pentru următoarele decenii sunt îngrijorătoare, mai ales datorită capacității agricole consistente ale acestor regiuni. Aridizarea, deșertificarea, stresul hidric, probleme cu care aceste județe deja se confruntă, ar putea deveni și mai persistente dacă măsuri adecvate de adaptare nu sunt implementate.
Un indicator de bază al încălzirii avem cu creșteri de doar +1°C ce schimbă perioadele de vegetație, necesarul de irigații și cererea de energie pentru răcire.
Fig.1
2. Nopți tropicale - Atunci când nici noaptea nu mai aduce răcoare
Din nou regiunile de Sud și Sud est sunt cele mai afectate aici. Județe montane precum Brașovul sau Harghita înregistrează încă un număr foarte scăzut de astfel de nopți pe timpul verii (sub 0.10). Însă județe precum Dolj, Teleorman, Călărași, Brăila, Tulcea și Constanța au anual peste 20 de nopți tropicale în care temperatura nu scade sub 20 de grade. Cu alte cuvinte, este atât de cald încât nici măcar noaptea nu aduce răcoare. Aceste nopți sunt un indicator al valurilor de căldură intense și prelungite și afectează somnul, sănătatea și confortul termic, mai ales în orașe, unde efectul de „insulă de căldură urbană” menține temperaturile ridicate și după apus.
Nopțile tropicale nu oferă organismului pauza de care are nevoie pentru a se răcori. De asemenea, pot crește riscul de probleme cardiovasculare și de epuizare termică, mai ales pentru persoanele vulnerabile.
3. Zile cu Temperaturi maxime > 35°C
Numărul de zile cu temperaturi ridicate afectează productivitatea muncii, turismul și agricultura.
4. Zile cu Temperaturi maxime > 40°C
Extreme rare în istoric, dar devin tot mai probabile. Prag critic pentru infrastructură (șine de cale ferată, asfalt) și risc major de mortalitate.
Zilele în care termometrul indică temperatura maximă ce depășeste 35°C și mai ales cele care depășesc valorile de 40°C, au un impact foarte mare asupra sănătății, economiei și asupra ecosistemelor. La peste 35 °C, organismul uman își pierde din eficiență în reglarea temperaturii interne, ceea ce amplifică riscul de deshidratare, insolație și agravarea bolilor cardiovasculare, afectând în special copiii, vârstnicii și persoanele cu afecțiuni cronice. Când se trece de 40 °C, efectele devin acute, iar impactul se poate resimți și asupra infrastructurii ce poate ceda: asfaltul se înmoaie, șinele de tren se dilată, iar rețelele electrice sunt suprasolicitate.
Diferite regiuni și județe ale României vor fi afectate în mod diferit. Zonele de vest, sud și est sunt deja cele mai afectate de creșterea temperaturilor pe timpul verii, în vreme ce în interiorul lanțului carpatic situația este încă, pe moment, una mai favorabilă din acest punct de vedere.
Dr. Bogdan Antonescu
este cercetător în domeniul meteorologiei și climatologiei, lector la Facultatea de Fizică a Universității din București și cercetător la Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Fizica Pământului, cu expertiză în studiul furtunilor severe și al fenomenelor meteorologice extreme în contextul schimbărilor climatice. Printre contribuțiile sale se numără dezvoltarea primei climatologii a tornadelor din România și a unei climatologii detaliate a tornadelor din Europa. Bogdan este implicat în proiecte de cercetare și colaborează cu instituții academice și de cercetare pentru a studia impactul schimbărilor climatice asupra fenomenelor meteorologice extreme. Bogdan este, de asemenea, implicat activ în comunicarea științei, promovând înțelegerea publică a schimbărilor climatice și a impactului acestora asupra fenomenelor extreme.
Studiu: Ce cred românii despre măsurile de eficientizare energetică a locuințelor?
Eficiența energetică a locuințelor noastre reprezintă un element esențial pentru confortul dar și finanțele noastre. Însă parte a unui studiu recent ne arată că percepțiile despre eficientizarea energetică a locuințelor în România sunt mixte. Costurile sunt percepute a fi foarte mari însă există un apetit tot mai mare, mai ales prin programe guvernamentale, pentru ca românii să își eficientizeze energetic locuințele și gospodăriile.
Eficiența energetică a locuințelor noastre reprezintă un element esențial pentru confortul dar și finanțele noastre. Însă parte a unui studiu recent ne arată că percepțiile despre eficientizarea energetică a locuințelor în România sunt mixte. Costurile sunt percepute a fi foarte mari însă există un apetit tot mai mare, mai ales prin programe guvernamentale, pentru ca românii să își eficientizeze energetic locuințele și gospodăriile.
Sunt costurile prea mari pentru eficientizarea locuințelor în România?
Fig.1 Răspunsurile la afirmația: Aș dori să îmi îmbunătățesc și eficientizez energetic locuința cât mai mult
Fig.2 Răspuns la afirmația: Costurile de eficientizare energetică sunt prea ridicate
Datele statistice ale studiului (insert link) arată că o proporție covârșitoare (87%) dintre români doresc să își eficientizeze energetic locuințele pe cât posibil. Însă 70% dintre respondenții din România (Fig.2) cred că costurile îmbunătățirilor locuințelor noastre (de la izolație, la panouri solare și pompe de căldură) sunt mari. Dar în Polonia această pondere este la doar 50%. Aici ar fi câteva motive printre care se numără faptul că în Polonia există mai multe programe, cele mai cunoscute fiind My Electricity și Clean Air, dar și altele dedicate pentru apartamente sau pentru case. În general finanțarea este acordată până la maxim 50%, iar sumele maxime acordate depind de tipul investiției. Spre exemplu programul polonez My Electricity, care ar fi echivalentul Casă Verde de la noi, finanțează până la 1500 euro pentru instalarea sistemelor fotovoltaice, până la 3700 euro pentru sisteme de stocare a energiei, și alte câteva variante cu un total cumulat maxim posibil de 6500 euro și un grad maxim de finanțare de până la 50% din costul investiției.
În felul acesta bugetul programelor acoperă mai multe gospodării. Programul My Electricity este gândit ca un program continuu din 2021 până în 2027, iar finanțările sunt mai flexibile în funcție de nevoile beneficiarului, astfel poți beneficia într-un an de program și să îți instalezi un sistem fotovoltaic, un an mai târziu să beneficiezi din nou completând cu stocare.
În cazul României opțiunile de finanțare pentru eficiență energetică sunt limitate, pentru rezidențial există în principal programul Casa Verde pentru montarea de sisteme fotovoltaice. Pentru alte tipuri de investiții în eficiența energetică a clădirilor există scheme de sprijin doar pentru companii. Astfel dacă vrei să îți termoizolezi clădirea sau să îți schimbi sursa de încălzire cu o pompă de căldură spre exemplu, o vei face din fonduri proprii sau cu ajutorul unui credit.
Atitudini: Eficiența energetică îmbunătățește valoarea unei proprietăți
Fig.3 Răspuns la afirmația: Eficientizarea energetică a locuinței mele îi va crește valoarea
Faptul că 84% din respondentii romani sunt de acord nu este întâmplător, mai ales pentru că avem gradul cel mai mare de proprietari din Europa (peste 90%) ce contribuie la această perspectivă. Oamenii sunt mult mai conectați la costurile și valoarea locuinței lor față de o cultură ca Germania unde sunt majoritar chiriași.
Ce cunoștințe au românii despre pompele de căldură?
Fig.4
Pompele de căldură sunt o astfel de opțiune tehnologică și una din cele mai simple soluții de încălzire. Ele pot fi montate relativ facil, nu necesită gaze naturale și utilizează surse regenerabile pentru a funcționa. Pompa de căldură este un sistem electric care extrage energia termică dintr-un loc (mediul exterior – aer, pământ, apă) și o transferă în altul în mod eficient și sustenabil.
Funcționarea ei este bazată pe a doua lege a termodinamicii conform căreia căldura nu poate fi transferată spontan dintr-o locație rece în una caldă, pentru acest lucru fiind necesară energie suplimentară. La pompele de căldură, energia suplimentară este introdusă de un compresor și transferată de o substanță numită refrigerant, care trece printr-un ciclu de evaporare și condensare. Pompa de căldură este formată dintr-o unitate exterioară și una interioară, între care circulă agentul frigorific ce transferă căldura schimbându-și starea din lichid în gaz, și invers.
O majoritate a respondenților români (Fig.4 - 56%) afirmau că au cunoștințe despre pompele de căldură. În mod cert acestea sunt o investiție importantă însă cât de repede se amortizează depinde mult de tipul de pompă de căldură și de casă pe care montezi. Au fost realizate scenarii pentru cazul în care ai o centrală pe gaz și radiatoare și cea mai cost-efective soluție pe termen lung de renovare este o combinație de sistem fotovoltaic în tandem cu un sistem de pompă de căldură și încălzire prin pardoseală. Pe durata a 50 de ani de utilizare al clădirii în varianta asta s-ar reduce costurile cu ~45% . Similar în jur de 40% s-ar obține o reducere și pe alte variante (aer condiționat, pompă de căldură geotermală, pompă de căldură aer-apa dar cu radiatoarele existente)
Centralele pe gaz - Ce ne împinge să apelăm la acestea?
Fig.5
O întrebare ce persistă privind încălzirea în orașele din România este cea legată de sistemele centralizate versus centralele de apartment, o soluție individuală ce va veni cu costuri suplimentare în 2027, când va fi introdusă o taxa adițională prin ETS2 pe combustibilii fosili precum gazul natural. Acest fapt ar scădea durata de amortizare și TCO (total cost of ownership-cost total de proprietate), de la 45% spre 50% sau chiar mai mult. De altfel, 78% din respondenții români afirmau că au cunoștință despre acestea, fiind văzută că o soluție des întâlnită pentru încălzirea locuințelor și caselor acolo unde există posibilitatea racordării la rețeaua de gaz.
Încălzirea centralizată (District heating) dacă este menținuta corect poate să fie o soluție mult mai eficientă, însă realitatea este că din 315 orașe în care funcționa un sistem de termoficare, în 2022 doar în 49 mai există iar în majoritatea există ineficiențe majore. Cei mai mulți consumatori, peste jumatate sunt în București unde lucrurile se îmbunătățesc. Lipsa apei calde a scăzut de pe primul loc în problemele principale ale bucureștenilor, însă mai sunt îmbunătățiri de făcut nu doar în infrastructură cât și în producția agentului termic pentru a fi mai sustenabil și mai ieftin pe termen lung.
Alte puncte cheie
Surse eficiente din punct de vedere energetic luate în considerare dacă există sprijin disponibil. Sondajul arata ca majoritatea romanilor ar considera eficientizarea locuintelor sau gospodariilor, mai ales pe partea de izolatie termica si instalare de panouri solare existand deja de cativa ani un volum consistent de imbunatatiri in aceasta privinta.
Câți români primesc ajutor de la stat pentru aceste îmbunătățiri? Datele (Fig.7) arata ca 1 din 2 respondenți din România spun că au primit suport. Însă în Polonia sunt 2 din 3, situatie explicata de faptul că schemele de sprijin sunt gândite să ofere sume mai mici dar mai multor oameni. În cazul nostru acei 50% din Români au primit o sumă majoritară din investiția lor, versus în Polonia unde primesc maxim 50% din costul total al investiției și fondurile sunt limitate pentru sisteme până în 10kW.
Fig.6 Răspunsuri la afirmația: Surse de efiecintizare energetică sunt luate în calcul dacă există suport de la stat. În România Panouri solare 58%, Izolație termică 54%, Geamuri de tip termopan 39%, Instalarea de pompe de căldură 36%
Fig.7 Răspuns la întrebarea “Ați primit fonduri guvernamentale pentru instalarea panourilor solare?”
În cadrul acestui studiu România era prima din țările analizate (Polonia, Bulgaria, Ungaria, Cehia) la câteva capitole:
„87% dintre români sunt total de acord cu afirmația: Mi-aș dori ca locuința mea să fie cât mai eficientă din punct de vedere energetic.”
“70% dintre români sunt foarte dispuși să se alăture unei inițiative de proprietate comună pentru energie regenerabilă.”
„61% dintre români cred că politicile guvernamentale care cresc utilizarea energiei regenerabile (precum cea solară și eoliană) vor duce la facturi mai mici pentru oameni ca ei.”
BIO
Schimbările climatice în România, în dungi roșii: Ce ne spun datele de Show Your Stripes Day
Inițiativa „Show Your Stripes Day” este o campanie globală de conștientizare a schimbărilor climatice, desfășurată anual pe 21 iunie, care utilizează un instrument vizual simplu și puternic: „warming stripes” (benzi de încălzire). Fiecare bandă verticală reprezintă temperatura medie a unui an, începând din 1850 până în prezent, cu nuanțe de albastru pentru anii mai reci și roșu pentru cei mai calzi. Această reprezentare evidențiază clar tendința de încălzire globală în ultimele decenii, inclusiv în România.
Inițiativa „Show Your Stripes Day” este o campanie globală de conștientizare a schimbărilor climatice, desfășurată anual pe 21 iunie, care utilizează un instrument vizual simplu și puternic: „warming stripes” (dungi de încălzire). Fiecare bandă verticală reprezintă temperatura medie a unui an, începând din 1850 până în prezent, cu nuanțe de albastru pentru anii mai reci și roșu pentru cei mai calzi. Această reprezentare evidențiază clar tendința de încălzire globală în ultimele decenii, inclusiv în România.
Sursa grafic temperaturi globale
Concepute de climatologul profesor Ed Hawkins de la Universitatea din Reading, benzile de încălzire au fost lansate în 2018 și au devenit rapid un simbol recunoscut al crizei climatice. Începând cu 2019, campania #ShowYourStripes încurajează oamenii să descarce și să partajeze benzile corespunzătoare regiunii lor, pentru a stimula discuții despre schimbările climatice.
În fiecare an, pe 21 iunie, aceste benzi sunt afișate pe clădiri emblematice, în spații publice și pe rețelele sociale din întreaga lume. De exemplu, în 2024, benzile au fost proiectate pe BT Tower din Londra, Times Square din New York și poduri din Brisbane, Australia.
Scopul principal al inițiativei este de a transforma conversațiile despre schimbările climatice în acțiuni concrete. Profesorul Hawkins subliniază importanța implicării active: „Arată-ți benzile, începe conversații despre lumea noastră în încălzire și acționează pentru climă”.
Benzile „warming stripes” ilustrează variația temperaturii la suprafața Pământului, pentru diferite adâncimi ale oceanului (1960–2024) și pentru diferite straturi ale atmosferei (1979–2024). Culorile indică abaterile față de media 1981-2010 și sunt scalate separat pentru atmosferă, pentru apele de suprafață și pentru cele mai adânci (straturile sunt despărțite de linii gri). Datele provin din seturi globale: HadCRUT5 pentru suprafață, RSS pentru troposferă, Steiner et al. (2020) pentru stratosferă, iar pentru ocean a fost folosită reanaliza statistică MOSORA a Met Office, calculată pe medii globale la diverse adâncimi.
O nouă versiune a de-acum celebrului grafic "Warming Stripes", în care dungile roșii indică ani cu temperaturi mai ridicate decât media (încălzire), iar cele albastre ani cu temperaturi mai mici decât media (răcire).
În acestă nouă versiune a graficului sunt ilustrate schimbările temperaturii de la suprafața oceanelor până în stratosferă, pe o perioadă de aproximativ 60 de ani. Ce putem observa foarte clar este predominanța dungilor roșii în straturile inferioare (ocean și troposferă), reflectând încălzirea globală, în timp ce benzile albastre din stratosferă arată răcirea acesteia în ultimele decenii.
Stratosfera este stratul atmosferic de la aproximativ 12 km până 50 km situat deasupra troposferei. Stratosfera se răcește pe măsură ce troposfera se încălzește. Trei procese fizice contribuie la această răcire:
Creșterea concentrației de CO₂: La altitudini mari aerul este rarefiat, iar moleculele de CO₂ care ajung acolo se comportă diferit decât la altitudini mai mici. La altitudini mari, moleculele de CO₂ intră în coliziune cu alte molecule. Aceste coliziuni furnizează energie CO₂-ului care apoi este eliberată sub formă de radiație infraroșie. Radiația infraroșie nu se mai întoarce în straturile joase ale atmosferei pentru a contribui la încălzire, ci se pierde permanent în spațiu.
Prin acest proces, creșterea concentrației de CO₂ la altitudini mari mărește capacitatea stratosferei de a emite radiație către spațiu, ceea ce duce la pierderea de energie termică în stratul superior al atmosferei. Acest lucru poate să pară paradoxal deoarece mai mult CO₂ la altitudini mari răcește stratosfera, deși la altitudini mai joase încălzește troposfera.
Absorbție mai mare în troposferă: Mai mult CO₂ (dar și alte gaze cu efect de seră) în troposferă înseamnă o absorbție mai mare de radiație infraroșie emisă de Pământ. Prin urmare, mai puțină energie infraroșie ajunge în stratosferă. Efectul net este de încălzire a troposferei și de răcirea a stratosferei, deoarece energia termică este reținută în straturile inferioare ale atmosferei.
Scăderea concentrației de ozon: Ozonul absoarbe radiația ultravioletă solară și încălzește stratosfera. Reducerea stratului de ozon (în special până în anii ’90) a diminuat această absorbție a radiației solare, ducând la răcirea stratosferei joase. Astfel, distrugerea ozonului a fost cauza principală a răcirii stratosferei inferioare în perioada 1979–1990.
Ce ne zic aceste benzi de încălzire despre Romania si Bucuresti?
Din ambele grafice putem vedea evoluția temperaturii la scară națională si locală. Această evoluție este reprezentată ca o abatere anuală (fiecare dintre liniile colorate cu albastru sau roșu) față de perioada de referință 1961-2010. Până spre mijlocul secolului XX, cei mai mulți ani au fost mai reci decât media perioadei de referință (liniile albastre, uneori cu abateri de –1°C până la –2°C). Începând cu anii ’80 liniile devin tot mai des roșii, ceea ce arată că temperaturile anuale au început să depășească constant media perioadei de referință. În ultimele două decenii, mai ales după 2000, la nivelul întregii Românii apar abateri pozitive de peste +2°C, iar în București vârful trece de +3°C, sugerând că orașul, accentuat de efectul de „insulă de căldură”, se încălzește chiar mai rapid decât restul țării. Succesiunea de ani linii roșii și intensitatea culorilor din partea dreaptă a graficelor arată accelerarea încălzirii. Acesta este un semn clar că schimbările climatice nu sunt abstracte, ci măsurabile și cu impact viața de zi cu zi din România
Tendințe climatice observate
🧊 1850–1970: Dominanța anilor reci
Majoritatea anilor au fost mai reci decât media climatologică (nuanțe de albastru).
Se observă frecvent abateri negative de până la -2°C, mai ales în secolul al XIX-lea.
Rar apar ani calzi în această perioadă, ceea ce sugerează un climat mai stabil și mai rece.
♻️ 1970–1990: Tranziție
Temperaturile devin mai variabile, alternând între ani reci și ani ușor calzi.
Este perioada în care se observă începutul tendinței de încălzire, dar aceasta nu este încă dominantă.
🔥 1990–2024: Încălzire accelerată
Din anii 1990 încoace, majoritatea anilor sunt peste medie, cu o intensificare clară a nuanțelor de roșu.
După 2000, în special din 2010, apare o creștere rapidă și constantă a temperaturilor.
Anii cei mai recenți (2020–2024) prezintă cele mai ridicate abateri pozitive, depășind frecvent +1.5°C. 2024 pare să fie cel mai cald an din toată seria. (insert previous link cu materialul pe 2024)
Concluzii cheie - Atenție la dungile tot mai roșii
România a experimentat o schimbare climatică semnificativă în ultimii 30–40 de ani.
Perioada post-1990 marchează o încălzire rapidă și persistentă, în acord cu tendințele globale.
Această creștere este fără precedent în ultimii 170 de ani.
Dr. Bogdan Antonescu
este cercetător în domeniul meteorologiei și climatologiei, lector la Facultatea de Fizică a Universității din București și cercetător la Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Fizica Pământului, cu expertiză în studiul furtunilor severe și al fenomenelor meteorologice extreme în contextul schimbărilor climatice. Printre contribuțiile sale se numără dezvoltarea primei climatologii a tornadelor din România și a unei climatologii detaliate a tornadelor din Europa. Bogdan este implicat în proiecte de cercetare și colaborează cu instituții academice și de cercetare pentru a studia impactul schimbărilor climatice asupra fenomenelor meteorologice extreme. Bogdan este, de asemenea, implicat activ în comunicarea științei, promovând înțelegerea publică a schimbărilor climatice și a impactului acestora asupra fenomenelor extreme.
Raport OMM 2025-2029 - Noi recorduri globale de temperaturi iminente până la finalul deceniului
Acest raport este emis anual de către Organizația Meteorologică Mondială (OMM) și oferă o sinteză a predicțiilor climatice globale anuale și decenale, iar cele mai recente date arată o prognoză îngrijoratoare în ceea ce privește creșterea temperaturileor medii globale.
Acest raport este emis anual de către Organizația Meteorologică Mondială (OMM) și oferă o sinteză a predicțiilor climatice globale anuale și decenale, iar cele mai recente date arată o prognoză îngrijoratoare în ceea ce privește creșterea temperaturileor medii globale.
Punctele cheie:
Căldura extremă devine normalul. În fiecare an din 2025-2029, temperatura medie globală este prognozată cu 1,2 – 1,9 °C peste nivelul pre-industrial (1850-1900).
Relevanță: Aceste proiecții climatice arată că limitele istorice ale climei (Figura 1) sunt depășite în mod constant, ceea ce confirmă urgența politicilor climatice.
Impactul așteptat: Mai multe valuri de căldură severe, creșterea cererii de energie pentru răcire, risc crescut de mortalitate asociată căldurii și productivitate agricolă afectată în zonele sensibile la stres termic.
Pragul-limită de 1,5 °C va fi depășit temporar. Sunt 86 % șanse ca cel puțin un an din intervalul 2025–2029 să depășească pragul 1,5 °C și 70 % șanse ca media celor cinci ani să depășească acest prag.
Relevanță: 1,5 °C este reperul-cheie al Acordului de la Paris iar o depășire a acestuia reduce sub sentimentul de „siguranță” climatică și socio-economică care există sub acest prag.
Impact așteptat: Creștere frecvenței, intensității și duratei fenomenelor extreme (precum ploile torențiale, secete, incendii), presiunii asupra asiguratorilor și a planurilor de adaptare urbană.
Foarte probabil un nou record absolut. Există 80 % șanse ca unul dintre anii 2025-2029 să fie cel mai cald din istorie (peste recordul din 2024) și chiar 1 % șanse ca un an să atingă +2 °C.
Relevanță: Recordurile de temperatură sunt indicatori clar ai schimbărilor climatice ceea ce pune presiunea pentru acțiune.
Impact așteptat: Topirea accelerată a gheții, afectarea lanțurilor de aprovizionare (agricultură, transport) și costuri economice mai mari asociate fenomenelor extreme.
Tendința pe termen lung rămâne (încă) sub 1,5 °C. Media pe decenii nu a depășit pentru moment limita Acordului de la Paris.
Relevanță: Acest lucru arată clar că reducerea emisiilor poate încă stabiliza climatul pe termen lung dacă ritmul de reducere se intensifică rapid.
Impact așteptat: Menține oportunitățile pentru investiții către o „tranziție justă” și pentru planuri de adaptare calibrate la un scenariu < 1,5 °C pe termen lung.
El Niño/La Niña neutru în ansamblu. Modelele indică condiții amestecate sau neutre în Pacific, fără un singur tip ENSO dominant.
Relevanță: ENSO influențează are o influneță globală, iar neutralitatea complică prognozele sezoniere, necesitând planuri mai flexibile.
Impact așteptat: “Volatilitate climatică” în care unele regiuni pot alterna rapid între secetă și precipitații excesive, afectând agricultura și gestionarea resurselor de apă.
Arctica se încălzește de ~3,5 ori mai repede.
Iernile arctice 2025-2029 vor fi, în medie, cu 2,4 °C mai calde decât perioada 1991-2020.
Relevanță: Acest fenomenul este un semnal de alarmă pentru stabilitatea circulațiilor atmosferice globale.
Impact așteptat: Topirea permafrostului emite suplimentar metan (un gaz cu efect de seră), creșterea nivelul mărilor sau o posibilă modificare a traiectoriile curenților-jet, (ceea ce poate aduce episoade extreme de frig sau căldură la latitudinile medii).
Gheața arctică continuă să scadă. Se prevăd pierderi suplimentare în martie în mările Barents, Bering și Okhotsk.
Relevanță: Gheața marină are un impact asupra energiei solare absorbite de Oceanul Arctic, iar dispariția ei accelerează încălzirea regională.
Impact așteptat: Deschidere mai lungă a rutelor de transport polar, impact asupra habitatelor pentru fauna arctică și feedback climatic pozitiv prin scăderea albedoului.
Schimbări în distribuția precipitațiilor: Mai umed decât normal în Sahel, nordul Europei, Alaska și Siberia; mai uscat decât normal în Amazon;
Relevanță: Distribuția precipitațiilor determină securitatea alimentară și disponibilitatea apei.
Impact așteptat: Pentru Sahel și Nordul Europa – potențial agricol mai bun, dar cu risc de inundații. Pentru Amazon stres hidric sporit care înseamnă un risc crescut de incendii forestiere și pierdere de biodiversitate.
Graficul ilustrează evoluția temperaturii medii globale și a populației de-a lungul ultimilor 500.000 de ani, evidențiind în același timp cât de stabilă a fost clima în perioada care a permis dezvoltarea civilizației noastre.
Istoricul climatic al acestui deceniu - Un semnal de alarmă
Anul 2024 a fost cel mai cald an din istoria observațiilor meteorologice. Conform setului de date ERA5 furnizate de Copernicus Climate Change Service, în 2024 temperatura medie la nivel global a fost de 15,1°C, ceea ce înseamnă o diferență 1,6°C față de perioada de referință 1850–1900. Astfel, 2024 este primul an din istoria observațiilor meteorologice când temperatura medie globală depășește pragul de 1.5°C stabilit prin Acordul de la Paris din 2015. Comparativ cu recordul anterior stabilit în 2023, anul 2024 a fost cu 0,12°C mai cald. Începând cu luna iunie, fiecare lună a anului 2023 a fost mai caldă decât luna corespunzătoare din orice an anterior (1940–2022), iulie și augustul fiind cele mai calde înregistrate vreodată.
Raportul OMM reconfirmă faptul că 2024 acest fapt, setul de date indicând către o temperatură medie globală aproape de suprafață estimată la 1,55 °C ± 0,13 °C peste nivelul de referință din perioada 1850–1900. Temperaturile aproape de suprafață în 2024 au fost mai ridicate decât media pe termen lung aproape peste tot pe uscat, cu anomalii termice deosebit de mari în regiunile tropicale, America de Nord, Africa de Nord, Europa și părți din Asia.
În perioada 2020–2024, anomaliile pozitive au fost răspândite pe scară largă, cu excepția Pacificului tropical estic și a unor părți din America de Sud, Australia și India. Aceste anomalii au fost cele mai pronunțate la latitudinile înalte din emisfera nordică, în special în Arctica, și au fost în general mai mari pe uscat decât pe ocean, cu excepția Pacificului de Nord. Această perioadă a fost marcată de condiții La Niña timp de trei ani consecutivi.
De asemenea, recenta iarnă se înscrie în tendința îngrijorătoare de încălzire globală deoarece temperatura medie în Europa pentru sezonul de iarnă 2024–2025 a fost cu 1,46°C mai ridicată decât cea a perioadei de referință. Acest indicator plasează iarna recent încheiată pe poziția a doua în clasamentul celor mai calde ierni înregistrate vreodată în Europa, la egalitate cu iarna 2015–2016 (cu o diferență foarte mică de 0,01°C). În același timp această valoare este doar cu puțin mai mare decât anomalia temperaturii pentru iarna 2022–2023 și 2023–2024 (locul 1,44°C) și cu 1,38°C mai scăzută decât valoare recordul înregistrat în iarna 2019-2020, când temperatura medie a fost cu 2,84°C peste temperatura medie a perioadei de referință. Cert este faptul că aceste anomalii termice se înscriu într-un context global alarmant.
Recordurile de temperatură vor continua să fie doborâte, iar efectele (ploi intense, secete, valuri de căldură, topirea gheții) vor fi tot mai vizibile. Reducerea rapidă a emisiilor și adaptarea infrastructurii rămân cele mai sigure căi de limitare a impactului.
Dr. Bogdan Antonescu
este cercetător în domeniul meteorologiei și climatologiei, lector la Facultatea de Fizică a Universității din București și cercetător la Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Fizica Pământului, cu expertiză în studiul furtunilor severe și al fenomenelor meteorologice extreme în contextul schimbărilor climatice. Printre contribuțiile sale se numără dezvoltarea primei climatologii a tornadelor din România și a unei climatologii detaliate a tornadelor din Europa. Bogdan este implicat în proiecte de cercetare și colaborează cu instituții academice și de cercetare pentru a studia impactul schimbărilor climatice asupra fenomenelor meteorologice extreme. Bogdan este, de asemenea, implicat activ în comunicarea științei, promovând înțelegerea publică a schimbărilor climatice și a impactului acestora asupra fenomenelor extreme.
De ce schimbările climatice provoacă o încălzire mai mare pe uscat comparativ cu mările și oceanele?
În perioada 1970–2024, analiza arată că temperatura a crescut cu 1,23°C deasupra mării, cu 1,85°C deasupra uscatului și cu 1,44°C în total. Creșterea temperaturii este, așadar, cu 50% mai mare pe uscat decât pe mare — o diferență care se preconizează că va persista și în viitor. De ce se întâmplă acest lucru?
Creșterea concentrației gazelor cu efect de seră în atmosfera Pământului intensifică fenomenul de seră și conduce la încălzirea suprafeței Terrei. Harta de mai jos evidențiază creșterea temperaturii la 2 metri deasupra solului din anul 1970 până în 2024, conform datelor ERA5 ale serviciului Copernicus al Uniunii Europene. Este evident că amploarea încălzirii nu este aceeași în toate latitudinile și longitudinile geografice ale Pământului, ci pare să urmeze două tipare de bază. Mai precis, creșterea temperaturii este mai mare deasupra uscatului în comparație cu marea și în Cercul Arctic comparativ cu latitudinile geografice mai sudice. Astfel, în perioada 1970–2024, analiza arată că temperatura a crescut cu 1,23°C deasupra mării, cu 1,85°C deasupra uscatului și cu 1,44°C în total. Creșterea temperaturii este, așadar, cu 50% mai mare pe uscat decât pe mare — o diferență care se preconizează că va persista și în viitor. De ce se întâmplă acest lucru?
Figura 1: Modificarea temperaturii la 2 metri deasupra suprafeței în perioada 1970-2024, conform datelor ERA5 din serviciul Copernicus al Uniunii Europene. Schimbarea totală este calculată ca o acumulare a tendinței anuale medii pe parcursul acestor 55 de ani. Sursa foto: Copernicus via Climatebook
În primul rând, apa are o capacitate termică specifică mai mare decât toate corpurile solide din natură, inclusiv solul Pământului. Asta înseamnă că este necesară mai multă căldură pentru a crește temperatura apei, deoarece o parte din această căldură este absorbită de legăturile de hidrogen puternice care țin moleculele împreună și, prin urmare, nu crește energia lor cinetică (adică temperatura). Această caracteristică, combinată cu amestecul continuu dintre straturile de suprafață și cele inferioare ale mării, are ca rezultat rezistența oceanelor la schimbările de temperatură (inerție termică). Este motivul pentru care temperatura mării are o variație sezonieră mai mică decât cea a uscatului și o diferență de fază față de aceasta (de exemplu, temperatura maximă de la suprafață în Marea Ionică are loc, în medie, la mijlocul lunii august, cu aproximativ 10 zile după maximul de temperatură al uscatului învecinat).
Prin raționamentul de mai sus, se încearcă uneori în mod firesc să se explice și faptul că schimbarea climatică provoacă o încălzire mai intensă pe uscat decât pe mare. Dar ce s-ar întâmpla dacă inerția termică a oceanelor ar fi cauza principală a acestui contrast? Să presupunem că, la un moment dat în viitor, concentrațiile gazelor cu efect de seră încetează să crească și lăsăm planeta să ajungă la un echilibru climatic fără alte intervenții, adică temperatura să se stabilizeze. În absența altor procese, pentru ca suprafața planetei să ajungă la un echilibru climatic în fața concentrațiilor crescute de gaze cu efect de seră, temperatura sa ar trebui să crească atât cât este necesar pentru ca radiația emisă de aceasta să fie egală cu radiația incidentă pe care o absoarbe (care crește pe măsură ce fenomenul se intensifică). Magnitudinea acestei creșteri este determinată de legea Stefan-Boltzmann și ar trebui să fie aceeași atât pe uscat, cât și pe mare, deoarece ambele suprafețe sunt supuse aceleiași influențe radiaționale (în engleză: radiative forcing) din cauza distribuției omogene a gazelor cu efect de seră. Din cauza diferenței în capacitatea termică, suprafața uscatului va atinge această creștere relativ repede, în timp ce suprafața oceanului va avea nevoie de câteva secole pentru a se încălzi în aceeași măsură.
Laureatul Premiului Nobel pentru Fizică, Syukuro Manabe, împreună cu colegii săi, au realizat experimentul de mai sus în anul 1991 folosind un model climatic destul de avansat pentru acea perioadă. Au constatat că, atunci când clima a ajuns la un echilibru, creșterea temperaturii mării nu a atins nivelul celei de pe uscat, ci a rămas vizibil mai scăzută. Acesta a fost un prim indiciu că inerția termică a oceanelor nu este motivul principal al încălzirii mai blânde a acestora comparativ cu uscatul.
Mecanismul care a fost favorizat în studiul respectiv, precum și în altele ulterioare, avea legătură cu bilanțul energetic la suprafața planetei. Evaporarea apei este un proces care extrage energie din mediu pentru a rupe legăturile de hidrogen (și deci pentru a transforma apa lichidă în vapori), răcind astfel suprafața. Odată cu încălzirea planetei, energia cinetică a moleculelor de apă crește, ceea ce face evaporarea mai ușoară. Însă, deoarece pe uscat apa este limitată (în special în perioadele și regiunile aride), iar în mare se găsește din abundență, creșterea evaporării — și deci răcirea cauzată de aceasta — este mai pronunțată în mare. Pe uscat, dimpotrivă, energia suplimentară (din cauza intensificării efectului de seră), care nu este consumată în evaporarea apei, duce la creșterea temperaturii prin fluxuri de căldură sensibilă în loc de căldură latentă.
În 2008, o echipă de cercetători de la Universitatea Reading și de la Met Office Hadley Centre din Anglia a propus un alt mecanism important în spatele diferenței dintre încălzirea uscatului și cea a mării. Acesta implică procese din atmosferă și se bazează pe ipoteza realistă că, la o anumită altitudine în troposfera inferioară, nu există nicio neomogenitate în încălzire. Deoarece atmosfera de deasupra oceanelor este mai bogată în vapori de apă, temperatura scade cu înălțimea într-un ritm mai lent decât în aerul uscat de pe uscat. Acest lucru se datorează eliberării căldurii latente de condensare pe măsură ce aerul umed se ridică și se răcește până când atinge punctul de rouă. În condițiile încălzirii globale, aerul poate reține mai mulți vapori de apă (legea Clausius-Clapeyron) și, după cum s-a menționat mai sus, evaporarea crește într-o mai mare măsură pe mare decât pe uscat. Aceste condiții fac ca temperatura aerului mai cald și cu umiditate semnificativ crescută de deasupra mării să scadă cu o viteză și mai mică în funcție de înălțime, în timp ce viteza în profilul corespunzător de pe uscat nu scade în aceeași măsură. Prin urmare, deoarece temperatura la o anumită înălțime a troposferei este aceeași pe ambele suprafețe, iar rata de scădere a temperaturii cu înălțimea scade mai mult pe mare, rezultă că încălzirea pe suprafața terestră va fi mai pronunțată.
Cercetările ulterioare au concluzionat că aceste două mecanisme acționează în paralel și sunt factori mai importanți decât inerția termică a oceanelor. Mecanismele secundare care au fost propuse și care afectează în mod disproporționat încălzirea uscatului și a mării sunt:
Reducerea numărului de nori joși de pe uscat (care încălzesc suprafața);
Reducerea suprafeței de teren acoperită cu gheață sau zăpadă (astfel încât radiația solară reflectată este redusă și terenul este încălzit);
Închiderea porilor frunzelor (stomatelor) în condiții de creștere a concentrației de dioxid de carbon pentru a reține apa (astfel încât transpirația plantelor, un proces care determină răcirea mediului, precum evaporarea, este redusă).
Trebuie subliniat faptul că contribuția fiecărui mecanism și gradul lor de interacțiune în fiecare anotimp al anului și în fiecare regiune a globului sunt dificil de cuantificat cu precizie și fac obiectul cercetărilor de până acum.
Valurile de caldură marine - an factor adițional și un semnal de alarmă
Conform ultimului raport IPCC, la nivel global frecvența de apariție, durata și intensitatea valurilor de căldură a crescut comparativ cu perioada preindustrială. Proiecțiile climatice arată că această modificare a caracteristicilor valurilor de căldură va continua odată cu creșterea temperaturii medii globale.
Există însă și valurile de căldură care se produc în mări sau oceane, numite valuri de căldură marine. În cazul unui val de căldură marin temperatura la suprafața oceanului sau a mării este mare — comparativ cu climatologia pentru o anumită regiune și pentru o anumită perioadă din timpul anului —pentru o perioadă lungă de timp (cel puțin 5 zile consecutive).
Un factor notabil legat de temperaturile mărilor și oceanelor este este cel al valurilor de caldură marine. În Marea Neagră durata medie a valurilor de căldură marine a fost între 13 și 19 zile. Pentru intervalul de timp analizat (1895-2022) a fost observată o creștere a frecvenței de apariție a valurilor de căldură marine între 0.75 și 2.25 cazuri pe 10 ani în special în regiunea de est a Mării Negre. Așadar nu numai că aceste valuri de căldură există și în Marea Neagră dar a crescut atât numărul cât și durata lor începând cu 1985.
Dr. Bogdan Antonescu
este cercetător în domeniul meteorologiei și climatologiei, lector la Facultatea de Fizică a Universității din București și cercetător la Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Fizica Pământului, cu expertiză în studiul furtunilor severe și al fenomenelor meteorologice extreme în contextul schimbărilor climatice. Printre contribuțiile sale se numără dezvoltarea primei climatologii a tornadelor din România și a unei climatologii detaliate a tornadelor din Europa. Bogdan este implicat în proiecte de cercetare și colaborează cu instituții academice și de cercetare pentru a studia impactul schimbărilor climatice asupra fenomenelor meteorologice extreme. Bogdan este, de asemenea, implicat activ în comunicarea științei, promovând înțelegerea publică a schimbărilor climatice și a impactului acestora asupra fenomenelor extreme.
Notă: Acest material a fost preluat de pe platforma Climatebook. Linkul către materialul original este disponibil aici.
Președinția României – un actor cheie în definirea direcției climatice pentru viitor
Președinția României reprezinta o pârghie strategică pentru accelerarea politicilor climatice. Aceasta poate să impulsioneze angajamentele climatice, să reprezinte o punte între societatea civilă și clasa politică iar președintele României poate fi una din cele mai puternice voci ce poate da o direcție in materie de educație, securitate națională si discurs public cu privire la impactul schimbarilor climatice si ce poate fi făcut pentru a combate efectele acestora.
Președinția României reprezintă o pârghie strategică pentru accelerarea politicilor climatice. Aceasta poate să impulsioneze angajamentele climatice, să reprezinte o punte între societatea civilă și clasa politică iar președintele României poate fi una din cele mai puternice voci ce poate da o direcție în materie de educație, securitate națională și discurs public cu privire la impactul schimbărilor climatice și ce poate fi făcut pentru a combate efectele acestora.
De ce este importantă Președinția României pentru politicile climatice?
În arhitectura instituțională a României, Președinția are un rol esențial în stabilirea direcțiilor strategice, inclusiv în domeniul politicilor climatice. Chiar dacă deciziile administrative și legislative privind clima sunt gestionate preponderent de guvern și parlament, Președinția exercită o influență majoră prin mai multe canale:
Definirea priorităților naționale și europene
Președintele poate plasa schimbările climatice în centrul agendei naționale, asumând leadership-ul în acest domeniu și folosindu-și poziția pentru a promova integrarea priorităților climatice în toate politicile sectoriale.Reprezentare internațională
Președintele României participă la reuniuni internaționale de rang înalt, precum Consiliul European, ONU sau COP. Prin vocea sa, România poate susține obiective climatice ambițioase, influențând negocierile globale și pozițiile europene.Mediere și consens politic intern
Într-un peisaj politic fragmentat, Președintele poate juca un rol de mediator și facilitator al consensului între forțele politice, societate civilă și mediul de afaceri, pentru a asigura stabilitatea și coerența pe termen lung a politicilor climatice.Promovarea și susținerea inițiativelor strategice
Președinția poate iniția și susține platforme de dialog, strategii naționale sau parteneriate public-private în domeniul tranziției verzi, creând impulsul politic necesar accelerării măsurilor climatice.Exemplu de leadership public
Prin luări de poziție, discursuri și inițiative simbolice, Președintele poate modela percepțiile publice, educa opinia publică și încuraja schimbările comportamentale necesare pentru atingerea țintelor climatice.
Ce ne spune istoria recentelor președinții despre politicile climatice și rolul președintelui?
Din 2004 în istoria recentă a României am putut observa două tipuri de abordări prezidențiale. Una așa-zisă de “Președinte- jucător”, implicat cu electoratul și societatea civilă iar cealaltă mai prudentă. Ce este de remarcat însă că ultimii 2 președinți au avut o agendă de politici prioritizand educația și cu rezultate, unde zona consultare publică a mers bine în termen de actori politici însă au existat frustrări din partea experților și societății civile care ar fi vrut schimbări mai concrete și notabile.
Președinția ca instituție a avut de suferit în urma lipsei de staff și expertiză adecvată, istoric a pierdut constant din buget și se confruntă cu deficiențe pe partea de resurse umane, ceea ce o obligă sa fie deschisă la societate civilă cu experți.
Președintele poate pune subiecte pe agenda publică, inclusiv subiecte legate de urgența climatică pe care o traversăm. Președintele anterior a adus subiectul schimbărilor climatice pe un loc destul de înalt în prioritățile politice ale mandatului său, organizând grupuri de lucruri de experți din cadrul guvernului și din afara sa pentru a analiza situația educației pentru climă, dar și necesitatea unei abordări holistice a schimbărilor climatice. Faptul că avem acum un comitet interministerial, la centrul Guvernului, care se ocupă de subiecte transversale cu impact asupra mediului și climei (CISC) se datorează prioritizării politice pe care a făcut-o acesta. La fel și faptul că avem acum o Săptămână Verde în toate școlile din României.
Deci Președintele poate aduce subiectul în atenția politică internă și, în plus, Președintele României în particular conduce delegația țării la Consiliul European, unde se discută periodic prioritățile politice mari ale Uniunii Europene. Va fi important în ce fel șeful delegației unei țări estice mari, cum e Românie, vede viitorul decarbonizării și al Pactului Verde European, cu ce țări se aliază pe subiecte sensibile și divizive, cum ar fi Directiva privind Taxarea Energiei, blocată de ani buni de zile la nivelul consiliului.
Un viitor dificil te anticipat - Cât de conectat va fi viitorul președinte cu guvernul?
Aceste alegeri ne pun într-o postura unică, unde după primul tur electoratul român a decis o alegere dintre 2 candidați din afara establishmentului politic românesc al ultimilor 35 de ani.
Dat fiind contextul politic actual unde ne aflăm într-o situație cu un guvern interimar până la alegerea unui nou președinte, acesta va trebui să poată construi un guvern cu care poate coopera. Acesta va fi un element esențial în trasarea direcției pe care România o va adopta in ceea ce privește politicile climatice, de mediu, tranzitia energetica ș.a.m.d.
Un exemplu relevant este situația din Polonia, devenită în actualul context geopolitic European un lider regional. Revenind la contextul din România, aici putem observa că parte a nemulțumirii unei bune parte a electoratului din România este faptul că la nivel European vocea noastră, prin intermediul Președintiei, este percepută ca fiind una pasivă si articulată necorespunzător. România are un potențial energetic regional semnificativ, poate juca un rol determinant în zona Europei de Sud Est iar aici Președintele poate juca un rol cheie. De notat este faptul că Președintele României spre deosebire de miniștri are avantajul timpului, unde vreme de 5 ani poate croi un traseu pe termen mediu-lung.
Aceste alegeri pot fi fundamentale pentru politicile climatice ale României
Deși temele de mediu au avut o vizibilitate redusă în campania electorală, rezultatul alegerilor prezidențiale are un potențial impact major asupra direcției pe care România o va urma în următorii cinci ani în domeniul politicilor climatice. Diferențele dintre candidați în ceea ce privește raportarea la politicile europene de mediu, împreună cu atribuțiile constituționale ale Președinției, susțin importanța acestui moment electoral. Experiența anterioară a candidaților, capacitatea de colaborare cu viitorul guvern și deschiderea față de societatea civilă vor influența decisiv modul în care România va răspunde provocărilor legate de tranziția verde și de adaptarea la schimbările climatice.
Prof. Dr. Gabriel Bădescu
Este directorul Centrului pentru Studiu Democrației și Profesor Universitar în cadrul Facultății de Științe Politice a Universității Babes-Bolyai. Principalele domenii de studiu: politică comparată, societatea civilă, capital social, politici educaționale, politici climatice, inegalități sociale.
Apa din turbării, un barometru al sănătății naturii. Cum ne afectează starea acestor ecosisteme din România?
Turbăriile joacă un rol esențial în menținerea biodiversității și reglarea climei (fiind rezervoare de carbon). Totuși, aceste ecosisteme fragile sunt vulnerabile la drenajul antropic și natural al apei, precum și la schimbările climatice, elemente care duc la pierderea unor specii unice. Proiectele de restaurare, precum cele din cadrul programului „Mediu, Adaptare la Schimbările Climatice şi Ecosisteme”, au demonstrat că soluții precum barajele ecologice pot revitaliza aceste zone prin asigurarea unui stoc minimal de apă, necesar funcționării ecosistemului.
Turbăriile joacă un rol esențial în menținerea biodiversității și reglarea climei (fiind rezervoare de carbon). Totuși, aceste ecosisteme fragile sunt vulnerabile la drenajul antropic și natural al apei, precum și la schimbările climatice, elemente care duc la pierderea unor specii unice. Proiectele de restaurare, precum cele din cadrul programului „Mediu, Adaptare la Schimbările Climatice şi Ecosisteme”, au demonstrat că soluții precum barajele ecologice pot revitaliza aceste zone prin asigurarea unui stoc minimal de apă, necesar funcționării ecosistemului. Cercetările recente arată că volumele de apă din turbării variază semnificativ, existând, totuși, nivele diferite de vulnerabilitate, în funcție de localizarea lor. Deși intervențiile ecologice de restaurare reduc riscul secării și al scurgerilor rapide, eficiența lor depinde de specificul fiecărui sit. Protejarea acestor ecosisteme este esențială pentru sănătatea naturii și a noastră.
Importanța apei în turbării
În turbării, apa nu este doar un element, ci însăși viața ecosistemului, având în vedere, însăși, catalogarea lor ca zone umede. Turbăriile, ecosisteme esențiale pentru biodiversitate și reglarea climei prin fixarea intensivă a carbonului, sunt puternic afectate de cantitatea de apă stocată. Fără apă, comunitățile unice de plante și animale dispar, iar rolul acestor zone umede în reducerea torențialității și asigurarea permanenței multor cursuri de apă este compromis.
Drenarea turbăriilor, urmată de eliberarea de dioxid de carbon și gaz metan, poate contribui la intensificarea efectului de seră al atmosferei și, prin aceasta, la creșterea temperaturii globale.
Din păcate, la ora actuală, multe dintre turbăriile din țară se confruntă cu drenajul apei, o activitate antropică intensificată în perioada socialistă și perpetuată până în prezent. Drenarea acestor zone umede pentru a face loc utilizărilor forestiere sau agricole diverse a dus la eliberarea unor cantități însemnate de dioxid de carbon și metan în atmosferă, intensificând astfel schimbările climatice. Mai mult, din cauza concentrării precipitațiilor în anumite luni ale anului, cu apariția unor intervale mai lungi fără precipitații, turbăriile au început să fie afectate chiar de secetă. De altfel, această redistribuire ar putea constitui pentru următorii ani cea mai relevantă cauză a pierderilor de biodiversitate de la nivelul turbăriilor.
Prin programul „Mediu, Adaptare la Schimbările Climatice şi Ecosisteme” (RO-Mediu), au fost propuse și implementate lucrări de restaurare în 45 turbării degradate din țară. Scopul a fost acela de a reface echilibrul hidric al acestor ecosisteme prin construcția de baraje ecologice și alte măsuri menite să rețină apa și să revitalizeze vegetația specifică.
Monitorizarea,mitigarea și adaptarea, elemente cheie:
Evaluarea densității rețelei de drenaj și a calității apei în turbării
Evaluarea resurselor de apă de suprafață aferente turbăriilor din perspectiva organizării rețelei de drenaj și a calității apei se constituie în etape esențiale de analiză pentru a înțelege cum le putem proteja de efectele activităților umane și chiar de a efecteleor schimbărilor climatice. Delimitarea cursurilor de apă dintr-o turbărie, prin parcurgerea fiecărui unități de drenaj, poate conduce la evidențierea zonelor bine hidratate, dar și a celor care au deficit de apă. Preluarea traseelor cu ajutorul dispozitivelor de tip Handheld GPS și ulterior transpunerea lor într-un material cartografic vor ajuta la identificarea zonelor din România care necesită intervenții de corecție a bugetului hidric, prin măsuri bazate pe materiale naturale, locale, minim invazive.
O măsură suplimentară o constituie și monitorizarea cantităților de apă drenate, pentru analiza bugetului hidric preliminar, neinfluențat. În acest sens, două turbării NWPEAT au fost considerate reprezentative ca studii de caz, făcând obiectul unui studiu științific. Cele două turbării sunt Mlaștina de la Iaz (Județul Sălaj), o zonă umedă cu ape ușor acide, și Tinovul La Poduri (Județul Cluj), un ecosistem de turbărie, situat în zonă montană, cu un pH neutru. Evaluările realizate asupra dezvoltării rețelei de drenaj și a debitelor de apă scurse au constituit obiectul analizei hidrologice a tinovului La Poduri, evaluări care au confirmat ulterior existența unui areal aflat sub stres hidric. Pentru a corecta acest neajuns, s-a decis devierea artificială a unui curs de apă printr-o subtraversare tubată a drumului existent, către zona compromisă. Pierderea apei, cauzată de secetă și de activitățile umane, poate duce la dispariția speciilor de plante și animale care depind de aceste ecosisteme unice.
Analiza calitativă a apei s-a realizat pentru ambele locații cu ajutorul unor instrumente portabile, cercetătorii urmărind temperatura, pH-ul, turbiditatea și nivelul de oxigen dizolvat, indicatori-cheie ai sănătății acestor ecosisteme. Analizele au scos la iveală diferențe semnificative între cele două turbării. În Mlaștina de la Iaz, nivelul scăzut de oxigen dizolvat ridică semne de întrebare cu privire la capacitatea acestei zone umede de a susține viața acvatică. În Tinovul La Poduri, calitatea apei indică o stare de sănătate mai bună, dar ecosistemul rămâne vulnerabil la efectele schimbărilor climatice datorită schimbării regimului precipitațiilor. Concluzia principală a studiului este că monitorizarea și analiza calității apei sunt esențiale pentru a înțelege evoluția biodiversității turbăriilor.
La ce ajută construcția unor baraje ecologice?
Pentru a salva turbăriile amenințate de secare, una dintre cele mai eficiente soluții este restabilirea nivelului optim al apei, care să facă posibilă funcționarea la parametri normali a ecosistemului. Proiectul „Restaurarea zonelor umede și a turbăriilor din Regiunea de Nord- Vest”, proiect finanțat prin același program de restaurare menționat anterior, a implementat aceste măsuri, respectiv blocarea canalului principal și a celor secundare existente pe teritoriul turbăriilor sau la limita acestora, pentru a împiedica scăderea nivelului apei. Această intervenție s-a realizat prin crearea unor baraje/stăvilare ecologice, din materiale locale, sustenabile.
Barajele ecologice previn drenajul excedentar al apei și ajută la refacerea echilibrului hidric. Acesteanu sunt perfect impermeabile, ele având mai degrabă rolul de a întârzia drenajul natural rapid și menținerea unui volum de apă suficient în turbării.
Suplimentar, cercetătorii aceluiași colectiv al proiectului NWPEAT au modelat impactul barajelor ecologice asupra scurgerii maxime rapide din turbării, în urma unei ploi de calcul cu o probabilitate de apariție de 1%, în Regiunea de Nord-Vest a României. Pentru a realiza acest lucru, a fost folosit software-ul open-source HEC-HMS pentru a simula procesul ploaie-scurgere în două scenarii, respectiv cu și fără baraje ecologice. Au fost luate în considerare variabilele climatice, morfologice, pedologice, de acoperire a terenului și hidrologice ale zonei. Indicele de ariditate (Ka) a fost utilizat pentru a selecta mlaștinile studii de caz și pentru a evalua umiditatea fiecărei zone studiate, clasificându-le ca având exces, variabilitate sau deficit de umiditate. Rezultatele au arătat o reducere semnificativă a scurgerii maxime: 70% la Mlaștina de la Iaz, 40% la Lacul Manta și doar 8% la Ic Ponor. Aceste variații se datorează caracteristicilor naturale specifice fiecărui sit, inclusiv suprafața turbăriei, forma bazinului și acoperirea cu vegetație. Concluzia studiului de modelare sugerează că barajele ecologice pot fi eficiente în reducerea scurgerii maxime din turbării, dar eficacitatea lor depinde de condițiile specifice ale fiecărui sit.
Tip de baraj 1, construit și amplasat în Tinovul Ic Ponor (Bihor)
Tip de baraj 3, construit și amplasat în Tinovul Câmpeilor (Bistrița-Năsăud)
Tip de baraj 2, construit și amplasat în Tinovul Ic Ponor (Bihor)
Tip de baraj 4, construit și amplasat în Tinovul Bălileasa (Bihor), încorporat în structura împrejmuirii.
Gheorghe ŞERBAN
Este conferenţiar și director al Departamentului de Geografie fizică şi tehnică, din cadrul Facultăţii de Geografie, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, cu o complexă experienţă profesională: 4 ani ca hidrolog la Administraţia Bazinală de Apă „Someş-Tisa”, Cluj-Napoca şi 25 ani ca şi cadru didactic universitar și cercetător la Facultatea de Geografie a UBB. Printre contribuțiile științifice, menționăm publicarea a peste 100 studii și articole și participarea în 29 proiecte de tip grant şi contracte de cercetare ştiinţifică. Are ca domenii de interes științific limnologia bazinelor de acumulare, hazarde și riscuri hidrice, G.I.S. & hidroinformatică, alimentări cu apă, hidrogeologie.
Răzvan-Horațiu BĂTINAȘ
Este lector în cadrul Departamentului de Geografie Fizică şi Tehnică din cadrul Facultaţii de Geografie a Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca. Principalele preocupări de cercetare sunt legate de domeniul hidrologiei, turismului şi calităţii mediului. A activat în diverse proiecte şi contracte de cercetare cu tematică pe domeniul conservării naturii, calității apei, amenajării teritoriale și urbane. Este o persoană sociabilă, cu afinităţi pentru natură, fotografie, sport şi activităţi în aer liber. Director de proiect al proiectului Restaurarea zonelor umede și a turbăriilor din Regiunea de Nord-Vest (NWPEAT)
Ana-Maria POP
activează ca cercetător științific în cadrul Centrului de Geografie Regională, Facultatea de Geografie, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj- Napoca. Este pasionată de explorarea relației dintre oameni, comunitățile locale și mediul lor de viață, fie el natural sau construit, și se regăsește într-o căutare permanentă de noi instrumente, tehnici și metode pentru a surprinde cât mai bine percepțiile, atitudinile și comportamentele comunităților locale.
Circulația meridianală din Atlantic – o componentă critică a schimbărilor climatice ce ar putea afecta și România
În următorii ani slăbirea circulației oceanice meridianale din Atlantic (Atlantic Meridional Overturning Circulation - AMOC) va conduce, în România, la ierni și veri mai calde. Cantitățile de precipitații vor scădea semnificativ vara și vor prezenta o creștere modestă pe termen mai lung, de câteva decenii, simulările realizate cu modele de circulație generală a atmosferei și a oceanului indică faptul că o slăbire pronunțată a AMOC conduce la o răcire extinsă la scara întregii emisfere nordice și la o încălzire restrânsă în Atlanticul de Sud.
În următorii ani slăbirea circulației oceanice meridianale din Atlantic (Atlantic Meridional Overturning Circulation - AMOC) va conduce, în România, la ierni și veri mai calde. Cantitățile de precipitații vor scădea semnificativ vara și vor prezenta o creștere modestă pe termen mai lung, de câteva decenii, simulările realizate cu modele de circulație generală a atmosferei și a oceanului indică faptul că o slăbire pronunțată a AMOC conduce la o răcire extinsă la scara întregii emisfere nordice și la o încălzire restrânsă în Atlanticul de Sud.
Este schimbarea climatică reversibilă?
Prin activitatea umana, în ultimul secol și jumătate au fost emise în atmosferă cantități mari de gaze cu efect de seră precum Dioxidul de Carbon (CO2). Astfel, concentrația acestora în atmosferă a atins în ultimii ani niveluri semnificativ mai mari decât oricând în ultimii 800.000 ani.
Figura 1 Evoluția concentrației de CO2 (în părți per million - ppm) din atmosferă în ultimii 800.000 ani, derivată dintr-un sondaj în calota glaciară din Antarctica. Maximele și minimele marchează ciclurile glaciare, Pe parcursul acestor cicluri concentrația de CO 2 nu a depășit 300 ppm. Creșterea din ultimii 60 ani este de 100 de ori mai mare decât cele precedente, naturale, care nu au fost influențate de activitatea umană. Sursa NOAA
Una dintre consecințele creșterii concentrației gazelor cu efect de seră o reprezintă încălzirea globală manifestată în ultimul secol, aceasta fiind însoțită de multe alte modificări profunde înregistrate în atmosferă, ocean, biosferă, criosferă, cum sunt schimbarea distribuției de precipitații, intensificarea fenomenelor extreme, topirea unor părți din calotele glaciare. Încălzirea globală și manifestările asociate acesteia contribuie la ceea ce numim schimbare climatică, un proces aflat în desfășurare. Amplitudinile tot mai mari ale fluctuațiilor asociate acesteia reprezintă amenințări tot mai mari. În principiu, aceste modificări destabilizatoare pentru societate ar putea fi inversate prin eliminarea unor cantități importante de gaze cu efect de seră din atmosferă. Însă, poate în contradicție cu ce ne-am aștepta, o astfel de reducere nu implică o revenire totală la condițiile climatice care au precedat încălzirea globală. Motivul pentru această ireversibilitate a unor modificări este legată de punctele critice, acestea fiind atribute ale componentelor climatice critice. Una dintre cele mai importante componente critice este AMOC - Circulația meridianală din Atlantic.
Ce sunt punctele critice climatice și de ce trebuie să fim atenți la AMOC?
Fig. 2 Reprezentare conceptuală a unei tranziții critice. Dacă bila albastră din stânga este împinsă spre dreapta cu o forță relativ mică, ea nu va depăși punctul de maxim dintre gropi și va rămâne în apropierea stării de echilibru inițiale. În schimb, dacă aceeași bilă este împinsă suficient de puternic înspre dreapta, atunci ea va depăși punctul de maxim și va trece rapid și ireversibil în gropa din dreapta, unde se va afla într-o nouă stare de echilibru, semnificativ diferită de cea inițială. În mod analog, încălzirea globală poate “împinge” sistemele climatice critice peste punctele lor de prag.
Punctele critice sunt valori de prag asociate unor sisteme, prin a căror depășire se pot declanșa transformări semnificative care se autoperpetuează, cu impact la scară cvasi-globală. Astfel de procese pot fi rapide și ireversibile. Această ultimă proprietate reflectă faptul că transformarea declanșată prin depășirea unui punct critic nu poate fi inversată. Autoperpetuarea poate fi generată de un lanț cauzal închis (feedback pozitiv), prin care este amplificată modificarea inițială, care a condus la depășirea valorii de prag. Depășirile de puncte critice pot avea consecințe severe de natură climatică, ecologică, socială, economică. Părțile din sistemul climatic al Pământului care prezintă astfel de puncte de prag, sunt denumite componente critice. Printre acestea se numără Pădurea Amazoniană, calotele glaciare din Groenlanda și Antarctica și AMOC.
Circulația meridianală din Atlantic - AMOC este o circulație oceanică care, în mod simplificat poate fi descrisă ca având forma unei elipse extinse în plan vertical-meridianal în Atlantic, determinată în primul rând de densitatea apelor de suprafață din nordul acestui bazin (Fig. 4, cadranul din dreapta, celulă colorată în galben și roșu). Densitatea depinde de temperatură și salinitate.
Figura 3 Componente climatice critice
Figura 4 Circulația Meridianala din Atlantic. Vedere simplificată de deasupra oceanului (stânga) și vedere în secțiune verticală-meridianala în oceanul Atlantic (dreapta) derivată dintr-o simulare cu model de la Geophysical Fluid Dynamics Laboratory
Figura 5 - Evenimente climatice Dansgaard-Oeschger reflectate în variații ale temperaturii desupra Groenlandei (linie albastră) și a Antarcticii (linie roșie). Informații obținute din sondaje în aceste calotele glaciare au evidențiat creșteri rapide de temperatură (de până la 10°C în doar un deceniu), marcate cu numere întregi, în ordine crescătoare înspre trecut. Rapiditatea creșterii temperaturii este reflectată și de direcția cvasi-verticală de-a lungul căreia a evoluat temperatura pe parcursul desfășurării evenimentelor Dansgaard-Oeschger.
Partea de suprafață a AMOC, care include și Curentul Golfului, transportă apă caldă și sărată din Atlanticul Tropical spre polul nord (în Fig. 4, cadranul din stânga, bandă roșie). În parcursul spre nord, apa relativ caldă cedează căldură atmosferei de deasupra, care este relativ rece, răcindu-se în mod semnificativ. Astfel, când ajunge la latitudini mari în Atlanticul de nord, apa este relativ rece și sărată. Ambii factori, temperatura și salinitatea, contribuie în mod convergent la creșterea densității apei la suprafața oceanului, aceasta devenind mai mare decât densitatea apelor de adâncime. Această diferență pe verticală de densitate generează mișcarea descendentă a apelor de suprafață spre niveluri de adâncime (~3000 m), de unde se îndreaptă spre sud (Fig. 4, cadranul din stânga, bandă albastră). În emisfera sudică acestea revin la suprafață. Astfel, această circulație în plan vertical, în sensul acelor de ceasornic, formează AMOC (Fig. 4, cadranul din dreapta, celulă roșie). Sub această circulație meridianală se observă o celulă în care apa circulă în sens invers acelor de ceasornic (Fig. 4, cadranul din dreapta, celulă albastră). Circulația în această celulă de adâncime este determinată de apele de densitate mare formate în apropierea Antarcticii, în Marea Weddell.
Fig.6 Reprezentare schematică a celor două stări de echilibru ale AMOC. În cadranul de sus AMOC este activă (linie roșie), iar circulația din celulă de adâncime este restrânsă (linie albastră); în cadranul de jos AMOC este oprită iar celulă de adâncime se extinde spre suprafață (linie albastră).
Importanța deosebită a acestei circulații oceanice, atât din punct de vedere socio-economic, cât și științific, rezultă din cel puțin patru considerente:
AMOC a jucat un rol central în schimbările climatice bruște din trecut. Analize ale datelor care reflectă variații climatice din trecutul apropiat și îndepărtat indică faptul că AMOC a jucat un rol central în schimbările climatice din trecut. Cele mai spectaculoase schimbări climatice bruște din ultimii 120.000 ani, cunoscute ca evenimente Dansgaard-Oeschger, au constat încălziri de până la 10 ℃ manifestate în doar câteva decenii, pe parcursul ultimei perioade glaciare (Fig. 5) Acestea sunt proeminente în reconstrucția temperaturii deasupra Groenlandei (creșterile cvasi-verticale ale curbei albastre din Fig. 5, marcate cu numere întregi). Mai multe studii indică faptul că AMOC a jucat un rol central în manifestarea evenimentelor Dansgaard-Oeschger.
AMOC poate suferi tranziții ireversibile rapide între starea activă și cea oprită. Studii teoretice și simulări realizate cu modele indică faptul că AMOC are două stări stabile (una în care circulația este activă și alta în care este oprită), între care poate suferi tranziții bruște, în mod analog cu comportamentul bilei din Fig. 2. În prezent AMOC este în starea activă, însă dacă densitatea apelor de suprafață din Atlanticul de Nord scade sub o valoare de prag, circulația meridianală din Atlantic va intra într-un proces ireversibil înspre starea în care este oprită (Fig. 6). Astfel de tranziții s-au manifestat în mod recurent în trecut.
Variațiile AMOC au un impact cvasi-global semnificativ. AMOC transportă spre nord o cantitate de căldură de 50 de ori mai mare decât energia folosită de societatea umană, în aceeași unitate de timp. Prin căldura transferată, fluctuațiile intensității AMOC modifică temperatura apei de la suprafața oceanului. Prin intermediul influenței asupra atmosferei, aceste variații de temperatură influențează condițiile climatice la scară globală, în mod eterogen, însă semnificativ. De exemplu, simulările realizate cu modele de circulație generală a atmosferei și a oceanului indică faptul că o slăbire pronunțată a AMOC conduce la o răcire extinsă la scara întregii emisfere nordice și la o încălzire restrânsă în Atlanticul de Sud (Fig. 7, cadranul din dreapta). Impactul aceleiași slăbiri asupra câmpului global de precipitații este proeminent în zona tropicală, incluzând anomalii negative (pozitive) localizate la nord (sud) de ecuator (Fig. 7, cadranul din stânga). Anomalii negative semnificative sunt anticipate în sectorul Atlantico-European.
Fig.7 Impactul slăbirii circulației meridianale din Atlantic. Anomalii ale temperaturii aerului la suprafața Pământului (cadranul din dreapta, ◦C) și de precipitații (cadranul din stânga, mm/zi) rezultate dintr-o simulare a slăbirii circulației meridianale din Atlantic. Anomaliile care nu sunt semnificative statistic sunt marcate cu alb
Conform unor studii recente, pentru teritoriul României slăbirea acestei circulații oceanice va genera în următorii ani încălzire iarna și vara. Cantitățile de precipitații vor scădea semnificativ iarna și vor crește moderat vara.
Temperaturile pe timpul verilor din România sunt pozitiv corelate cu Oscilația Multidecenală din Atlantic (Atlantic Multidecadal Oscillation-AMO), un mod de variabilitate al circulației meridianale din Atlantic. Simulările realizate cu modele climatice indică de asemenea că o slăbirea pronunțată a acestei circulații oceanice conduce la o reducere a Productivității Primare Nete (cantitatea de Dioxid de Carbon transformată de ecosisteme în materie organică prin fotosinteză, excluzând cantitatea din acest gaz eliberată de acestea) pe teritoriul României, în toate anotimpurile. O scădere a productivității primare nete este asociată cu o scădere a biodiversității, a producției agricole și a celei de material lemnos. De asemenea, o astfel de reducere poate afecta negativ industria piscicolă. Astfel, slăbirea circulației meridianale din Atlantic poate afecta securitatea alimentară.
4. AMOC este vulnerabilă în fața încălzirii globale. Încălzirea globală generează topirea parțială a gheții marine din zona Arctică și a calotei glaciare din Groenlanda. Apa proaspătă rezultată ajunge în Atlanticul de Nord unde scade densitatea apelor de suprafață, ceea ce este de așteptat să conducă la slăbirea intensității AMOC. Datele de observație indică faptul că încălzirea globală a contribuit la slăbirea circulație meridianale din Atlantic încă de la sfârșitul secolului 19 . Faptul că încălzirea globală poate slăbi AMOC, lasă deschisă posibilitatea ca scăderea intensității acestei circulații oceanice să devină suficient de pronunțată încât aceasta să depășească un punct critic, peste care AMOC intră într-un proces ireversibil de oprire. Un astfel de colaps al AMOC ar reprezenta o provocare fără precedent pentru societatea umană și ar avea un impact devastator asupra acesteia și asupra multor ecosisteme marine și terestre. O întrebare fundamentală legată de schimbarea climatică, de mare actualitate, este cât de departe este starea actuală a AMOC de punctul critic?
Impactul cvasi-global al AMOC se extinde și asupra altor componente critice, cum sunt pădurea Amazoniană, calota glaciară din Groenlanda și partea de vest a calotei din Antarctica. Astfel, o eventuală depășire a punctului de prag al circulației meridianale din Atlantic poate “împinge” și alte componente critice peste punctele lor de prag, cu impact global catastrofal. O astfel de cascadă de depășiri de puncte critice reprezintă probabil cel mai dezastruos scenariu privind evoluția schimbării climatice.
Dinamica neliniară, impactul cvasi-global al AMOC și influență acesteia asupra altor componente critice fac din circulația meridianală oceanică din Atlantic o componentă centrală a sistemului climatic, de importanță științifică și socio-economică deosebită.
Ce știm despre evoluția recentă și starea actuală a AMOC?
Pentru a estima evoluția intensității AMOC în ultimul secol sunt necesare măsurători sistematice realizate în Atlantic, cu acoperire spațială și temporală relativ mare. Însă, astfel de măsurători directe s-au realizat numai pe parcursul ultimilor două decenii. Extinderea restrânsă în timp a acestora nu permite detectarea fără echivoc a unei eventuale slăbiri persistente a intensității AMOC, sub acțiunea încălzirii globale. Totuși, informații despre circulația meridianală din Atlantic pot fi obținute în mod indirect, analizând date de observație de temperatură a apei oceanice de suprafață, care se extind înapoi în timp până la mijlocul secolului 19. Acestea indică faptul că intensitatea AMOC prezintă o tendință de slăbire care a început să se manifeste la sfârșitul secolului 19. Până în anul 2016 slăbirea AMOC față de perioada preindustrială este de ~22%.
Consistent cu această estimare, o combinație a mai multor reconstrucții ale evoluției AMOC pe parcursul ultimului mileniu indică faptul că intensitatea acesteia este la cel mai scăzut nivel din ultimul mileniu. În linie cu acest nivel scăzut al intensității AMOC, analize distincte ale datelor de temperatură și salinitate indică faptul că AMOC se îndreaptă spre un punct critic peste care oprirea circulației este ireversibilă și că aceasta poate avea loc oricând începând de acum până la sfârșitul acestui secol. Mai mult, un studiu recent indică faptul că punctul critic al AMOC a fost deja depășit.
În contrast cu rezultatele analizelor de date observaționale, simulărilor realizate cu modele de circulație generală indică o modestă scădere a intensității AMOC, cuprinsă în intervalul 17-55%, manifestată până la sfârșitul acestui secol, în scenariul unor creșteri semnificative ale emisiilor de gaze cu efect de seră generate de activitatea umană. În plus, modele sugerează că AMOC este departe de punctul sau critic și că nu va suferi un colaps abrupt înainte de anul 2100. Aceste diferențe legate de AMOC, între rezultatele analizelor de date și simulările realizate cu modele de circulație generală ar putea fi explicate prin faptul că în cadrul acestora din urmă stabilitatea AMOC este supraestimată. Totuși, este crucial să micșorăm aceste incertitudini legate de starea actuală și de evoluția viitoare a circulației meridianale din Atlantic.
Dacă AMOC se oprește, poate fi repornită?
Conform studiilor stiințifice, în situația în care AMOC este “împinsă” de încălzirea globală peste punctul ei critic, circulația oceanică va intra într-un proces ireversibil de slăbire întins pe parcursul a câtorva decenii, încheiat cu un colaps al acesteia. Este important de subliniat încă o dată că pe parcursul unei astfel de tranziții se vor genera modificări climatice profunde, la scară globală.
Având în vedere că starea în care AMOC este oprită este una de echilibru stabil, este de așteptat că această va rămâne în aceea stare pe termen lung. O repornire a circulației nu este exclusă, însă, dacă va avea loc, se va întinde pe decenii sau secole.
Ce este de făcut în legătură cu potențialul colaps al AMOC?
Chiar dacă probabilitatea de a depăși punctul critic ar fi mică, având în vedere că un potențial colaps al AMOC ar reprezenta un dezastru la scară globală, singura opțiune responsabilă a factorilor de decizie ar trebui să fie cea de a proteja populația. Altfel spus, nu este necesar că probabilitatea de manifestare a unui dezastru să fie 100% pentru a se lua măsuri de protecție a societății. Atât timp cât investigațiile științifice au identificat un risc plauzibil pentru populație, factorii de decizie trebuie să ia măsuri adecvate.
În legătură cu AMOC și cu alte componente critice, cea mai eficientă modalitate de a minimiza riscul este de stopa cât mai curând folosirea combustibilului fosil și despăduririle. Trebuie avut în vedere că și dacă astăzi s-ar atinge obiectivul de a opri emisiile de gaze cu efect de seră, încălzirea globală va stagna doar peste câțiva ani, perioadă în care riscul de a fi depășite puncte climatice critice rămâne. În plus, eliminarea emisiilor va conduce la minimizarea impactului creșterii nivelului oceanului planetar și al fenomenelor extreme (precum unde de căldură, inundații, secete, incendii etc.), consecințe distincte de cele generate de depășirea de puncte critice climatice.
Prevenirea colapsului circulației meridianale ar trebui sa fie o prioritate în legatură cu securitatea climatică
6 puncte de reținut despre AMOC și schimbările climatice
Schimbare climatică nu este în totalitate reversibilă. Dacă sub acțiunea factorului antropic (creșterea concentrației gazelor cu efect de seră din atmosferă) sunt depășite puncte critice, se declanșează transformări climatice ireversibile, care pot fi și rapide.
Circulația meridianală din Atlantic este o componentă climatică critică. Sub influența încălzirii globale, aceasta poate depăși punctul său critic, peste care se va slăbi în mod ireversibil, până la oprire.
Studii recente bazate pe date observaționale indică faptul că starea actuală a circulației meridianale din Atlantic nu este departe de punctul critic și că acesta poate fi depășit oricând pe parcursul acestui secol. Mai mult, un studiu sugerează că punctul critic a fost deja depășit. Totuși, există încă incertitudini în legătură cu momentul depășirii punctului critic.
Dacă circulația meridianală din Atlantic se va opri, o eventuală repornire a acesteia se va realiza în decenii sau chiar secole.
Chiar dacă există incertitudini în legătură cu momentul depășirii punctului critic, având în vedere că opririrea circulației meridianale din Atlantic va genera un dezastru la scară planetară, factorii de decizie trebuie să ia măsuri pentru protejarea societății.
Riscul climatic legat de puncte critice lipsește din evaluările referitoare la schimbarea climatică, ceea ce implică faptul că amenințarea legată de aceasta este subestimată și reprezintă un risc major de securitate pentru societatea umană.
Mihai Dima
Profesor la Facultatea de Fizică a Universității din București. Autor a numeroase articole științifice referitoare la mecanismele fizice ale schimbărilor climatice, publicate în cele mai prestigioase reviste pe plan internațional. A fost președinte al Consiliului Național al Cercetării Științifice și secretar de stat pentru cercetare științifică și inovare, director al Școlii Interdisciplinare de Studii Doctorale a Universității din București. În prezent este ambasador științific al Fundației Humboldt, din Germania.
AMOC - Circulația meridianală din Atlantic – o componentă critică a schimbărilor climatice ce ar putea afecta și România
Slăbirea circulației oceanice va duce, în România, la ierni mai uscate, cu mai puține ninsori, și la scăderea moderată a debitelor râurilor atât iarna, cât și vara, accentuând condițiile de secetă. Temperaturile de vară sunt corelate pozitiv cu Oscilația Multidecadală Atlantică , un fenomen climatic legat de circulația din Atlantic. Simulările realizate cu modele de circulație generală a atmosferei și a oceanului indică faptul că o slăbire pronunțată a AMOC conduce la o răcire extinsă la scară întregii emisfere nordice și la o încălzire restrânsă în Atlanticul de Sud, astfel am putea anticipa anomalii negative semnificative în sectorul Atlantico-European.
Este schimbarea climatică reversibilă?
Prin activitatea umana, în ultimul secol și jumătate au fost emise în atmosferă cantități mari de gaze cu efect de seră precum Dioxidul de Carbon (CO2). Astfel, concentrația acestora în atmosferă a atins în ultimii ani niveluri semnificativ mai mari decat oricand în ultimii 800.000 ani.
Una dintre consecințele creșterii concentrației gazelor cu efect de seră o reprezintă încălziră globală manifestată în ultimul secol, această fiind însoțită de multe alte modificări profunde înregistrate în atmosferă, ocean, biosferă, criosferă, cum sunt schimbarea distribuției de precipitații, intensificarea fenomenelor extreme, topirea unor părți din calotele glaciare. Încălzirea globală și manifestările asociate acesteia contribuie la ceea ce numim schimbare climatică, un proces aflat în desfășurare. Amplitudinile tot mai mari ale fluctuațiilor asociate acesteia reprezintă amenințări tot mai mari. În principiu, aceste modificări destabilizatoare pentru societate ar putea fi inversate prin eliminarea unor cantități importante de gaze cu efect de seră din atmosferă. Însă, poate în contradicție cu ce ne-am aștepta, o astfel de reducere nu implică o revenire totală la condițiile climatice care au precedat încălzirea globală. Motivul pentru această ireversibilitate a unor modificări este legată de punctele critice, acestea fiind atribute ale componentelor climatice critice. Unul din cele mai importante puncte critice este AMOC - Circulația meridianala din Atlantic.
Ce sunt punctele critice climatice și de ce trebuie să fim atenți la AMOC?
Punctele critice sunt valori de prag asociate unor sisteme, prin a căror depășire se pot declanșa transformări semnificative care se autoperpetuează, cu impact la scară cvasi-globală. Astfel de procese pot fi rapide și ireversibile. Această ultimă proprietate reflectă faptul că transformarea declanșată prin depășirea unui punct critic nu poate fi inversată. Autoperpetuarea poate fi generată de un lanț cauzal închis (feedback pozitiv), prin care este amplificată modificarea inițială, care a condus la depășirea valorii de prag. Depășirile de puncte critice pot avea consecințe severe de natură climatică, ecologică, socială, economică. Părțile din sistemul climatic al Pământului care prezintă astfel de puncte de prag, sunt denumite componente critice.
Circulația meridianală din Atlantic (Atlantic Meridional Overturning Circulation - AMOC) este o circulație oceanică care, în mod simplificat poate fi descrisă ca având forma unei elipse extinse în plan vertical-meridianal în Atlantic, determinată în primul rând de densitatea apelor de suprafață din nordul acestui bazin (Fig. 4, cadranul din dreapta, celulă colorată în galben și roșu). Densitatea depinde de temperatură și salinitate.
Partea de suprafață a AMOC, care include și Curentul Golfului, transportă apă caldă și sărată din Atlanticul Tropical spre polul nord (bandă roșie în Fig. 4, cadranul din stânga, bandă roșie). În parcursul spre nord, apa relativ caldă cedează căldură atmosferei relative reci de deasupra, răcindu-se în mod semnificativ. Astfel, când ajunge la latitudini mari în Atlanticul de nord, apa este relativ rece și sărată. Ambii factori, temperatura și salinitatea, contribuie în mod convergent la creșterea densității apei la suprafața oceanului, aceasta devenind mai mare decât densitatea apelor de adâncime. Această diferență pe verticală de densitate generează mișcarea descendentă a apelor de suprafață spre niveluri de adâncime (~3000 m), de unde se îndreaptă spre sud (Fig. 4, cadranul din stânga, bandă albastră). În emisfera sudică acestea revin la suprafață. Astfel, această circulăție în plan vertical, în sensul acelor de ceasornic, formează AMOC (Fig. 4, cadranul din dreapta, celulă roșie). Sub această circulație meridianală se observă o celulă în care apa circulă în sens invers acelor de ceasornic ((Fig. 4, cadranul din dreapta, celulă albastră). Circulația în această celulă de adâncime este determinată de apele de densitate mare formate în apropierea Antarcticii, în Marea Weddell.
Importanța deosebită a acestei circulații oceanice, atât din punct de vedere socio-economic, cât și științific, rezultă din cel puțin patru considerente:
AMOC a jucat un rol central în schimbările climatice bruște din trecut. Analize ale datelor care reflectă variații climatice din trecutul apropiat și îndepărtat indică faptul că AMOC a jucat un rol central în schimbările climatice din trecut. Cele mai spectaculoase schimbări climatice bruște din ultimii 120.000 ani, cunoscute că evenimente Dansgaard-Oeschger, au constat încălziri de până la 10 ℃ manifestate în doar câteva decenii, pe parcursul ultimei perioade glaciare (Fig. 5) Acestea sunt proeminente în reconstrucția temperaturii deasupra Groenlandei (creșterile cvasi-verticale ale curbei albastre din Fig. 5, marcate cu numere întregi). Mai multe studii indică faptul că AMOC a jucat un rol central în manifestarea evenimentelor Dansgaard-Oeschger.
AMOC poate suferi tranziții ireversibile rapide între starea activă și cea oprită. Studii teoretice și simulări realizate cu modele indică faptul că AMOC are două stări stabile (una în care circulația este activă și alta în care este oprită), între care poate suferi tranziții bruște, în mod analog cu comportamentul bilei din Fig. 2. În prezent AMOC este în starea activă, însă dacă densitatea apelor de suprafață din Atlanticul de Nord scade sub o valoare de prag, circulația meridianală din Atlantic va intra într-un process ireversibil înspre starea în care este oprită (Fig. 6). Astfel de tranziții s-au manifestat în mod recurent în trecut.
Variațiile AMOC au un impact cvasi-global semnificativ. AMOC transportă spre nord o cantitate de căldură de 50 de ori mai mare decât energia folosită de societatea umană, în aceeași unitate de timp. Prin căldura transferată, fluctuațiile intensității AMOC modifică temperatura apei de la suprafața oceanului. Prin intermediul influenței asupra atmosferei, aceste variații de temperatură influențează condițiile climatice la scară globală, în mod eterogen, însă semnificativ. De exemplu, simulările realizate cu modele de circulație generală a atmosferei și a oceanului indică faptul că o slăbire pronunțată a AMOC conduce la o răcire extinsă la scara întregii emisfere nordice și la o încălzire restrânsă în Atlanticul de Sud (Fig. 7, cadranul din stânga). Impactul aceleiași slăbiri asupra câmpului global de precipitații este proeminent în zona tropicală, incluzând anomalii negative (pozitive) localizate la nord (sud) de ecuator (Fig. 7, cadranul din dreapta). Anomalii negative semnificative sunt anticipate în sectorul Atlantico-European.
Conform simulărilor, pentru teritoriul României slăbirea acestei circulații oceanice va conduce iarna la scăderea cantității de precipitații și a numărului de zile cu zăpadă. Tot pentru țara noastră, slăbirea intensității acestei componente critice va genera o scădere moderată a debitelor râurilor, atât iarna cât și vara, precum și o accentuare a condițiilor de secetă.
Temperaturile pe timpul verilor din România sunt pozitiv corelată cu Oscilația Multidecenala din Atlantic (Atlantic Multidecadal Oscillation-AMO), un mod de variabilitate al circulației meridianale din Atlantic. Simulările realizate cu modele climatice indică de asemenea că o slăbirea a acestei circulații oceanice conduce la o reducere a Productivității Primare Nete (cantitatea de Dioxid de Carbon transformată de ecosisteme în materie organică prin fotosinteză, excluzând cantitatea din acest gaz eliberată de acestea) pe teritoriul României, în toate anotimpurile. O scădere a productivității primare nete este asociată cu o scădere a biodiversității, a producției agricole și a celei de material lemnos. De asemenea, o astfel de reducere poate afecta negativ industria piscicolă. Astfel, slăbirea circulației meridianale din Atlantic poate afecta securitatea alimentară.
AMOC este vulnerabilă în fața încălzirii globale. Încălzirea globală generează topirea parțială a gheții marine din zona Arctică și a calotei glaciare din Groenlanda. Apa proaspătă astfel rezultată ajunge în Atlanticul de Nord unde scade densitatea apelor de suprafață, ceea ce este de așteptat să conducă la slăbirea intensității AMOC. Datele de observație indică faptul că încălzirea globală a contribuit la slăbirea circulație meridianale din Atlantic încă de la sfârșitul secolului XIX . Faptul că încălzirea globală poate slabi AMOC, lasă deschisă posibilitatea ca scăderea intensității acestei circulații oceanice să devină suficient de pronunțată încât aceasta să depășească un punct critic, peste care AMOC intră într-un process ireversibil de oprire. Un astfel de colaps al AMOC ar reprezenta o provocare fără precedent pentru societatea umană și ar avea un impact devastator asupra acesteia și asupra multor ecosisteme marine și terestre. O întrebare fundamentală legată de schimbarea climatică, de mare actualitate, este cât de departe este starea actuală a AMOC de punctul critic?
Impactul cvasi-global al AMOC se extinde și asupra altor componente critice, cum sunt pădurea Amazoniană, calota glaciară din Groenlanda și partea de vest a calotei din Antarctica. Astfel, o eventuală depășire a punctului de prag al circulației meridianale din Atlantic poate “împinge” și ale componente critice peste punctele lor de prag, cu impact global catastrofal. O astfel de cascadă de depășiri de puncte critice reprezintă probabil cel mai dezastruos scenariu privind evoluția schimbării climatice.
Dinamica neliniară, impactul cvasi-global al AMOC și influență acesteia asupra altor componente critice fac din circulația meridianală oceanică din Atlantic o componentă centrală a sistemului climatic, de importanță științifică și socio-economică deosebită.
Ce știm despre evoluția recentă și starea actuală a AMOC?
Pentru a estima evoluția intensității AMOC în ultimul secol sunt necesare măsurători sistematice realizate în Atlantic, cu extindere spațială și temporală relativ mare. Însă, astfel de măsurători directe s-au realizat numai pe parcursul ultimilor două decenii. Extinderea restrânsă în timp a acestora nu permite detectarea fără echivoc a unei eventuale slăbiri persistente a intensității AMOC, sub acțiunea încălzirii globale. Totuși, informații despre circulația meridianala din Atlantic pot fi obținute în mod indirect, analizând date de observație de temperatura a apei oceanice de suprafață. Acestea indică faptul că intensitatea AMOC prezintă o tendință de slăbire care a început să se manifeste la sfârșitul secolului XIX . Până în anul 2016 slăbirea AMOC față de perioada preindustrială este de ~22%.
Consistent cu această estimare, o combinație a mai multor reconstrucții ale evoluției AMOC pe parcursul ultimului mileniu indică faptul că intensitatea acesteia este la cel mai scăzut nivel din ultima mie de ani . În linie cu acest nivel scăzut, analize distincte ale datelor de temperatură și salinitate indică faptul că AMOC se îndreaptă spre un punct critic peste care oprirea circulației este ireversibilă și că aceasta poate avea loc oricând începând de acum și sfârșitul acestui secol. Mai mult, un studiu recent indică faptul că punctul critic al AMOC a fost deja depășit.
În contrast cu rezultatele analizelor de date observaționale, simulărilor realizate cu modele de circulație generală indică o scădere a intensității AMOC modestă, cuprinsă în intervalul 17-55%, manifestată până la sfârșitul acestui secol, în scenariul unor creșteri semnificative ale emisiilor de gaze cu efect de seră generate de activitatea umană, analizat în raportul IPCC 2021. În plus, modele sugerează că AMOC este departe de punctul sau critic și că nu va suferi un colaps abrupt înainte de anul 2100. Aceste diferențe legate de AMOC, între rezultatele analizelor de date și simulările realizate cu modele de circulație generală ar putea fi explicate prin faptul că în cadrul acestora din urmă stabilitatea AMOC este supraestimată. Totuși, este crucial să micșorăm aceste incertitudini legate de starea actuală și de evoluția viitoare a circulației meridianale din Atlantic.
Dacă AMOC se oprește, poate fi repornită?
Conform studiilor, în situația în care AMOC este “împinsă” de încălzirea globală peste punctul ei critic, circulația oceanică va întră intr-un process ireversibil de slăbire întins pe parcursul a câtorva decenii, încheiat cu un colaps al acesteia. Este important de subliniat încă o dată că pe parcursul unei astfel de tranziții se vor genera modificări climatice profunde, la scară globală.
Având în vedere că starea în care AMOC este oprită este una de echilibru stabil, este de așteptat că această va rămâne în aceea stare pe termen lung. O repornire a circulației nu este exclusă, însă, dacă va avea loc, se va întinde pe decenii sau secole.
Ce este de făcut în legătură cu potențialul colaps al AMOC?
Chiar dacă probabilitatea de a depăși puncul critic ar fi mică, având în vedere că un potențial colaps al AMOC ar reprezenta un dezastru la scară globală, singura opțiune responsabilă a factorilor de decizie ar trebui să fie cea de a proteja populația. Altfel spus, nu este necesar că probabilitatea de manifestare a unui dezastru să fie 100% pentru a se lua măsuri de protecție a societății. Atât timp cât investigațiile științifice au identificat un risc plauzibil pentru populație, factorii de decizie trebuie să ia măsuri adecvate.
În legătură cu AMOC și cu alte componente critice, cea mai eficientă modalitate de a minimiza riscul este de stopa cât mai curând folosirea combustibilului fosil și despăduririle. Trebuie avut în vedere că și dacă astăzi s-ar atinge obiectivul de a opri emisiile de gaze cu efect de seră, încălzirea globală va stagna doar peste câțiva ani, perioadă în care riscul de a fi depășite puncte climatice critice rămâne. În plus, eliminarea emisiilor va conduce la minimizarea impactului creșterii nivelului oceanului planetar și al fenomenelor extreme (precum unde de căldură, inundații, secete, incendii etc.), consecințe distincte de cele generate de depășirea de puncte critice climatice.
Prevenirea colapsului circulației meridionale ar trebui sa fie o prioritate pentru securitatea climatică
1. Schimbare climatică nu este în totalitate reversibilă. Dacă sub acțiunea factorului antropic (creșterea concentrației gazelor cu efect de seră din atmosferă) sunt depășite puncte critice, se declanșează transformări climatice ireversibile, care pot fi și rapide.
2. Circulația meridianală din Atlantic este o componentă climatică critică. Sub influența încălzirii globale, aceasta poate depăși punctul sau critic, peste care se va slabi în mod ireversibil, până la oprire.
3. Studii recente bazate pe date observaționale indică faptul că starea actuală a circulației meridianale din Atlantic nu este departe de punctul critic și că acesta poate fi deposit oricând pe parcursul acestui secol. Mai mult, un studiu sugerează că punctul critic a fost deja depășit. Totuși, există încă incertitudini în legătură cu momentul depășirii punctului critic.
4. Dacă circulația meridianală din Atlantic se va opri, o eventuală repornire a acesteia se va realiza în decenii sau chiar secole.
5. Chiar dacă există incertitudini în legătură cu momentul depășirii punctului critic, având în vederea că opririrea circulației meridianale din Atlantic va genera un dezastru la scară planetară, factorii de decizie trebuie să ia măsuri pentru protejarea societății.
6. Riscul climatic legat de puncte critice lipsește din evaluările referitoare la schimbarea climatică, ceea ce implică faptul că amenințarea legată de aceasta este subestimată și reprezintă un risc major de securitate.
Prof. Dr. Mihai Dima - profesor la Facultatea de Fizică a Universității din București
Autor a numeroase articole științifice referitoare la mecanismele fizice ale schimbărilor climatice, publicate în cele mai prestigioase reviste pe plan internațional. A fost președinte al Consiliului Național al Cercetării Științifice și secretar de stat pentru cercetare științifică și inovare. În prezent este director al Școlii Interdisciplinare de Studii Doctorale a Universității din București și ambasador științific al Fundației Humboldt, din Germania.
Orașele cresc, resursele de apă scad: ce spun prognozele WEI+
Urbanizarea are un impact semnificativ asupra resurselor de apă potabilă, influențând atât cantitatea, cât și calitatea acesteia. Indicele WEI+ (Water Exploitation Index plus) măsoară consumul de apă ca procent din resursele de apă dulce regenerabile disponibile într-o anumită zonă și perioadă. Acesta este un indicator important pentru evaluarea stresului asupra resurselor de apă, în special în zonele urbane din România, multe aflate într-o constantă expansiune.
Indicele WEI+ este esențial pentru dezvoltarea durabilă a orașelor, deoarece măsoară consumul total de apă ca procent din resursele de apă dulce regenerabile disponibile pentru un anumit teritoriu și perioadă. Acest indice ajută la identificarea zonelor cu stres hidric și la evaluarea impactului activităților umane asupra corpurilor de apă iar utilizarea lui este crucială pentru asigurarea unei gestionări durabile a resurselor de apă și pentru protejarea mediului înconjurător în contextul urban.
Ignorarea indicelui WEI+ în prognoză poate avea consecințe semnificative pentru dezvoltarea durabilă a orașelor:
Stres hidric crescut: Fără monitorizarea consumului de apă în raport cu resursele disponibile, orașele pot experimenta perioade de stres hidric sever, afectând atât populația, cât și ecosistemele locale
Planificare ineficientă a resurselor: Lipsa datelor precise despre utilizarea apei poate duce la o planificare ineficientă a resurselor, ceea ce poate agrava problemele de aprovizionare cu apă în perioadele de secetă sau de cerere crescută
Impact negativ asupra mediului: Fără o gestionare adecvată a resurselor de apă, poate crește riscul de degradare a corpurilor de apă, afectând biodiversitatea și calitatea apei
Vulnerabilitate la schimbările climatice: Orașele care nu iau în considerare indicele WEI+ pot fi mai vulnerabile în fața efectele schimbărilor climatice, cum ar fi secetele prelungite sau inundațiile, deoarece nu au strategii adecvate de adaptare.
Scala de Valori a Indicelui WEI+
0-20%: Stres scăzut asupra resurselor de apă. Utilizarea apei este sustenabilă și nu există riscuri semnificative de deficit de apă.
20-40%: Stres moderat asupra resurselor de apă. Utilizarea apei este semnificativă, dar gestionabilă. Este necesară o monitorizare atentă.
40-60%: Stres ridicat asupra resurselor de apă. Utilizarea apei este aproape de limitele sustenabilității, iar riscul de deficit de apă este considerabil.
Peste 60%: Stres sever asupra resurselor de apă. Utilizarea apei depășește capacitatea de regenerare a resurselor, ducând la probleme grave de deficit de apă
Impactul indicelui WEI+ asupra dezvoltării urbane este semnificativ, mai ales în contextul impactului schimbărilor climatice la nivel mondial, în Uniunea Europeană și în România.
La nivel global
Încălzirea globală intensifică stresul hidric, afectând disponibilitatea resurselor de apă dulce. Indicele WEI+ măsoară consumul de apă ca procent din resursele regenerabile disponibile, iar valori peste 20% indică stres hidric. La nivel global, multe regiuni se confruntă cu secete prelungite și fenomene meteorologice extreme, ceea ce agravează problemele de aprovizionare cu apă. Acest lucru afectează dezvoltarea urbană, deoarece orașele trebuie să implementeze măsuri de conservare și gestionare eficientă a apei pentru a face față cererii crescute.
În UE, indicele WEI+ este utilizat pentru a monitoriza și gestiona resursele de apă la nivel de bazin hidrografic. Deși captările de apă au scăzut cu 15% între 2000 și 2019, zonele afectate de stres hidric au rămas relativ stabile. Încălzirea globală exacerbează aceste probleme, cu secete și inundații mai frecvente și severe3. Orașele europene trebuie să adopte strategii de adaptare, cum ar fi infrastructura verde și tehnologiile de economisire a apei, pentru a asigura dezvoltarea durabilă.
România se confruntă cu un deficit de apă, iar indicele WEI+ indică o presiune semnificativă asupra resurselor de apă. Încălzirea globală agravează această situație, cu secete mai frecvente și variabilitate climatică crescută. Orașele românești trebuie să implementeze măsuri de gestionare eficientă a apei, cum ar fi modernizarea sistemelor de irigații și promovarea utilizării apei reciclate, pentru a face față cererii crescute și pentru a proteja resursele de apă
Țara noastră are un indice WEI+ de peste 20%, ceea ce indică un deficit semnificativ de apă. Aceasta este una dintre cele mai mari valori din Uniunea Europeană, alături de Cipru și Malta .
Studii de caz în România: Cluj-Napoca și Bistrița
Pentru a face o prognoză a valorii indicelui WEI+ în orașe precum Cluj-Napoca și Bistrița în funcție de creșterea populației cu 10% avem nevoie de următorii factori:
Colectarea datelor actuale: Se adună date despre consumul actual de apă și resursele regenerabile disponibile pentru orașe
Estimarea creșterii populației: Calcularea noului număr de locuitori pentru orașele menționate (populația actuală + 10%)
Proiectarea consumului de apă: Se estimează noul consum de apă, ținând cont de creșterea populației. Estimarea consumului mediu de apă de 78 m³ pe an pentru o locuință cu 3 persoane se traduce în aproximativ 26 m³ pe persoană pe an. Aceasta este echivalentă cu aproximativ 71 litri pe persoană pe zi.
Conform studiilor, consumul mediu de apă în zonele urbane variază între 70 și 140 de litri pe persoană pe zi. Estimarea ta de 71 de litri pe persoană pe zi se încadrează în acest interval, ceea ce o face realistă și corectă pentru un oraș. Acest interval este susținut de diverse studii care clasifică consumul urban de apă în diferite categorii, inclusiv consumul scăzut (mai puțin de 70 de litri), mediu (70-140 de litri) și ridicat (peste 144 de litri). În analiza curentă, am utilizat o estimare medie de 71 de litri per persoană per zi, deoarece se încadrează în intervalele studiate.
Calculul WEI+ pentru Cluj-Napoca, 2024
1. Consumul total de apă:
71 metri cubi/persoană/an ×327,091 persoane =23,222,461 metri cubi/an
2. Resursele regenerabile disponibile:
100,000 metri cubi/zi×365 zile =36,500,000 metri cubi/an
Un indice WEI+ de 63.63% indică un stres hidric sever pentru Cluj-Napoca. Aceasta înseamnă că utilizarea resurselor de apă este nesustenabilă și este necesară o intervenție urgentă pentru a reduce consumul și a proteja resursele de apă.
Calculul WEI+ pentru Cluj-Napoca cu creștere de 10% a populației
O creștere de 10% a populației de 327,091 persoane înseamnă o nouă populație de 359,800 persoane.
Un indice WEI+ de 69.99% indică un stres hidric sever pentru Cluj-Napoca. Aceasta înseamnă că utilizarea resurselor de apă este nesustenabilă și este necesară o intervenție urgentă pentru a reduce consumul și a proteja resursele de apă.
O creștere anuală de 6% a Indecelui WEI Plus (Water Exploitation Index Plus) pentru Cluj-Napoca indică o creștere semnificativă a consumului de apă în raport cu resursele de apă dulce disponibile și un risc de deficit de apă. În scenariul în care consumul de apă continuă să crească, Cluj-Napoca ar putea să se confrunte cu perioade de deficit de apă, mai ales în perioadele de secetă sau în sezonul cald.
Calculul WEI+ pentru Bistrița , 2024
1. Consumul total de apă:
71 metri cubi/persoană /an X 94.569 persoane = 6.715,399 metri cubi /an
2. Resursele regenerabile disponibile (valoare teoretică avănd în vedere suprafața orașului și lungimea rețelei de distribuție a apei potabile către populație cu viitoare extinderi )
50.000 metri cubi/zi X 365 zile = 18.250,000 metri cubi /an
Un indice WEI+ de 36.79% indică un stres hidric semnificativ pentru Bistrița. Aceasta înseamnă că utilizarea apei este aproape de limitele sustenabilității, iar măsurile de gestionare eficientă a apei devin esențiale pentru a preveni problemele legate de aprovizionarea cu apă.
O creștere de 10% a populației de 94,569 persoane înseamnă o nouă populație de 104,025 persoane;
Consumul total de apă:
71 metri cubi / persoană/an X 104,025 persoane =7.385,755 metri cubi /an
Un indice WEI+ de 40.47% indică un stres hidric sever pentru Bistrița, înseamnand faptul că utilizarea resurselor de apă este nesustenabilă și este necesară o intervenție urgentă pentru a reduce consumul. O creștere anuală de 3,6% - 4% a Indicelui WEI + pentru Bistrița indică o creștere moderată a consumului de apă în raport cu resursele de apă dulce disponibile.
Ce soluții avem?
Pentru Cluj-Napoca
Gestionarea eficientă a apei pluviale: Implementarea sistemelor de colectare și reutilizare a apei pluviale pentru irigații și alte utilizări non-potabile.
Tehnologii avansate de monitorizare: Utilizarea tehnologiilor inteligente, cum ar fi contoarele de apă și sistemele de monitorizare în timp real, pentru a detecta și reduce pierderile de apă.
Reglementări stricte: Introducerea reglementărilor stricte privind utilizarea apei și promovarea echipamentelor eficiente din punct de vedere al consumului de apă.
Soluții pentru Bistrița
Modernizarea infrastructurii de apă: Investiții în modernizarea rețelelor de distribuție pentru a reduce pierderile de apă și a îmbunătăți eficiența.
Promovarea utilizării eficiente a apei: Campanii de conștientizare pentru populație privind economisirea apei și utilizarea eficientă a resurselor.
Reutilizarea apei: Implementarea sistemelor de reciclare a apei pentru uz industrial și agricol.
Infrastructură verde: Dezvoltarea infrastructurii verzi, cum ar fi grădinile de ploaie și acoperișurile verzi, pentru a reduce scurgerea apei și a îmbunătăți reîncărcarea acviferelor.
Un model de urmat este Danemarca care a pus în aplicare strategii de conservare pentru a păstra apele subterane și a reduce cererea de apă. Conform principalelor companii de distribuție a apei din Danemarca, consumul casnic este de doar 106 litri pe persoană pe zi. O combinație între educația în domeniul conservării și creșterea gradului de conștientizare a problemelor de mediu, precum și creșterea prețurilor la apă au fost instrumente extrem de eficiente pentru reducerea consumului de apă. Contorizarea gospodăriilor este obligatorie, iar „contoarele inteligente/smart meters” sunt foarte răspândite, permițând citirea acestora de la distanță și contribuind, în același timp, la supravegherea de către serviciile publice a pierderilor potențiale de apă din rețea.
Un alt aspect la fel de important al gestionării durabile a apelor subterane este minimizarea pierderilor de apă în rețeaua de distribuție care furnizează apă consumatorilor. În Danemarca, nivelul național al pierderilor nerecuperabile de apă este de 6,3 %. Acest rezultat a fost obținut prin gestionarea eficientă a activelor rețelei de distribuție, reabilitarea planificată și introducerea zonelor de contorizare districtuale. Acest lucru a permis, de asemenea, gestionarea avansată a presiunii din rețea, evitând scurgerile induse de presiune și ducând la economii de energie.
Pe baza cazului danez, utilizarea durabilă a apelor subterane necesită o serie de acțiuni coordonate de-a lungul întregului ciclu de producție a apei potabile. Aceasta implică extragerea doar a cantității necesare de apă, fără consum abundent sau pierderi.
Schimbările climatice nu mai sunt un avertisment abstract, ci o realitate concretă - Raport European State of Climate
Din anii 1980, Europa s-a încălzit de două ori mai repede decât media globală, devenind astfel continentul cu cea mai rapidă încălzire de pe Pământ. Valurile de căldură devin tot mai frecvente și mai intense, iar sudul Europei se confruntă cu secete extinse. Ghețarii din toate regiunile Europei continuă să se topească. S-au observat schimbări în tiparul precipitațiilor, inclusiv o creștere a intensității celor mai extreme evenimente. Raport European State of Climate ne oferă o privire de ansamblu asupra impactului schimbărilor climatice asupra continentului nostru.
Din anii 1980, Europa s-a încălzit de două ori mai repede decât media globală, devenind astfel continentul cu cea mai rapidă încălzire de pe Pământ. Valurile de căldură devin tot mai frecvente și mai intense, iar sudul Europei se confruntă cu secete extinse. Ghețarii din toate regiunile Europei continuă să se topească. S-au observat schimbări în tiparul precipitațiilor, inclusiv o creștere a intensității celor mai extreme evenimente. Acest lucru poate duce la inundații sporite și este probabil că a contribuit la unele dintre cele mai catastrofale evenimente din 2024.
Raportul European State of the Climate (ESOTC) 2024 atrage atenția la faptul că anul trecut a fost unul extrem unde efectele schimbărilor climatice au fost resimțite pe deplin în Europa. Printre punctele cheie se numără:
Europa a înregistrat cel mai călduros an, cu al doilea cel mai mare număr de zile cu stres termic dar și zile/nopți tropicale, înregistrat vreodată.
Pentru regiunea europeană și pentru Marea Mediterană, temperatura anuală la suprafața mării a fost cea mai ridicată înregistrată vreodată. A fost, de asemenea, cel mai cald an înregistrat pentru lacurile europene.
Ghețarii din Scandinavia și Svalbard au înregistrat cele mai mari rate anuale de pierdere de masă. Deopotrivă, acestea au înregistrat cea mai mare pierdere de masă orice regiune glaciară la nivel global.
În septembrie, incendiile din Portugalia au ars aproximativ 110.000 ha (1100 km²), reprezentând aproximativ un sfert din totalul European în 2024.
Europa s-a confruntat cu cele mai extinse inundații din 2013
Anul a înregistrat o proporție record de generare a energiei electrice din surse regenerabile, de 45%.
Orașele europene au devenit mai reziliente, iar eforturile continue pot debloca un potențial și mai mare pentru a face față în mod eficient provocărilor climatice.
În Europa de Est s-au înregistrat temperaturi anuale record, iar în sud-estul Europei a avut loc cel mai lung val de căldură înregistrat vreodată.
Valurile caniculare și secetele din Europa de Sud-Est
După o primăvară cu noi recorduri de temperaturi (mai ales pentru lunile Aprilie și Mai) , vara anului 2024 a adus șase valuri de căldură, inclusiv cel mai lung și al doilea cel mai sever val de căldură înregistrat în regiune. Gravitatea și clasificarea valurilor de căldură se bazează pe anomalia de temperatură, durata și suprafața afectată. Pe baza acestor criterii, cel mai sever val de căldură înregistrat în sud-estul Europei a avut loc în iulie 2007, când un val de 10 zile cu o anomalie medie de temperatură de 9,7°C a afectat 72% din regiune. În 2024, cel mai sever val a durat 13 zile, cu o anomalie de 9,2°C și a afectat 55% din regiune. Acesta a fost unul dintre anii cu mai multe valuri de căldură care au avut loc vara și la începutul toamnei, cu două în iunie (fiecare de 5–6 zile) și trei în august (fiecare de 5–8 zile). În cele 97 de zile dintre 1 iunie și 5 septembrie, au fost înregistrate 43 de zile cu valuri de căldură. În august, au existat perioade de doar trei zile între valurile de căldură.
Europa a înregistrat precipitații sub media normală începând din primăvară, iar această tendință s-a accentuat pe timpul verii datorită valurilor de căldură. Precipitațiile au crescut la începutul lunii septembrie, însă condițiile de secetă au persistat.
Serviciul de Management al Situațiilor de Urgență Copernicus (CEMS) – Observatorul European al Secetei – a emis avertizări pe tot parcursul verii privind condiții persistente și stabile de secetă în sudul și estul Europei.„Indicele de secetă”, o măsură a severității fenomenului, a arătat că sud-estul Europei a înregistrat cele mai uscate condiții estivale din ultimii 12 ani. Mai multe lacuri au avut niveluri de apă sub medie comparativ cu vara lui 2023, iar debitele medii ale râurilor în timpul verii au fost „remarcabil” sau „excepțional de scăzute” în 35% dintre râuri, în special în sud-est.
Incendiile de vegetație - O problemă pentru Europa de Sud, Est și România
Incendiile de vegetație sunt influențate de o serie de factori, atât naturali, cât și antropici, inclusiv tipul și structura vegetației, umiditatea, topografia și vântul. Creșterea frecvenței și intensității incendiilor extreme de vegetație pot duce la distrugerea habitatelor și la deteriorarea calității aerului. În ultimii ani, verile europene au înregistrat un potențial crescut de incendii de vegetație, cu un număr tot mai mare de incendii extinse și o prelungire a perioadei din an în care au loc acestea.
În 2024, nivelurile de pericol de incendiu în timpul verii au fost în general medii până la ușor peste medie în cea mai mare parte a Europei. Incidente grave au fost înregistrate în septembrie, datorită unei combinații de condiții uscate, ariditate prelungită și vânturi puternice, în special în Portugalia și în unele părți ale Spania. Sud-estul Europei s-a confruntat, de asemenea, cu un pericol de incendii peste medie în iunie și august din cauza temperaturilor extreme.
O intensificare a activității incendiilor de vegetație a avut loc în iulie și august în zona Balcanilor și Carpaților, unde România Bulgaria și România au înregistrat un număr peste medie de incendii. În septembrie, când suprafața arsă de la începutul anului până în prezent pentru Europa a fost sub medie, un număr de incendii mari au fost declanșate într-o perioadă scurtă în Portugalia, cu aproximativ 110 000 ha arse într-o săptămână.
Starea tot mai precară a ghețarilor Europeni
Toți ghețarii analizați au suferit o reducere semnificativă a suprafeței între anii 1970 și 2015/2016.
Sursa datelor: Raportul European State of the Climate (ESOTC) 2024
Cea mai mare pierdere:
Sarenne, Franța: -93% între 1971–2015
Cavagnoli, Elveția: -83% între 1973–2015
Alte pierderi importante:
Paradies (Elveția): -61%
Wurten (Austria): -60%
Rochemelon (Franța): -57%
Haute Arolla (Elveția): -44%
Schwarzenstein (Austria): -32%
Gurgler (Austria): -30%
Pierderi mai mici, dar tot semnificative:
Talèfre (Franța) și Umbal (Austria): -22%
Aceste date subliniază o retragere masivă a ghețarilor europeni în ultimele decenii, un efect clar al creșterii temperaturilor. Unii ghețari au pierdut până la 93% din suprafață față de anii 1970. Acest fenomen contribuie la pierderea surselor de apă dulce în regiunile alpine și pot avea impact asupra ecosistemelor montane și ale activităților economice locale (turism, agricultură ș.a).
Orașele și zonele urbane din Europa, printre cele mai afectate de efectele schimbărilor climatice
Fenomenele meteorologice extreme reprezintă riscuri tot mai mari pentru mediul urban, infrastructură și serviciile pe care le susțin. Aici sunt necesare măsuri urgente, în special privind riscurile de inundații.
În România anul trecut am observat episoade alarmante în această privință, un exemplu clar fiind perioada 30-31 august 2024, unde sud-estul României a fost lovit de precipitații intense datorate unui ciclon extratropical. Acesta fost produs cantități mari de precipitații, care au dus la inundații. În doar 24 de ore, cantitatea de precipitații a atins 100 mm în multe localități din zona litoralului Mării Negre. Conform Administrației Naționale „Apele Române” au fost raportate valori cumulate ale precipitațiilor de 225,9 mm la Mangalia, 145 mm la Agigea și 118 mm la Tuzla.
În 2024, furtunile și inundațiile au afectat aproximativ 413000 de persoane, provocând pierderea a cel puțin 335 de vieți. Pagubele provocate de furtuni și inundații în Europa pe parcursul anului se estimează că au costat cel puțin 18 miliarde euro. Anul trecut debitele râurilor din 30 % din rețeaua hidrografică europeană au depasit pragul „ridicat” de inundație și 12% pragul „grav” de prag de inundație.
Pe măsură ce provocările climatice cresc, orașele conduc acțiunile la nivel global, devenind centre de inovație și transformare. Găzduind aproximativ 55% din populația lumii și fiind responsabile pentru 70% din emisiile de carbon, zonele urbane reprezintă un factor major al degradării mediului. În Europa, însă, aproximativ 70% dintre eforturile de reducere a schimbărilor climatice și 90% dintre cele de adaptare au loc în mediul urban, poziționând orașele ca lideri-cheie în lupta împotriva schimbărilor climatice. Orașele europene s-au angajat, de asemenea, să reducă emisiile de carbon cu 55% până în 2030 și să atingă neutralitatea emisiilor (emisii net-zero) până în 2050.
Orașele joacă un rol esențial în implementarea măsurilor de adaptare, care trebuie să țină cont de condițiile și vulnerabilitățile locale. În 2022, au fost raportate aproximativ 19.000 de acțiuni de adaptare, vizând în principal nevoile din sectoare cum ar fi: apă (17%), clădiri (13,6%), mediu (11,7%), terenuri (10,8%), agricultură (9,3%) și sănătate (7,6%).
“Schimbările climatice nu mai sunt un avertisment abstract, ci o realitate concretă” - Dr. Bogdan Antonescu
Raportul Copernicus confirmă că anul trecut a fost cel mai călduros an înregistrat în Europa. Anul 2024 a fost un an marcat de valuri de căldură extreme, secete persistente, topirea accelerată a ghețarilor, incendii devastatoare și inundații catastrofale. Aceste fenomene fără precedent arată că schimbările climatice nu mai sunt un avertisment abstract, ci o realitate concretă care deja ne afectează viața de zi cu zi. Gândiți-vă numai la valurile de căldură prelungite de la început verii din România sau la inundațiile din august și septembrie tot de la noi din țară. Totuși, raportul evidențiază și progrese semnificative. Astfel, 2024 a marcat o proporție record (45%) de energie electrică generată din surse regenerabile, iar multe orașe europene și-au sporit reziliența la dezastre climatice, după cum arată și datele recentului raport EMBER. Cu toate acestea, creșterea frecvenței de apariție, a intensității și duratei fenomenelor meteo extreme arată clar că impactul schimbărilor climatice devine tot mai vizibil, mai periculos, punând la încercare societățile și economiile europene. Aceste semnale climatice documentate anual în numeroase rapoarte europene dar și globale nu mai pot fi ignorate, iar în contextul politic actual cere o acțiune politică coerentă bazată pe știință.
Dr. Bogdan Antonescu
este cercetător în domeniul meteorologiei și climatologiei, lector la Facultatea de Fizică a Universității din București și cercetător la Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Fizica Pământului, cu expertiză în studiul furtunilor severe și al fenomenelor meteorologice extreme în contextul schimbărilor climatice. Printre contribuțiile sale se numără dezvoltarea primei climatologii a tornadelor din România și a unei climatologii detaliate a tornadelor din Europa. Bogdan este implicat în proiecte de cercetare și colaborează cu instituții academice și de cercetare pentru a studia impactul schimbărilor climatice asupra fenomenelor meteorologice extreme. Bogdan este, de asemenea, implicat activ în comunicarea științei, promovând înțelegerea publică a schimbărilor climatice și a impactului acestora asupra fenomenelor extreme.
Soarele ia locul cărbunelui: energia solară propulsează lumea spre o eră electrică curată
În 2024, sursele de energie cu emisii scăzute de carbon au generat 40,9% din electricitatea globală, depășind pentru prima dată pragul de 40%. Energia solară a crescut cu 29%, adăugând 474 TWh – cel mai mare salt anual din istorie – și a devenit principala sursă nouă de electricitate la nivel mondial.
În 2024, sursele de energie cu emisii scăzute de carbon au generat 40,9% din electricitatea globală, depășind pentru prima dată pragul de 40%. Energia solară a crescut cu 29%, adăugând 474 TWh – cel mai mare salt anual din istorie – și a devenit principala sursă nouă de electricitate la nivel mondial. Cererea globală de electricitate a crescut cu 4%, influențată de valuri de căldură, ceea ce a dus inclusiv la o creștere de 1,4% a generării pe bază de combustibili fosili. Totuși, 96% din creșterea cererii (excluzând temperaturile) a fost acoperită de electricitate curată.
Energia regenerabilă a depășit pentru prima dată 40% din electricitatea globală
Raportul EMBER publicat în 8 Aprilie 2025 semnalează că energia solară a devenit motorul tranziției energetice globale, atât generarea, cât și instalarea de noi capacități au atins recorduri în 2024. Producția de energie solară și-a menținut ritmul accelerat de creștere, dublându-se în ultimii trei ani și adăugând mai multă electricitate decât orice altă sursă în această perioadă. În ciuda progresului surselor regenerabile, în 2024 cererea de electricitate a avansat mai rapid, depășind ritmul de creștere al electricității curate. Tehnologii în expansiune, precum inteligența artificială, centrele de date, vehiculele electrice și pompele de căldură contribuie deja la creșterea cererii globale. Totuși, principalul motiv al creșterii accelerate a cererii în 2024, comparativ cu 2023, a fost utilizarea mai intensă a aparatelor de aer condiționat în timpul sezonului cald. Acest factor a fost, de asemenea, responsabil pentru creștere a generării din surse fosile, chiar daca aceasta a fost una modestă.
UE a demonstrat că o transformare profundă a sectorului energetic este realizabilă și benefică. În 2024, emisiile din sectorul energetic al UE au scăzut la 585 de milioane de tone de CO2 (MtCO2), sub jumătatea vârfului înregistrat in 2007.
În ultimii cinci ani, producția de cărbune a scăzut cu 182 TWh (-40%), Austria, Suedia și Portugalia renunțând complet la cărbune, în timp ce țări cu un aport important al cărbunelui în mixul energetic, precum Germania sau Coreea de Sud, au înregistrat închideri semnificative de centrale.
În același timp, producția de gaze a scăzut în fiecare dintre ultimii cinci ani, iar în 2024 era cu 139 TWh (-24%) mai mică decât în 2019. Reducerea utilizării de gaze a consolidat securitatea energetică a blocului, în contextul invaziei Rusiei în Ucraina și al volatilității prețurilor la gaze înregistrată în ultimii trei ani. Producția de energie pe bază de combustibili fosili în UE se află acum la cel mai scăzut nivel din ultimii 40 de ani (793 TWh). Motorul principal al acestei evoluții a fost creșterea semnificativă a producției de energie eoliană și solară. Ponderea energiei eoliene și solare în mixul energetic al UE a crescut de la 17% în 2019 la 29% în 2024, cu o creștere a producției de energie eoliană cu 113 TWh (+31%) și a celei solare cu 179 TWh (+143%).
Situația din România
Sursa: InfoClima, prelucrare date rapoarte de monitorizare a pieței ANRE
Energia produsă din cărbune a înregistrat o scădere vizibilă și în România. Dacă în anul 2022 această sursă acoperea 18,38% din necesarul de energie, în anul 2024 ponderea sa a scăzut la doar 12,83%. În același interval, energia fotovoltaică a înregistrat o creștere, cu un avans de 0,6% în contribuția sa la mixul energetic național.
Conform datelor furnizate de Transelectrica, puterea instalată netă în centrale eoliene a crescut de la 2.966 MW în decembrie 2022 la 3.035 MW în decembrie 2024 (menționând că în anul 2023 nu a fost instalat niciun MW suplimentar). În aceeași perioadă, capacitatea instalată în centralele fotovoltaice, dispecerizabile, a crescut de la 1.307 MW la 1.763 MW, dintre care 143 MW au fost adăugați în anul 2023 și 213 MW în anul 2024.
Sursa: InfoClima, prelucrare date rapoarte de monitorizare a pieței ANRE
Pe de altă parte, în România s-a înregistrat o creștere semnificativă a segmentului prosumatorilor. Numărul acestora a crescut de la 110.355 la finalul anului 2023 (cu o putere instalată de 1.442 MW) la 198.756 prosumatori și o capacitate totală instalată de 2.376 MW la data de 31 decembrie 2024.
Contribuția prosumatorilor este una relevantă, întrucât aceștia contribuie direct la reducerea necesarului de energie din rețea prin autoconsum. În prezent, autoritățile nu dispun de date centralizate privind cantitatea totală de energie utilizată pentru autoconsum de către prosumatori. Singura informație disponibilă este cea referitoare la energia livrată efectiv în rețea, care, raportată la producția totală de energie electrică la nivel național, reprezintă puțin peste 1% la nivelul anului 2023.
Explozia energiei fotovoltaice și eoliene
Sursa: EMBER
Datele prezentate de autorii studiului indică faptul că producția de energie solară s-a dublat în ultimii trei ani, depășind 2000 TWh. Astfel, energia solară a fost, pentru al treilea an consecutiv, cea mai mare sursă de noi capacități de producție de electricitate la nivel global (+474 TWh) și, pentru al 20-lea an consecutiv, cea mai rapidă sursă de creștere (+29%).
Peste jumătate (53%) din creșterea producției solare în 2024 a avut loc în China, unde expansiunea generării de energie curată a acoperit 81% din creșterea cererii de electricitate. Ritmul accelerat al creșterii solare globale este de așteptat să continue, 2024 stabilind un nou record de instalare anuală – de peste două ori mai mult decât în 2022. Capacitatea solară globală a ajuns la 1 TW în 2022 după decenii de creștere, dar a atins 2 TW doar doi ani mai târziu, în 2024.
Integrarea energiei solare cu soluții de stocarea în baterii devine esențială pentru a continua creșterea/dezvoltarea acestui sector
Unul din cele mai mari dezavantaje ale energiei fotovoltaice este considerat caracterul său intermitent (energia este produsă doar cât este soare pe cer). Astfel rolul acesteia în mixul energetic poate varia considerabil pe parcursul zilei în piețele cu o pondere ridicată. În cele mai însorite momente ale zilei, energia solară fotovoltaică devine rapid principala sursă de electricitate în țări precum Chile și Țările de Jos, înainte de a scădea din nou odată cu apusul soarelui.
Această variabilitate poate limita valorificarea completă a avantajelor oferite de energia electrică ieftină în orele de vârf ale producției solare. Bateriile sunt în acest context una din soluțiile esențiale pentru a menține beneficiile generării din orele de vârf. Acestea pot stoca electricitatea produsă ziua și elibera surplusul în rețea atunci când prin natura lor panourile fotovoltaice nu produc pe timpul nopții. Astfel prețul bateriilor este un element central în creșterea generării solare.
Datele arată o scădere a prețului pentru baterii
Studiul EMBER arată că atât tehnologia de stocare a energiei în baterii, cât și panourile fotovoltaice, a cunoscut reduceri rapide de costuri în ultimul deceniu. Prețul mediu al pachetelor de baterii litiu-ion a scăzut la 115 USD/kWh în 2024, o reducere de 20% față de anul precedent și cu 84% mai mic decât costul mediu de acum un deceniu. Odată cu scăderea prețurilor, instalările anuale de capacitate de stocare în baterii au crescut considerabil, cu o rată medie de 67% pe an în ultimii zece ani. În 2024 au fost instalate 69 GW de capacitate de stocare în baterii – aproape suficient pentru a dubla capacitatea totală, care era de 86 GW în 2023.
Scăderea de 20% a costului pachetelor de baterii în 2024 reprezintă cea mai mare reducere procentuală într-un singur an din 2017 încoace și cea mai mare reducere absolută din 2019. Aceste reduceri de costuri au fost determinate de economiile de scară, pe măsură ce capacitatea de producție a crescut, dar și de adoptarea mai largă a unor chimii de baterii mai ieftine, precum litiu-fier-fosfat (LFP), care elimină necesitatea utilizării nichelului și cobaltului. De asemenea, costurile materialelor au scăzut după o creștere temporară a prețurilor litiului în 2022.
România a conștientizat necesitatea investițiilor în capacități de stocare a energiei, astfel că, pe parcursul anului 2024, capacitatea instalată la nivel de sistem energetic în baterii a crescut de la 16,2 MW (14 MWh) la 137 MW (269 MWh). În sprijinul acestei direcții strategice, Ministerul Energiei a lansat două apeluri de proiecte, unul finanțat prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) și celălalt din Fondul pentru Modernizare. În cadrul apelului finanțat din PNRR, au fost deja semnate mai multe contracte de finanțare, marcând un pas important în dezvoltarea infrastructurii naționale de stocare a energiei. În acest sens, obiectivul asumat de România prin Planul Național Integrat în domeniul Energiei și Schimbărilor Climatice (PNIESC) prevede dezvoltarea unor sisteme de stocare cu baterii care să atingă, până în 2030, o capacitate instalată de cel puțin 1,2 GW, echivalentă cu aproximativ 2,4 GWh de energie stocată.
Pe de altă parte, pe lângă proiectele gestionate la nivelul Ministerului Energiei, există apeluri de proiecte gestionate și de alte autorități, în acest sens avem exemplu prosumatorilor, unde Administrația Fondului pentru Mediu (AFM), sprijină investițiile în soluții verzi prin intermediul programului Casa Verde Fotovoltaice. Acest program a vizat pentru anul 2024 finanțarea alături de sistemele fotovoltaice, și instalarea de baterii pentru stocarea energiei.
Suplimentar acestui apel de proiecte, în cursul anului 2025 este planificat un apel de proiecte dedicat exclusiv instalării de baterii la prosumatorii care dețin deja sisteme fotovoltaice, dar care în prezent nu beneficiază de această facilitate. Inițiativa are ca scop eficientizarea utilizării energiei regenerabile produse la nivel individual.
Este energia regenerabilă pe punctul de a începe era declinului combustibililor fosili?
În 2024, sectorul energiei regenerabile, în special energia solară, a crescut rapid—mai repede decât cererea globală de electricitate—semnalând un punct de cotitură în care generarea pe bază de combustibili fosili ar putea începe să scadă. Deși a existat o ușoară creștere a energiei din surse fosile datorate schimbărilor de temperatură, regenerabilele au acoperit cea mai mare parte a creșterii cererii. Energia solară a fost motorul principal, extinzându-se la nivel global și devenind mai economică datorită ieftinirii stocării cu baterii.
În România există un interes real pentru dezvoltarea capacităților de producție a energiei din surse regenerabile. Programele de finanțare gestionate de Ministerul Energiei reflectă acest interes crescut, prin numărul ridicat de proiecte depuse și sprijinul acordat investitorilor. Prima licitație organizată în cadrul schemei de Contracte pentru Diferență (CfD), desfășurată la sfârșitul anului trecut, s-a bucurat de un succes considerabil, demonstrând încrederea pieței în acest mecanism de sprijin. În prezent, Ministerul Energiei se pregătește să lanseze cea de-a doua licitație CfD. Cele doua licitații împreună vizează sprijinirea dezvoltării a până la 5 GW de capacități de energie regenerabilă, un pas esențial pentru atingerea obiectivelor de decarbonizare și tranziție energetică.
Alexandru Ciocan
Este absolvent al Facultății de Energetică din cadrul Universității Naționale de Știință și Tehnologie Politehnica București și deține un doctorat în științe inginerești, obținut în co-tutelă cu IMT Atlantique (Nantes). Și-a început cariera profesională în cercetarea științifică, lucrând timp de peste nouă ani în domeniul energiilor regenerabile, al hidrogenului și al bateriilor cu litiu. În prezent, Alexandru face parte din echipa Energy Policy Group, după ce anterior a lucrat timp de doi ani la Ministerul Energiei.
Dincolo de mituri și legende populare - Ce trebuie să știm despre turbării și rolul acestora în lupta împotriva schimbărilor climatice
Astăzi, de ziua internațională a Pământului, reamintim că restaurarea și protejarea turbăriilor poate sprijini atât lupta împotriva schimbărilor climatice, cât și dezvoltarea durabilă a zonelor rurale.
Turbăriile sunt recunoscute la nivel global ca importante rezervoare naturale de carbon, având un rol crucial în combaterea schimbărilor climatice. În România, percepțiile asupra acestor ecosisteme variază – de la resurse exploatabile la zone periculoase sau chiar locuri cu valoare turistică. Aceste viziuni reflectă relația complexă dintre oameni și natură, influențată de educația ecologică și gradul de informare. Astăzi, de ziua internațională a Pământului, reamintim că restaurarea și protejarea turbăriilor poate sprijini atât lupta împotriva schimbărilor climatice, cât și dezvoltarea durabilă a zonelor rurale.
Turbăriile – soluții locale pentru probleme globale
Într-o lume confruntată cu schimbările climatice, pierderea biodiversității, deșertificare și poluare, ecosistemele naturale sunt mai importante ca niciodată. Acestea susțin viața pe Pământ, au un rol crucial în menținerea echilibrului natural iar deteriorarea lor ar putea avea consecințe semnificative pentru întreaga omenire.
În 2019 ONU facea un apel important declarand perioada 2021-2030 ca Deceniul Restaurării Ecosistemelor, unde restaurarea acestora ar putea duce la eliminarea a până la 26 gigatone de gaze cu efect de seră din atmosferă. Apelul global vizează protejarea și refacerea ecosistemelor degradate pentru a preveni crizele climatice și pierderea biodiversității. În Europa, Legea restaurării naturii este un pas esențial în acest sens, completând inițiativele ONU și servind drept model pentru alte regiuni. Prin aplicarea ei, țările UE pot contribui semnificativ la conservarea mediului și educarea publicului.
În Europa, țări precum Albania, Croația, Republica Moldova, Polonia și Slovacia din Estul Europei, alături de state nord-vestice și nordice precum Irlanda, Germania, Olanda și Austria se confruntă cu o problemă gravă: degradarea accentuată a turbăriilor. Degradarea ecosistemelor de turbărie a fost accelerată de activități antropice intense. Printre acestea se numără transformarea zonelor mlăștinoase în terenuri agricole, crearea canalelor de drenare pentru extinderea suprafețelor forestiere și suprapășunatul. De asemenea, apariția speciilor invazive și extragerea turbei au contribuit semnificativ la deteriorarea acestor ecosisteme. Această problemă a început în perioada socialistă prin aplicarea unei viziuni economice bazate pe exploatare intensivă. Chiar dacă regimurile politice au evoluat cu timpul, indiferența generalizată față de protecția mediului a perpetuat această situație până în prezent.
Pe plan mondial, turbăriile sunt recunoscute ca zone vitale pentru combaterea schimbărilor climatice. Aceste ecosisteme joacă un rol esențial în stocarea carbonului și conservarea biodiversității unice. În România, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a identificat 204 turbării degradate, majoritatea fiind situate în lanțul carpatic și în depresiunile intramontane.
Molhașurile de la Izbuce (județul Cluj) – rezervație naturală botanică, integrată Parcului Natural Apuseni. În prim plan, exemplare de bumbăcăriță (Eriophorum vaginatum). Sursa: NWPEAT, 2024
Tinovul Stampei (județul Suceava) – singura turbărie din țară cu statut de protecție RAMSAR Sursa: NWPEAT, 2022 (stânga)
Din nefericire, doar una dintre aceste turbării beneficiază de protecție internațională – Tinovul Poiana Stampei, inclus în lista zonelor umede de importanță internațională, Ramsar. Însă, 45 dintre ele au fost supuse unor intervenţii de restaurare, între anii 2021-2024, prin Programul „Mediu, Adaptare la Schimbările Climatice şi Ecosisteme” (RO-Mediu). Acest efort reprezintă o încercare concretă de angajament a României în lupta împotriva schimbărilor climatice la nivel european.
Cum sunt percepute turbăriile în România? De ce ne temem de o oportunitate?
Datorită unicității acestor ecosisteme, deseori aflate în zone izolate, turbăriile sunt percepute și asociate cu o aură de mister și teamă. Toate aceste trăiri sunt influențate de o combinație de factori socio-culturali, printre care dezinformarea, percepții culturale sau chiar legende locale. Rezultatele cercetării întreprinse de colectivul proiectului „Restaurarea zonelor umede și a turbăriilor din Regiunea de Nord-Vest” (NWPEAT), publicate parțial într-un ghid de restaurare al turbăriilor (2024), au consemnat slaba informare a publicului larg privind beneficiile turbăriilor. Această lipsă de cunoștințe se reflectă în percepții ambivalente și complexe, nu numai în rândul populației generale, dar și printre factorii de decizie. Comunitățile locale, autoritățile locale și oamenii de știință au opinii diferite despre turbării.
Rezultatele încrucișate ale datelor obținute prin aplicarea unui set de instrumente calitative (18 interviuri semi-structurate, 150 chestionare, analiza a 13 politici) au evidențiat câteva perspective de raportare la turbării:
Din perspectivă științifică, turbăriile sunt recunoscute pentru valoarea lor ecologică și biodiversitatea unică pe care o adăpostesc. Aceste ecosisteme joacă un rol esențial în combaterea schimbările climatice prin stocarea carbonului, reglarea bugetului hidric și conservarea biodiversității. Această viziune este în principal susținută de oamenii de știință avizați, dar și parțial de unii cetățeni, cu un grad de informare mai ridicat.
În rândul comunităților locale și al autorităților locale, valorificarea economică a turbăriilor este adesea prioritarǎ faţǎ de valoarea ecologicǎ. Aceastǎ abordare utilitaristǎ se datorează unei cunoaşteri limitate a beneficiilor ecologice ale acestor ecosisteme. Însă, există o categorie de respondenți care apreciază serviciile culturale ale turbăriilor, inclusiv potenţialul turistic şi educaţional asociat lor, în prim plan remarcându-se un demers comunitar mai nuanțat.
Pentru a menţine serviciile ecosistemice furnizate de turbării, este nevoie atât de intervenţii de restaurare cât şi de tehnologii inovative pentru monitorizarea eficientă a acestor zone umede. Cu toate acestea, suprapunerea cu zone naturale protejate poate crea reticenţe în implementarea acţiunilor necesare. Prin implicarea activă în acţiuni voluntare sau proiecte locale dedicate restaurării și conservării zonelor umede se demonstrează deschidere spre educație și conştientizare asupra impactului negativ al activităților antropice asupra mediului natural.
Factori ce condiționează modul în care percepem ecosistemele de turbărie
În România, conservarea zonelor umede se confruntă cu o serie de factori politici, economici, sociali, tehnologici, legislativi și ecologici, care influențează gestionarea și protecția acestor ecosisteme.
Rolul autorităților în gestionarea conservării zonelor umede este esențial, necesitând un cadru legislativ coerent. Totodată, acestea sunt responsabile pentru managementul unor zone umede, mai ales dacă beneficiază de statut de protecție, dar nu au un caracter exclusivist, așa cum de multe ori este perceput de către cetățeni. Gestionarea eficientă combină restaurarea cu tehnologii moderne. Oamenii de știință susțin necesitatea lucrărilor de restaurare și o monitorizare continuă, dar autoritățile și locuitorii nu sunt informați despre procesul de restaurare ecologică. Ba mai mult, obținerea unor avize pentru realizarea unor intervenții de restaurare este un proces birocratic îndelungat.
Legislația europeană are un impact pozitiv, dar ambiguitățile pot genera bariere în conservare. Compensarea proprietarilor prin subvenții este o soluție, iar proprietarii de zone umede și turbării pot accesa subvenții APIA, deși această oportunitate nu este suficient mediatizată. Regimul de proprietate privată impune, la rândul lui, anumite limitări, dar există un potențial de utilizare durabilă și valorificare turistică a terenurilor. Finanțarea activităților de conservare, implicit de restaurare, depinde de regimul de proprietate, iar lipsa reglementării legale din cauza inexistenței unei cadastrări a acestor terenuri blochează orice tip de investiție.
Educația și conștientizarea sunt esențiale pentru succesul conservării. Comunitățile locale atribuie turbăriilor valori mistice, iar opiniile variază de la indiferență la admirație. Educația ecologică poate contribui la conștientizarea beneficiilor turbăriilor.
Potecă tematică în cadrul Tinovului La Poduri (județul Cluj) Sursa: NWPEAT, 2024
Tinovul La Poduri (județul Cluj) Sursa: NWPEAT, 2024
Mituri și legende asociate turbăriilor din România
Percepute frecvent ca și arii restrictive, cu utilizare minimă, turbăriile și mlaștinile, în general, sunt uneori asociate cu mituri și legende care au consolidat statutul lor de zone care trebuie evitate. Cele mai multe legende fac referiri la decese, pierderi sau rătăciri ale persoanelor care s-au apropiat de aceste teritorii. Mlaștina de la Iaz, comuna Plopiș, județul Sălaj, are asociată o legendă despre decesul unei ciobănițe, care apoi a speriat întreaga comunitate.
Unul din amfitrionii locali, domnul Alexandru Bodea relata: „Legenda spune că aici s-a înecat o păstoriţă cu turma ei. Într-o zi, turma speriată a intrat direct în mlaştină, iar ciobăniţa a intrat şi ea după turmă. Mlaştina a înghiţit atât fata cât şi turma. Oamenii din sat au venit, tineri şi bătrâni, să caute trupul fetei măcar. Nu l-au găsit, deşi căutările au durat mai multe zile. Au venit şi bătrâni cu cârje, care după o săptămână de stat cu picioarele în apa mlaştinii au simţit că picioarele nu-i mai supără. Atunci şi-au dat seama că apa este bună pentru tratarea unor boli”
În cazul mlaștinii de la Peșteana, comuna Densuș, județul Hunedoara, numit de localnici și „Lacul fără fund”, legenda confirmă dispariția multor animale care se apropiau de ea. De altfel, hidronimul de Lacul fără fund se întâlnește în mai multe zone ale țării, fiind asociat cu existența unor lacuri a căror adâncime ipotetic mare a dus frecvent la cazuri de dispariții sau înec: comuna Șirineasa, satul Valea Alunișului (Vâlcea) comuna Tomești (Harghita), comuna Chiojdu și comuna Mânzălești (Buzău), satul Băgău, comuna Lopadea Nouă (Alba), etc.
Indiferent de locație, de cele mai multe ori, tâlcul legendelor este asociat morții sau pierderii unor obiecte de valoare. Educația ecologică și conștientizarea de către publicul larg a beneficiilor pe care le dețin zonele umede, cu precădere turbăriile, pot schimba, în timp, aceste conotații negative, transformându-le în locații mai prietenoase cu beneficii economice dar și pentru climă.
Răzvan-Horațiu BĂTINAȘ
Este lector în cadrul Departamentului de Geografie Fizică şi Tehnică din cadrul Facultaţii de Geografie a Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca. Principalele preocupări de cercetare sunt legate de domeniul hidrologiei, turismului şi calităţii mediului. A activat în diverse proiecte şi contracte de cercetare cu tematică pe domeniul conservării naturii, calității apei, amenajării teritoriale și urbane. Este o persoană sociabilă, cu afinităţi pentru natură, fotografie, sport şi activităţi în aer liber. Director de proiect al proiectului Restaurarea zonelor umede și a turbăriilor din Regiunea de Nord-Vest (NWPEAT)
Ana-Maria POP
activează ca cercetător științific în cadrul Centrului de Geografie Regională, Facultatea de Geografie, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj- Napoca. Este pasionată de explorarea relației dintre oameni, comunitățile locale și mediul lor de viață, fie el natural sau construit, și se regăsește într-o căutare permanentă de noi instrumente, tehnici și metode pentru a surprinde cât mai bine percepțiile, atitudinile și comportamentele comunităților locale.