Analiză: Acțiunile de conservare au un impact pozitiv asupra biodiversității
Eforturile de conservare de pe tot globul fac o diferență măsurabilă în protejarea biodiversității, arată o nouă meta-analiză. Cuprinzând peste un secol de date din 186 de studii, cercetarea arată că intervențiile direcționate – de la refacerea habitatelor până la controlul speciilor invazive – îmbunătățesc semnificativ ecosistemele, demonstrând că acțiunile de conservare nu doar opresc pierderea biodiversității, ci o inversează adesea.
Eforturile de conservare de pe tot globul fac o diferență măsurabilă în protejarea biodiversității, arată o nouă meta-analiză. Aceasta sumarizează 186 de studii și arată că intervențiile direcționate – de la refacerea habitatelor până la controlul speciilor invazive – îmbunătățesc semnificativ ecosistemele, demonstrând că acțiunile de conservare nu doar opresc pierderea biodiversității, ci o inversează adesea.
O meta-analiză revoluționară a eforturilor globale de conservare a demonstrat că intervențiile direcționate îmbunătățesc semnificativ rezultatele în materie de biodiversitate sau, cel puțin, încetinesc declinul ecosistemelor din întreaga lume. Analiza, care a analizat 186 de studii pe diferite continente și la scară de mediu, oferă dovezi cruciale că acțiunile de conservare sunt eficiente. Cu toate acestea, subliniază, de asemenea, necesitatea unei voințe politice și investiții sporite pentru a extinde și mai mult aceste intervenții pentru a combate criza globală a biodiversității.
Sursa foto: Pexels.com
Studiul sintetizează date din 35 de studii separate și se întinde pe peste un secol de eforturi de conservare. Acesta a examinat o serie de intervenții care abordează factorii cheie ai degradării mediului, cum ar fi pierderea habitatului, speciile invazive, poluarea și schimbările climatice. Aceste intervenții au fost clasificate în șapte tipuri, inclusiv înființarea de zone protejate, eforturile de restaurare, managementul durabil al ecosistemelor și eradicarea speciilor invazive.
Rezultatele arată că, în ansamblu, acțiunile de conservare au rezultate pozitive. În două treimi din studiile analizate, biodiversitatea fie s-a îmbunătățit (45,4%), fie cel puțin a prezentat scăderi mai lente (20,6%) în comparație cu zonele în care nu au fost luate măsuri de conservare. În aceste cazuri, starea biodiversităţii a beneficiat direct de intervenţii, demonstrând eficienţa acestora în inversarea sau atenuarea daunelor cauzate de degradarea mediului.
Cu toate acestea, studiul a identificat și unele cazuri (21%) în care intervențiile de conservare au avut rezultate mai proaste decât a nu face nimic. Acest impact negativ a fost adesea legat de consecințe neintenționate, cum ar fi vătămarea accidentală a speciilor nevizate în timpul controlului speciilor invazive sau eșecul de a managerui în mod corespunzător ariile protejate, ceea ce duce la supraexploatarea resurselor.
Practicile de conservare s-au îmbunătățit în timp
Impactul cel mai mare l-au avut intervențiile care vizează speciile exotice invazive (IAS). Această categorie de acțiuni a avut succes în special pe insule, unde eforturile de eradicare a IAS au ajutat la refacerea ecosistemelor locale. Intervențiile care vizează reducerea pierderii și degradării habitatelor și promovarea managementului durabil al ecosistemelor au arătat, de asemenea, impact mare și pozitiv, validând în continuare strategiile globale de conservare.
Zonele protejate — o piatră de temelie a politicii de conservare la nivel mondial — au fost eficiente în reducerea conversiei terenurilor, defrișărilor și pierderii coralilor. Cu toate acestea, eficacitatea lor a variat în funcție de regiune, adesea limitată de factori precum resursele inadecvate și aplicarea legii. Cercetarea subliniază importanța ariilor protejate bine dotate cu resurse și gestionate strategic pentru a obține rezultate semnificative de conservare.
O perspectivă cheie din studiu este că practicile de conservare s-au îmbunătățit în timp. Studiile mai recente au pus, poate, mai mult în prim plan efectele pozitive ale intervențiilor, probabil datorită finanțării sporite, eforturilor mai direcționate și lecțiilor învățate din încercările anterioare. Acest progres indică faptul că, în timp ce biodiversitatea continuă să scadă la nivel global, există speranța că, cu eforturi sporite și alocate corespunzător, putem inversa această tendință.
În ciuda beneficiilor clare ale acțiunilor de conservare, studiul subliniază că este nevoie de mai mult pentru a îndeplini obiectivele globale de biodiversitate, în special în regiunile bogate în biodiversitate din Sudul Global. Costul estimat al atingerii acestor obiective variază între 178 de miliarde de dolari și 524 de miliarde de dolari anual — o investiție semnificativă, dar una crucială pentru conservarea ecosistemelor care oferă servicii esențiale omenirii.
În cele din urmă, cercetarea demonstrează că avem nevoie să investim în conservare. Pe continente și în ecosisteme, acțiunile de conservare fac o diferență măsurabilă. Provocarea, de-acum, este de a extinde aceste eforturi la un nivel care poate inversa criza globală a biodiversităţii înainte de a fi prea târziu.
Carla Culda
Este biolog cu o dorință activă de a descoperi, de a înțelege și de a cunoaște în general viul. În prezent este doctorandă la Facultatea de Medicină Veterinară, Cluj-Napoca la departamentul de Parazitologie și Boli Parazitare.
Carla își derulează activitatea științifică în Insulele din Galapagos, reprezentând subiectul tezei sale de doctorat în această zonă. Prin acest proiect își propune împreună cu profesorul coordonator și colaboratorii din Galapagos să intervină în procesul de salvare a unei specii endemice, leul de mare din Galapagos.
Castorii: Un inginer necesar pentru o stare mai bună a naturii?
Castorii sunt o specie cheie în cadrul ecosistemelor naturale fiind supranumiți ingineri ai naturii pentru ingeniozitatea prin care construiesc un mozaic de habitate care rețin apă și extind zonele umede. Deși barajele lor par să incomodeze la prima vedere, această calitate este extrem de importantă în contextul creșterii numărului de furtuni , ploi torențiale sau perioadelor de secetă.
Castorii — un posibil aliat pentru asigurarea unui ecosistem umed rezilient
Castorii sunt o specie cheie în cadrul ecosistemelor naturale fiind supranumiți ingineri ai naturii pentru ingeniozitatea prin care construiesc un mozaic de habitate care rețin apă și extind zonele umede. Deși barajele lor par să incomodeze la prima vedere, prezența lor este extrem de importantă când avem de-a face cu furtuni , ploi torențiale sau perioade de secetă.
Pe scurt despre importanța castorilor
Barajele și canalele create de castori măresc capacitatea de stocare a apei și produc o scurgere mai lentă a apei care este extrem de importantă atât în caz de furtuni sau ploi abundente precum și în timpul secetelor când apa care se eliberează mai lent din barajele castorilor. Asta va permite un flux constant de apă, inclusiv în pâraiele care în ultimii ani se usucă. Din păcate, castorii au dispărut de pe teritoriul țării noastre în secolul XIX din cauza braconajului excesiv. Totuși, între 1998–2003 am reintrodus în România brebul, castorul eurasiatic – 182 de indivizi pe râurile Olt, Mureș și Ialomița. Acest proces de reintroducere a avut un mare succes și la noi în țară numărul castorilor estimându-se că în 2009–2013 aveam circa 1.500 de indivizi.
Cine sunt castorii de fapt?
Ne-am întâlnit adeseori cu acest personaj faimos în diverse povești sau desene animate de când eram copii. Când ne gândim la un castor, mintea noastră deja începe să-i schițeze foarte repede conturul: dinții lunguieți și puternici care fac posibilă modelarea copacilor; coada lată acoperită de solzi care ne indică faptul că este un animal acvatic, membrele scurte și puternice adaptate atât pentru uscat cât și pentru apă. Este cunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari rozători după capibara din America de Sud. Era totuși o vreme, pe timpul erei glaciare, Pleistocen, când au existat două specii – Castor leiseyorum; Castoroides ohioensis – mult mai mari decât castorul din zilele noastre, lungi de aproximativ doi metri.
Importanța castorului în natură
După mai multe studii, castorul este considerat o specie cheie în lanțul trofic, datorită stilului său de viață și a acțiunilor lui în modelarea acestui stil natural. O specie cheie ’keystone’ asigură un echilibru ecologic. Astfel, prin tăierea copacilor și a arbuștilor de diferite dimensiuni, castorul contribuie indirect la disponibilitatea nutrienților în natură prin acest lemn mort care nu se mai regăsește atât de frecvent în zilele noastre, din cauza exploatării intensive a pădurilor.
Dar scopul castorului este să ofere adăpost familiei în vizuini subacvatice prin construirea de baraje pe râuri sau pe diverse bazine acvatice. Prin realizarea acestor îndiguiri, ei creează un mozaic de habitate – un amestec de zone umede, pajiști deschise, iazuri, lemn mort și arbuști.
Un alt aspect interesant ar fi această capacitate unică a castorilor de a-și modifica mediul în care trăiesc prin construirea activă de baraje, diguri. Acestea sunt construite pentru a menține un anumit nivel al apei ridicat și constant, lucru care le permite să se miște mai rapid și mai sigur, ei fiind mai agili în mediul subacvatic decât pe uscat. Astfel, ei oferă un acces sigur și rapid al hranei, precum și a materialelor de construcții, dar și o protecție a intrărilor în vizuina acestora. Activitatea castorului poate avea un impact direct și indirect asupra altor organisme din ecosisteme.
Castorul ca inginer al naturii care ajută în fața schimbărilor climatice
Castorul este supranumit „inginerul ecosistemelor” pentru ingeniozitatea prin care construiește acest mozaic de suprafețe naturale, unde reține apa și extinde zonele umede, atât de necesare în condițiile actuale ale schimbărilor climei și secetelor prelungite.
Deși la prima vedere, barajele și canalele create de castori par să incomodeze, acestea măresc capacitatea de stocare a apei în iazuri și produc o scurgere mai lentă a apei. Canele ridică astfel pânza freatică și tot odată are loc o resuscitare a izvoarelor subterane. În caz de furtuni sau ploi abundente, riscul inundațiilor poate fi atenuat, acolo unde există acestea.
În timpul secetelor, apa stocată de barajele poroase ale castorilor se eliberează lent, ridicând tot odată nivelul apei crescând rezistența mediului la riscurile aferente acestor perioade. Menținerea constantă a debitului de apă în perioada secetoasă oferă un refugiu nevertebratelor și un potențial semnificativ al recolonizării post-secetă.
Calitatea apei dintr-o zonă populată cu castori poate crește, datorită îmbunătățirii nutrienților. De asemenea acest mozaic duce la creșterea biodiversității oferind un habitat bogat pentru insecte, pești, păsări, lilieci și amfibieni. Somonul, spre exemplu, se dezvoltă mai bine și mai repede acolo unde sunt castorii prezenți; de asemenea și o serie de mamifere, plante, nevertebrate se bucură de ceea ce le oferă castorii.
Castorii în România – de la braconaj la reintroducerea speciei
Situația castorului eurasiatic, brebul, în zona țării noastre, a fost similară cu populațiile din alte regiuni ale Europei și nu numai. Din cauza braconajului excesiv, acesta a dispărut de pe teritoriul țării noastre în secolul XIX, rămânând în urmă doar o gamă de toponime date de români din diferitele regiuni ale țării, precum: breb, breboaia, brebeni, brebina, brebenei, bibor, biber, biborțeni. Considerăm că în anul 1823 a fost ucis ultimul breb din țările Române, undeva în zona Moldovei vechi, unde avem astăzi județul Caraș-Severin.
Printr-un proiect de colaborare dintre Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice (ICAS) și Ministerul Mediului din Germania, între 1998–2003 am reintrodus în România brebul, castorul eurasiatic – 182 de indivizi pe râurile Olt, Mureș și Ialomița. Acest proces de reintroducere a avut un mare succes și la noi în țară – această specie s-a împrăștiat natural pe râuri și afluenții acestora și a ocupat tot mai multe teritorii noi.
În perioada următoare, între anii 2009–2013 am estimat 1.500 de indivizi, și peste 1.200 de indivizi prezenți pe cursul râului Olt și afluenții acestuia. În 2011 aflăm, pentru prima dată, de prezența castorului eurasiatic în Delta Dunării.
Castorii în Europa
Prezent încă din preistorie, castorul european sau castorul eurasiatic, cunoscut sub denumirea de breb, Castor fiber, este o specie înrudită cu castorul nord-american, Castor canadensis. Brebul este cel mai mare rozător semiacvatic atât din Europa, cât și din Asia. Acesta a fost foarte multă vreme vânat pentru blană și castoreum – o secreție parfumată provenită din glandele castorului – până aproape de extincție. Castoreum este substanța cu care ei își marchează teritoriile și care conține mosc, un compus folosit în industria parfumurilor. Rolul său este de a fixa și de a menține diferite esențe sau parfumuri.
În 1900, numărul exemplarelor a scăzut considerabil regăsindu-se aproximativ 1.200 de indivizi în întreaga regiune a Europei și a Asiei. După acest declin devastator, au existat diverse campanii de reintroducere a brebului în zonele originale din arealul de răspândire a acestei specii.
Acum poate fi întâlnit într-un număr foarte mare din Franța până în China și Mongolia. Datele indică o creștere semnificativă a populației castorilor eurasiatici de peste 1.200.000 de indivizi. Populația a crescut în acest deceniu cu 178.000, deci 17% în 6–8 ani. Efectivul cel mai numeros al castorului eurasiatic s-a remarcat în zona europeană a Rusiei, Suedia, Polonia și Letonia.
Castorul devenit un personaj negativ în comunitățile locale și soluții de coexistență
Dinamica populației castorului eurasiatic a adus multe beneficii întregului ecosistem, dispersându-se pe distanțe vaste cucerind teritorii noi și readaptându-se la zonele unde cândva era teritoriul lui. Situația se schimbă când populația crește necontrolat și antropizarea mediului natural duce la limitarea spațiului utilizat de castori, astfel că aceștia sunt obligați să urmeze alte cursuri, ajungând în orașe și sate.
Ajungând atât de aproape de oameni se nasc conflicte între aceștia, deoarece afectează interesele locale. Printre acestea se înregistrează o serie de pierderi la nivelul culturilor agricole, forestiere și pomicole. De asemenea, un alt aspect îl reprezintă terasamentele sau drumurile care în fața inundațiilor provocate de castori atrag o serie de pagube. Toate acestea generează costuri financiare și pagube sub diverse forme de pierderi: în agricultură, silvicultură și infrastructură.
Să nu uităm și că, pentru unele comunități, râurile și pârâiele sunt drumuri, iar barajele construite de castori devin bariere rutiere. Pe măsură ce structurile se înmulțesc, mai mult teren este inundat și poate fi mai puțină apă dulce de băut în aval. Dar există și alte efecte: animalele participă într-o buclă: schimbările climatice deschid peisajul castorilor, ale căror iazuri conduc la o încălzire suplimentară, ceea ce atrage și mai mulți indivizi din specie.
Natura ne învață de nevoia unui echilibru
Aceste probleme legate de conflictele dintre castori și oameni nu sunt noi. Prin ameliorarea acestor pagube, prin protejarea culturilor agricole, a arborilor cu o importanță economică, protejarea digurilor pot echilibra balanța, pentru o coexistență prielnică om-natură. În situațiile mai critice în care regăsim castori în zone neprielnice pentru ei, dar care au un impact economic esențial pentru noi, atunci se poate aplica realocarea indivizilor într-o arie mai naturală.
Uneori răspunsul stă sub ochii noștri – ca de fiecare dată natura ne învață ceea ce noi uităm. În acest caz, ne referim la importanța creșterii controlate a populației de castori. Mulți factori naturali intervin pentru menținerea unui echilibru între dimensiunea unei populații și numărul de indivizi. Interacțiunea dintre specii poate influența procesele ecosistemului și, în cele din urmă, acestea pot provoca schimbări la nivel de biodiversitate. Astfel, un aspect foarte esențial este implementarea unor strategii în monitorizarea dinamicii creșterii al numărului de castori.
Carla Culda
Este biolog cu o dorință activă de a descoperi, de a înțelege și de a cunoaște în general viul. În prezent este doctorandă la Facultatea de Medicină Veterinară, Cluj-Napoca la departamentul de Parazitologie și Boli Parazitare.
Carla își derulează activitatea științifică în Insulele din Galapagos reprezentând subiectul tezei sale de doctorat în această zonă. Prin acest proiect își propune împreună cu profesorul coordonator și colaboratorii din Galapagos să intervină în procesul de salvare a unei specii endemice, leul de mare din Galapagos.
Parlamentul European a dat undă verde Legii de restaurare a naturii. Următorul pas ar putea fi acordarea drepturilor ecosistemelor la nivel global
În ciuda dezbaterilor aprige, a demonstrațiilor pro și contra și a opoziției Partidului Popular European (PPE), Parlamentul European a adoptat recent proiectul de lege pentru restaurarea naturii cu o majoritate restrânsă.
Proiectul de legislație definește obiective obligatorii în domenii specifice: măsurile de restaurare vor fi implementate pe 20% din suprafața terestră și marină a UE, până în 2030. Până în 2050 măsurile vor fi extinse la toate ecosistemele degradate.
În ciuda dezbaterilor aprige, a demonstrațiilor pro și contra și a opoziției Partidului Popular European (PPE), Parlamentul European a adoptat recent proiectul de lege pentru restaurarea naturii cu o majoritate restrânsă. Proiectul de legislație definește obiective obligatorii în domenii specifice: măsurile de restaurare vor fi implementate pe cel puțin 20% din suprafața terestră și marină a UE, până în 2030. Până în 2050 măsurile vor fi extinse la toate ecosistemele degradate.
Legea are ca scop refacerea habitatelor și speciilor degradate de activitatea umană și de schimbările climatice. Noua reglementare, prima la nivel continental, care pledează pentru restaurarea naturii, ar fi absolut necesară, întrucât 81% din habitatele europene sunt în stare proastă – fără refacerea lor, distrugerea biodiversității nu poate fi oprită, iar atenuarea eficientă și rentabilă a schimbărilor climatice este de neconceput. Pentru viitorul umanității, trebuie să acordăm și drepturi naturii, care câștigă tot mai mult teren la nivel global.
Deja putem simți pe pielea noastră daunele cauzate de criza climatică și ecologică astăzi. Pentru a atenua impacturile ulterioare , cel mai recent raport IPCC subliniază că aproximativ 30-50% din suprafețele terestre, de apă dulce și oceanică ale Pământului ar trebui protejate prin metode eficiente și juste din punct de vedere social. Cu soluții bazate pe natură și anume protecția, restaurarea și gestionarea durabilă a ecosistemelor naturale, reziliența comunităților vii împotriva efectelor șocurilor poate fi consolidată.
Pe baza propunerii inițiale prezentate în urmă cu mai bine de un an, legislația ar stabili obiective obligatorii din punct de vedere juridic în șapte zone specifice, de la polenizatori la ecosisteme marine, care împreună trebuie să se aplice pentru cel puțin 20% din zonele terestre și maritime ale UE până în 2030.
Obiectivul a fost ridicat la 30% după conferința COP15 privind biodiversitatea de la Montreal, care este un reper din punct de vedere al mediului, astfel încât UE să poată ține pasul cu noile obiective globale, care ar garanta protecția unei treimi din planetă, până în 2030.
Pe baza propunerii, statele membre pregătesc un plan național de redresare pentru implementarea planurilor cuprinzătoare ale UE. Dovezile științifice pentru efectele benefice ale unui mediu natural bine întreținut sunt clare: menținerea ecosistemelor sănătoase este esențială pentru stocarea și sechestrarea dioxidului de carbon și stoparea pierderii biodiversității.
În ciuda acestui fapt, deși proiectul de lege privind refacerea naturii a fost primit favorabil de organizațiile de mediu, PE a supus-o în cele din urmă la vot și a adoptat-o. Conform Actului de restaurare a naturii, Uniunea va implementa măsuri de restaurare pe 20% din suprafața terestră și marină a UE până în 2030 și va extinde măsurile la toate ecosistemele degradate până în 2050.
Să respectăm legile de protecție a mediului
Pe 22 iunie 2022, Comisia Europeană a propus un regulament privind refacerea naturii, care contribuie la refacerea durabilă și pe termen lung în zonele terestre și maritime ale UE. Adoptarea propunerii a fost esențială pentru realizarea obiectivelor UE în materie de climă și biodiversitate, dar a fost lansată o contracampanie semnificativă pentru a preveni adoptarea propunerii. Potrivit celor care se opun propunerii, legea ar pune în pericol securitatea alimentară, economia, dezvoltarea surselor regenerabile de energie, pădurarii și fermierii.
Totuși, din punct de vedere științific, diluarea legii pune în pericol societatea. Este adevărat că crizele climatice și de biodiversitate afectează drastic producția de alimente și, dacă nu continuăm să luăm măsuri serioase pentru a le aborda, riscurile vor crește.
Însă diluarea politicilor ambițioase precum Legea pentru restaurarea naturii va duce la înrăutățirea schimbărilor climatice și la pierderea biodiversității, ceea ce va cauza, de asemenea, costuri suplimentare pentru economie.
Raportorul care a prezentat propunerea, César Luena, a declarat, în cadrul conferinței de presă de după vot, că această lege de restaurare a naturii este un element esențial al Pactului Verde European și urmează consensul științific și recomandările pentru refacerea ecosistemelor europene.
El a subliniat că va transmite un mesaj bun parlamentelor și instituțiilor țărilor membre și, deși mai este loc de îmbunătățire, termenele reale dau motive de încredere. Luena a spus că legea include suficient timp și flexibilitate pentru ca toată lumea să o implementeze în ritmul potrivit. El a mai atras atenția că legea nu este împotriva nimănui, de fapt – ci că măsurile prevăzute în noua lege vor servi la asigurarea stabilității unei economii care depinde de ecosisteme sănătoase.
Pentru viitorul umanității, trebuie să dăm drepturi naturii
În iulie 2022 , Adunarea Generală a ONU a adoptat o rezoluție istorică care declară accesul la un mediu curat, sănătos și durabil ca drept uman universal. Sănătatea și bunăstarea umană depind de sănătatea naturii, cu toate acestea, rolul ecosistemelor ca sistem de aprovizionare subordonat societăților și utilizarea excesivă a acestora provoacă daune ireversibile.
La COP15 privind biodiversitatea din 2022, 200 de țări au semnat un acord pentru a promova drepturile omului și drepturile naturii și pentru a restabili biodiversitatea până în 2030. Este primul acord internațional care sprijină obiectivele mișcării, care a crescut din 2006, pentru a se asigura că natura și tot ceea ce cuprinde ea – de la specii de animale și plante la râuri, munți și sol – au aceleași drepturi inerente ca și ființele umane.
Acordarea statutului juridic al ecosistemelor și a dreptului lor de a exista la un nivel asemănător cu ceea ce merităm noi, oamenii, poate ajuta la schimbarea atitudinii sociale față de natură, care în prezent este caracterizată în mare parte prin posesie și exploatare.
În lupta împotriva schimbărilor climatice și a pierderii biodiversității, așa-numitele „drepturi ale naturii” primesc din ce în ce mai multă atenție pe lângă drepturile omului. Baza ideii este că ecosistemele — acolo unde viața se dezvoltă și are loc —, merită același drept de a exista ca și oamenii.
În practică, aceasta înseamnă că habitatul unei specii de animale care este amenințat de o intervenție umană — cum ar fi deschiderea unei mine — este, din punct de vedere juridic, același lucru cu tulburarea liniștii în locuința unei persoane.
Țestoasele, balenele și pădurile reclamante pot veni în instanță
Înzestrarea naturii cu drept propriu este un instrument juridic care asigură protecția mediului în justiție – nu doar de dragul oamenilor, ci și de dragul naturii. Din ce în ce mai multe precedente legale dovedesc că recunoașterea statutului juridic al ecosistemului și a dreptului de a exista poate ajuta la schimbarea atitudinilor sociale față de natură.
Peste 30 de țări și națiuni tribale recunosc deja drepturile naturii într-o anumită formă, fie prin prevederi constituționale, legi sau hotărâri judecătorești. Panama a acordat drepturi broaștelor țestoase marine în mai 2023 pentru a le proteja de poluare și braconaj. În aceeași perioadă, Port Townsend și Gig Harbor, Washington au devenit primele două orașe din nord-vestul Pacificului care au recunoscut drepturile legale ale orcilor. Asta înseamnă dreptul la: viață, autonomie, cultură, pentru o migrație liberă și sigură, hrană adecvată din surse naturale și dreptul la un habitat lipsit de condiții, zgomot și poluare care cauzează vătămări fizice, emoționale sau psihice.
Unul dintre primele și cele mai faimoase precedente pentru afirmarea drepturilor naturii poate fi găsit în Ecuador, unde în 2008 drepturile Mamei Pământ au fost consacrate în constituție, pe care localnicii o numesc Zeița Pachamama. De asemenea, ei luptă pentru recunoașterea constituțională a drepturilor naturii în Aruba, unde încălzirea globală și daunele cauzate de turism amenință mijloacele de trai ale populației de doar 110.000 de oameni. Fiind un mic contributor la schimbările climatice, Aruba și-a dat seama că distrugerea în continuare a ecosistemelor sale ar putea însemna sfârșitul țării.
Unul dintre cei mai semnificativi pași legati de drepturile naturii a avut loc și în decembrie 2021, când Curtea Supremă din Ecuador a confirmat drepturile la natură consacrate în constituția țării în raport cu o mină de cupru și aur — care sunt valabile nu doar în zonele protejate, ci în toată țara. Pe baza verdictului, exploatarea minelor a încălcat drepturile pădurii tropicale Los Cedros. O hotărâre similară a reușit să protejeze pădurea tropicală din Valea Intag din Ecuador de activitățile poluante ale unei mine de cupru.
Europa începe, de asemenea, să recunoască importanța dreptului ecosistemelor de a exista. În Polonia, de-a lungul Oderului a fost organizată o demonstrație pentru eliminarea poluării mediului prin lupta pentru drepturile ecosistemului local. Precedentul pentru aceasta este că, în vara anului 2022, mii de pești au murit din cauza poluării apei.
Orca în Oceanul Pacific Fotografie: Unsplash
Drepturile naturii pot fi încălcate în același mod ca și drepturile omului
Un număr tot mai mare de țări, inclusiv Uganda, Ecuador și Noua Zeelandă au legi în vigoare sau discută posibilitatea de a acorda drepturi asupra ecosistemelor. Hotărârile judecătorești din India și Columbia au recunoscut aceste drepturi și au subliniat datoria guvernului de a le proteja.
În 2017, de exemplu, un tribunal indian a recunoscut drepturile râului Gange, considerat sacru de milioane de oameni. Judecătorii au stabilit că poluarea mediului este ca și cum a răni pe cineva. În orice caz, exemplul Gangelui arată clar: chiar și acordarea statutului legal ecosistemelor nu garantează automat protecția.
Cheia succesului poate fi amploarea intervenției și momentul. În Seattle, tribul Sauk-Suiattle a acuzat orașul că sistemul de baraje împiedică migrația somonului, care joacă un rol cheie în traiul și cultura lor, precum și fluxul de nutrienți necesari peștilor. Pentru a inversa declinul populatiei, trecerea trebuie asigurată în cazul a trei hidrocentrale. Avizele pentru baraj, care a fost construit în secolul al XX-lea, expiră în primăvara anului 2025, așa că pe perioada noului permis, cererea include deja modificările pentru a asigura trecerea peștelui.
Drepturile acordate naturii au un potențial enorm pentru protecția mediului, dar unii experți și-au exprimat îngrijorarea cu privire la posibilele abuzuri. Plasarea existenței naturii pe o bază legală, asemănătoare unui proces de tutelă, presupune desemnarea unor reprezentanți pentru client, în acest caz, de exemplu, în persoana cercetătorilor, experților în protecția mediului, a localnicilor sau chiar a politicienilor. Numirea comitetului presupune riscul ca aspectele de mediu să fie trecute în plan secund. În cazul Ecuadorului, de exemplu, în ciuda introducerii drepturilor naturii, lupta pentru resurse continuă să depășească aspectele de protecție a mediului în multe cazuri .
În timp ce măsurile reale de protecție a mediului legate de drepturile naturii intră încet în vigoare și au ca rezultat răspunsuri reale, exemplul proceselor pentru climă arată clar că eforturile continue pentru un mediu locuibil și ecosisteme sănătoase și succesele acestora se răspândesc la nivel internațional ca un bun exemplu.
În mai multe părți ale lumii, au loc deja procese în materie de climă împotriva guvernelor și companiilor, unde baza acuzațiilor este că factorii de decizie nu fac totul pentru a atenua schimbările climatice, în timp ce din cauza pagubelor, accesul la dreptul unui mediu curat, sănătos și durabil este acordat din ce în ce mai puțin.
*Acest articol a fost publicat inițial în Masfelfok.hu (scris de către Szabó Amanda Imola Meteorolog-cercetător în climă, doctorand la Catedra de Meteorologie de la ELTE TTK și unul dintre autorii permanenți ai diplomei Half Half), apoi tradus și editat pentru InfoClima.
Cum se adaptează animalele sălbatice schimbărilor climatice?
La nivel global, printre cele mai mari amenințări la adresa faunei sălbatice și a ecosistemelor sunt schimbările climatice, care au loc într-un ritm alarmant de rapid. Biodiversitatea, care este în strânsă legătură cu clima, rămâne sursa de bază a planetei, a bunăstării oamenilor — și încearcă să se adapteze.
La nivel global, printre cele mai mari amenințări la adresa faunei sălbatice și asupra ecosistemelor sunt schimbările climatice, care au loc într-un ritm alarmant de rapid. Asta pentru că biodiversitate, care este în strânsă legătură cu clima rămâne sursa de bază a planetei și bunăstării oamenilor.
Schimbările climatice pot amenința biodiversitatea vitală?
Ne uităm la o primă vedere în locul unde animalele locuiesc. Habitatul este spațiul în care fiecare specie își desfășoară întreaga viață. O schimbare va declanșa o nouă schimbare, care în cele din urmă se vor reflecta în viața fiecărui animal.
Cum este posibil acest lucru? Gândiți-vă doar la temperatura care poate afecta vegetația, o sursă importantă de hrană, accesul la apă și multe altele.
Spre exemplu, în Africa, elefanții (elefantul African de savană, Loxodonta africana și elefantul African de pădure, Loxodonta cyclotis) sunt foarte sensibili la aceste creșteri de temperatură, și sunt expuși, în consecință, la noi boli. Iar apa, care este tot mai rară din cauza secetei și a deșertificării, este, în același timp, indispensabilă în viațile lor, în cantități mari.
Astfel, anumite ecosisteme devin din ce în ce mai greu de locuit pentru anumite animale, forțând astfel o parte din acestea să-și depășească limitele trecând într-un alt habitat pentru a supraviețui. Astfel, se întâmplă selecția naturală și învățarea de a se adapta la situații noi de viață.
Efectul acestor schimbări climatice se resimt și direct și indirect asupra faunei sălbatice. Ce se întâmplă când temperatura oscilează cu 1°C? Vedeți voi, dimensiunea corpului animalelor este corelată cu habitatul în care se află. Spre exemplu, animalele care trăiesc la polul nord — păsările, mamiferele polare — și-au dezvoltat o serie de adaptări anatomice, fiziologice și comportamentale pentru a face față temperaturilor scăzute și ratelor mari de pierdere de căldură. Să aruncăm o privire mai detaliată asupra câtorva exemple:
Ursul polar și relația cu gheața care se micșorează
Protagonistul schimbărilor climatice este chiar ursul polar, deoarece cea mai pronunțată activitate a fost înregistrată la nivelul cercului polar – Arctica. Specia încadrată de Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN) ca fiind una vulnerabilă. Urșii polari au capacitatea să cucerească noi teritorii, sugerând astfel că ar putea capacitatea de a se adapta la schimbările care au loc azi în Arctica. Cu toate acestea în momentul de față ei sunt foarte dependenți de gheață, lucru care-i face vulnerabili la schimbările climatice.
De ce este atât de importantă gheața în viața acestora? Aceștia se folosesc de gheață pentru a călători, pentru a vâna, pentru a se odihni, pentru a se împerechea și chiar în unele zone sunt făcute adăposturi materne. Urșii polari se află într-o strânsă legătură cu prada care este dependentă de gheață (focile).
Fiind un mamifer de dimensiuni mari, își controlează izolarea și răcirea periferică a corpului foarte bine. La nivelul căilor respiratorii are loc schimbul de căldură, iar pierderile de apă sunt minimizate; aceste adaptări fiziologice sunt în strânsă legătură cu nivelul lor de activitate. Spre deosebire de alte specii de urși care petrec în general lunile de iarnă într-o stare de activitate metabolică redusă, ursul polar rămâne activ pe tot parcursul anului. O dată cu activitatea sa, inevitabil apar pierderile de căldură.
Dar ce a făcut ca să-și mențină homeotermia într-un astfel de mediu? Postura acestora este corelată cu temperatura actuală, blana ursului are un nivel de conductivitate termică ridicată (pierde căldura rapid), mușchii striați foarte bine vascularizați (sursă de căldură). De remarcat este faptul că părul unui urs polar se poate încălzi sau să ajute la răcire folosind lumina de la Soare. Asta datorită asimetriei: în funcție de poziția de contact a luminii UV cu firele de păr, acestea pot produce căldură suficientă sau doar parțială. Dacă un urs polar este fotografiat în lumină UV, el va apărea negru din cauza acestui efect.
Ursul panda gigantic și relația lui cu bambusul
Un alt exemplu cunoscut — totodată imagine organizației WWF — este ursul panda gigantic (Ailuropoda melanoleuca). Este o specie emblematică în discuția despre schimbări climatice, datorită hrănirii sale aproape exclusive cu bambus. Este de asemenea o specie vulnerabilă încadrată de IUCN. Înțelegând modul în care schimbările climatice afectează bambusul se vor putea crea programe de conservare și de salvare a ursului panda gigantic.
De ce bambusul este atât de important pentru ursul panda gigantic? Pentru că reprezintă aproximativ 90% din alimentația lor — totodată are o rată scăzută de răspândire pentru că este o specie asexuată (totul se întâmplă în același individ având atât flori feminine, cât și flori bărbătești). Asta ne arată că bambusul nu are capacitatea de a ține pasul cu ursul panda gigantic pentru a utiliza alte zone cu latitudini sau latitudini mai mari. În natură, în habitatul lor natural, se poate observa o fragmentare și izolare a populațiilor de panda gigantic, mai mare decât în ultimii 30 de ani.
Unde trăiește ursul panda gigantic? Îl putem întâlni în pădurile temperate înalte din munții din sud-vestul Chinei. Poate puțini dintre noi știu că diversitatea biologică a habitatului ursului panda gigantic este în competiție cu cea a ecosistemelor tropicale, încadrându-l ca o specie umbrelă care oferă protecție multor specii (fazanii multicolori; maimuța aurie, ibisul cu creastă, takinul, etc.) în care acesta trăiește.
Pinguinii păstrează căldura în grup
Pinguinii sunt o altă categorie de vertebrate polare. Trăiesc în emisfera sudică, cel mai frecvent în Antarctica, dar se pot observa chiar și în vârful Africii. Există 17 specii de pinguini, care sunt considerate specii acvatice și slab zburătoare. O excepție este pinguinul din Galapagos (Spheniscus mendiculus) care este întâlnit în zona Ecuadorului, singurul care trăiește în afara ghețarilor. Apele reci ale curenților Humboldt și Cromwell îl sprijină în supraviețuire, în acest mediu tropical al insulelor din Galapagos.
Ca strategii de supraviețuire, pinguinii s-au adaptat la temperaturile scăzute, astfel:
Pene suprapuse – oferă protecție față de apa și vântul rece;
Pinguinii își măresc temperatura corpului absorbind lumina de la soare folosind penele de culoare închisă care se regăsesc pe spate;
Economisesc căldura tremurând, similar cu oamenii; dezavantajul tremurului este că pierd, astfel, din energie.
Pinguinii sunt, de asemenea, cunoscuți pentru că se strâng în grupuri pentru a păstra căldura;
Poziția verticală a picioarelor — pentru a nu pierde căldura
Vulpea Fennec vânează noaptea, ca să evite canicula zilnică
Legat de speciile din savană, acestea se află în opoziție cu speciile din zona Arctică, adaptându-se astfel încât să evită supraîncălzirea corporală. Un bun exemplu este vulpea Fennec (Vulpes zerda) care trăiește în deșertul Sahara și în Africa de Nord. La aceasta remarcăm următoarele adaptări:
Datorită căldurii arzătoare de peste zi ea vânează noaptea — făcând astfel față căldurii;
Urechile sunt asemănătoare liliecilor pentru a oferi o suprafață de răcire corporală, prin radierea căldurii;
Părul este lung și gros care oferă dublă protecție în timpul nopților reci (izolează) și în timpul zilei când soarele este foarte puternic;
Membrele sunt acoperite de blană oferind protecție în timpul deplasărilor pe nisipul fierbinte.
Cum se resimt aceste schimbări în viața animalelor?
Majoritatea mamiferelor terestre mari cât și cele acvatice nu se pot bucura de luxul unei micro-evoluții rapide sau al unor schimbări rapide ca strategii de adaptare la aceste schimbări climatice. Rata acestor schimbări este mult prea rapidă pentru ca adaptarea genetică, adică tiparul interior al speciilor, să apară la mamiferele mari.
Când vorbim despre aceste schimbări — care, după cum v-am spus mai sus, se resimt de la sursa de hrană până la modul în care animalele trăiesc — trebuie să aruncăm o privire și asupra viețuitoarelor parazite – patogenii; deoarece unii dintre aceștia pot să își crească eficiența odată cu schimbările climatice.
Totuși, putem observa câteva schimbări la nivelul comportamentului, reproducerii, migrării, hibernării sau chiar la nivelul activităților post-hibernării. Aceste schimbări vor aduce beneficii anumitor specii și le va dezavantaja pe altele ducând la crearea unui nou ecosistem.
Drd. Carla Culda
Este biolog cu o dorință activă de a descoperi, de a înțelege și de a cunoaște în general viul. În prezent este doctorandă la Facultatea de Medicină Veterinară, Cluj-Napoca la departamentul de Parazitologie și Boli Parazitare.
Carla își derulează activitatea științifică în Insulele din Galapagos reprezentând subiectul tezei sale de doctorat în această zonă. Prin acest proiect își propune împreună cu profesorul coordonator și colaboratorii din Galapagos să intervină în procesul de salvare a unei specii endemice, leul de mare din Galapagos.
Tot ea a făcut ilustrațiile minunate de care te-ai bucurat în articolul de mai sus.
De ce ar trebui să ne uităm mai atenți la pajiștile alpine?
Pajiștile alpine sunt adevărate insule de biodiversitate. În contextul schimbărilor climatice, este important să ne întrebăm ce fel de beneficii putem obține din aceste pajiști și dacă reușim să le „vedem” pe toate.
Pajiștile alpine sunt adevărate insule de biodiversitate, ce aduc o multitudine de beneficii și pentru bunăstarea noastră, a oamenilor. Avem o relație istorică cu pajiștile alpine, iar abandonarea pășunatului tradițional prin transhumanță în favoarea practicilor intensive poate avea efecte neașteptate asupra lor, mai ales din cauza creșterilor temperaturilor. În contextul schimbărilor climatice, este important să ne întrebăm ce fel de beneficii putem obține din aceste pajiști și dacă reușim să le „vedem” pe toate.
Ce sunt pajiștile alpine?
O treime din suprafața terestră globală este ocupată de un tip de habitat pe care generic îl numim pajiști (în engleză grasslands), adică locuri întinse în care vegetația dominantă este ierboasă. O categorie de pajiști sunt și cele alpine, pe care le regăsim în mod obișnuit la peste 2000 m. Pentru cei care s-au aventurat la aceste înălțimi, sunt peisaje obișnuite, în care întâlnim multe specii de plante cu valoare estetică, valoare care crește atunci când știm că sunt endemice acestor locuri și rare datorită suprafețelor mici pe care le au la dispoziție, cum este cazul simbolului alpin, Leontopodium alpinum sau Floarea-de-colț.
Condițiile specifice zonelor montane au limitat exploatarea istorică a acestora, ceea ce a dus la păstrarea aproape intactă a speciilor, apelor, solurilor și substratului geologic, făcând din acestea candidați potriviți pentru conservare. În prezent, mai bine de o treime din întreaga suprafață a ariilor naturale protejate la nivel mondial se află în zone montane. Ca să dăm o cifră mai palpabilă, sunt undeva la peste 7 milioane de km pătrați pe care îi protejăm la nivel mondial în munți, fără să socotim Antarctica.
Diversitatea biologică nu este distribuită uniform pe suprafața terestră. Ca regulă generală, ea crește o dată cu latitudinea, de la poli la ecuator. Procesul de speciație prin care iau naștere noi specii este accelerat acolo unde peisajul formează ‘insule’, fie adevărate, fie habitate izolate. Izolarea duce astfel la o îmbogățire a diversității biologice, la endemisme și specii rare, ce se întâlnesc doar în acele locuri, fiind rezultatul adaptării lor unui mediu unic.
Munții — refugiu pentru o gamă largă de specii
Ecosistemele formate prin efectul altitudinii coincid cu cele formate prin efectul pe care latitudinea îl are asupra condițiilor de mediu. Varietatea organismelor este astfel comprimată pe o suprafață restrânsă și un gradient altitudinal, față de o suprafață mare și un gradient latitudinal. Pe un gradient altitudinal se formează și ‘habitate insulare’ datorită topografiei și condițiilor micro-climatice diverse.
Pentru cei care se aventurează mai des pe munte nu este nici un secret că fiecare vale are specificul ei datorat expunerii versanților, a abrupturilor, a pantelor și a direcției generale a vântului. Poți străbate două văi adiacente în luna iunie, pe una să întâlnești zăpadă și porțiuni de gheață, iar pe cealaltă să suferi de căldură. Când la această izolare geografică și mozaic de condiții adaugi și istoria naturală, cu epoci și ere în care Pământul a ‘schimbat mai multe haine’, nu este de mirare că munții au constituit refugii pentru o gamă largă de specii.
Pentru țara noastră, Leontopodium alpinum (floarea-de-colț), de care am amintit mai devreme, și Dianthus callizonus (garofița Pietrei Craiului) sunt poate cel mai cunoscute publicului larg. Sunt specii care, după ultima mare glaciațiune, în care ar fi ocupat zone la o altitudine mai joasă, au migrat în urma ghețarilor care s-au topit, urcând tiptil pe munte, sau au rămas izolate în populații mici ce au creat în timp o nouă specie.
La ce etaj se încadrează pajiștile alpine pe scara vegetației?
În anul 1799, un tânăr naturalist german alături de un botanist francez se aventurează într-o expediție în America de Sud și Centrală. Cei doi, pe numele lor Alexander von Humboldt și Aimé Bonpland, au cărat pe drumul lor lung de 5 ani un adevărat laborator mobil. Cu ajutorul echipamentelor au înregistrat în mii de carnete de teren proprietățile fizice ale mediului în care se aflau și, cu precădere, speciile de plante care îi înconjurau. Una dintre concluziile importante ale acestui voiaj lung, bazată pe datele empirice colectate în munți, a fost că distribuția plantelor este determinată în principal de temperatură, nu de altitudine. Von Humboldt a fost primul care a observat că a urca pe distanțe scurte, de câțiva zeci de kilometri, în munți, este echivalentul unei călătorii de câțiva mii de kilometri pe latitudine, spre poli.
Cred că am învățat cu toții încă din gimnaziu despre etajele de vegetație. Mai mult ca sigur au fost prezentate ca fiind zone delimitate de altitudine, deși formarea comunităților de plante este condiționată de factori pedologici, climatici și de relief, nu doar simpla prezență a altitudinii. Dar la scară mare, este ușor să recunoaștem schimbările produse de altitudine. Ca să evităm să intrăm în detalii prea tehnice, putem să ne bazăm doar pe scăderea temperaturii o dată cu altitudinea, cu aproximativ 0,65°C la fiecare 100 m altitudine.
Acest fenomen constrânge speciile adaptate la anumite condiții termice în aceste etaje de vegetație. Altitudinile prezentate sunt cifre generale, un fel de medii pe care le luăm momentan ca atare, ca să evităm subiecte precum umiditatea, tipul de sol, expoziția pantei, etc. Astfel, la noi în țară, am învățat că stejarul și gorunul se găsesc la o altitudine de până la 500 m, apoi urmează fagul, pe care îl putem întâlni până la 1.300 m, apoi acesta dispare și întâlnim doar rășinoase, dominant fiind molidul, dar peste 1.600 m spunem că intrăm în etajul sub-alpin. Aici, temperaturile anuale nu permit creșterea arborilor, care au nevoie de un anumit număr de zile cu o temperatură peste 6°C pentru a-și putea menține populațiile.
Descrierea grafică a etajelor de vegetație identificate de von Humboldt pe vulcanul Chimborazo din Anzi așa cum apare în “De distributione plantarum”, publicată în 1817. Preluată din Korner 2019
Peste această izotermă (linie care unește toate punctele cu aceeași temperatură, un termen introdus chiar de von Humboldt) vom întâlni specii arbustive, cu statură joasă, care au capacitatea de a se “decupla” de atmosferă. Într-un fel, nu mai sunt dependente de temperatura aerului. Datorită staturii joase și formei de creștere, își creează un micro-climat care le permite să mențină temperaturi mai mari în jurul organelor. Aici este etajul sub-alpin, în care găsim jnepeni, rhododendron, ienupăr și alte specii lemnoase de statură joasă. Dar până și acestea nu rezistă la temperaturile ce se întâlnesc, de obicei, la peste 2200 m altitudine în țara noastră. Aici vom întâlni doar specii ierboase, ce pot supraviețui datorită unui număr de adaptări specifice dobândite în istoria lor evolutivă.
Pe măsură ce temperaturile vor crește, ipoteza generală este că izoterma care separă aceste plante alpine de plantele lemnoase (ce în general folosesc mai multe resurse și înlocuiesc speciile dominante în prezent) se va ridica la altitudini mai mari. Pentru speciile aflate la etaje de vegetație mai joase nu este o problemă pentru că migrează o dată cu temperaturile, menținându-se în condițiile pentru care sunt adaptate. Însă speciile din etajul alpin nu vor mai avea unde să migreze în sus, ceea ce ar putea duce la extincția multora dintre ele. În munți înalți, precum Alpii sau Himalaya, există un alt etaj peste cel alpin, etajul nival, care este permanent sub zăpadă sau ghețari. Creșterea temperaturilor va conduce la topirea acestora și va lăsa loc speciilor din etajul alpin să migreze, însă efectele produse de topirea acestor cantități imense de gheață rămâne o sarcină pentru cercetare .
Ce sunt serviciile ecosistemice?
În lumea reală, nu putem lua decizii referitoare la modul în care gestionăm aceste zone sau activitățile antropice care pot avea un impact asupra lor doar pe baza valorii intrinseci ale acestor specii. Termenul de servicii ecosistemice a intrat în literatura de specialitate de jumătate de veac și continuă o tradiție lungă de convingere a decidenților că resursele nu sunt infinite și că sistemele care furnizează servicii omenirii ar trebui evaluate înainte să se intervină asupra lor.
Aici sunt mai multe filosofii și modele în lucru, dar le vom prezenta pe cele mai simple, folosite în CICES, bazate pe 3 categorii principale: servicii de aprovizionare, adică resurse fizice: lemn, apă dulce, fructe, ciuperci, furaje, resurse genetice, etc.; servicii de reglare , adică beneficii aduse omenirii prin procese ce au loc în ecosistemele respective precum reglarea calității aerului sau a apei, controlul eroziunii, atenuarea vânturilor, reglarea populațiilor de dăunători, etc.; servicii culturale — beneficiile aduse oamenilor prin prisma culturii precum recreere, turism, îmbunătățirea calității vieții datorită accesului la spații verzi sau interacțiunii cu natura.
Privind prin lentila serviciilor ecosistemice, pajiștile, în orice formă și oriunde s-ar găsi, contribuie la toate categoriile mai sus menționate (ca de altfel majoritatea ecosistemelelor terestre, dar aici contează foarte mult felul în care populația beneficiară percepe sau nu aceste servicii).
Ce fel de servicii ne aduc pajiștile alpine?
Servicii de aprovizionare. Pajiștile sunt o sursă de furaje cu minimă investiție (acolo unde duci animalele la păscut fără să mai investești resurse în pajiște) sau pot fi ușor convertite în teren agricol acolo unde resursele de apă îți permit să faci agricultură. Însă producția pare a fi mai slab evaluată decât serviciile de reglare.
Servicii de reglare. Un meta-studiu a evaluat serviciile ecosistemice furnizate de un hectar de pajiște la 4000-5000 dolari anual, în funcție de tipul ei (semi-aridă, tropicală, temperată sau mediteraneană), cel mai mult cântărind serviciile de reglare, în medie de 4 ori mai mult. Serviciile furnizate la nivel global prin pajiști au fost evaluate la 20,8 trilioane de dolari anual.
Ecosistemele montane aduc o contribuție importantă la funcționarea complexelor regionale de ecosisteme aflate la altitudini mai joase. Acestea influențează temperatura, precipitațiile și controlează regimul de eroziune. Solurile și plantele acestor ecosisteme sunt rezervoare de apă, asigurând o eliberare treptată a acesteia. Eroziunea solurilor mediată de aceste plante asigură transportul de sedimente și nutrienți către zone aflate la altitudini mai joase. Ecosistemele montane contribuie, prin vegetația acestora, la atenuarea sau prevenirea unor procese naturale distructive, cum ar fi avalanșele sau alunecările de teren. Peste jumătate din populația umană beneficiază de apă dulce ce provine din ecosistemele montane, unde a fost captată și purificată prin intermediul proceselor biogeochimice.
Servicii culturale. Nu în ultimul rând, munții sunt o resursă importantă de diversitate socio-culturală. Prin aceleași procese de izolare care au dat naștere diversității taxonomice, populațiile umane ce au trăit în zone montane au dezvoltat tradiții și obiceiuri agricole și pastorale ce se pot dovedi importante în contextul dezvoltării sustenabile a acestor zone. Această diversitate socio-culturală, alături de peisajul unic al zonelor montane, face ca acestea să fie centre importante de recreere și turism .
Ce impact au schimbările climatice asupra ecosistemelor montane și de ce contează?
Creșterile de temperatură ce pot fi atribuite schimbărilor climatice de natură antropogenă sunt de așteptat să fie extreme în ecosistemele aflate la altitudine. Studiile experimentale au dovedit faptul că rezistența comunităților vegetale din zonele alpine poate fi afectată într-un singur sezon ce înregistrează variații extreme ale temperaturii înalte .
Unele cercetări referitoare la efectele pe care creșterile temperaturii le au asupra metabolismului plantelor ce formează comunitățile vegetale din zonele alpine arată că o creștere a sezonului de vegetație înseamnă o creștere a capacității de producție a acestor ecosisteme, lucru pe care l-am putea considera pozitiv pentru serviciile de producție.
În același timp, acestea pot fi afectate de perioade de secetă determinate de creșterile de temperatură și modificările precipitațiilor. De asemenea, schimbările climatice observate în ultimele decenii stau la baza unei schimbări a etajelor de vegetație observate în zonele alpine, adică speciile de plante din etajele inferioare migrează la altitudini mai mari, înlocuind speciile de acolo .
Abandonarea pășunilor alpine poate cataliza începerea unei noi etape succesionale. Dacă oamenii sau ierbivorele domestice nu mai ‘tund’ vegetația în mod regulat, specii lemnoase se pot instala acolo unde condițiile de mediu permit. În câteva decenii, ceea ce fusese o pajiște poate deveni o pădure, proces ce are consecințe asupra întregului mozaic de ecosisteme.
În Alpi, a fost observat efectul negativ pe care abandonarea pajiștilor îl are asupra speciilor de păsări cu valoare conservativă mare, precum cinghița alpină (Montfrigilla nivalis) sau mierla de piatră (Monticola saxatilis) , ce depind de pajiști pășunate. Pe de altă parte, un studiu din munții Bucegi ce a urmărit vegetația și gastropodele cu valoare conservativă mare, evidențiază pierderea acestor specii rare în zonele pășunate.
Această situație este un singur exemplu al dilemei de conservare în ceea ce privește pajiștile alpine. Ce specii dorim să menținem? Ce beneficii dorim să avem pe viitor de la zone pe care le vizităm atât de rar și a căror frumusețe o vedem mai degrabă în peisajul geografic decât atunci când privim cu atenție covorul vegetal ce se întinde sub picioarele noastre.
Cum evoluează pajiștile alpine în România?
Deși în alte grupe muntoase, precum Himalaya și Alpi, problema avansării liniei arborilor (acolo unde populații de arbori pot rezista) este mai bine documentată, în România studiile sunt puține. Majoritatea studiilor sunt predictive, adică încearcă pe baza situației actuale, a cerințelor climatice ale unor specii și a modelelor climatice bazate pe diferite compoziții ale atmosferei în viitor, să facă o idee despre cum vor arăta pajiștile în următoarele decenii. Puține studii au urmărit evoluția de până acum a relației dintre etajul alpin și cele inferioare în țara noastră.
Unul din aceste studii, ce s-a uitat la întregul lanț Carpatic, a reconstruit linia arborilor (adică limita forestieră) începând cu sfârșitul secolului XIX până în 2002 și a corelat dinamica acestei linii cu un set de predictori topografici, biotici și culturali. Rezultatele au arătat că arborii au avansat, în medie, după 1930, cu 56 m în altitudine, adică cu 9 metri pe deceniu. Rezultatele indică faptul că o sinergie între creșterea temperaturilor și abandonarea pășunilor ar explica această dinamică.
Un alt studiu paleobotanic a analizat sedimente din Lacurile Bucura și Lia din Retezat pentru a studia linia arborilor din trecut. Prezența arborilor a fost observată la altitudini de peste 2.000 m (cea a Lacului Bucura) încă din mileniul 8 î.e.n., atunci când temperaturile au înregistrat un maxim în Holocen, dispărând în mileniul 1 î.e.n., când au fost înlocuiți de vegetație specifică pajiștilor. De notat este că autorii atribuie scăderea liniei arborilor nu doar temperaturilor, ci și oamenilor, a căror urmă a fost lăsată în sedimente prin polenul ce a fost adus de la altitudini mai mici. Relația noastră cu munții este una veche, iar păstoritul tradițional pare a fi unul din factorii care au conturat pajiștile alpine de astăzi.
În prezent, ne confruntăm cu un declin al practicilor agricole de pășunat în favoarea unor practici centrate în jurul fermei în cea mai mare parte a Europei, practici mai puțin sustenabile. În același timp, pășunatul intensiv poate duce la pierderea semnificativă a biodiversității. Luând exemplul extrem al Americii Latine, unde 57% dintre pajiștile noi create între 2001 și 2013 (adică aproape 100 Mha) au înlocuit păduri tropicale, ne putem da seamă că felul în care privim pajiștile va sculpta cum va arăta biodiversitatea României și va afecta invariabil viitorul planetei. Pe plan național facem progrese prin proiecte precum cel coordonat de USAMV Cluj, care va încerca să promoveze utilizarea viabilă a pășunilor respectând biodiversitatea lor.
Dilemele spre o dezvoltare durabilă
Privind pajiștile alpine în viitor, în contextul schimbărilor climatice, este important să ne întrebăm: cum se vor schimba dacă temperaturile cresc și ce efect va avea dacă renunțăm complet la transhumanță în favoarea industrializării creșterii animalelor?
Ne confruntăm cu această dilemă în mai multe sectoare. Dintr-un punct de vedere antropocentric, va trebui să hotărâm ce beneficii dorim să avem din pajiști, dar întrebarea care va ne va urmări va fi “am reușit să calculăm cu adevărat beneficiile reale?”.
Von Humboldt a fost printre primii care a formulat ideea interconectivității tuturor elementelor din natură. El descria natura ca o imensă plasă, o rețea în care toate firele sunt conectate într-un fel sau altul. Considera că echilibrul planetei este rezultatul interacțiunii dintre milioane de forțe de atracție fizice și chimice ce acționează asupra tuturor elementelor naturii. Von Humboldt a fost și un pionier în ceea ce privește impactul omului asupra mediului. El a observat și a scris despre efectul pe care defrișările le au asupra eroziunii solurilor și a frecvenței inundațiilor.
Astăzi știm mai multe decât știa Von Humboldt la începutul secolului XIX despre cum funcționează natura și cât de complexă este rețeaua formată din toate elementele ei. Dar cunoașterea acumulată până acum ne va fi de folos doar dacă vom înțelege cum putem să o folosim pentru a atinge țelul unei dezvoltări durabile și, eventual, să reușim să folosim resursele planetei într-un mod sustenabil.
Costin Enache
Costin studiază vegetația alpină și încearcă să afle ce se va întâmpla cu acele specii de plante pe viitor. Totul la Universitatea din București, Facultatea de Biologie, în cadrul unui doctorat. Iubește munții și este interesat de cum poate obține mai multe informații despre cele mai înalte ecosisteme din țara noastră folosind teledetecția satelitară, ca să putem lua decizii mai bune atunci când vine vorba de conservarea ecosistemelor montane.
Cum explicăm solastalgia, sau sentimentul dezrădăcinării?
Poate ai crescut toată viața într-un loc peste care a venit un incendiu, o inundație, un cutremur, (sau da, un război). Locul rămâne același și este, totodată, profund modificat. Iar asta, spun cercetările, se traduce în solastalgie pentru noi, oamenii. Ne identificăm cu un loc al cărui peisaj a avut de suferit, dar avem și un gol în stomac când ne gândim la el. Schimbările climatice provoacă acest sentiment pentru multe din peisajele cu care ne identificam.
Influenţa omului pe această planetă este profundă şi terifiantă în acelaşi timp. În epoca modernă, cercetătorii inventează cuvinte pentru a-i ajuta pe oameni să înţeleagă mai bine sentimentele care îi încearcă. Unul din aceste cuvinte este „solastalgia”, un termen folosit pentru a descrie o formă de disconfort psihic şi fizic cauzat de schimbările de peisaj.
Ce înseamnă solastalgia?
Când vorbim de schimbări de peisaj, ne referim la schimbările „forțate” apărute din cauza acțiunii unor factori antropici, sau în unele cazuri naturali care modifică ireversibil o anumită zonă geografică fără a exista posibilitatea revenirii la starea inițială.
Un exemplu din România venit de la factorul antropic este dispariția insulei Adei Kaleh în anul 1971, din cauza construcției hidrocentralei de la Porțile de Fier 1.
Un alt exemplu al unei combinații de factori antropici și naturali ce au dus la modificarea peisajului este alunecarea de teren din localitatea Azuga din anul 2020. Modificarea de peisaj a apărut din cauza unor alunecări de teren din zona localității Azuga, deci factori naturali, iar factorul care a declanșat acest fenomen a fost de natură antropică, prin tăierea necontrolată a pădurii, lucru ce a dus la formarea de torenți și accentuarea fenomenului de eroziune în acea zonă.
Schimbările majore în climat sunt extrem de importante şi trebuie înțelese deoarece acestea pot produce alterări în fizicul şi psihicul uman.
Solastalgia în România, un exemplu
Insula Ada Kaleh, (numele provine din limba turcă Ada Kale, care înseamnă „insula fortăreaţă”) a fost o insula situată la trei kilometri în aval de Orşova, acoperită în 1971 de apele lacului de acumulare Porţile de Fier. Locuită încă din Antichitate, deşi avea un perimetru mic (1,7 km lungime, 500m lăţime) ea adăpostea în anul 1970 o populaţie de 600 oameni, majoritate de origine turcă.
O învăţătoare de origine română, Ana Vlad, repartizată pe insulă, povestea: „Aveam 19 ani când am păşit ca învăţătoare pe Ada Kaleh. Avea o vegetaţie de credeai că e în Paradis. Avea struguri de care nu mai văzusem niciodată, smochine, mosmoale”.
La începutul construcţiei barajului, autorităţile au propus populaţiei de pe insulă mai multe variante de strămutare: li s-au acordat paşapoarte pentru Turcia, li s-a oferit posibilitatea de a se stabili în Dobrogea pentru că acolo exista cea mai mare minoritate turcă din România sau li s-a dat posibilitatea de a fi strămutaţi pe o anumită insulă în aval de baraj, insula Simian. Pe această insulă, autorităţile din acea vreme au promis că vor fi strămutate toate bunurile lor începând de la case până la „cel mai tânăr copac” incluzând şi cetatea medievală, geamia şi mormintele strămoşilor lucru care nu s-a realizat.
Au existat aproximativ 600 de oameni care au fost evacuați de pe insulă de către comuniști cu ocazia construirii barajului și inundării insulei. Oamenii și-au continuat viața, majoritatea dintre ei stabilindu-se în zona Orșova – Drobeta Turnu Severin pentru a fi mai aproape de locul de baștină. Deși și-au păstrat obiceiurile și tradițiile și au încercat să își continue traiul așa cum îl aveau pe insulă, exista o anumită stare de spirit nostalgică legată de fostul loc natal.
Insula Ada Kaleh. Sursa: liviudanila.blogspot.com
Ahmet Engur, un fost localnic al insulei povestea în 2016, când avea 75 de ani, că „parfumul trandafirilor din grădina casei sale din Ada Kaleh, aroma dulceței de smochine sau a baclavalelor preparate pe insulă îl urmăresc încă”.
Cum s-a manifestat fenomenul de solastalgie în cazul refugiaților ucraineni?
Se mai poate da ca exemplu și acțiunea distructivă a omului. În Ucraina, confruntările armate de la ora actuală, au dus la distrugerea unor localități în proporții majore, cum ar fi Mariupol, localități care chiar reconstruite nu mai pot reveni la situația anterioară conflictului.
Acest lucru a determinat un exod al populației din acele zone către restul Ucrainei, sau către țările vecine. Majoritatea refugiaților ajunși în Vama Siret din România au declarat voluntarilor care îi primeau sentimentele de spaimă, frig, furie, durere, oboseală, disperare din pricina părăsirii intempestive locurilor natale din cauza războiului. Aceștia au spus că niciodată nu s-au gândit că o să părăsească locurile natale iar tot ce își doresc este ca lucrurile să se liniștească ca ei să se poată întoarce acasă.
„Nu m-am gândit că voi pleca de acolo. Mă încearcă tot felul de sentimente, de la tristețe, atunci când mă gândesc la Kiev până la frică. Iar teama mă face să îmi fie frig, groaznic de frig, deși aici e cald”, a declarat Jullia, 19 ani, pentru voluntarii Universității din București, în cadrul unui eveniment ASC4Help.
Dar senzația de frig generată de teamă nu este singurul efect fizic asupra sănătății ucrainenilor. Șase din 10 persoane originare din Ucraina, care au participatnte la evenimentul ASC4Help, au spus că se trezesc adesea în mijlocul nopții cu un gol în stomac.
„Nu contează cât de mult aș mânca înainte de a merge la culcare, sau cât de mult aș mânca atunci când mă trezesc. Ea (n.r. senzația de gaură în stomac) este acolo mereu”, spune Snežana, 22 ani. „Am mai simțit asta, când eram mică. Aveam o grădină cu mulți pomi, dar tata a vrut să îi taie pentru că țineau umbră la culturi. După ce i-a tăiat, totul era schimbat, iar eu mă simțeam rău”, a mai spus ea. „Poate că acum simt la fel, pentru că totul e schimbat în Ucraina.”
Puși în fața unei schimbări drastice a peisajului, ucrainenii caută moduri de a face față sițuației.
Anna Senik, etno-fotograf și soldat al Apărării Teritoriale Armate din Ucraina, continuă, prin intermediul contului personal de Instagram să arate cele două fețe ale Ucrainei – cea din trecut și cea din prezent.
„Am încercat sa conserv teritoriul așa cum era el. O mare parte dintre fotografiile mele sunt în locuri care acum sunt rase de pe fata pamântului. O parte din mine va vrea mereu să privească acele fotografii pentru a se simți ca acasă. Locurile pe care le-am arătat de atâtea ori prin arta mea sunt distruse chiar acum”, spune Anna.
„Poate că mulți vor găsi ciudată combinația de frumusețe și oroare. Dar acesta este modul meu de a arăta ce încearcă Rusia să distrugă și cum se întâmplă. Ucraina este frumoasă: are o istorie antică uimitoare, o cultură bogată, oameni puternici și amabili, terenuri prospere. Acest lucru este într-adevăr așa cum se arată în fotografiile mele”, adaugă aceasta.
Exemplele dramatice de mai sus arată că activitatea antropică de modificare a mediului înconjurător, chiar dacă este făcută în beneficiul unei populații numeroase, cum a fost cazul inundării insulei Ada Kaleh, sau cauzate de bombardamentele în evenimentele tragice din Ucraina afectează micile comunități.
Conservarea mediului ambient și a celui antropic trebuie făcută nu numai pentru păstrarea ecosistemelor naturale, ci și pentru menținerea echilibrului fizic și psihic al comunităților umane.
Dacă scoatem din analiză evenimentele de tip excepțional așa cum este războiul din Ucraina, un factor care pune populația într-un risc ridicat la solastalgie este impactul unei schimbări de mediu supărătoare având cauze naturale, sau antropice, precum construirea barajului de la Porțile de Fier ce a dus la scufundarea Insulei Ada Kaleh, proiectul de exploatare minieră Roșia Montană, sau exploatările miniere de suprafață din județul Vâlcea.
Alți factori sunt locuirea în zone cu risc mai mare de dezastre naturale (zone inundabile, zone seismice, zone predispuse la eroziune și incendii de vegetație), locuirea în zone defavorizate din punctul de vedere economic, unde există o susceptibilitate de a suferi daune mai mari în caz de dezastre naturale, experiență indirectă, dar semnificativă din punctul de vedere emoțional a schimbării mediului (fenomenul de încălzire globală).
Cum a apărut solastalgia în vocabularul nostru?
Termenul de „solastalgia” a fost propus de profesorul de geoștiințe australian, Glenn Albrecht, și provine din combinarea cuvintelor „solace” (consolare, mângâiere), şi „nostalgia” (nostalgie). Acest cuvânt compus a avut menirea de a descrie „o formă psihică sau fizică de disconfort cauzată de schimbările de peisaj”.
Glenn Albrecht s-a ocupat mult timp de domeniul mediului. Unul dintre studiile sale a fost reprezentat de efectele secetei şi a activităţilor miniere în New South Wales (Australia).
Acesta a început să observe că nici măcar un cuvânt nu a putut descrie ce simțeau oamenii ale căror peisaje erau transformate. După ce a primit o mulţime de apeluri şi rugăminţi de la comunitatea de mineri el a propus un nou termen care să descrie un fel de – „dor de casă”. Această comunitate de mineri era afectată conform studiului efectuat de cercetători de o depresie cauzată de modifcările de peisaj date de exploatările miniere ale zonei. Depresia mai era accentuată și de sentimentul de neputință pe care îl simțeau acești oameni întrucât ei nu se puteau opune acestui proces.
Profesorul Glenn Albrecht a notat că, în comparaţie cu nostalgia, solastalgia este descrisă ca fiind dorul de casă sau de lucrurile din familie, ea manifestându-se în alte circumstanțe. Ea poate fi definită ca un fel de dor de casă care apare în momentul în care cineva este acasă, însă mediul înconjurător este schimbat.
Cercetătorul a accentuat de asemenea, faptul că durerea cauzată de solastalgia tinde să fie ireversibilă, iar factorii care cauzează această stare poate fi atât naturali cât şi antropici: secetă, minerit, inundaţii, incendii, chiar şi război şi terorism.
Extinderea cercetărilor privind solastalgia
Conform cercetărilor lui Glenn Albrecht „conceptul are relevanţă universală în orice context, unde apare o transformare directă a peisajului considerat „acasă”, transformare cauzată de forţele naturale şi/sau antropice”. Cel mai deranjant moment este atunci când un individ sau un grup de indivizi experimentează pierderea unui peisaj îndrăgit (a vedea un incendiu de vegetaţie, o clădire demolată, un sat distrus de inundaţie).
Acest tip de experienţă poate să ducă la un disconfort care poate să ia formele unei dureri fizice sau psihice. Însă, când presa aduce în prim plan evenimentele precum incendiile de vegetaţie din Amazon, sau poluarea apei din SUA, înţelesurile „experienţei directe” şi chiar ale cuvântului „acasă” tind să fie neclare. Pentru anumiți indivizi, cei care empatizează cu ideea conform căreia Pământul este casa lor, durerea cauzată de solastalgie este reală.
Un material întocmit de Connor, Higginbotham, Smith şi Albrecht confirmă de asemenea impactul pe care poluarea îl are în diagnosticarea solastalgiei. Majoritatea indivizilor intervievați pentru materialul întocmit de colectivul de cercetători au suferit atât psihic cât şi fizic: „Problemele mediului în mod cert mi-au afectat sănătatea.” (Brenda); „Am pierdut mai multe kilograme şi încă obişnuiesc să mă trezesc noaptea cu un stomac plin” (notă: încleştarea pumnului) (Dora).
Albrecht a analizat limbajul trupului şi a notat într-un studiu că acea încleştare de pumn era folosită pentru a arăta frustrarea „de a nu fi capabil să oprești schimbările de mediu ce afectează peisajul, lucru care duce la un mare disconfort”.
În același timp, rectorul universităţii din Melbourne, Justin Lawson a explicat „solastalgia” folosind termeni mai puțin academici: „Este ca şi cum am simţi un răspuns după ce peisajul drag s-a schimbat”. El a concluzionat că acest tip de „dor de casă” poate fi simţit de oricine, iar cauzele sunt naturale sau antropice. Lawson, de asemenea, a încercat să explice acest termen folosind un cântec cunoscut numit „No More Walks in the Wood” (Nu mai mergeţi în pădure”), The Eagles. În viziunea lui, cântecul descrie perfect boala, deoarece arată sentimentele care îi încearcă pe oameni după dispariţia unei păduri.
Adiţional, un cercetător din universitatea James Cook, din Australia, Sri Warsini a studiat efectele „solastalgiei” în Indonezia. Warsini a demonstrat că „solastalgia” poate fi aplicată supravieţuitorilor dezastrelor naturale precum erupţiile vulcanice. Cercetătoarea a notat că separarea forţată faţă de ceea ce un individ numeşte „acasă” poate aduce stres și disconfort, iar oamenii ce rămân în casele afectate suferă de acelaşi tip de durere.
Warsini spune că indivizii care experimentează un tip de „dor de casă” deoarece peisajul nu mai seamănă deloc cu ceea ce a reprezentat „acasă” pentru ei, sunt indivizi afectaţi de „solastalgia”. Warsini concluzionează că „solastalgia este un termen creat să descrie sentimentele care se nasc în oameni atunci când peisajul se schimbă atât de mult încât le afectează calitatea vieţii”.
Cum combatem solastalgia?
Combaterea solastalgiei necesită ca eforturile noastre să fie direcționate către acoperirea faliei apărută între mediu înconjurător și sănătatea umană, ambele definite în linii mari. Aceasta presupune o redirecționare a eforturilor umane pentru combaterea forțelor ce distrug integritatea mediului și biodiversitatea.
Necesitatea dezvoltării unei „psihologii ecologice” care restabilește sănătatea umană (spiritual și fizică) în cadrul sănătății totale a mediului a fost propusă de unii cercetători. Aceștia propun o abordare transdisciplinară a vindecării solastalgiei prin răspunsuri culturale la degradarea mediului sub formă de activități culturale la toate nivelurile societății, care să se adauge la activitățile practice de protejare și conservare a mediului.
Din păcate, pentru România această consiliere a comunităților afectate de schimbările antropice sau naturale nu are, la ora actuală, capacitatea necesară pentru diminuarea efectelor cauzate de modificările de peisaj provenite din cauza factorilor antropici. Punctual, au existat acțiuni, așa cum a fost oprirea proiectului Roșia Montană, proiect care a suscitat o întreagă dezbatere în societate din cauza consecințelor asupra unei zone istorice a României. Rămâne la nivelul societății să existe și o preocupare asupra zonelor mai puțin cunoscute și aducerea lor în prim planul preocupărilor sale.
Potențialul de a restabili unitatea dintre viață și creșterea durabilă a societății este un aspect științific, etic, cultural și practic la această boală umană străveche, dar definită în condițiile dezvoltării societății actuale.
Daria Bratu
Doctorand la Școala Doctorală „Simion Mehedinți – Natură și Dezvoltare Durabilă” a Universității din București.
Infloririle cianobacteriene: inamicul toxic din apă
În tot contextul, un anume pericol a devenit tot mai frecvent pentru apele dulci și calitatea acestora în ultimii 10-15 ani. E vorba despre fenomenul înfloririi cianobacteriene. În ultimii ani, au fost raportate tot mai multe cazuri de înfloriri cianobacteriene, unele producându-se la latitudini care ar fi fost improbabile în urmă cu câteva decenii, din cauza temperaturilor scăzute din trecut.
În prezent, civilizația umană atinge tot mai multe limite pentru ceea ce poate suporta natură, iar ecosistemele acvatice sunt printre cele mai afectate. Sursele de apă dulce (lacuri, râuri), sunt unele dintre cele mai diverse din punct de vedere biologic de pe Pământ și oferă servicii de neînlocuit atât pentru natură, cât și pentru societatea umană.
Astfel, deși reprezintă doar 2% din suprafață planetei, și mai puțin de 0.01% din volumul total de apă, ecosistemele de apă dulce găzduiesc peste 140.000 specii (~12% dintre toate speciile cunoscute). În plus, apele dulci asigură o serie de servicii critice pentru populația umană: hrană, apă potabilă, generarea de energie, transport, activități recreaționale.
De aceea, este important să conștientizăm că apele dulci sunt o sursă naturală regenerabilă, însă finită, și care în ultimele decenii sunt tot mai amenințate de diverse activități umane: poluare, pescuitul excesiv, introducerea de specii noi, fragmentarea și modificarea cursului râurilor, modificarea regimului precipitațiilor și nu în ultimul rând, de schimbările climatice.
Pe lângă toate acestea, un alt pericol tot mai frecvent pentru apele dulci și calitatea acestora, în ultimii 10-15 ani, este reprezentat de un fenomen cunoscut ca „înfloriri cianobacteriene”.
Cianobacteriile sunt un tip de bacterii care trăiesc în apă, și care fac fotosinteză. Sunt printre cele mai vechi forme de viață de pe planetă, dovezile fosile arătând că au apărut cu ~2.4 miliarde de ani în urmă. În plus, cianobacteriile probabil că sunt organismele cu cel mai mare impact asupra vieții de pe Pământ, deoarece au generat oxigenul din atmosfera, cu aproape 2 miliarde de ani înainte de apariția primelor plante terestre.
Cu toate acestea, cianobacteriile pot fi dăunătoare. În anumite condiții, precum temperatura ridicată și poluare cu nutrienți – în special surse de azot și fosfor, cianobacteriile pot să se dezvolte excesiv, cauzând așa-numitele „înfloriri” (cyanobacterial blooms). În timpul unei înfloriri, cianobacteriile se adună la suprafață apei, asemeni unei spume de culoare verde, care poate atinge 2-3 cm grosime.
Câine înotând în apa unui lac în care s-a dezvoltat o înflorire cianobacteriană.
Acest fenomen, care poate dura cateva zile, blochează accesul luminii în apă și scade brusc concentrația oxigenului, cu consecințe dramatice pentru pești și zooplancton. În plus, multe specii/tulpini de cianobacterii au potential toxic, producând hepatotoxine, neurotoxine sau dermatoxine, care pot fi fatale atât animalelor, cât și oamenilor care intră în contact cu acestea.
Înfloririle cianobacteriene și consecințele acestora.
Impactul înfloririlor cianobacteriene
În 1997, 60 de pacienți ai unui spital de hemodializă din Caruaru, Brazilia au decedat din cauza faptului că apa cu care era alimentat spitalul provenea dintr-un lac în care se dezvoltase o înflorire masivă de cianobacterii toxice. Există și alte exemple, din fericire nu la aceeași scară.
Există și multiple cazuri de intoxicare a animalelor, ca urmare a expunerii la înfloriri cianobacteriene, primele fiind semnalate cu peste 180 ani în urmă. Numeroase animale domestice și pești mor în fiecare an ca urmare a intrării în contact cu apa unor lacuri/ eleștee/ bălți piscicole din întreaga lume. În general, cele mai expuse animale sunt cele cu acces la corpuri de apă aflate în imediata apropiere a fermelor, aici desfășurându-se în general activități agricole care implică folosirea de îngrășăminte/fertilizatori, lucru ce în final favorizează dezvoltarea cianobacteriilor.
În ultimii ani, au fost raportate tot mai multe cazuri de înfloriri cianobacteriene, unele producându-se la latitudini care ar fi fost improbabile în urmă cu câteva decenii, din cauza temperaturilor scăzute din trecut. În prezent însă, încălzirea globală este unul dintre principalii factori care cauzează apariția tot mai frecventă a acestui fenomen. Pentru că cianobacteriile sunt favorizate de temperatura ridicată, estimările sugerează o creștere și mai accentuată a înfloririlor în următorii ani.
În egală măsură cu creșterea temperaturii, înfloririle cianobacteriene sunt favorizate de fenomenul de eutrofizare (poluare cu nutrienți), care se referă la creșterea excesivă a surselor de azot, fosfor și alte elemente chimice în apă, ca urmare a activității umane (ferme de animale, folosirea excesivă a fertilizatorilor care ajung în pânza freatică, deversări ilegale și altele).
În ultimii 20 de ani, fenomenul de eutrofizare a luat amploare, iar împreună cu temperaturile tot mai ridicate crează condițiile ideale pentru dezvoltarea infloririlor cianobacteriene. De aceea, este de la sine înțeles faptul că acest fenomen va fi tot mai frecvent în viitor, în lipsa unor măsuri concrete.
Astfel, încălzirea globală va conduce probabil la dezvoltarea înfloririlor cianobacteriene în zone noi, cum ar fi nordul sau sudul planetei, odată cu creșterea temperaturii.
Soluții pe termen scurt
Ca urmare a faptului că frecvența infloririlor cianobacteriene a crescut alarmant în ultimii ani, oamenii de știință au încercat să pună la punct diverse metode, cu acțiune imediată, pentru a controla acest fenomen. O astfel de metodă constă în tratarea apei lacurilor cu algicide (cianobacteriile sunt un tip de microalge).
Astfel, dezvoltarea cianobacteriilor poate fi oprită, însă cu un inconvenient major: algicidele acționează și asupra celorlalte tipuri de microalge din apă (alge verzi, diatomee etc.), care reprezintă sursă principala de hrană pentru zooplancton, adică organismele nevertebrate mici, care la rândul lor servesc ca hrană pentru unii pești. De aceea, această soluție este mai degrabă evitată, având în vedere că poate produce dezechilibre majore în lanțul trofic.
O altă metodă constă în folosirea apei oxigenate (H2O2), cu acțiune selectivă împotriva cianobacteriilor. La rândul sau, această soluție vine cu unele dezavantaje: este costisitoare, iar în unele cazuri poate să ducă la creșterea concentrației toxinelor produse de cianobacterii (Chen și colab., 2021).
Dragarea lacurilor, care constă în excavarea/remodelarea sedimentului unui lac, reprezintă o metodă prin care infloririle cianobacteriene pot fi controlate. Prin această metodă, coloana de apă este amestecată, scăzând astfel gradul de stratificare a apei, fenomen cauzat în primul rând de temperaturile ridicate și care avantajează dezvoltarea cianobacteriilor.
Dezavantajele ar fi că este o soluție costisitoare, în special pentru lacurile cu suprafață mare, și de asemenea este aplicabilă doar lacurilor puțîn adânci. O metodă care și-a dovedit eficientă este folosirea unor minerale care precipită (leagă) fosforul din masa apei.
În prezent există cel puțin două produse disponibile comercial (PhosLock și BentoPhos), care scad semnificativ sursele de fosfor din apă, ceea ce duce la încetinirea creșterii cianobacteriilor. La rândul sau, această metodă este costisitoare, în special în cazul lacurilor cu suprafață mare.
La Institutul de Cercetări Biologice din Cluj lucrăm la o soluție de a controla înfloririle cianobacteriene, bazată pe resurse naturale. Astfel, încercăm să „antrenăm” alte tipuri de microalge, care nu sunt toxice, care nu formează înfloriri și pot combate cianobacteriile.
Concret, cultivăm aceste microalge în laborator, la temperaturi cu 4°C - 5°C mai ridicate decât cele ambientale, încercând astfel să le adaptăm la condițiile unui val de căldură, când înfloririle cianobacteriene se produc. Testele din laborator sunt promițătoare, urmând ca în vara acestui an să efectuăm și primele teste în natură.
Soluții pe termen mediu și lung
Principalul dezavantaj al soluțiilor pe termen scurt este acela că deși pot să fie eficiente, ele nu îndepărtează în definitiv sursă problemei, astfel că infloririle cianobacteriene vor reapărea cu prima ocazie când condițiile le vor fi favorabile. Așa cum am arătat mai sus, principalii doi factori, cu acțiune sinergica, care cauzează infloririle cianobacteriene, sunt: temperatura ambientală tot mai ridicată, și poluarea cu nutrienți. În consecință, orice încercări de a limita, pe termen lung, apariția acestor fenomene, treuie să țînă cont de acești factori.
Limitarea încălzirii globale este de dorit, însă probabil este cel mai dificil de obținut, țînând cont de faptul că această este o consecință a emisiilor ridicate de gaze cu efect de seră, produse de societatea umană în ansamblu.
O soluție mult mai la îndemână constă în reducerea concentrației nutrienților din apă, adică restaurarea condițiilor trofice din urmă cu 70-80 de ani. În acest sens există numeroase exemple de succes, în special în țările din centrul și vestul Europei.
Concret, câteva potențiale soluții sunt:
Blocarea / redirecționarea sistemelor de canalizare din aria zoană lacurilor către alte zone;
Dezvoltarea unor tehnologii mai eficiente de tratare a apelor reziduale;
Limitarea/controlul utilizării biofertilizatorilor în agricultură, în zonele din apropierea lacurilor;
Monitorizarea pe termen lung a calității apei;
Adoptarea și implementarea unor politici de mediu corespunzătoare.
Cum trebuie acționat pe termen lung pentru a controla înflorirea cianobacteriană?
Reducerea aportului de nutrienți din apă este un pas absolut necesar pentru controlul înfloririlor cianobacteriene. Deși există și soluții pe termen scurt, acestea nu rezova problema decât în aparență, și pe moment. În plus, vin la pachet cu unele dezavantaje atât pentru mediul natural, cât și pentru societate, prin prisma costurilor pe care le implică. În schimb, managementul nutrienților poate îmbunătăți calitatea apei pentru mulți ani, chiar decenii.
Ținând cont de gradul în care activitatea umană a acaparat suprafață planetei, stabilirea unor ținte mai ambițioase de restaurare a mediului este prioritară. Totodată, pentru a avea ape mai curate, pentru a menține biodiversitatea, și în general pentru a avea o natură mai sănătoasă, continuarea eforturilor de limitare a încălzirii globale este absolut necesară.
Dr. Bogdan Drugă
Este biolog, specialist în microalge și în microbiologie ambientală și pasionat de înțelegerea fenomenului schimbărilor climatice. După obținerea doctoratului din partea Universității Babeș-Bolyai, a urmat un stagiu postdoctoral la Institutul Federal de Cercetări Acvatice din Zurich și un altul la Universitatea Tehnică din Darmstadt. În 2019 s-a întors în Romania unde a pus bazele unui grup de cercetare axat pe studiul impactului schimbărilor climatice asupra microorganismelor din apele dulci.
Schimbările climatice și turismul - mai incompatible decât se vede cu ochiul liber
Evenimentele meteo extreme, eroziunea plajelor, pierderea biodiversității sau valurile de căldură extremă pot afecta sectorul turistic balnear pe termen mediu și lung.
Circa 1.2 milioane turiști au vizitat litoralul Românesc în 2021. Având în vedere ridicare toatală a restricțiilor epidemiologice, sezonul 2022 e probabil să aducă o creștere consistentă a acestui număr. Banii cheltuiți de turiști pe litoral constituie o sursă de venit importantă nu doar la nivel local ci și pentru bugetul național, în acest context e important să înțelegem în ce mod riscurile climatice pot afecta turismul balnear în România. Evenimentele meteo extreme, eroziunea plajelor, pierderea biodiversității sau valurile de căldură extremă pot afecta sectorul turistic balnear pe termen mediu și lung.
Factorii climatici reprezintă elementul cheie de atracţie pentru turiştii sosiţi în destinaţiile montane ori de litoral şi nu numai. Astfel, vremea caldă, precipitaţiile reduse și absența fenomenelor meteo extreme sunt factorii cei mai importanţi pentru o destinaţie de vacanţă de pe litoral. În timp ce grosimea şi durata stratului de zăpadă reprezintă punctul forte al unei staţiuni montane destinată sporturilor de iarnă. În acest mod, orice activitate turistică, respectiv orice strategie de turism la nivel local, regional sau național sunt direct legate de schimbările climatice.
Pentru multe comunităţi locale turismul reprezintă un sector economic extrem de importante, iar condiţiile meteorologice neconforme cu tipul de activitate turistică practicată (ex. lipsa zăpezii în localități de schi) pot afecta puternic dezvoltarea socio-economică locală..
În România, cele mai vulnerabile zone turistice la efectele schimbărilor climatice sunt zonele costiere, Delta Dunări și regiunile montane. În mod specific aici ne referim la zone precum (Sulina ,Mila 23,Murighiol, Mamaia etc).
Litoralul - sursă de venit importantă la nivel regional și național.
Conform datelor prezentate de FPTR, în sezonul estival 2021 au fost înregistrați oficial 1.208.999 turiști, cu 40.890 mai mulți față de anul 2020. Atunci când au analizat naționalitatea turiștilor care au ajuns pe litoralul românesc, hotelierii au observat că românii redescoperă stațiunile estivale, în timp ce pe străini îi pierd printre degete. Astfel în 2019, au fost înregistrați cu 1.476 mai puțini turiști străini față de 2018.
Dacă în urmă cu doi ani litoralul avea un record de 1.025.722, anul trecut a mai lipsit puțin pentru a surclasa acest record. În 2021 au fost prezenți pe litoral aproximativ 1.015.569 de turiști români, spun datele INS. Cu 10.000 mai puțin decât în urmă cu doi ani, în aceeași perioadă de trei luni de vară. Acest număr este îmbucurător, având în vedere faptul că în 2019 nu aveam nici o restricție față de 2021, când totuși am avut restricții legate de pandemie.
Pentru 2022, agenţia de turism Litoralulromesc.ro, unul din cei mai mari touroperatori specializați pe litoralul românesc, estimează afaceri de aproape 25 milioane de euro în acest an, faţă de 18 milioane anul trecut, în contextul în care numărul de turişti va înregistra o creștere de aproximativ 25-28%, faţă de o majorare în medie cu 5% pentru întreg litoralul în decursul ultimilor ani.
Stațiunile preferate în 2021 (evidențe care putem aștepta să se repete și în 2022) sunt acelea unde s-au făcut investiții – fie de către autorități, așa cum este proiectul de extindere a plajelor din Mamaia, fie investiții private, așa cum sunt cele făcute de hotelieri în unități de cazare în Eforie Nord, Venus, Olimp, Jupiter etc.
Având în vedere rolul central pe care litoralul îl are atât din punct de vedere turistic cât și economic e important să înțelegem dacă schimbările climatice au vre-un efect asupra acestei zone. Mai mult decât atât, e important să anticipăm posibilele impacte negative și să ne pregătim din timp, pentru a evita efecte dezastruase ce pot duce la o scădere a veniturilor pe termen mediu și lung.
Nu e mai bine când e mai cald la mare?
InfoBox
Canicula este definită ca o creştere a temperaturii zilnice cu peste 10 grade Celsius faţă de temperatura medie a zonei respective şi este o cauză importantă de morbiditate şi mortalitate, în special în regiunile cu umiditate crescută. Creşterea temperaturii globale este o realitate care începe să fie recunoscută pretutindeni fiind răspunzătoare de înmulţirea problemelor medicale legate de caniculă.
Răspunsul la această întrebare depinde de context, totuși dacă vorbim de temperaturi atmosferice care depășesc limita de 30-35°С și de temperatura apei peste 27 °С, răspunsul este nu, mai cald, nu este mai bine. Pentru diferiți oameni, apa din același corp de apă poate părea mai caldă sau mai rece. Deci, cea mai confortabilă scăldat este considerată a fi în intervalul +23 ... +25ºС.
Pentru a înțelege la ce temperatură se scaldă în mare, este necesar să distingem modul în care corpul uman reacționează la diferite condiții:
De la 17 la 22°С - un lac răcoros care îți oferă o senzație de prospețime. Condiții acceptabile pentru scufundare sau scufundare, dar nu pentru toată lumea.
De la 23 la 27°С - segmentul de temperatură optim care permite activități acvatice pe perioade mai lungi de timp oferind în același timp senzația de prospețime și răcoare raportată la temperaturile de afară.
De la 27°C. Condiții confortabile în mare pentru baie lungă, cu toate acestea, dezvoltarea microbilor într-un astfel de mediu este posibilă. Chiar și căldura plăcută a mării devine bacteriologic periculoasă.
În Marea Neagră litoralul românesc condițiile optime pentru a putea face Turism este între 19 și 27 grade celsius peste această temperatură apar probleme pentru turist și fauna locală.
Ca și punct de reper în analiză am luat stațiunea Mamaia deoarece acesta reprezintă prin calitate și renume turismul litoral din România .
Din grafic se poate observa că temperatura medie la care se realizează turismul pe litoral este de 27 grade celsius . Dacă temperatura sare de 30 de grade celsius activitatea turistică este pusă în pericol . Reacția Mării Negre la temperaturi ridicate prin caracteristicele de ecosistem( face parte din categoria ecosistemelor stătătoare de apă sărată) este una negativă.
Creșterea temperaturii în zonele costiere poate avea câteva impacte negative asupra turismului și bunăstării din zonă. Mai întâi de toate temperaturile crescute, pentru o perioadă lungă de timp, asociate cu un grad înalt de umiditate, duc la crește indecelui de discomfort termic, în termeni practic aceasta însemnând că devine insuportabilă temperatura de afară iar dacă nu luăm măsuri imediate, aceasta ar putea avea un impact asupra sănătății noastre.
Dincolo de impactul direct și resimțit imediat, încălzirea vremii, care a atins un vârf acum 6-7 ani, când pe litoralul Mării Negre temperatura nu a scăzut sub 30 grade Celsius zile în şir poate duce la creșterea temperaturii apei marine. Apa mării era “fiartă”, la distanţa de 25 kilometri în larg, temperatura apei scăzuse doar foarte puţin până la 27 grade Celsius.
Această creștere a obligat vieţuitoarele marine să se retragă în habitatul care le oferă condiţii de supravieţuire, totuși această retragere nu este una prielnică.
În alt efect al temperaturi ridicate în zona litoralului care crează disconfort turiștilor este prezența algelor pe plajă. Cunoscut de specialiști sub denumirea de eutrofizare, acest fenomen este specific verii, când la temperaturi ridicate cresc și concentrațiile de nutrienți din apă. Procesul de eutrofizare este cauzat de cantitățile mari de substanțe nutritive prezente în apă, care în asociere cu diferiți poluanți, au un efect negativ, de reducere a biodiversității.
Alte efecte ale schimbărilor climatice
Per general, zona costieră din România se confruntă cu probleme semnificative în ceea ce priveşte distrugerea habitatelor, eroziunea costieră, poluarea apei şi sărăcirea resurselor naturale. Creşterea rapidă a populaţiei şi a turismului, exploatarea la scară mare a resurselor naturale şi dezvoltarea rapidă a infrastructurii au condus la degradarea severă şi la declinul calităţii zonei costiere româneşti.
Dintre acestea, eroziunea costieră reprezintă una dintre problemele majore de mediu a zonei costiere din România. Acest fenomen s-a extins în special în partea sudică a litoralului românesc, ceea ce a contribuit la pierderea unor suprafeţe importante de plaje. În ultimul deceniu bilanţul dintre aportul şi pierderile de material sedimentar este negativ. Spre exemplu, plaja din Mamaia recunoscută cândva pentru deschiderea largă şi pentru stabilitatea sa a început să se confrunte cu o eroziune accentuată, mai ales în partea de sud.
Ca răspuns al unei tendințe de ușoară eroziune și pentru a mări suprafața utilizabilă de plajă, autoritățile prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea – Litoral au luat decizia de a alimenta masiv plajele cu nisip și de a extinde sistemul de diguri de protecție pe litoralul românesc, totul la un cost uriaș de circa 800 de milioane de euro, finanțare europeană.
Având în vedere faptul că plaja staţiunilor de pe litoral reprezintă una dintre principalele atracţii pentru vizitatori, fiind suportul activităţii turistice, măsurile de protejare a acesteia sunt extrem de importante şi necesită investiţii substanţiale. O politică de conservare corespunzătoare a plajelor şi de diminuare a eroziunii costiere va determina nu numai protejarea „materiei prime” a turismului, ci şi la creşterea interesului factorilor implicaţi în turism (turişti, operatori, investitori etc.) pentru această destinaţie de vacanţă.
O altă provocare majoră pentru litoralul nostru este creşterea nivelului apei Mării Negre. Aceasta poate genera nu numai eroziunea plajei, ci şi distrugerea ecosistemelor costiere ori inundarea zonelor care deţin monumente istorice de patrimoniu şi alte atracţii turistice importante.
Evenimentele meteorologice extreme, cum au fost inundaţiile şi furtunile din ultima perioadă, pot afecta nu numai infrastructura turistică, dar pot pune în pericol siguranţa şi sănătatea turiştilor şi a comunităţilor locale. Un bun exemplu în acest sens pot fi de exemplu incendiile de vegetație/pădure care constituie un risc major. Incendiile din Grecia au distrus peste 56.000 de hectare de pădure potrivit datelor furnizate de Sistemul European privind Incendiile de Vegetație, în condițiile în care Grecia s-a confruntat cu cel mai grav val de căldură din utlimii 30 de ani.
Dincolo de impactul direct și imediat, imaginea creată de media pentru localitățile care au trecut prin fenomene extreme poate contribui la crearea unei imagini negative în rândul vizitatorilor, respectiv să reducă potențialul turistic al zonei pe termen mediu. În aceste cazuri nu relatările media în sine sunt problema ci mai degrabă lipsa comunicării rapide din partea autorităților în legătură cu măsurile luate.
Astfel de exemplu în anul 2019 , ca urmare a relatărilor media din România despre efectele dezastruoase ale inundaţiilor şi furtunilor care au avut loc în staţiunile de pe litoral cuplate cu lipsa de reacţie a autorităţilor şi a operatorilor din turism, precum şi inexistenţa unui plan de acţiune în situaţii de criză a determinat anularea unor sejururi ale turiştilor străini în staţiunile de pe litoralul românesc. Vara lui 2019 în luna iunie din cauza ploilor abundente 30% dintre turiști au anulat sejurul pe litoral în acest sens putem spune că ploaia a provocat în turism o pagubă de 3 milioane de euro.
Ce s-ar putea face?
Turismul în România se bazează în general pe planuri pe termen scurt, fără a se lua în considerare efectele schimbărilor climatice pe termen lung. Totuși schimbările climatice sunt o realitate pe care nu o putem neglija. Chiar dacă am întreprinde cele mai drastice măsuri pentru reducerea emisiilor și respectiv plafona creșterea temperaturilor la 1.5 C. În acest context este esențial să dezvoltăm strategii de adaptare locale. Pentru zona de litoral dintre măsurile necesare pentru a fi implementate se numără:
refacerea plajelor afectate de eroziunea costieră;
sporirea măsurilor de protecţie împotriva dezastrelor naturale (crearea unor bariere/baraje naturale sau artificiale împotriva inundaţiilor);
adaptarea la noile condiţii climatice prin construirea infrastructurii turistice şi a staţiunilor mai departe de coastă;
stabilirea unor reglementări mai stricte împotriva ridicării de construcţii pe plajă sau în apropierea acestora, precum şi în zonele expuse la riscuri naturale;
diversificarea formelor de turism care pot fi practicate în staţiunile de litoral;
realizarea unui plan de management pentru situaţii de criză care să fie adus la cunoştinţă factorilor de decizie din turism şi a cărui implementare să revină în sarcina autorităţilor locale sau/şi a celor din turism etc.
Pentru viitorul turismului balnear maritim sau de litoral și a milioanelor de turiști sectorul turistic trebuie să-şi dezvolte capacitatea de adaptare pentru a-şi menţine viabilitatea şi pentru a continua să genereze beneficii economico-sociale comunităţilor locale şi să îmbogăţească experienţa de viaţă a turiştilor.
Alexandru Tătar,
doctorand în cadrul Facultății de Geografie a Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Cercetarea curentă a lui Alexandru se focusează pe conservarea resurselor de bază în vederea stopări risipei de asemenea se atrage atenția asupra efectului pe care schimbările climei o are asupra economiei. Aria de interes Protecția Mediului și Turismul .
Primăvara păsărilor și a gâzelor – o simfonie tulburată de încălzirea globală
Astăzi, în lumea din jurul nostru, florile înfloresc prea devreme şi păsările cântă prea târziu, din toată splendoarea și armonia primăverii rămâne încet, încet numai astenia ei. Încălzirea globală a rupt primăvara în două – primăvara gâzelor și primăvara păsărilor.
Astăzi, în lumea din jurul nostru, florile înfloresc prea devreme şi păsările cântă prea târziu, din toată splendoarea și armonia primăverii rămâne încet, încet numai astenia ei. Încălzirea globală a rupt primăvara în două – primăvara gâzelor și primăvara păsărilor.
Teoretic primăvara începe, în emisfera nordică, la echinocțiul de primăvară, în 21 martie. Practic, așa cum forma termenului ce marchează începutul primăverii este discutabilă, “echinocţiu” sau “echinox”, discutabil rămâne şi începutul primăverii.
Dacă vorbim despre un spațiu extins, cum ar fi de exemplu un teritoriu întins din lunca Dunării şi până pe Acoperişului Lumii, în Tibet, ne-ar fi ușor să înțelegem că primăvara debutează în perioade diferite, în anumite puncte din acest enorm interval. Mirarea însă vine din faptul că lucrurile stau tot așa și în doi metri pătrați de grădină, din spatele casei sau din parcul din fața blocului, acolo, în acel spațiu îngust, primăvara începe în momente diferite pentru diversele vietăți.
Primăvara gâzelor și a florilor
Pentru multe specii de animale și plante care trăiesc în zona temperată, acolo unde avem patru anotimpuri, temperatura comandă ciclicitatea vieții lor, a timpului biologic pe care îl trăiesc. Sosirea primăverii este dată de creșterea temperaturii, de venirea căldurii. În felul acesta, dacă după topirea zăpezii urmează câteva zile de soare, cu temperaturi ce depășesc 5 – 6 grade C, plantele încep să înmugurească iar gâzele, moluștele și alte orătănii, plasate biologic mai spre baza arborelui filogenetic al viului, ies din somnul letargic al iernii şi își încep viața. Pentru ele începe primăvara, plante înmuguresc și înfloresc, insectele zboară, se hrănesc, se împerechează, își depun ouăle din care ies larvele care o să “umple lumea” spre sfârșitul primăverii.
Se întâmplă astfel ca uneori, în trecut în ani de excepție iar astăzi - datorită încălzirii globale, aproape în fiecare an, să avem copaci înfloriți și gâze multe prin ianuarie sau februarie. În aceste luni de iarnă, după câteva zile calde zăpada se topește și găsim câte o floare de primăvară înflorită. Ne bucurăm de ea, de venirea primăverii, însă imediat o voce din minte ne trezeşte la realitate “Cu o floare nu se face primăvară!”- la realitatea noastră, a oamenilor.
Și așa este căci după aceste zile calde urmează imediat niște zile extrem de reci, cu gheață și polei. E ca și cum știm de mii de ani că primăvara așteptată de noi e diferită de primăvara așteptată de flori şi gâze. Nu doar pentru noi oamenii, ci pentru majoritatea animalelor cu sânge cald, printre care și păsările. Căci pentru ele începutul primăverii nu este marcat de creșterea temperaturii ci de creșterea fotoperioadei.
Primăvara păsărilor
Cuib de Erete de stuf, la Sic, jud. Cluj.
Dacă roata vieții gâzelor şi a plantelor este controlată de temperatură, și ciclurile vieții lor încep atunci când vremea se încălzește, viața multor animale, aflate mai sus pe arborele filogenetic este cârmuită de lumină. Fotoperioada – durata luminii dintr-o zi, este cea care dă startul ciclurilor de viață ale acestora animale, printre care ne numărăm și noi, oamenii.
Creșterea perioadei de lumină dintr-o zi este semnalul principal al venirii primăverii. În acest fel păsările “știu” când să își înceapă cântecul, să își caute perechea, așa cum multe alte animale își încep printr-o explozie de energie ciclul reproductiv. Primăvara, pentru acest plan al viului înseamnă lumină, parcă și noi oamenii vedem mai bine culorile și lumea din jur, simțim cum ieșim din amorţeala iernii.
Noi, ca şi restul animalelor pentru care lumina contează în ciclul vieții, ne-am dezvoltat un organ cu care percepem venirea primăverii, un al treilea ochi care numără minutele de lumină – epifiza. Este o glandă minusculă, aflată undeva la mijlocul axului imaginar ce pleacă dintre sprâncene și treversează craniul nostru. Este pe drept cuvânt un “al treilea ochi” pentru că are o structură foarte asemănătoare cu retina ochiului nostru, și pentru că la unele reptile și amfibieni se chiar deschide în exterior, în creştetul capului. Aceste animale chiar au trei ochi! În istoria devenirii noastre culturale am știut mereu de existent acestui ochi și în unele culturi, cum este cea indiană, l-am marcat printr-un punct roşu.
Acest al treilea ochi, prin semnale chimice, dă startul cascadei de hormoni care marchează începutul unui ciclu biologic, aşa cum tot el blochează aceste cicluri odată cu finalul primăverii sau cu începutul toamnei, atunci când fotoperioada scade. Din pricina asta se întâmplă, ca uneori, în primăverile foarte reci şi mohorâte să vină berzele cu mult înaintea căldurii, vin datorită luminii. Creşterea perioadei de lumină dintr-o zi le dă semnalul primăverii, aşa cum scăderea perioadei le dă semn că vine toamna şi le pun pe drum pe cele migratoare.
Primăvara întregului viu
Cum, “toate sunt legate de toate” întreg ciclul viului s-a echilibrat de milioane de ani şi până mai ieri funcţiona ca o orchestra condusă de o baghetă magistrală. Ne e uşor să înţelegem că primăvara venea şi cu lumină şi cu căldură.
De la jumătatea lui martie vremea se încălzea şi insectele ieşeau la lumină, florile înfloreau şi hrăneau cu nectarul lor toată hoarda de gaze care spre jumătatea lui aprilie se înmulţeau umpleau câmpurile. Imediat după jumătatea lui martie începea să crească ziua şi să scadă noaptea, era un semn pentru păsări că vine primăvara, începeau să cânte, îşi găseau perechea, îşi construiau cuibul şi cloceau ouăle ca pe la jumătatea lui aprilie să iasă puii, pui pe care îi hrăneau cu insectele, care fix în aceea perioadă erau în număr foarte mare. Curba de creşterea a temperaturii se sincroniza cu cea de creşte a fotoperioadei şi această sincronizare controla şi unea o mare parte a viului.
Am spus toată povestea “la trecut” deoarece astăzi “ceva” a desincronizat orchestra. Încâlzirea globală este cauza acestei debusolări a viului. În acest fel, din perspectiva insectelor şi a plantelor primăvara vine mai repede, căci vremea se încălzeşte de la jumătatea lui februarie şi astfel ciclul vieţii lor este urnit cu aproape o lună mai devreme pe când primăvara pentru păsări vine aşa cum a venit de când e lumea, odată cu creşterea zilei.
Încălzirea globală este un fenomen pe care îl trăim şi pe care dacă suntem atenţi îl simţim de la un an la altul. Printre cauzele încălzirii globale sunt și gazele cu efect de seră, emise de arderea combustibilului, de industrie, de fermele de animale şi de agricultură. Aceste gaze ajung în cantitate enormă în atmosferă, înmagazinează căldura în ele şi o păstrează, eliminând-o lent. Sunt asemenea cărămizilor pe care uneori, în casele de la munte, iarna, bunicii noştri le puneau ziua lângă sobă iar seara, învelite în pături le punea pe marginea patului ca să le ţină de cald. Cărămizile strângeau căldura de peste zi în ele iar seara o eliminau treptat. Tot aşa fac şi gazele cu efect de seră, înmagazinează în ele căldura pe care o elimină treptat în timpul nopţii. Dimineaţa soarele încălzeşte atmosfera care seara se răceşte la o anumită temperatură după care se reâncălzeşte iar, începând cu dimineaţa următoare.
Odată cu creşterea emisiilor de gaze, ziua soarele încălzeşte atmosfera şi gâzele ei, acestea, peste noapte elimină temperatura treptat, dar atmosfera nu ajunge să se răcească destul de mult până dimineaţa, când începe un nou ciclu de încălzire şi astfel, de-a lungul anilor o cantitate tot mai mare de căldură se păstrează în atmosferă şi totul devine din ce în ce mai cald.
Această desincronizare dintre lumină şi căldură afectează, în povestea noastră, în principal păsările, care, dacă înainte scoteau pui atunci când cantitatea de insecte era cea maximă, astăzi, pentru că ciclul insectelor începe mai devreme, puii ies atunci când cantitatea insectelor începe să scadă. Neavând mâncare destulă au un succes reproductiv scăzut şi rata de supravieţuire a puilor scade. Pe lângă rolul pe care îl au în viaţa păsărilor, insectele au nenumărate alte roluri în complexitatea sistemului ce înconjoară Terra, aşa cum şi păsările au rolurile lor în această reţea. Dereglările unei mici rotiţe din ceas va afecta funcţionarea întregului sistem tot aşa cum dereglările apărute în reţeaua viului vor afecta întreaga biosferă.
Astăzi, în lumea din jurul nostru parcă florile înfloresc prea devreme şi pare că păsările cântă prea târziu, din toată splendoarea primăverii râmâne încet, încet numai astenia ei. Pe cât de frumoasă pare povestea primăverii pe atât de tragică ni se dezvăluie în amănuntele ei curente. Lucrurile însă se pot schimba, lumea se mobilizează şi oamenii caută soluţii, nu este deloc târziu să facem ceva ca Natura să își recapete armonia.
Dr. Alexandru N. Stermin
Alexandru N. Stermin este biolog și explorator. Predă la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj cursuri de anatomia comparată a vertebratelor, neurobiologie şi evoluţia creierului, etologie, bioetică, modificări globale și ecologie umană. A participat la expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia, a fost bursier la Universitatea din Greifswald și la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro. Se implică activ în popularizarea științei și conservarea naturii. În 2015 a contribuit la seria Fauna României (Păsări) publicată de Academia Română. În 2017 și a lansat prima carte, Jurnalul unui ornitolog, iar în 2021 Călătorie în jurul omului, care a devenit un bestseller Humanitas. Scrie articole în revistele Sinteza și National Geographic. A primit din partea Universității Babeș Bolyai Premiul de Excelență pentru implicarea culturală și deschiderea spre comunitate (2021) şi Premiul de Excelență în Educaţie (2022).
Cum călătoresc speciile invazive și de ce e relevantă această călătorie
Schimbările climatice facilitează acomodarea speciilor noi/invazive ((insecte, plante, microorganisme) în zone în care acestea nu ar fi putut anterior să trăiască. În acest sens vedem deja apariția țânțarilor tigru în București sau de tufiș asiatic în Cluj-Napoca, ca rezultat direct a schimbării mediului înconjurător și a creșterii interacțiunilor cu zonele de origine a acestor insecte.
Schimbările climatice facilitează acomodarea speciilor noi/invazive (insecte, plante, microorganisme) în zone în care acestea nu ar fi putut anterior să trăiască. În acest sens vedem deja apariția țânțarilor tigru în București sau de tufiș asiatic în Cluj-Napoca, ca rezultat direct a schimbării mediului înconjurător și a creșterii interacțiunilor cu zonele de origine a acestor insecte. E important să înțelegem modul în care aceste specii călătoresc, se acomodează și se dezvoltă pentru a ne asigura că nu expunem riscului biodiversitatea și bunăstarea comunităților noastre.
Recent, în România au fost raportate cazuri importate de dengue, Zika, febră galbenă și chikungunya. Aceste boli sunt specifice zonelor tropicale și subtropicale respectiv apariția lor în România ridică semne de întrebare. Cum au ajuns aceste boli în România? Schimbările climatice au schimbat contextul astfel încât speciilor le-a fost permis să se acomodeze în zone în care nu ar fi putut anterior să trăiască până acum (insecte, plante, microorganisme).
Un alt aspect îl reprezintă structura economiei globale care facilitează schimburile de mărfuri, bunuri din diferite zone geografice ale lumii. Cea mai mare rată înregistrată sunt călătoriile populației umane, crescând astfel șansa de apariție a bolilor exotice. Numai să ne gândim că în anul 2018 s-a înregistrat aproximativ 1 miliard de călătorii din transportul aerian la nivelul Uniunii Europene potrivit Eurostat Statistics Explained.
În România vedem deja exemple de specii invazive spre exemplu țânțarul tigru, Aedes albopictus, descoperit în anul 2012 în București. Această specie de țânțari este originară din zona temperată și/sau tropicală a Asiei. În următorii ani, această specie s-a răspândit în mai multe orașe din țara noastră fiind raportată în mai multe studii axate pe distribuția și răspândirea speciei exotice pe teritoriul României.
În Cluj-Napoca, studiile recente au evidențiat prezența unei noi specii exotice – țânțarul de tufiș Asiatic, Aedes japonicus japonicus. Raportările s-au realizat din zona aeroportului internațional ‚Avram Iancu’ din Cluj-Napoca. Această specie nu este considerată un vector major în transmiterea bolilor, dar se cunoaște din literatura de specialitate că transmite mai multe flavivirusuri (ex. West Nile, encefalita japoneză, chikungunya, febra dengue, LaCrosse, encefalita ecvină de est, encefalita St. Louis, febra Rift Valley, virusurile Zika și Usutu) precum și viermii cilindrici (ex. Dirofilaria immitis și Dirofilaria repens). În conformitate cu Raportul epidemiologic anual al ECDC din 2018, în România s-a înregistrat un număr semnificativ de cazuri al Encefalitei West Nile (267 de cazuri confirmate și 43 de decese).
a) Țânțarul tigru asiatic (imaginea din stânga), b) țânțarul de tufiș asiatic (imaginea din dreapta)
România este una dintre locațiile/ destinațiile din Europa unde s-au răspândit specii noi de țânțari. Efectul globalizării în continuă creștere împreună cu schimbările de mediu și climatice facilitează țânțarilor să cucerească noi teritorii, astfel ajungând la noi în țară. Introducerea acestora a fost mediată în principal de activitățile umane, în special prin comerțul internațional cu anvelope uzate și plante ornamentale, spre exemplu bambusul dintr-o zonă infestată în zone noi.
Note de cercetare din Galapagos - arii geografice diferite, mecanisme similare
Ceea ce observăm întâmplându-se în România, este de fapt parte a unui mecanism global. Chiar dacă mergem în cele mai izolate locuri din lume putem vedea cum prezența antropică și schimbările care au loc în mediul înconjurător pot duce la dinamici periculoase pentru populațiile locale, atât la animalele din fauna sălbatică cât și la oameni.
Ca să înțelegem mai bine acest proces dinamic, am plecat în locul unde acum aprox. 100 de ani s-a conturat teoria evoluționistă, în Insulele Galapagos. Pe acest teritoriu izolat de continent dar totodată interconectat cu el, în mijlocul Oceanului Pacific speciile endemice (cintezele lui Darwin, boobies cu picioare albastre și roșii, iguane, țestoasele gigantice, leii de mare, pinguini, etc.) au fost nevoite să se adapteze și să trăiască împreună cu animalele domestice și oamenii. O dată cu introducerea animalelor domestice pe acest teritoriu, au fost introduși noi patogeni (bacterii, virusuri, paraziți) necunoscuți de viețuitoarele sălbatice.
Din punct de vedere a sistemului imunitar aceste specii de animale sunt mai susceptibile la infectarea cu noii agenți patogeni, deoarece în istoria lor evolutivă nu s-au întâlnit cu acești patogeni proveniți de la animalele domestice.
Un aspect esențial este că lumea patogenilor este specifică fiecărui grup de viețuitoare. Astfel, o dată ce animalele domestice (câini, pisici, etc.) pătrund tot mai des în teritoriul animalelor sălbatice șansele de a se transmite diferite boli de la un grup la altul crește. Acest lucru la rândul său poate duce la creșterea vulnerabilității speciilor sălbatice.
În cazul studiului nostru, leul de mare de Galapagos (Zalophus wollebaeki) este una dintre speciile endemice amenințate de animalele domestice introduse, în special de câini. Coloniile leilor de mare se găsesc în apropierea așezărilor umane fiind în contact strâns cu câinii domesticii ceea ce crește riscul de transmitere a agenților patogeni de la câini la leii de mare.
Deoarece câinii sunt rezervoare pentru altă categorie de paraziți, interacțiunea acestora (directă și/sau indirectă) cu leii de mare poate duce la transmiterea acestor paraziți către leii de mare. Cei din urmă, pentru că nu au interacționat niciodată cu acești paraziți, pot fi mult mai vulnerabili în fața acestor noi paraziți deoarece ei, momentan nu au mecanisme de luptă împotriva acestora.
Datorită absenței unor date legate de transmiterea bolilor de către paraziții cu mai multe gazde, vara trecută am pornit în colectarea și examinarea probelor de sânge de la câinii de pe Insula San Cristobal, Galapagos cu scopul de a evalua riscul de transmitere a unui parazit, Dirofilaria immitis. Acest parazit are ca și gazdă finală câinele, dar de asemenea se numără omul cât și carnivorele sălbatice. Acest parazit se transmite pe cale vectorială (o cale de tranziție dintre gazde) prin intermediul speciilor de țânțari.
Cu alte cuvinte acest vierme al inimi canin nu își poate finaliza dezvoltarea (ciclul de viață) fără prezența acestor țânțari în mediu. Pe acest teritoriu insular, există trei specii de țânțari introduși în diferite perioade ale timpului (Aedes aegypti, Aedes taeniorhynchus, Culex quinquefasciatus). Aceste trei specii pot transmite și altele virusuri, precum febra galbenă, Zika, febra dengue, chikungunya și viermi cilindrici (viermele inimii canin, Dirofilaria spp.) care afectează sănătatea indigenilor precum și a animalelor sălbatice.
Este foarte posibil odată cu primii oameni ajunși în aceste insule izolate și mai ales turiștii să fie responsabili pentru aducerea țânțarilor în acest teritoriu. Ulterior, climatul prielnic și umiditatea crescută au contribuit la răspândirea celor trei specii de țânțari în Insulele din Galapagos.
Analizele făcute la centrul științific de pe Insula San Cristobal (Galapagos Science Center) au indicat prezența viermelui canin – D. immitis, la câinii domestici care trăiesc în imediata apropiere a leilor de mare. Acest lucru împreună cu prezența vectorilor (țânțarii) reprezintă un risc de transmitere a viermelui canin la aceste mamifere marine care sunt protejate.
De ce contează la nivel global ce se întâmplă pe Insulele Galapagos?
Ce am descris mai sus, deși pare extrem de localizat, o problemă pe insulele Galapagos, descrie defapt un mecanism global, ceva la ce ar trebui să fim foarte atenți. Având în vedere cât de interconectată este lumea de astăzi, riscul răspândirii agenților patogeni este extrem de mare (Covid-19 cred ca e cel mai bun exemplu în acest sens). Europa în acest context reprezintă o rută frecventă de transport facilitând astfel transmiterea agenților patogeni tropicali și subtropicali pe cale vectorială prin intermediul țânțarilor introduși. Adesea speciile de țânțari au un rol esențial în dinamica bolilor provocate de agenții patogeni și de asemenea sunt implicate în transmiterea agenților patogeni cu impact asupra sănătății publice.
În ultimii ani, în Europa, a crescut interesul de monitorizare a răspândirii speciilor de țânțari exotici din genul Aedes. Speciile raportate în diferite țări ale Europei au fost: Aedes atropalpus, Aedes aegypti, Aedes albopictus, Aedes japonicus, Aedes koreicus, Aedes triseriatusi.
Dinamica viului nu poate fi controlată, dar poate fi schimbată de amprenta noastră - a activității noastre de zi cu zi. În contextul actual, am putea spune că s-ar putea lua câteva măsuri de protecție: spre exemplu dezinfecția bagajelor și a persoanelor care călătoresc cu avionul din zone cu risc de infecție în zone fără acest istoric. De asemenea trebuie avute în vedere și celelalte tipuri de transport: rutier, feroviar și maritim care înregistrează un număr semnificativ de călători.
Drd Carla Andreea Culda
este biolog cu o dorință activă de a descoperi, de a înțelege și de a cunoaște în general viul. În prezent este doctorandă la Facultatea de Medicină Veterinară, Cluj-Napoca la departamentul de Parazitologie și Boli Parazitare.
Carla își derulează activitatea științifică în Insulele din Galapagos reprezentând subiectul tezei sale de doctorat în această zonă. Prin acest proiect își propune împreună cu profesorul coordonator și colaboratorii din Galapagos să intervină în procesul de salvare a unei specii endemice, leul de mare din Galapagos.