Castorii: Un inginer necesar pentru o stare mai bună a naturii?

Castorii — un posibil aliat pentru asigurarea unui ecosistem umed rezilient

Castorii sunt o specie cheie în cadrul ecosistemelor naturale fiind supranumiți ingineri ai naturii pentru ingeniozitatea prin care construiesc un mozaic de habitate care rețin apă și extind zonele umede. Deși barajele lor par să incomodeze la prima vedere, prezența lor este extrem de importantă când avem de-a face cu furtuni , ploi torențiale sau perioade de secetă.

---

Pe scurt despre importanța castorilor

Barajele și canalele create de castori măresc capacitatea de stocare a apei și produc o scurgere mai lentă a apei care este extrem de importantă atât în caz de furtuni sau ploi abundente precum și în timpul secetelor când apa care se eliberează mai lent din barajele castorilor. Asta va permite un flux constant de apă, inclusiv în pâraiele care în ultimii ani se usucă. Din păcate, castorii au dispărut de pe teritoriul țării noastre în secolul XIX din cauza braconajului excesiv. Totuși, între 1998–2003 am reintrodus în România brebul, castorul eurasiatic – 182 de indivizi  pe râurile Olt, Mureș și Ialomița. Acest proces de reintroducere a avut un mare succes și la noi în țară numărul castorilor estimându-se că în  2009–2013 aveam circa 1.500 de indivizi.

---

Cine sunt castorii de fapt?

Ne-am întâlnit adeseori cu acest personaj faimos în diverse povești sau desene animate de când eram copii. Când ne gândim la un castor, mintea noastră deja începe să-i schițeze foarte repede conturul: dinții lunguieți și puternici care fac posibilă modelarea copacilor; coada lată acoperită de solzi care ne indică faptul că este un animal acvatic, membrele scurte și puternice adaptate atât pentru uscat cât și pentru apă. Este cunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari rozători după capibara din America de Sud. Era totuși o vreme, pe timpul erei glaciare, Pleistocen, când au existat două specii – Castor leiseyorum; Castoroides ohioensis – mult mai mari decât castorul din zilele noastre, lungi de aproximativ doi metri.

---

Importanța castorului în natură 

După mai multe studii, castorul este considerat o specie cheie în lanțul trofic, datorită stilului său de viață și a acțiunilor lui în modelarea acestui stil natural. O specie cheie ’keystone’ asigură un echilibru ecologic. Astfel, prin tăierea copacilor și a arbuștilor de diferite dimensiuni, castorul contribuie indirect la disponibilitatea nutrienților în natură prin acest lemn mort care nu se mai regăsește atât de frecvent în zilele noastre, din cauza exploatării intensive a pădurilor. 

Dar scopul castorului este să ofere adăpost familiei în vizuini subacvatice prin construirea de baraje pe râuri sau pe diverse bazine acvatice. Prin realizarea acestor îndiguiri, ei creează un mozaic de habitate – un amestec de zone umede, pajiști deschise, iazuri, lemn mort și arbuști. 

Un alt aspect interesant ar fi această capacitate unică a castorilor de a-și modifica mediul în care trăiesc prin construirea activă de baraje, diguri. Acestea sunt construite pentru a menține un anumit nivel al apei ridicat și constant, lucru care le permite să se miște mai rapid și mai sigur, ei fiind mai agili în mediul subacvatic decât pe uscat. Astfel, ei oferă un acces sigur și rapid al hranei, precum și a materialelor de construcții, dar și o protecție a intrărilor în vizuina acestora. Activitatea castorului poate avea un impact direct și indirect asupra altor organisme din ecosisteme.

---

Castorul ca inginer al naturii care ajută în fața schimbărilor climatice

Castorul este supranumit „inginerul ecosistemelor” pentru ingeniozitatea prin care construiește acest mozaic de suprafețe naturale, unde reține apa și extinde zonele umede, atât de necesare în condițiile actuale ale schimbărilor climei și secetelor prelungite. 

Deși la prima vedere, barajele și canalele create de castori par să incomodeze, acestea măresc capacitatea de stocare a apei în iazuri și produc o scurgere mai lentă a apei. Canele ridică astfel pânza freatică și tot odată are loc o resuscitare a izvoarelor subterane. În caz de furtuni sau ploi abundente, riscul inundațiilor poate fi atenuat, acolo unde există acestea.

În timpul secetelor, apa stocată de barajele poroase ale castorilor se eliberează lent, ridicând tot odată nivelul apei crescând rezistența mediului la riscurile aferente acestor perioade. Menținerea constantă a debitului de apă în perioada secetoasă oferă un refugiu nevertebratelor și un potențial semnificativ al recolonizării post-secetă.

Calitatea apei dintr-o zonă populată cu castori poate crește, datorită îmbunătățirii nutrienților. De asemenea acest mozaic duce la creșterea biodiversității oferind un habitat bogat pentru insecte, pești, păsări, lilieci și amfibieni. Somonul, spre exemplu, se dezvoltă mai bine și mai repede acolo unde sunt castorii prezenți; de asemenea și o serie de mamifere, plante, nevertebrate se bucură de ceea ce le oferă castorii.

---

Castorii în România – de la braconaj la reintroducerea speciei

Situația castorului eurasiatic, brebul, în zona țării noastre, a fost similară cu populațiile din alte regiuni ale Europei și nu numai. Din cauza braconajului excesiv, acesta a dispărut de pe teritoriul țării noastre în secolul XIX, rămânând în urmă doar o gamă de toponime date de români din diferitele regiuni ale țării, precum: breb, breboaia, brebeni, brebina, brebenei, bibor, biber, biborțeni. Considerăm că în anul 1823 a fost ucis ultimul breb din țările Române, undeva în zona Moldovei vechi, unde avem astăzi județul Caraș-Severin. 

Printr-un proiect de colaborare dintre Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice (ICAS) și Ministerul Mediului din Germania, între 1998–2003 am reintrodus în România brebul, castorul eurasiatic – 182 de indivizi  pe râurile Olt, Mureș și Ialomița. Acest proces de reintroducere a avut un mare succes și la noi în țară – această specie s-a împrăștiat natural pe râuri și afluenții acestora și a ocupat tot mai multe teritorii noi. 

În perioada următoare, între anii 2009–2013 am estimat 1.500 de indivizi, și peste 1.200 de indivizi prezenți pe cursul râului Olt și afluenții acestuia. În 2011 aflăm, pentru prima dată, de prezența castorului eurasiatic în Delta Dunării.

---

Castorii în Europa

Prezent încă din preistorie, castorul european sau castorul eurasiatic, cunoscut sub denumirea de breb, Castor fiber, este o specie înrudită cu castorul nord-american, Castor canadensis. Brebul este cel mai mare rozător semiacvatic atât din Europa, cât și din Asia. Acesta a fost foarte multă vreme vânat pentru blană și castoreum – o secreție parfumată provenită din glandele castorului – până aproape de extincție. Castoreum este substanța cu care ei își marchează teritoriile și care conține mosc, un compus folosit în industria parfumurilor. Rolul său este de a fixa și de a menține diferite esențe sau parfumuri.

În 1900, numărul exemplarelor a scăzut considerabil regăsindu-se aproximativ 1.200 de indivizi în întreaga regiune a Europei și a Asiei. După acest declin devastator, au existat diverse campanii de reintroducere a brebului în zonele originale din arealul de răspândire a acestei specii. 

Acum poate fi întâlnit într-un număr foarte mare din Franța până în China și Mongolia. Datele indică o creștere semnificativă a populației castorilor eurasiatici de peste 1.200.000 de indivizi. Populația a crescut în acest deceniu cu 178.000, deci 17% în 6–8 ani. Efectivul cel mai numeros al castorului eurasiatic s-a remarcat în zona europeană a Rusiei, Suedia, Polonia și Letonia.

---

Castorul devenit un personaj negativ în comunitățile locale și soluții de coexistență

Dinamica populației castorului eurasiatic a adus multe beneficii întregului ecosistem, dispersându-se pe distanțe vaste cucerind teritorii noi și readaptându-se la zonele unde cândva era teritoriul lui. Situația se schimbă când populația crește necontrolat și antropizarea mediului natural duce la limitarea spațiului utilizat de castori, astfel că aceștia sunt obligați să urmeze alte cursuri, ajungând în orașe și sate. 

Ajungând atât de aproape de oameni se nasc conflicte între aceștia, deoarece afectează interesele locale. Printre acestea se înregistrează o serie de pierderi la nivelul culturilor agricole, forestiere și pomicole. De asemenea, un alt aspect îl reprezintă terasamentele sau drumurile care în fața inundațiilor provocate de castori atrag o serie de pagube. Toate acestea generează costuri financiare și pagube sub diverse forme de pierderi: în agricultură, silvicultură și infrastructură. 

Să nu uităm și că, pentru unele comunități, râurile și pârâiele sunt drumuri, iar barajele construite de castori devin bariere rutiere. Pe măsură ce structurile se înmulțesc, mai mult teren este inundat și poate fi mai puțină apă dulce de băut în aval. Dar există și alte efecte: animalele participă într-o buclă: schimbările climatice deschid peisajul castorilor, ale căror iazuri conduc la o încălzire suplimentară, ceea ce atrage și mai mulți indivizi din specie.

---

Natura ne învață de nevoia unui echilibru

Aceste probleme legate de conflictele dintre castori și oameni nu sunt noi. Prin ameliorarea acestor pagube, prin protejarea culturilor agricole, a arborilor cu o importanță economică, protejarea digurilor pot echilibra balanța, pentru o coexistență prielnică om-natură. În situațiile mai critice în care regăsim castori în zone neprielnice pentru ei, dar care au un impact economic esențial pentru noi, atunci se poate aplica realocarea indivizilor într-o arie mai naturală. 

Uneori răspunsul stă sub ochii noștri – ca de fiecare dată natura ne învață ceea ce noi uităm. În acest caz, ne referim la importanța creșterii controlate a populației de castori. Mulți factori naturali intervin pentru menținerea unui echilibru între dimensiunea unei populații și numărul de indivizi. Interacțiunea dintre specii poate influența procesele ecosistemului și, în cele din urmă, acestea pot provoca schimbări la nivel de biodiversitate. Astfel, un aspect foarte esențial este implementarea unor strategii în monitorizarea dinamicii creșterii al numărului de castori. 

---

Carla Culda

Este biolog cu o dorință activă de a descoperi, de a înțelege și de a cunoaște în general viul. În prezent este doctorandă la Facultatea de Medicină Veterinară, Cluj-Napoca la departamentul de Parazitologie și Boli Parazitare.

Carla își derulează activitatea științifică în Insulele din Galapagos reprezentând subiectul tezei sale de doctorat în această zonă. Prin acest proiect își propune împreună cu profesorul coordonator și colaboratorii din Galapagos să intervină în procesul de salvare a unei specii endemice, leul de mare din Galapagos.

Prosumatorii sunt tot mai mulți — dar care sunt limitele actuale ale sistemelor de distribuție?

Embed Block

Add an embed URL or code. Learn more

Cea mai spectaculoasă evoluție din sectorul energetic național al ultimilor ani este, fără doar și poate, creșterea exponențială a numărului de prosumatori, casnici și non-casnici, până la o capacitate instalată totală de peste 1,1 GW.

Conform declarațiilor Autorității Naționale de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE), pe final de 2023 ne așteptăm la un număr de prosumatori de 10 ori mai mare față de începutul lui 2022 (140.000 față de 14.000).

Astăzi ne uităm la cum această creștere ar putea pune în dificultate actualul sistem energetic — care are limitări tehnice și economice în procesul de distribuție — și la potențialul său de integrare a mai multor prosumatori în viitor.

---

În condițiile în care statul român, actor dominant pe piața de energie electrică, nu a mai finalizat o investiție de proporții de la punerea în funcțiune a Unității 2 a centralei nucleare de la Cernavodă, în 2007, o astfel de creștere de capacitate este cu atât mai remarcabilă cu cât s-a realizat, în mare parte, din fondurile proprii ale cetățenilor. Potrivit celor mai recente date ale ANRE, la finalul verii erau racordați la rețelele de distribuție 91.556 de prosumatori, a căror putere instalată însumată era de 1.164 MW.

Creșterea a demarat semnificativ după aprobarea OUG 143/2021, prin care au fost introduse în Legea Energiei prevederi favorabile prosumatorilor, și a devenit fulminantă începând cu luna iulie 2022, după declanșarea crizei energetice din 2022, cauzate de invazia Ucrainei de către Rusia. Aproape jumătate din numărul total de prosumatori s-au bazat pe investițiile proprii. După finalizarea evaluării și aprobării dosarelor pentru 2023 ale programului Casa Verde Fotovoltaice, derulat de către Agenția Fondului de Mediu (AFM), se preconizează că deja în primăvara anului 2024 va fi atinsă capacitatea instalată de 2 GW. 

---

Avantajele unui prosumator

Prosumatorul, element important al tranziției energetice, este încurajat și susținut de legislația europeană și națională, precum și de normele de reglementare. Într-adevăr, prosumatorul întrunește o serie de caracteristici deosebit de dezirabile în tranziția energetică: producție descentralizată de energie regenerabilă, distribuită geografic, prin care sunt acoperite nevoile de auto-consum, în condițiile volatilității prețurilor energiei pe piețele angro și ale creșterii preconizate a cererii de energie electrică – pompe de căldură, vehicule electrice, tehnologii industriale bazate pe electricitate, etc.

Odată cu reglementarea dreptului de a livra energie electrică în rețeaua de distribuție, prosumatorul beneficiază (teoretic) de compensare cantitativă de către furnizorul de electricitate a energiei electrice injectate în rețea, astfel că avantajele producției proprii de energie sunt extinse la perioade ale zilei și ale anului în care producția proprie încetează. Mai mult, prin intermediul agregatorilor de energie, prosumatorii pot contribui la oferte de energie electrică pe piețele angro.

Astfel, prosumatorii pot adopta un comportament strategic, de optimizare a beneficiilor financiare.

Prin potențialul teoretic extrem de ridicat al capacității totale a prosumatorilor – dat de o bună parte a suprafeței totale a acoperișurilor de clădiri din țară, dar și a altor suprafețe behind the meter – acest nou tip de actor din piața de energie promite, de asemenea, o contribuție la creșterea securității energetice.

Cu toate acestea, fenomenul prosumatorilor, prin chiar proporțiile atinse, pare a fi devenit victima propriului succes, dată fiind limita tehnică și economică a sistemelor de distribuție, în cadrul actual de reglementare, de a prelua și opera noi astfel de capacități. 

---

Sistemele de distribuție și limitările lor

Recent, președintele Comisiei de Industrii și Servicii a Camerei Deputaților, Bende Sandor, declara că „în momentul în care prosumatorii ajung la peste 8% din puterea totală instalată a României, de 18.000 MW, atunci pot să se mai diminueze sau să se taxeze în plus aceste investiții.” Acest prag de 8% (care este menționat, într-adevăr, în Directiva UE privind energia din surse regenerabile, dar cu efect abia din decembrie 2026) reprezintă actualmente 1.440 MW, capacitate probabil a fi atinsă deja în următoarele 2-3 luni, la rata actuală de racordare a prosumatorilor. Relevanța pragului este oarecum ambiguă, dat fiind că orice capacitate instalată nouă sau retrasă îl va modifica, cu efecte asupra legalității măsurilor adoptate în funcție de el.

Totuși, problemele semnalate de siguranță a alimentării cu energie electrică sunt reale și necesită soluționare atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Să explicăm.

Operatorii sistemelor de distribuție (OD) funcționează în regim strict reglementat, de „monopol natural”: costurile lor de investiție, operare și mentenanță se încadrează într-un tarif reglementat de Autoritatea Națională de Reglementare în Energie (ANRE). Nicio cheltuială nu poate fi inclusă în tariful de distribuție fără recunoaștere prealabilă din partea ANRE. Or, esența problemei actuale este că creșterea explozivă a numărului prosumatorilor, dintre care mulți instalează sisteme de putere mărită, cauzează costuri mari și de tip nou operatorilor sistemelor de distribuție, pentru care actualul cadru legal și de reglementare nu pare a oferi soluție.

---

Din punct de vedere tehnic, injecția în rețea a unei cantități mari de energie nedispecerizabilă, fără simultaneitate cu curba de consum, duce la creșterea pierderilor tehnologice (CPT) în sistem – un factor de cost major al companiilor de distribuție. Faptul că o parte crescândă din instalațiile de producție de electricitate ale prosumatorilor sunt supradimensionate în raport cu consumul propriu și că unele au invertoare incorect configurate cauzează supratensiune, frecvent peste pragul de 5% stabilit de ANRE. OD nu are dreptul de a refuza punerea în funcțiune a instalației racordate nici chiar atunci când prosumatorul refuză să efectueze și să transmită reglajul aprobat al invertorului. 

---

În situații de supratensiune, sunt operate tăieri automate ale injecției de energie pe segmente de rețea, ceea ce privează prosumatorii – de multe ori pentru ore întregi – de beneficiile scontate prin livrarea surplusului de energie. În plus, imposibilitatea de echilibrare rapida pe faze a consumului dar și a producției prosumatorilor (în special monofazici) cauzează dezechilibre în rețeaua de joasă tensiune și, astfel, o supraîncărcare a conductorului de nul, cu circulația unui curent rezidual (care în mod normal ar trebui să fie zero). Sunt astfel produse pierderi de energie și suprasolicitarea rețelei de distribuție, cu imposibilitatea menținerii nivelului tensiunii în limitele impuse prin Standardul de performanță pentru serviciul de distribuție a energiei electrice, precum și probleme tehnice din cauza supraîncălzirii contactelor, cu efecte precum posibila ardere a aparatelor electrocasnice pe o arie de rețea (unul sau mai mulți clienți, un circuit de joasă tensiune – o stradă, în mod tipic). 

Doar o foarte mică parte a zecilor de mii de transformatoare MT/JT din sistemele de distribuție au reglaj automat al tensiunii. Costul unui singur astfel de transformator este de câteva zeci de mii de euro. În general, gradul de automatizare și de digitalizare a rețelelor de distribuție este redus, cu un roll-out de 20% al contoarelor inteligente (al căror termen pentru 80% din clienții finali a fost amânat prin ordin al ANRE din 2020 până în 2028) și cu o componentă scăzută de senzori și echipamente care să permită controlul si reglajul automat al tensiunii. Operarea manuală a reglajului tensiunii este practic imposibilă în timp real, fiind făcut reactiv, cu echipe operative de electricieni, ceea ce este ineficient atât din punct de vedere tehnic, cât și al costurilor – acest număr mare de deplasări ineficiente în teren neavând o reflecție în tariful de distribuție. De asemenea, imposibilitatea instalării de către OD a unor sisteme care să ofere o flexibilitate mărită a rețelei (de exemplu, sisteme de stocare a energiei), face practic ca această componenta tehnică de flexibilitate să fie nulă. 

---

Situația cvasi-disfuncțională a prosumatorului

Din punctul de vedere al prosumatorului, actuala situație cvasi-disfuncțională, cu perspectiva apropiată a blocajului, generează frustrare și neîncredere. De la derularea extrem de greoaie a programului Casa Verde Fotovoltaice de către Administrația Fondului de Mediu (AFM), care acordă subvenții publice persoanelor fizice pentru a deveni prosumatori, la procesul dificil și imprevizibil de obținere a avizului tehnic de racordare (ATR) – lipsa contorului inteligent, cu dublu sens, este în prezent o problemă acută – la încheierea contractului de prosumator cu furnizorul de energie electrică și până la deconectările menționate ale energiei livrate în rețea în frecventele situații de supratensiune, experiența prosumatorului este minată de imprevizibil, proastă comunicare, întârzieri și limitări, contrar așteptărilor sale legitime, consfințite prin lege.

Pe deasupra, în practică, compensarea pentru energia livrată în rețea se face doar financiar, ceea ce, spre deosebire de compensarea cantitativă, nu corespunde dezideratului de a permite prosumatorului să „depoziteze” pentru sezonul rece energia electrică injectată în timpul verii.

Finanțarea generoasă prevăzută anual de AFM pentru prosumatori reflectă prioritatea pe care Guvernul României o recunoaște, pe bună dreptate, ca strategie pe termen lung de dezvoltare a sectorului energetic. Într-adevăr, obiectivul legitim trebuie să fie ca toți deținătorii de acoperișuri, terase și terenuri, persoane fizice sau juridice, care pot investi în instalații de prosumator să o poată face și să beneficieze de investiție atât prin acoperirea consumului propriu (inclusiv prin decontarea cantitativă la alte puncte de consum decât cel al injecției de energie), cât și comercial (pentru IMM-uri).

Dar atunci cadrul legal și de reglementare va trebui adaptat pentru a permite nivelul de investiții necesare în infrastructură (atât de bază, întăriri de rețea, extinderi de rețea și modernizări ale posturilor de transformare MT/JT, cât și în noi echipamente și sisteme inteligente) și pentru a diferenția între diferitele tipuri de prosumatori și de comportamente ale acestora, inclusiv prin taxare și impozitare diferențiată.

În prezent, creșterea tarifului de distribuție se reflectă imediat în creșterea prețului energiei la consumatorul final, ceea ce afectează marea majoritate a consumatorilor finali care nu sunt prosumatori. Aceasta reprezintă și o problemă principială de etică a distribuirii costurilor tranziției energetice, care se manifestă și în cazul mobilității electrice, al pompelor de căldură și al altor noi tehnologii consumatoare de energie electrică, ce necesită extinderea și întărirea rețelelor de distribuție. 

În situația actuală a prosumatorilor, tendința autorităților, reflectată în mass media, este de a introduce restricții, limitări și noi obligații asupra prosumatorilor, pentru a-i face mai lesne gestionabili de către sistemele de distribuție și de către furnizori. În fond, măsurile și facilitățile introduse prin OUG 143/2021 vizează aspectul de eficiență energetică al auto-consumului, nu transformarea rapidă a unui număr mare de persoane fizice în producători individuali de energie. 

---

Contextul legislativ al prosumatorului

O propunere legislativă aprobată pe 10 octombrie de Senatul României, privind modificarea și completarea și modificarea articolului 73 din Legea Energiei 123/2012, privind prosumatorii, oferă pentru prima dată o definiție clară a noțiunii de compensare cantitativă, limitând-o la puteri instalate maxime de 200 kW.

Ca prevedere favorabilă prosumatorilor, atât persoane fizice cât și persoane juridice, două amendamente aprobate prevăd obligația furnizorului — la solicitarea prosumatorului — de a factura doar diferența dintre cantitatea de energie consumată și cantitatea de energie produsă și livrată în rețea, cu reportarea eventualei energii electrice excedentare pe o perioadă de cel mult 24 de luni.

Astfel, principiul de net metering este enunțat cu claritate, ceea ce are darul de a asigura o practică unitară a furnizorilor, care până acum practicau compensarea financiară a energiei livrate de către prosumator. Prosumatorii persoane fizice pot opta, de asemenea, să transmită cu titlu gratuit energia electrică reportată către alți clienți ai aceluiași furnizor, pe perioade de cel puțin șase luni. Rămâne însă de văzut în ce măsură aceste propuneri favorabile (care țin, în final, de competența decizională a Camerei Deputaților), sunt și implementabile, din perspectiva provocărilor descrise mai sus. 

Alte măsuri pe termen scurt avute în vedere de către autorități sunt limitarea puterii instalate maxime aprobate prin ATR la necesarul de autoconsum sau obligația ca prosumatorii noi să instaleze și capacități de stocare. Pe un orizont de timp de 2-3 ani, limitarea puterii maxime va fi greu de evitat. După cum am arătat, o astfel de limitare este pe cale a surveni deja prin limitarea de putere pentru care se efectuează compensare cantitativă la 200 kW. Dar, pe termen mai lung, este necesară o reașezare mai amplă a bazei legale și de reglementare a prosumatorilor în România.

---

Fenomenul prosumatorului în povestea tranziției energetice

În primul rând, dată fiind amploarea și viteza tranziției energetice, pentru care fenomenul prosumatorilor reprezintă o latură definitorie, cu trecerea la electrificarea rapidă a economiei în defavoarea consumului de combustibili fosili, necesitatea de dezvoltare și adaptare a rețelelor de distribuție, dar și a sistemului de transmisie, nu mai poate fi susținută numai pe bază de tarif reglementat. Sunt necesare fonduri publice, europene și naționale – inclusiv instrumente financiare bazate pe valorificarea certificatelor de carbon, precum Fondul pentru Modernizare – pentru a susține investițiile companiilor de distribuție în rețele. 

În prezent, Fondul pentru Modernizare include o schemă multianuală de susținere pentru extinderea și modernizarea rețelelor de distribuție, lansată în octombrie 2022, în valoare totală de 1,1 miliarde de euro, din care prima tranșă solicitată pentru finanțare este de 100 milioane euro. Termenul limită al apelului necompetitiv de proiecte este 30 iunie 2024. Până la 2 octombrie 2023, au fost depuse 51 de proiecte, în valoare totală de 5,06 miliarde de euro, din care 3,27 miliarde de euro reprezintă valoarea sprijinului nerambursabil solicitat, ceea ce arată un răspuns foarte încurajator.

Estimarea companiilor de distribuție de energie electrică este că necesarul de investiții până în 2030 este de peste 10 miliarde de euro, ceea ce va justifica o reluare a acestei scheme de susținere pentru noi investiții.

Desigur, este necesar ca o barieră importantă să fie înlăturată: aceste noi active, finanțate parțial din fonduri europene, vor trebui incluse în baza de reglementare, pentru ca operarea și mentenanța lor să poată fi suportată de către distribuțiile de energie electrică. În prezent, acest lucru nu este permis. Apoi, pentru planificarea la timp și accesul prompt al OD la astfel de fonduri, statul poate avea în vedere finanțări punte, cu rol de buffer financiar, utilizând, de exemplu, resursele AFM. 

În al doilea rând, dinamica prezentă a expansiunii fenomenului prosumatorilor pune sub semnul întrebării necesitatea de a continua subvenționarea prin programul Casa Verde Fotovoltaice în aceeași formă. Pe de o parte, pentru facilitarea integrării prosumatorilor în rețea, subvențiile ar trebui adresate unor instalații mai complexe, care să includă și sisteme de stocare în baterie – eventual și pompe de căldură și/sau stație de încărcare pentru vehicul electric. Pe de altă parte, subvențiile vor trebui să capete o valență socială, cu un program dedicat pentru gospodăriile cu venituri reduse. 

În al treilea rând, cadrul de reglementare trebuie să facă pași către introducerea tarifului binom, prin care vor fi descătușate rezervele de servicii de flexibilitate aduse de prosumatori, prin translatarea curbei de sarcină de la vârful de consum în afara orelor de vârf (load shifting), dar și prin diminuarea vârfului de sarcină mulțumită auto-consumului (peak shaving). Actualele discuții din jurul chestiunii prosumatorilor vor impulsiona, probabil, un astfel de progres. În orice caz, ANRE pare interesată să le abordeze.

---

Radu Dudău

Este președintele Energy Policy Group (EPG).
În 2015 a coordonat elaborarea Strategiei Energetice a României – 2016-2030, cu perspectiva anului 2050. Din 2021 este membru în Agora Council for Europe. De asemenea, este membru al Grupului de lucru Green Deal task-and-finish group în cadrul European University Association (EUA).

---

---

Relațiile dintre economii și sistemele Pământului

Analiza amprentei ecologice și a limitelor planetare transmite un mesaj clar. Trăim într-o perioadă fără precedent de depășire a resurselor globale. Cauzele și consecințele depășirii variază de la un loc la altul și de la un loc la altul, precum și între bogați și săraci, dar chiar și pentru cei foarte bogați nu există scăpare. 

Nu suntem cu toții implicați în această situație în mod egal, dar suntem implicați împreună și ar trebui să căutăm soluții care să funcționeze bine pentru noi toți. Un element al acestei căutări este o mai bună înțelegere a relațiilor dintre economii și sistemele Pământului de care acestea depind. Acest lucru este esențial, deoarece depășirea este legată în mod fundamental de activitatea economică:

• la ceea ce se produce și cum se produce;

• modalități de transport și distribuire;

• niveluri și modele de consum;

• materiale și energie folosită;

• transformarea terenului;

• deșeurile depozitate în mediul înconjurător

---

Economia este de obicei discutată ca și cum ar fi independentă de aceste sisteme terestre, o greșeală care îi împiedică pe unii economiști să accepte că economia este un subsistem al biosferei. Economiile sunt sisteme deschise, ceea ce înseamnă că structura și funcțiile lor depind de un "flux" continuu de materii prime și energie din și către mediu. Ele necesită intrări de resurse și produc ieșiri de deșeuri la fel ca orice alt sistem deschis.

Toate formele de viață sunt sisteme deschise, inclusiv tu și eu. Mâncăm și ne hrănim. Viețile noastre depind de aceasta. Și mașinile sunt sisteme deschise. Ele au nevoie de energie pentru a funcționa, sunt fabricate din materiale care trebuie înlocuite atunci când se uzează și, în funcție de scopul lor, procesează materiale și generează produse și deșeuri.

În mod similar, economiile necesită aporturi continue de materiale și energie care, în cele din urmă, devin deșeuri care trebuie eliminate. Reutilizarea și reciclarea pot prelungi durata de viață utilă a materialelor într-o economie, dar, pe măsură ce acestea se degradează, ajung la un punct în care nu mai pot fi utilizate și devin deșeuri.

Dependența fundamentală a economiei față de mediu este prea des trecută cu vederea în discuțiile despre economie. Neglijarea acestei dependențe stă la baza convingerii că creșterea economică poate continua la nesfârșit. Să luăm, de exemplu, cel mai simplu model al unei economii, unul care apare în majoritatea manualelor introductive de economie. Acesta conține doar de gospodării și firme. Gospodăriile sunt proprietarii finali ai pământului, muncii și capitalului, așa numiții "factori de produc-ție". Acestea îl pun la dispoziția firmelor în schimbul chiriei, salariilor și profiturilor. Se presupune că toate gospodăriile sunt proprietarii forței de muncă; doar unele dintre ele dețin pământ și capital. Firmele produc bunuri și servicii care sunt vândute gospodăriilor care le plătesc din veniturile lor. Factorii de producție și bunurile și serviciile circulă într-o direcție, iar banii circulă în cealaltă.  O astfel de imagine, care arată fluxul circular al veniturilor, devine cadrul lor de referință, fără să aprecieze sau să aprecieze prea puțin dependența economiei de mediu și consecințele acesteia.

Din această imagine a fluxului circular al veniturilor lipsesc multe lucruri. Guvernul este unul, băncile sunt altul. Mai importantă pentru scopurile noastre este omiterea mediului și a fluxurilor de materiale și energie de care depinde întreaga activitate economică. Fără energia dătătoare de viață de la soare, Pământul ar fi un loc pustiu, rece și întunecat. În afară de o cantitate infimă de material din spațiul cosmic care supraviețuiește trecerii prin atmosfera Pământului, tot ceea ce intră în nava spațială Pământ este energia soarelui și practic tot ceea ce iese este căldură. Să vedem cum arată economia atunci când luăm în considerare aceste date ale vieții economice.

În ceea ce privește fluxurile din interiorul planetei, putem începe cu resursele naturale extrase din scoarța terestră pentru a fi utilizate în economie. Acestea sunt reprezentate prin linii care provin dintr-o mină în carieră și dintr-o pădure. Resursele ajung în primul rând la firme care le transformă în bunuri și servicii pentru a fi vândute între ele și către gospodării. Printre aceste resurse naturale se numără combustibilii fosili, care sunt utilizați pentru a furniza energie firmelor și gospodăriilor, precum și biomasa, alte minerale și minerale nemetalice. Unele dintre resursele utilizate în economie rămân acolo pentru perioade considerabile de timp în infrastructură, clădiri și echipamente. Alte resurse sunt eliminate înapoi în mediul înconjurător aproape imediat după utilizare.

Aceasta include energia (sub formă de căldură reziduală), alimentele și produsele de consum de unică folosință. Reutilizarea, recuperarea și reciclarea pot reduce randamentul, dar, pe măsură ce materialele se degradează în urma utilizării repetate, și acestea se întorc în cele din urmă în mediu sub formă de deșeuri. Același lucru este valabil și pentru energie, care poate fi utilizată mai eficient, dar nu poate fi reciclată, deoarece capacitatea sa de a lucra este întotdeauna diminuată odată cu utilizarea.

Liniile care leagă firmele și gospodăriile de imaginile atmosferei și ale unui lac reprezintă fluxurile de deșeuri și de energie care se întorc în mediu. Supraîncărcarea are loc atunci când aceste fluxuri depășesc capacitatea mediului de a le absorbi fără a provoca daune semnificative. Atunci când ciclurile biofizico-chimice din sistemul Pământului sunt perturbate, acest lucru poate, prin feedback, să reducă oferta de resurse naturale. Împreună cu transformarea terenurilor în scopuri umane, această perturbare a ciclurilor biofizice poate fi devastatoare pentru alte specii care trăiesc pe planeta Pământ.

---

Fluxuri de materiale

Acum că avem în minte o imagine a economiei încorporată în mediul înconjurător, putem cerceta mai departe problema depășirii. Să începem cu creșterea din ce în ce mai rapidă a extracției de materiale la nivel global începând cu 1900. În primii cincizeci de ani ai secolului al XX-lea, extracția globală de materiale a crescut exponențial, astfel încât, în 1950, extracția globală de materiale pe an era mai mult decât dublă față de cea din 1900. 

Fiecare dintre cele patru componente principale – biomasa, combustibilii fosili, minereurile și mineralele industriale și materialele de construcții – a crescut. Această creștere a extracției de materiale s-a datorat în mare parte creșterii economice din Statele Unite, Europa de Vest și URSS. În a doua jumătate a secolului, extracția globală de materiale s-a accelerat, astfel încât în anul 2000 s-a apropiat de patru ori mai mult decât în 1950.

În această perioadă, creșterea economică s-a extins la mai multe țări, în special Japonia, China și alte țări asiatice, toate acestea necesitând cantități tot mai mari de materiale. În primii cincisprezece ani ai secolului XXI, rata de creștere a extracției globale de materiale s-a accelerat din nou. Până în 2015, aceasta era cu 60 % mai mare decât în anul 2000, China fiind principalul contributor, urmată la distanță de India și Brazilia15%.

Această creștere fenomenală a extracției de materiale la nivel global este un factor crucial în planetary overshoot. O mare parte din aceste materiale este eliminată foarte repede în mediul înconjurător, depășind adesea capacitatea de regenerare a acestuia. Acest lucru se poate datora faptului că cantitatea aruncată de o substanță care altfel nu ar fi problematică, cum ar fi dioxidul de carbon, este excesivă sau pentru că materialele extrase au fost folosite la fabricarea unor produse nebiodegradabile. Dar chiar și atunci când materialele reziduale nu sunt în sine deosebit de nocive, operațiunile masive de minerit și for- estrie pentru a le extrage la început pot fi extraordinar de dăunătoare.

Recent, s-a aruncat o nouă lumină asupra chestiunii ce se întâmplă cu materialele extrase după ce acestea au intrat în economia globală. Vorbim acum despre "metabolismul" economiilor, împrumutând din științele biologice care folosesc acest termen pentru a descrie procesul prin care organismele vii obțin energie din hrană pentru a susține viața și, în acest fel, creează deșeuri degradate care trebuie eliminate. O parte din materialele extrase se acumulează în stocuri de infrastructură, clădiri, echipamente și bunuri de consum durabile care rămân în economie ani, decenii și secole.

Din 1900 până în 2010, stocurile globale de materiale au crescut de 23 de ori, ceea ce necesită intrări suplimentare de materiale pentru întreținere, reparații și energie.

Evaluările stocului de materiale (MSA) reprezintă o componentă esențială pentru înțelegerea funcțiilor infrastructurii construite în cadrul sistemului socio-economic și a impactului acesteia asupra mediului. Datele limitate privind stocurile de materiale reprezintă un impediment major, iar studiile sunt adesea limitate în ceea ce privește domeniul de aplicare, rezoluția sau ambele, și folosesc adesea metode ad-hoc care împiedică comparabilitatea între regiuni. 

În acest studiu descriem dezvoltarea unei metode de estimare a stocurilor de materiale la scară continentală, cu o rezoluție de districte urbane și așezări mici, precum și aplicarea acesteia în Europa. Utilizăm date privind iluminarea nocturnă prin satelit pentru a delimita zone construite distincte.

Valorile de strălucire ale acestor zone servesc drept indicator al volumului construit, estimat cu ajutorul unor regresii bazate pe clustere cu reeșantionare aleatorie. Împreună cu intensitatea clădirilor din diferite materiale de construcție, obținem o MSA spațială pentru Europa, prezentată pe mai multe niveluri de agregare, de la districtul orașului la continent. Stocurile totale de materiale din Europa sunt de 109 miliarde de tone, cu o medie de 37 de mii de tone/km2. 

Rezultatele relevă modele spațiale pe mai multe niveluri ale densității stocurilor de materiale, permițând comparații între și în cadrul regiunilor și țărilor. Modelul oferă o bună concordanță cu studiile anterioare, subliniind avantajul său în ceea ce privește achiziția de date, comparabilitatea spațială și abilitățile de analiză comparativă. Datele utilizate pot fi actualizate în mod regulat, oferind posibilitatea de a explora în viitor dinamica spațio-temporală a stocurilor de materiale.

Aplicare dinamica stocurilor de materiale în axele geografice 

---

Pădurile

Cerințele tot mai mari de biomasă au avut un impact foarte semnificativ asupra pădurilor din întreaga lume. După multe decenii de exploatare peste rata de regenerare, pădurile acoperă încă aproape o treime din suprafața globală și oferă habitat pentru cea mai mare parte a diversității biologice terestre de pe Pământ. 

Aceasta include 80% din speciile de amfibieni, 75 la sută din speciile de păsări, 68 la sută din speciile de mamifere și peste 60 la sută din toate plantele vasculare, cum ar fi ierburile, coniferele și plantele cu flori, care au țesuturi speciale care transportă apa și hrana în întreaga plantă. Eforturile globale de reducere a ratelor de defrișare și degradare au avut un oarecare succes, dar ambele continuă în ritmuri alarmante și contribuie semnificativ la pierderea continuă a biodiversității.

O compensare prin expansiune naturală și crearea de noi păduri a estimat că 420 de milioane de hectare de păduri au fost pierdute din cauza defrișărilor între 1990 și 2020, deși acest lucru a fost parțial. Rezultatul net a fost o reducere a suprafeței forestiere globale de 178 milioane de hectare.

---

Agricultură

Principala cauză a defrișărilor este extinderea agriculturii pentru a hrăni populația globală în creștere și pentru a se adapta la schimbările de regim alimentar care au însoțit creșterea veniturilor. Între 2000 și 2010, creșterea vitelor și cultivarea de soia și de palmieri de ulei de către marile exploatații comerciale au reprezentat 40 % din defrișările tropicale. Creșterea agriculturii locale de subzistență a reprezentat alte 33 de procente. Atunci când pădurile și pășunile sunt transformate în terenuri agricole și pășuni, se poate pierde solul vegetal valoros. Se estimează că jumătate din stratul superficial al planetei a dispărut prin eroziune în ultimii 150 de ani. 

Terenurile agricole sunt supuse și altor presiuni, cum ar fi compactarea cauzată de echipamentele agricole grele, deteriorarea structurii solului, pierderea de nutrienți și creșterea salinității. Scurgerea fosforului, a azotului și a altor substanțe chimice adăugate pe solurile agricole pentru a le spori productivitatea contaminează râurile și lacurile, care suferă, de asemenea, din cauza sedimentării crescute din cauza solurilor erodate, ceea ce dăunează vieții acvatice.

În ultimele două secole, producția globală de alimente a ținut pasul cu creșterea populației, înlăturând temerile legate de foametea generalizată descrisă de Thomas Malthus la sfârșitul secolului al XVIII-lea. De fapt, incidența și gravitatea foametelor a scăzut considerabil din deceniile de mijloc ale secolului XX, la fel ca și decesele cauzate de malnutriție. Mulți factori au contribuit la acest lucru: producția de alimente a crescut mai repede decât populația, în mare parte datorită creșterii randamentelor datorate îmbunătățirii reproducerii, utilizării pe scară largă a îngrășămintelor sintetice, modificărilor genetice, intensificării irigațiilor, mecanizării alimentate cu combustibili fosili și schimbărilor benefice ale altor factori, cum ar fi reducerea conflictelor și a sărăciei, un acces mai mare la piețe și la asistență medicală, precum și îmbunătățiri politice.

Cu toate acestea, având în vedere degradarea continuă a terenurilor agricole, epuizarea apelor subterane și necesitatea, determinată de schimbările climatice, de a reduce dependența ridicată a agriculturii de combustibilii fosili, este foarte posibil ca situația de depășire să se manifeste în anii următori prin perturbări și reduceri ale aprovizionării cu alimente. 

David Beasley, șeful Programului alimentar mondial al ONU, a declarat că ultima sa analiză arată că „un număr record de 345 de milioane de persoane care suferă de foamete acută mărșăluiesc spre pragul foametei” – o creștere de 25% față de 276 de milioane la începutul anului 2022, înainte ca Rusia să invadeze Ucraina la 24 februarie. Numărul se situa la 135 de milioane înainte de pandemia COVID-19 de la începutul anului 2020.

Producția mondială de pește și fructe de mare a crescut de patru ori în ultimii 50 de ani. Nu numai că populația mondială a crescut de peste două ori în această perioadă, dar în prezent, o persoană obișnuită consumă aproape de două ori mai multe fructe de mare decât în urmă cu jumătate de secol.

Acest lucru a crescut presiunea asupra stocurilor de pește din întreaga lume. La nivel mondial, ponderea stocurilor de pește care sunt supraexploatate - ceea ce înseamnă că le capturăm mai repede decât se pot reproduce pentru a susține nivelul populației - a crescut de peste două ori din anii 1980, ceea ce înseamnă că nivelurile actuale de captură de pește sălbatic sunt nesustenabile.

Silvicultura, pescuitul și agricultura sunt cele trei sectoare principale ale economiei care extrag biomasa din Pământ pentru a hrăni, la propriu și la figurat, economiile lumii. Materialele ne- vii sunt extrase de sectorul minier. Deoarece mineralele nu sunt vii și nu se regenerează în mod natural, sau extrem de lent, precum petrolul, conceptul de depășire nu se aplică în același mod. Extracția de minerale epuizează depozitele din scoarța terestră. Acest lucru devine problematic în cazul în care rata de extracție este ridicată în raport cu rezervele cunoscute și cu depozitele ușor accesibile. Noile tehnologii de extracție, combinate cu o utilizare, recuperare și reciclare mai eficientă, induse de prețuri mai mari, reglementări și o mai bună gestionare, pot atenua aceste probleme, cel puțin temporar. 

Cu toate acestea, exploatarea minieră exercită presiuni asupra sistemelor biologice ale Pământului prin eroziune, gropi și contaminarea chimică a solului, a apelor subterane și a apelor de suprafață, astfel încât exploatarea excesivă a zăcămintelor minerale poate reduce regenerarea biologică, exacerbând depășirea.

Principalii factori asociați cu declinul insectelor. Sursă: F. Sánchez-Bayo and K.A.G. Wyckhuys, 2019, Biological Conservation, 232, 8–27.

O altă soluție la conservarea resurselor și întârzierea fenomenului de overshoot este  realizare unui nou sistem în lanțul economic de aprovizionare cu alimente.

Axele geografice care reprezintă o linie de diagnostic și prognoză a unei zone în timp și spațiu, un complex teritorial prin caracteristicile sale de prognoză analizează un nou sistem economic în lanțul de aprovizionare cu alimente. 

Sistemul alimentar actual funcționează conform următorului lanț: Producători sau fabricanți, Distribuitori (sau angrosiști), Comercianți cu amănuntul, Clienți sau consumatori. 

Noul sistem creează un al cincilea element în acest lanț, și anume complexul de resurse alimentare. Complexul de resurse alimentare urmărește să reducă dependența de importuri și să distribuie resursele alimentare către populația locală. Un exemplu este axa geografică a orezului la nivel mondial:

China-Filipine-Indonezia-Vietnam-Cambodgia-Thailanda-Burma-Bangladesh-India-Pakistan. Axa geografică a orezului susține 90% din consumul mondial de orez, la care se adaugă populația locală, care cuprinde cele mai mari țări din lume din punct de vedere al creșterii demografice. Complexul de resurse alimentare pentru orez este relansat pentru a atenua presiunea consumului intern, pentru a sprijini exporturile și pentru a reduce vulnerabilitatea la schimbările climatice. 

Complexul de resurse alimentare al axelor geografice prezintă un model economic care previne întreruperile în distribuția alimentelor către populație și ajută la exportul către axele geografice consumatoare fără a pune în pericol securitatea alimentară a populației din axele geografice producătoare.

---

Alexandru Tătar

Este doctorand în cadrul Facultății de Geografie a Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Cercetarea lui curentă se concentrează pe conservarea resurselor de bază în vederea stopării risipei; de asemenea, prin munca lui atrage atenția asupra efectelor economice ale schimbărilor climatice.

10 puncte cheie ale anului 2022- O retrospectivă InfoClima

Anul 2022 a fost unul marcat în mod direct și indirect de schimbările climatice. De la declanșarea conflictului armat în estul Europei între Rusia și Ucraina și ramificațiile acestuia privind tranziția și securitatea energetică a Europei, la rezultatele raportului IPCC și răspunsul oarecum timid la nivel global prin COP 27, cert este că în 2022 subiectul schimbărilor climatice a fost unul însemnat. Așadar, am adunat la final de an 10 subiecte importante analizate de cercetătorii noștri în cadrul platformei InfoClima. Tranziția energetică, fenomenele extreme ale anului 2022 și influența schimbărilor climatice asupra acestora, politici și strategii la nivel global pentru adaptarea, mitigarea și combaterea acestora, toate și multe altele au fost subiecte discutate în acest an.

---

1. Începutul anului a adus vești sumbre cu escaladarea conflictului militar dintre Ucraina și Federația Rusă. Însă situația la nivel global era îngrijorătoarea chiar și înainte izbucnirii acestui război. Dincolo de impactul devastator la nivelul infrastructurii sociale, economice și pierderile de vieți rezultate, războaiele și militarizarea excesivă sunt o sursă majoră de poluare. De la distrugerea intenționată sau neintenționată a resurselor naturale (păduri, bazine acvatice, deversarea rezervelor de petrol), mașinăria militară globală este printre cei mai mari poluatori la nivel mondial. Conform unui studiu publicat de Brown University în 2019, Pentagonul/ Ministerul apărării Americane produce mai multe emisii GES decât întregul stat suedez. Pentru mai multe detalii pe acest subiect vă invităm să revizitați articolul publicat la începului acestui an.

2. Transportul (inclusiv aviația internațională) este singurul sector în care emisiile de gaze cu efect de seră (GES) nu au scăzut între 1990 - 2019 în UE, înregistrând o creștere de 33%. În acest context, deși trebuie să construim mai multe drumuri, trebuie să punem accentul în primul rând pe echiparea acestor drumuri pentru viitor și trebuie să investim mult mai mult în alternative durabile, cum ar fi căile ferate și rețelele sigure pentru călătorii active. În acest sens Dr. Lorena Axinte a discutat câteva soluții în articolul intitulat “Cum ne deplasăm pentru a nu mai alimenta schimbările climatice? Tot pe acest subiect Christian Roca (Ing.) aducea în discuție necesitatea reducerii emisiilor GES prin intermediul investițiilor în infrastrura feroviară în România.

3. Europa se confruntă în continuare cu dificultăți în a își reduce dependența de petrolul dar mai ales de gazul rusesc. Într-un  articol bazat pe raportul Agenției Internaționale a Energiei (IEA) discutam despre un un plan cu 10 puncte pentru reducerea dependenței Uniunii Europene de gazul rusesc. Acest plan includea și răspunsurile furnizate de Barbara Pompili, ministru francez al tranziției ecologice, și Kadri Simson, comisar European al energiei la acel moment.

Cele 10 puncte vizau măsuri luate în privința alimentării cu gaz rusesc, o reorientare a sectorului energetic European, progresul tehnologic pentru micșorarea consumului existent și creșterea randamentului.

4. Legat de subiectul punctului anterior, cercetătorii InfoClima au readus în discuție necesitatea accelerării tranziției energetice în România. Printre recomandările acestui articol se numărau  5 linii de acțiune pentru a reduce costurile energiei și a crește reziliența față de crizele energetice globale în România:

• Susținerea fără echivoc, pe toate căile administrative, a dezvoltării sectorului energiei regenerabile ca principală strategie energetică pentru România.

• Dezvoltarea mecanismelor tehnice și legislative ce ar crește încrederea investitorilor privați și ar încuraja investițiile în sectorul energiilor regenerabile în România pentru următorii 10-20 de ani.

• Acceptarea și implementarea soluțiilor de generare descentralizată și creștere a eficienței energetice a locuințelor ca modalitate de scădere a sărăciei energetice.

• Susținerea tranziției energetice atât la nivel macro (capacități de generare mari), cât și la nivel micro (gospodării), prin instrumente legislative și tehnice.

• Limitarea investițiilor în proiecte noi pe gaz natural, susținerea dezvoltării rețelelor urbane de căldură, cât și electrificarea tuturor sectoarelor energetice acolo unde este posibil: încălzire, industrie și transport.

De asemenea articolul venea cu o observație foarte importantă și relevantă mai ales în contextul din prezent unde multe țări apelează la o creștere a producției energiei provenite din procesarea cărbunelui, Anglia spre exemplu dorind să deschidă o nouă mină de cărbuni pentru prima dată în peste 30 de ani. Conform studiului Aurora, susținerea artificială a producției energiei pe bază de combustibili fosili și cărbune poate duce la o creștere cu 50% a prețurilor la energia electrică până în 2030, comparativ cu o creștere de doar 8% în cazul în care am susține tranziția spre energie regenerabilă.

5. Raportul IPCC al acestui an a adus vești îngrijorătoare iar punctele cheie au inclus faptul că:

1. Schimbările climatice duc la creșterea mortalității, distrug natura și fac lumea mai săracă

2. Eforturile pentru adaptare la schimbările climatice sunt sub-finanțate și nu pot fi o alternativă la reducerea emisiilor.

3. Impactul schimbărilor climatice este resimțit în fiecare colț al planetei, totuși cele mai expuse rămân țările sărace.

Pentru a limita creșterile temperaturii globale la 1.5°C față de nivelul preindustrial, la sfârșitul acestui secol, va trebui să ajungem la zero emisii nete de dioxid de carbon la începutul anilor 2050 și să atingem vârful emisiilor către 2025. Sectorul energetic, industria, aglomerările urbane sau agricultura sunt printre cele mai importante linii de acțiune unde am putea înregistra succese majore și rapide. Soluțiile de captare a dioxidului de carbon din aer vor trebui folosite pentru a ajunge la neutralitatea climatica și a o menține, mai ales în cazul depășirilor temporare ale limitei de 1,5 °C.

6. În acest sens, o resursă prețioasă la nivel global dar și în România pentru stocarea gazelor cu efect de seră, în special dioxidul de carbon, sunt turbăriile. Un articol scris de Ana-Maria Pop descria cum deși turbăriile din România sunt benefice pentru mediul înconjurător, majoritatea se degradează accelerat în ultimele decenii, atât din cauze naturale, cât și antropice.  Mai mult de-atât, cantitățile de CO2 și gaz metan emanate în atmosferă de aceste ecosisteme fragile joacă un rol important în politicile ce vizează neutralitatea climatică.

Sprijinul oferit în ultimii șapte ani prin fonduri europene poate susține intervenții de restaurare pentru un număr limitat de turbării, fiind necesare atât identificarea de noi modalități de finanțare a unor proiecte de biodiversitate, dar și eforturi suplimentare din partea altor entități cu preocupări în acest domeniu nu doar pentru protecția lor dar și pentru valorificarea lor economică (turistică, în acest caz). Doar un sfert din turbăriile degradate (45 din 218) sunt prinse astăzi în programe de restaurare.

7. Unul din cele mai importante evenimente politice cu impact asupra climei ale acestui an in Europa a fost votul în cadrul Parlamentului European pentru ca toate autoturismele și autoutilitarelor noi, începând din 2035 să nu producă emisii de CO2. Practic aceasta ar însemna ca până la acea dată, marii producători să livreze pe piață doar autovehicule nepoluante.

Acest vot este foarte important din punct de vedere al politicilor climatice. În ultimul deceniu la nivelul Uniunii Europene vânzările de mașini au crescut (înainte de pandemie și actuala criză a cipurilor). În 2019 numărul mașinilor în cadrul UE a crescut cu 1,8% față de anul anterior, numărul mașinilor în circulație ajungând la 242.7 milioane, România înregistrând cea mai mare creștere (+7%).

Sub 5% din totalul acestor mașini erau electrice și/sau hybrid. Vehiculele mari (camioane, autobuze, dube ș.a) în proporție de peste 90% au motoare diesel iar în 2019 doar 0,6% din totalul autobuzelor din UE era electric.

Așadar toți acești factori contribuie semnificativ la gradul emisiilor CO2 și alte noxe, emisii ce trebuie frânate considerabil pentru a atinge cerințele tratatului climatic de la Paris și implicit pentru îmbunătățirea calității aerului mai ales în mediile urbane. Noi standarde în privința emisiilor pot accelera tranziția către vehicule electrice care la rândul ei vor necesită o infrastructură upgradată a punctelor de încărcare și a rețelelor energetice.

8. Secetele au făcut ravagii în acest an în Europa, inclusiv în România. Articolul Monicăi Ioniță-Scholz a explicat cum contribuie schimbările climatice la apariția secetei și a explicat în detaliu tipologiile secetelor (meteorologică, agricolă, hidrologică, ecologică și socio-economică). Situația în România este îngrijorătoare pentru că au fost observate schimbări semnificative ale condițiilor de secetă în lunile de vară (adică o tendință semnificativă de uscare) în special în partea de est a țării. Aproape 60% din suprafața României, care cuprinde atât zonele arabile cât și cele agricole, inclusiv zonele forestiere, sunt în proces de aridizare. Dobrogea și aridizarea accentuată a acestei regiuni reprezintă un semnal de alarmă, fapt discutat și într-un articol InfoClima despre impactul schimbărilor climatice asupra viticulturii și vinurilor dobrogene.

9. Subiectul cripto-monedelor a căpătat amploare în acest an pe fondul prăbușirii a largi segmente ale acestui sector, unul care promitea să devină o alternativă la instrumentele financiare tradiționale, cu riscul de a submina eforturile globale de a limita și combate efectele schimbărilor climatice.

Potrivit cercetătorilor de la Universitatea Cambridge mineritul de Bitcoin consumă aproximativ 120 TW/h pe an, cam cât consumul anual de electricitate al Argentinei și mai mult decât consumă împreună giganții tech Apple, Google, Microsoft și Facebook. Pentru a pune lucrurile în perspectivă, e suficient să ne gândim că dacă Bitcoin ar fi o țară, atunci s-ar clasa în top 30 cele mai mari consumatoare de energie, depășind țări precum Columbia sau Cehia.

Cercetătorii InfoClima au discutat despre impactul economic, energetic și climatic al cripto-monedelor în următorul articol.

10. Finalul acestui an a adus mult așteptatul COP 27, o conferință ce trebuia să fie una a implementării politicilor climatice la nivel global. Printre cele mai semnificative realizări ale acestei conferințe se numărau următoarele:

• Anunțul lui António Guterres cu privire la un plan de 3,1 miliarde USD pentru a se asigura că toate persoanele de pe planetă sunt protejate de sisteme de avertizare timpurie în următorii cinci ani.

• Lansarea unui plan condus de G7, denumit Facilitatea de finanțare a Scutului Global, pentru a oferi finanțare țărilor care suferă de dezastre climatice.

• Anunțarea unei noi finanțări în valoare totală de 105,6 milioane USD de la țări precum Danemarca, Finlanda, Germania, Irlanda, Slovenia, Suedia, Elveția și regiunea valonă a Belgiei. Acestea au subliniat necesitatea unui sprijin și mai mare pentru fondurile Fondului Global de Mediu, care vizează nevoile imediate de adaptare la schimbările climatice ale statelor cu altitudine redusă și cu venituri mici.

• Noul Parteneriat indonezian pentru o tranziție energetică echitabilă, anunțat în cadrul summitului G20 desfășurat în paralel cu COP27, va mobiliza 20 de miliarde USD în următorii 3 până la 5 ani pentru a accelera o tranziție energetică echitabilă.

• S-au înregistrat progrese importante în ceea ce privește protecția pădurilor, odată cu lansarea Parteneriatului liderilor pentru păduri și climă, care are ca obiectiv să reunească acțiunile guvernelor, ale întreprinderilor și ale liderilor comunităților pentru a stopa pierderea pădurilor și degradarea terenurilor până în 2030.

• Lansarea unui pachet /masterplan de 25 de noi acțiuni de colaborare pentru accelerarea decarbonării a cinci domenii-cheie: energie, transport rutier, oțel, hidrogen și agricultură.

Articolul InfoClima cuprinde un sumar al realizărilor și eșecurilor la COP 27 dar și un reportaj de la fața locului realizat de Anca Iosif.

Așadar, anul 2022 a fost unul foarte încărcat și marcat de evenimente geopolitice, climatice ce au afectat România, Europa și întreaga planetă. Cu ocazia sfârșitului acestui an va invităm să revizitați materialele scrise de cercetătorii rețelei InfoClima ce au acoperit o gamă foarte largă de subiecte de la tranziția energetică și impactul industriilor asupra mediului la fenomenele extreme ale acestui an precum secete, aridizare, valuri de căldură și impactul acestora asupra vieții noastre de zi cu zi.

---

COP 27- Progres timid și poticnit cu mult rămas de făcut

”Acesta poate fi COP-ul unde putem pierde speranța respectării pragului de 1.5 °C la nivel global”, declara Alok Sharma presedintele COP 26 în cadrul actualei conferințe din Egipt.

Francesco La Camera, directorul general al Agenției Internaționale a Energiei Regenerabile (IRENA), declara că actualul COP trebuie să fie unul al implementării, iar prin cadrul platformei lor au reușit să strângă 1 miliard USD menit să ajute țările cu economii emergente, acesta atrăgând atenția la faptul că state mici precum Barbados și Tuvalu se confruntă deja cu riscuri existențiale datorate schimbărilor climatice.

”Nu putem vorbi de securitate climatică la nivel global fără a proteja Amazonul” declara președintele reales al Braziliei Lula da Silva, care speră să reducă drastic nivelul defrișărilor ilegale din pădurile amazoniene și să formeze la nivel internațional o alianța pentru protejarea pădurilor tropicale.

Un consens a fost atins pentru crearea și finanțarea unui fond denumit Loss and Damage Fund (Pierdere și Daune). Însă nici acum planul propus la Copenhaga în 2009 ce promitea susținerea celor mai vulnerabile țări în fața schimbărilor climatice cu 100 miliarde USD până în 2020, nu a fost materializat.

Conferința climatică a acestui an a fost umbrită de contextul geopolitic, unul dominat de către războiul ruso-ucrainean, dar și de actuala criză energetică și iminenta criză economică ce reprezintă potențiale obstacole în lupta pentru limitarea emisiilor GES și a unei lupte efective împotriva schimbărilor climatice.

---

La sfarșitul COP 26 din Glasgow precizam că acea conferință “poate reprezenta un moment istoric în privința angajamentelor concrete luate la nivel global pentru combaterea efectelor schimbărilor climatice. Glasgow în trecut a reprezentat al doilea oraș al imperiului britanic și un epicentru al producției oțelului și procesării cărbunelui. În secolul 21 poate intra în istorie ca orașul ce poate declanșa prin actuala conferință o revoluție verde industrială la nivel global și demararea unui efort global unit pentru redresarea situației climatice până în 2050.”

Însă COP 27 la Sharm El Seikh în Egipt a fost umbrit în mare măsură de situația geopolitică la nivel global. În discursul de deschidere Simon Stiell declara :

Parisul ne-a dat acordul.

Katowice și Glasgow ne-au oferit planul.

Sharm El-Sheikh ne îndeamnă la punerea în aplicare.

Nimeni nu poate fi un simplu pasager în această călătorie.

Acesta este semnalul că vremurile s-au schimbat.

Totodată acesta mai atrăgea atenția la faptul că foarte puține țări au angajamente concrete făcute în ceea ce privește reducerea emisiilor, concluzionând că “24 nu este 194. Așa că iată-mă acum, uitându-mă la 170 de țări care trebuie să își revizuiască și să își consolideze angajamentele naționale în acest an.”

Acest discurs poate fi reflectat de către Indexul de performanță al schimbărilor climatice (Climate Change Performance Index) care ne arată că și în anul 2022 cele mai mari economii ale planetei (SUA, Federația Rusă, China, Japonia ș.a) nu întreprind suficiente eforturi de combatare a efectelor schimbărilor climatice și reducere a emisiilor GES, astfel regăsindu-se în subsolul acestui clasament. Uniunea Europeană ca medie se situa pe locul 19, în creștere ușoară datorită performanțelor unor țări precum Danemarca, Suedia și Portugalia. România este situată pe locul 43 în acest index.

Sursa foto: https://ccpi.org/

Mesaje mixte încă de la bun început

Imediat după discursul secretarului general ONU Antonio Gutteres ce preciza că trebuie să urmărim eliminarea graduală a combustibililor fosili, Președintele Emiratelor Arabe Unite declara că țara sa “este considerată un furnizor responsabil de energie care va continua să își joace rolul câtă vreme lumea va avea nevoie de petrol și gaze”. Această declarație trebuie pusă în contextul în care EAU vor găzdui următorul COP cu numărul 28.

Președintele Comisiei Europene Ursula von der Leyen a dorit de la început să sublinieze importanța cooperării la nivel global între sud și nord, precizând ca sudul “dispune de resurse din belșug. Așa că haideți să facem echipă. Acesta este motivul pentru care Uniunea Europeană semnează noi parteneriate pentru hidrogen cu Egiptul, cu Namibia și cu Kazahstanul. Acesta este motivul pentru care sprijinim parteneri precum Vietnam și Africa de Sud pentru a-și decarboniza economiile. Trebuie să atingem obiectivul de la Paris. Iar Europa își menține cursul.”

Aceasta continua declarând: “În cele din urmă, îi îndemnăm pe partenerii noștri din Nordul global să își intensifice finanțarea pentru climă în Sudul global. Europa asigură partea sa echitabilă din promisiunea de 100 de miliarde de dolari. Pentru al doilea an consecutiv, am depășit 23 de miliarde de euro - în ciuda pandemiei COVID-19, în ciuda războiului din Rusia. Și o mare parte din finanțarea noastră pentru climă este deja destinată adaptării. Așadar, este fezabil și îi invităm și pe alții să facă un pas înainte.” continuând în a zice că Europa va “reduce emisiile de gaze cu efect de seră cu cel puțin 55% până în 2030. Iar acest lucru este confirmat prin lege. Prin pachetul "Fit for 55", punem în aplicare cel mai ambițios cadru juridic din lume. Și facem apel la toți marii emițători să își sporească și ei ambițiile.”

Revenirea președintelui brazilian Lula, un semnal de bun augur?

Realegerea lui Luiz Înácio Lula da Silva ca președinte al Braziliei a reprezentat un moment important înainte de COP 27, acesta alegând să se adreseze conferinței pe data de 16 Noiembrie.  Brazilia adăpostește o mare majoritate a pădurilor amazoniene, denumită metaforic unul din “plămânii” planetei. În timpul mandatului președintelui Jair Bolsanaro defrișările au crescut exponențial, daunele fiind exacerbate și de incendiile devastatoare ale anilor 2019 și 2020. În timpul primelor mandate Lula a reușit să scadă semnificativ gradul defrișărilor după anul 2005 și speranțele sunt ca și acum să repete acest fapt. "Trebuie să oprim această grabă spre abis. Nu putem vorbi de securitate climatică la nivel global fără a proteja Amazonul” a fost una din remarcile de început ale discursului său.

De asemenea, revenirea lui Lula a permis formarea unei alianțe strategice între Brazilia, Indonezia și Congo pentru a coordona protecția pădurilor tropicale, însă această alianță va necesita fonduri substanțiale pentru prevenirea defrișărilor și conservarea biodiversității.

Resursele de apă, un punct nevralgic la COP și pentru Egipt

Apa ca resursă naturală a fost un subiect lung discutat mai ales din perspectiva țării gazdă, Egipt. Președintele Egiptean Abdel Fatah al-Sisi, declara că resursele de apă ale țării sale nu mai pot ține pasul cu cererea populației egiptene, una în continuă creștere. Egiptul depinde în mare măsură de apa Nilului însă barajul Grand Ethiopian Rennaissance Dam (GERD) a provocat tensiuni în repetate rânduri între Egipt, Etiopia (care începuse unilateral să umple barajul de acumulare) și Sudan.

Etiopienii au fost foarte reticenți la îndemnul egiptenilor de a semna un angajament concret menit să reglementeze eliberarea unor cantități de apă din barajul GERD, mai ales în anii secetoși. Agricultura reprezintă ~11.3% din PIB-ul Egiptului care are nevoie de reforme masive și sistemice în acest domeniu.

Un alt punct important la COP 27 a fost introducerea unei inițiative privind managementul apei la nivel global, denumită AWARE (Action for Water Adaptation and Resilience). Aceasta va avea misiunea de a oferi suport financiar si tehnologic pentru combaterea secetelor dar si unelte operaționale precum sisteme de monitorizare, avertizare și informare.

Global Shield - Un câștig COP 27 sau un compromis pe termen lung?

Pe data de 14 noiembrie a fost lansat un proiect denumit “Global Shield”, un “scut” global menit să ajute țările cele mai afectate de efectele schimbărilor climatice. Primele țări recipiente vor fi Pakistan și Bangladesh, printre altele. Însă au fost vociferate și nemulțumiri legate de prelungirea și amânarea discuțiilor privind fondul global de pierderi și daune (loss & damage fund), mulți temându-se că Global Shield va fi o alternativă mai ieftină dar și mai puțin efectivă în fața efectelor schimbărilor climatice. Scoția a fost prima țară ce a oferit suport prin cadrul Loss & Damage fund în cadrul COP 26 Glasgow, urmată de Belgia și Danemarca. Anul acesta în cadrul COP 27 Austria a fost una din primele țări care au promis suport pentru acest fond, unul în valoare de 50 milioane USD pe o durată de 4 ani. De asemenea fondul de adaptare pentru ajutarea celor mai vulnerabile țări în fața schimbărilor climatice a primit peste 230 milioane USD în cadrul COP 27.

CarbonBrief însă atrăgea atenția că marile economii nu contribuie pe cât ar trebui la fondul global de pierderi și daune (Loss and Damage fund). În 2020 SUA plăteau doar 7.6 miliarde USD (19% din ce ar fi trebuit să contribuie raportat la gradul lor de poluare- acel așa-zis Fair Share). Australia și Canada de asemenea n-au contribuit sufficient, în vreme ce Germania, Japonia și Franța erau pe surplus la acest capitol.

Sursa foto: Carbon Brief

Totodată discuțiile cu privire la o reducere și eventuală stopare a exploatării hidrocarburilor au fost dificile și întrerupte. Deși inițial erau zvonuri cum că Statele Unite ar fi de acord cu o astfel de propunere, actualul context al aprobărilor de exploatări noi în anul 2022 ne arată cu totul alt tablou la nivel global.

Câteva puncte cheie ale textului draft

În linii mari draftul 3 (19/11/22 13:00) al textului final COP 27 (disponibil aici) continuă să reafirme obiectivele propuse anul trecut la Glasgow. Textul reafirmă importanța respectării pragului de 1.5 °C recunoscând însă faptul că în prezent comunitatea internațională e presată de provocări suprapuse legate de securitatea alimentară, energetică, geopolitică etc. Însă angajamentele concrete sunt puține iar limbajul este în continuare vag. Un exemplu este articolul 10 al acestui draft care “decide să pună în aplicare tranziții ambițioase, echitabile și favorabile incluziunii către o dezvoltare cu emisii reduse și rezilientă la schimbările climatice, în conformitate cu principiile și obiectivele Convenției, ale Protocolului de la Kyoto și ale Acordului de la Paris” .

Legat de finanțare acest text reiterează articolele 2,4 și 9 ale Tratatului Climatic de la Paris și evidențiază in punctul 55 faptul că trebuie investite ~4 trilioane de dolari pe an în domeniul energiei regenerabile până în 2030 - inclusiv investiții în tehnologie și infrastructură - pentru a ne permite să ajungem la emisii nete zero până în 2050.

Punctul 57 însă pune punctul pe i atrăgând atenția cu îngrijorare la ”decalajul tot mai mare dintre nevoile părților care sunt țări în curs de dezvoltare, în special din cauza impactului din ce în ce mai mare al schimbărilor climatice și a creșterii gradului de îndatorare, și sprijinul furnizat și mobilizat pentru a completa eforturile depuse de acestea în vederea punerii în aplicare a contribuțiilor lor determinate la nivel național, subliniind că, potrivit estimărilor actuale, aceste nevoi se ridică la 5,6 trilioane USD până în 2030”. Un semnal alarmant este reflectat în punctul 58 care denotă lipsa de urgență și acțiune, fiind menționată o “îngrijorarea serioasă cu privire la faptul că obiectivul părților din țările dezvoltate de a mobiliza în comun 100 de miliarde USD pe an până în 2020 nu a fost încă atins și îndeamnă țările dezvoltate să îndeplinească acest obiectiv.”

La final de COP 27- Cele mai importante realizari

Printre cele mai semnificative realizări ale acestei conferințe se numără următoarele:

• Anunțul lui António Guterres cu privire la un plan de 3,1 miliarde USD pentru a se asigura că toate persoanele de pe planetă sunt protejate de sisteme de avertizare timpurie în următorii cinci ani.

• Lansarea unui plan condus de G7, denumit Facilitatea de finanțare a Scutului Global, pentru a oferi finanțare țărilor care suferă de dezastre climatice.

• Anunțarea unei noi finanțări în valoare totală de 105,6 milioane USD de la țări precum Danemarca, Finlanda, Germania, Irlanda, Slovenia, Suedia, Elveția și regiunea valonă a Belgiei. Acestea au subliniat necesitatea unui sprijin și mai mare pentru fondurile Fondului Global de Mediu, care vizează nevoile imediate de adaptare la schimbările climatice ale statelor cu altitudine redusă și cu venituri mici.

• Noul Parteneriat indonezian pentru o tranziție energetică echitabilă, anunțat în cadrul summitului G20 desfășurat în paralel cu COP27, va mobiliza 20 de miliarde USD în următorii 3 până la 5 ani pentru a accelera o tranziție energetică echitabilă.

• S-au înregistrat progrese importante în ceea ce privește protecția pădurilor, odată cu lansarea Parteneriatului liderilor pentru păduri și climă, care are ca obiectiv să reunească acțiunile guvernelor, ale întreprinderilor și ale liderilor comunităților pentru a stopa pierderea pădurilor și degradarea terenurilor până în 2030.

• Lansarea unui pachet /masterplan de 25 de noi acțiuni de colaborare pentru accelerarea decarbonării a cinci domenii-cheie: energie, transport rutier, oțel, hidrogen și agricultură.

La fel ca în anii precedenți discuțiile la COP au fost dificile, unde reticența și amânarea au dominat. Aprobarea fondului de pierderi și daune (Loss & Damage) este un moment istoric deoarece confirmă conștientizarea la nivel global a pericolului pozat de schimbările climatice iar că cele mai bogate țări vor trebui într-un fel sau altul să ajute țările cu economii emergente care sunt cele mai vulnerabile în această privință. Însă limbajul cu privire la eliminarea treptată utilizării hidrocarburilor este aproape neschimbat iar deși a fost reafirmată importanța respectării pragului de 1.5 °C , angajamentele confirmate până acum, sau mai degrabă lipsa acestora, nu vor fi suficiente.

COP 27 a încercat poticnit să construiască pe fundațiile conferințelor anterioare. Rămâne de văzut care va fi progresul realizat până la COP 28, ce va avea loc în Dubai, una din marile capitalele petroliere ale lumii.

Reportaj COP de la firul de nisip- Anca Iosif

COP27 a însemnat două săptămâni tensionate în Sharm El-Sheikh, Egipt. Supra-numit COP-ul african, conferința de anul acesta a venit cu mesajul să ne dăm rendez-vous cu toții – liderii lumii, ONG-uri, activiști, presă – într-una dintre țările în dezvoltare, pe cel mai afectat continent de schimbări climatice. De la secete, la inundații puternice – unde Pakistan e exemplul perpetuu, cu o treime din țară inundată anul trecut, care încă-și revine și rezistă –, până la pierderi de vieți omenești. 

Activiștii – cei care au reușit să ajungă, pentru că prețurile crescute artificial la cazări i-au mai filtrat pe cei care n-au avut să plătească 12 nopți de cazare cu 300$/ noapte – au fost zilnic în „stradă”. Când zic stradă mă refer la „curtea” conferinței, considerată teritoriul United Nations, organizatorii COP. E importantă mențiunea pentru că în afara acestei zone, nu ar fi fost foarte ușor de dus la capăt niciun protest în Egipt, o țară care a reprimat de mai multe ori discursul activiștilor sau al jurnaliștilor. Cu alte cuvinte, au fost mai puține voci care să ceară justiție climatică față de alte COP-uri, și vocile astea s-au văzut nevoite să strige mai tare până în sălile de negocieri. S-au auzit prin dans, prin poezii, prin haine cu sloganuri imprimate, prin marșuri la care au citit cereri, au ridicat pancarte cu „Don’t gas Africa!”.

În tot zgomotul „verde” – pentru că a fost cu duiumul, de la urși polari dansanți, până la artă din PET-uri, până la toate pavilioanele luxoase, cu monitoare mari care furau privirile și voiau să te atragă cu platouașe fine cu finger-food și cafea fierbinte; plus zeci, sute de dezbateri și prezentări secundare, zilnic – rămân cu concluzia, după primul meu COP, că este un proces frustrant, dar necesar. Nu știu dacă ai cum să aduni aproape 200 de țări, fiecare cu agenda și interesele ei politice – și de dezvoltare, unele, de conservare altele – fără diplomație, fără compromisuri, fără negocieri. Iar asta nu durează două săptămâni, ci luni, ani. 

Doar că tensiunile astea – de cine cedează, cine dă cu banii, cine primește cât, oare China și SUA cum se mai înțeleg, oare UE (car evorbește pentru toți membrii la toate COP-urile) ce poziție adoptă – se întâmplă într-o perioadă în care suntem cu toții de acord că urgența climatică e mare și țările vulnerabile nu mai au ani de așteptat ca statele puternice să-și urmeze dansul obișnuit. Așa că m-am bucurat, după multe zile tensionate și obositoare, pentru vestea că, în sfârșit, toată lumea de la masă s-a pus – în ultimele ore de COP27! – de acord cu crearea unui fond dedicat pentru Loss & Damage (discuția cea mai aprinsă din tot timpul meu acolo – pentru că e istorică prezența subiectlui pe agenda COP – datorită inițiativei Pakistanului).

Nu mai speram la ea, cred că nimeni din presa internațională n-o mai vedea întâmplându-se, dar uite că deadline pentru un plan concret de acțiune ar fi COP28, Dubai, spune cover letter-ul (rezoluția) conferinței din Egipt. Asta arată că și presiunea din stradă funcționează, că vocile alea împuținate au ajutat ca acest COP să nu devină cel „lost and damaged”, cum se zvonea. Pe lângă asta, în rezoluție se menționează, printre altele, și protejarea țintei de 1,5C, corelată cu trecerea spre regenerabile, precum și nevoia unei reforme financiare complete – pentru că nu a fost pregătit, în toate structurile lui, pentru toate nevoile de fonduri pe partea climatică – de reparare, conservare de ecosisteme, credite de carbon și altele care vin repede din urmă. Trebuie să regândim felul în care facem banii să circule, cu dobânzi mai mici, prin granturi, cu multe excepții pentru cei vulnerabili, cu asumare de riscuri. Până la implementare, durează, dar cred că încă nu realizăm importanța faptului că am pornit discuțiile astea.

---

Vlad Radu Zamfira
Master of Arts Archaeology & History (MA), Certificate of Postgraduate Studies Mediterranean & Venetian 16th century History (1559-1581) University of Aberdeen, Scotland). Subiecte: politici in USA & EU referitoare la climate change și impactul acestora. Politici sustenabile in Scotia legate de industria berii, whisky-ului si producerea de energie regenerabilă. Arheologie costieră și impactul schimbărilor climatice asupra comunităților respective.

Anca Iosif
Anca e reporter freelancer și caută poveștile din zona de mediu. Are și un newsletter prin care scrie regulat povești găsite pe teren la care te poți abona aici: https://remediu.substack.com/

(de la COP a scris zilnic, așa că poți relua din urmă cele 10 relatări de la față locului). Anul acesta, editează și la o parte din materialele InfoClima și învață multe de la cercetătorii cu care lucrează.

Cânepa- o soluție reală pentru un viitor sustenabil

Cânepa este una din puținele plante care pot crește oriunde, în orice climat. Nu are nevoie de îngrășăminte sau pesticide și luptă în mod natural împotriva bolilor și buruienilor. De asemenea este un fitoremediator natural (curăță toxinele din sol) și poate reduce semnificativ poluarea chimică. Are nevoie de o treime din cantitatea de apă cerută de bumbac și culturi similare, deci e o alternativă sustenabilă, iar rădăcinile ei adânci deschid solul și îl îmbunătățesc pentru culturile viitoare.

Cânepa, în Scoția, a fost cultivată în principal pentru fibre pentru a face vele, frânghii, plase de pescuit și haine, iar abia la mijlocul secolului al XIX-lea planta a început să fie studiată pentru proprietățile sale terapeutice în medicină. În prezent, majoritatea produselor pe bază de cânepă sunt lipsite de toxine, biodegradabile și regenerabile. Cânepa oferă o oportunitate de a produce materiale de construcție neutre din punct de vedere al emisiilor de carbon, inclusiv izolații, podele, pereți și beton (hempcrete). Poate înlocui plasticul, iar din cânepa se poate crea un plastic non-toxic și complet biodegradabil, care-l poate înlocui pe cel obișnuit. O sticlă de plastic de cânepă se degradează în termen de 3-6 luni de la aruncare.

În 1971 România era al 3-lea producător mondial de cânepă industrială. Această lungă istorie a cânepii a adus România pe primul loc ca cel mai mare furnizor de cânepă din Europa, cultivând 56 – 70% din întreaga producție europeană și locul 4 în lume cu 45.000 ha de teren cultivat cu cânepă, până în 1989. Mai recent, producția românească de cânepă se confruntă cu o revigorare datorită cererii internaționale, a sprijinului intern și a noilor facilități de prelucrare înființate. Suprafața plantată de cânepă din România a ajuns la 1.454 de hectare în 2018.

În prezent o barieră comună pentru România dar și Scoția, țară cu un istoric bogat al utilizării cânepii, este procesul necesar pentru obținerea licenței de producție. În ciuda faptului că este o cultură tradițională, cânepa rămâne strict reglementată de autoritățile române, deși beneficiile de mediu pe care le aduce sunt numeroase.

*Notă: Articolul argumentează doar cânepa industrială (pentru alimente și fibre) și nu cea medicinală.

---

Confruntându-se cu actualele situații de urgență de mediu, guvernele din întreaga lume și-au stabilit obiective ambițioase de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) la nivel național. 

Uniunea Europeană și statele membre s-au angajat să ia măsuri pentru ca Europa să devină primul continent neutru din punct de vedere climatic până în 2050. În vederea atingerii acestui obiectiv, guvernele au promis să reducă emisiile cu cel puțin 55 % până în 2030, comparativ cu nivelurile din 1990. Acest program se numește „Fit for 55”. La rândul ei Scoția este dornică să aducă o contribuție esențială prin stabilirea unui obiectiv de zero emisii nete de GES până în 2045 și de a reduce emisiile cu 75 % până în 2030.

Acest lucru necesită o abordare holistică la nivelul industriei, cercetării, educației, guvernului, precum și schimbarea comportamentului individual. Creșterea amplorii diversității agricole ar putea fi o componentă esențială în răspunsul agriculturii la atenuarea emisiilor de GES (gaze cu efect de seră).

Industria de cânepă, în curs de dezvoltare (în Scoția și România) prezintă oportunități inovatoare de a contribui în acest sens: prin dezvoltarea ei poate să ajute la combaterea schimbării climatice.

Ce este cânepa?

Cânepa se află în familia de plante mici Cannabaceae, formată din 170 de specii din 11 genuri. Cel mai cunoscut membru comestibil al acestei familii este hameiul folosit pentru aromatizarea berii. Planta are multe utilizări și trei grupe principale de soiuri de cânepă sunt recunoscute pentru proprietățile lor distincte: fibre, alimente și medicamente (medicinale/recreative) — aici intră și produsele cosmetice și de îngrijire personală. Toate aceste forme sunt botanic vorbind aceeași specie și arată foarte similar, motiv pentru care cânepa a suferit de o problemă de imagine.

Cânepa a fost cultivată pe scară mai largă în trecut pentru fibre și are o istorie de cultivare în Marea Britanie, inclusiv Scoția. Cultivarea pe scară largă a cânepii în zona Insulelor Britanice datează de la vremuri antice (343 î.Hr), dar dovezile găsite în St. Andrews — printre care un tezaur de lucrări metalice din epoca bronzului — sugerează că această plantă a fost folosită în Scoția mult mai devreme. Cânepa a fost o parte tradițională a industriei Scoției (pentru a face vele, frânghii, plase de pescuit și haine) și este potrivită atât pentru climă, cât și pentru condițiile de creștere din principalele zone agronomice, în special părți ale frontierelor (Scottish Borders), Lothian de Est, Fife, Angus, Moray și Insula Neagră. Numele locurilor încă există, care ne amintesc de istoria plantei în Scoția. Există "Hemphill" în Ayrshire, "Hempland" în Dumfries și Galloway, "Hempriggs" în Caithness și "Hempy Shot" în East Lothian.

Cânepa reprezintă deci o parte importantă a trecutului Scoției, dar și a viitorului datorită beneficiilor nutriționale, climatice și economice oferite, fiind intens investigată (cu finanțare guvernamentală) în acest sens în centre universitare și instituții afiliate precum Rowett Institute aflat în Universitatea din Aberdeen, Scoția.

În România, fibra de cânepa obținută din bastul plantei Cannabis sativa este folosită din cele mai vechi timpuri pentru îmbrăcăminte și alte bunuri de uz casnic. Dovezile arheologice o atestă încă din anii 7000 – 8000 î.Hr. În România, planta a fost adusă de sciți la începutul secolului al VII-lea î.Hr. În 1971 România a fost al 3-lea producător mondial de cânepă industrială. Această lungă istorie a cânepii a adus România pe primul loc ca cel mai mare furnizor de cânepă din Europa, cultivând 56 – 70% din întreaga producție europeană și locul 4 în lume cu 45.000 ha de teren cultivat cu cânepă, până în 1989. Cea mai mare parte a acesteia este utilizată pentru producția de textile de înaltă calitate pentru export.

Beneficiile multiple ale cânepii

• Pentru mediu ambiental

Cânepa este printre cele mai puține plante care pot crește oriunde, în orice climat. Nu are nevoie de îngrășăminte sau pesticide și luptă în mod natural împotriva bolilor și buruienilor. Este un fitoremediator natural fiindcă aceasta curăță toxinele din sol și poate reduce semnificativ poluarea chimică. Are rădăcinile adânci care deschid solul și îl îmbunătățesc pentru culturile viitoare. Cânepa are nevoie de o treime din cantitatea de apă cerută de bumbac și culturi tradiționale similare. 

Această plantă poate fi transformată în biocombustibil; putând înlocui cu ușurință combustibilii existenți în vehiculele de transport. Benzina produsă din cânepă este cu 85% mai ecologică decât benzina petrolieră. Biodieselul de cânepă este cu 97% mai eficient decât benzina tradițională (adică 97% din uleiul de cânepă poate fi transformat în biodiesel) și poate fi utilizat la temperaturi mai scăzute decât alte biomotorine. Atunci când este utilizat ca și combustibil biodiesel, cânepa emite 80% dioxid de carbon, în comparație cu combustibilii fosili, si aproape deloc dioxid de sulf. Combustibilul de cânepă, prin urmare, nu distruge stratul de ozon și generează astfel mai puțin gaz cu efect de seră. Totodată, nici nu contribuie la ploaia acidă.

Bio-produsele fabricate din cânepă sunt ecologice, deci pot fi ușor înlocuite în compost sau în depozitele de deșeuri. Majoritatea produselor pe bază de cânepă sunt lipsite de toxine, biodegradabile și regenerabile. Cânepa oferă o oportunitate de a produce materiale de construcție neutre din punct de vedere al emisiilor de carbon, inclusiv izolații, podele, pereți și beton. Hempcrete este eficient din punct de vedere energetic, non-toxic și rezistent la mucegai, insecte și foc. Poate înlocui plasticul;  din cânepa se poate crea un plastic non-toxic și complet biodegradabil, care-l poate înlocui pe obișnuit. O sticlă de plastic de cânepă se degradează în termen de 3-6 luni de la aruncare. Cânepa produce fibre mai puternice decât bumbacul și alte plante și poate fi reciclată de mai multe ori.

Cânepa poate ajuta la reducerea defrișărilor, asta în contextul în care aproape 60% din pădurile lumii sunt folosite pentru lemn. Beneficiile de mediu ale cânepii includ capacitatea de a înlocui în mod durabil lemnul. În plus, prelucrarea fibrelor de cânepă pentru pânză și hârtie nu necesită clor, care este unul dintre principalii poluatori. O cultură de cânepă este recoltată în 90 de zile, comparativ cu în medie 25 de ani necesari creșterii pădurilor.

Planta contribuie la reducerea încălzirii globale întrucât începe să sechestreze carbonul în momentul în care este însămânțată. Cânepa produce un raport aproximativ de sechestrare de 1,5 unități de sechestrare pe unitate produsă. Adică, o tonă de fibre de cânepă recoltate ar trebui să sechestreze în mod ideal 1,62 tone de dioxid de carbon. Poate, de asemenea, să sechestreze carbonul înapoi în sol printr-un proces numit bio-sechestrare. Atunci când este utilizată sub formă de beton bio, hempcrete suferă calcinare în timp și absoarbe mai mult dioxid de carbon din mediul înconjurător.

• Pentru nutriție și sănătate

Cânepa agricolă are un profil nutrițional excelent. Aceasta conține aproximativ 21,3%-32% proteine, 25,4%-35,9% ulei, și 27,8%-38,8% fibre alimentare.  Compoziția chimică și conținutul de nutrienți al semințelor de cânepă au arătat variații semnificative în rândul soiurilor de cânepă, care pot fi direct corelate cu genotipurile și condițiile de mediu (temperatură, precipitații, sol etc.). Proteina seminței de cânepă este compusă din toți aminoacizii esențiali necesari oamenilor și este oarecum comparabilă cu alte proteine de înaltă calitate, cum ar fi cazeina și proteina din soia. Făina de cânepă are 0,16% din fibre solubile și 25,49% din fibre insolubile, de asemenea un conținut scăzut de amidon.

Uleiul de semințe de cânepă este format din acizi grași polinesaturați, acidul linoleic (46,10%-58,99%) fiind dominant cânepă, iar al doilea este acidul α-linolenic, reprezentând 10,50%-18,88% din uleiul de cânepă.  Ambii sunt recunoscuți ca acizi grași esențiali, deoarece nu-i putem sintetiza direct în corpul uman și au un rol important în reglarea proceselor fiziologice, metabolice și inflamatorii pentru a preveni bolile cardiovasculare, obezitatea și diabetul zaharat. Cânepa are acizi grași esențiali ω-6 și ω-3, cu raportul optim între 2:1 și 3:1 bun pentru metabolismul uman. 

Cânepa care aparține celor cinci soiuri românești (Zenit, Diana, Denise, Armanca și Silvana), deci este o sursă bogată de nutrienți (Ca, Mg, K) și ulei nesaturat ușor digerabil de către organism, dar prezența concentrațiilor de Cd peste limita superioară pune un semn de întrebare asupra utilizării semințelor în diverse produse alimentare. Cânepa extragând cu ușurință și anumite metale din sol, cantități semnificative de Fe (1133-2400 mg/kg), Mn (63-110 mg/kg), Zn (42-94 mg/kg) și Cd (1.3-4.0 mg/kg) sunt prezente în semințele de cânepă și deci planta (Cannabis sativa L.) fiind utilizată pentru fitoremediarea solului contaminat cu cadmiu, zinc și fier.

Datele preliminare privind conținutul de macronutrienți și micronutrienți din semințe de cânepă cultivate în zece ferme diferite din Nord-Estul Scoției (soiul Finola) au arătat cum cânepa e bogată în proteine dietetice (21-29%), fibre dietetice (13-16%) și grăsimi (23-31%). În plus, e bogată și în acizi grași ω-6 și ω-3; și mai multe microelemente, cum ar fi Mg, P, Ca, Mn, Fe, Zn și Cu.

Profilul microelementelor în semințele de cânepă diferă în funcție de varietate și de condițiile de mediu și agronomice; așa cum este exemplificat conținutul microelementelor în funcție de varietate când aceastea a fost cultivate în Nord-Estul Scoției (Figura 1), și de asemenea modul în care semințele de cânepa pot contribui la aportul de nutrienți necesari zilnic (RNI).

Situația actuală a utilizării sale în Scoția dar si România

Deși în urmă cu 30 de ani România era cel mai mare producător de cânepă din Europa, deteriorarea facilităților de procesare, cererea mai mică de produse din cânepă și reglementările legislative din ce în ce mai stricte au diminuat entuziasmul fermierilor pentru producția industrială de cânepă. Mai recent, producția românească de cânepă se confruntă cu o revigorare datorită cererii internaționale, a sprijinului intern și a noilor facilități de prelucrare înființate.

Suprafața plantată de cânepă din România a ajuns la 1.454 de hectare în 2018. Importurile de semințe de cânepă pentru prelucrare au crescut cu aproape 50% în primele opt luni din 2019 în perioada corespunzătoare din 2018, ajungând la 2,6 milioane de dolari. În prezent, România se află printre primele cinci state membre ale UE care cultivă cânepă. Conform legislației actuale fermierii români au voie să cultive doar câteva soiuri industriale de cânepă dezvoltate de "Institutul Secuieni". Acestea se numesc Jubileu, Dacia, Diana, Zenit și Denise.

Nu există statistici oficiale privind producția de cânepă în Scoția. Cu toate acestea, fiscul britanic are date comerciale care arată că Regatul Unit este un importator net de cânepă și fibre de cânepă. Principalii furnizori de semințe de cânepă în Marea Britanie sunt Țările de Jos, Franța, Spania și China, în timp ce țările importante care importă semințe de cânepă produse în Marea Britanie sunt Franța, Germania, India și Țările de Jos. De asemenea, principalii furnizori de fibre de cânepă în Marea Britanie sunt Lituania, Olanda, Australia și Senegal. Marea Britanie furnizează, de asemenea, fibre de cânepă în Franța, Australia și Emiratele Arabe Unite.

O mare varietate de produse pe bază de cânepă sunt disponibile în România dar și în Scoția inclusiv produse fabricate la nivel local sau importate. În timp ce piața internă este încă subdezvoltată, cererea consumatorilor este în continuă creștere. Evoluția tendințelor consumatorilor și a inițiativelor de marketing va continua să conducă cererea. Semințele de cânepă din România care nu sunt prelucrate la nivel local sunt vândute în cea mai mare parte către alte piețe ale UE, în special Franța, Italia și Polonia.

Din anul 2012, guvernul scoțian finanțează proiecte de cercetare în cadrul Institutul Rowett, Universitatea din Aberdeen, Scoția care studiază culturile noi sau puțin utilizate pentru candidatura lor la securitatea alimentară și pentru o dietă sănătoasă și durabilă. În această cercetare s-au studiat compoziția nutrițională a culturilor alimentare, cum ar fi cânepa, pentru a evalua potențialul acesteia pentru a contribui la cererea viitoare de proteine și la diversificarea agriculturii în Scoția. Guvernul scoțian, continuă să finanțeze și să sprijine cercetarea cânepii cu un proiect actual (2022-2027) care promovează biodiversitatea, economia ecologică și, prin urmare, schimbările climatice prin:

1. Stimularea sectorului agricol scoțian să desfășoare activități de diminuare a GES; 

2. Identificarea de oportunități pentru sectorul alimentar și al băuturilor din Scoția pentru a promova sustenabilitatea; 

3. Înțelegerea suficienței nutriționale și acceptarea de către consumatori a alimentelor de cânepă ca parte a dietei cu amprentă scăzută de carbon.

Studiile de nutriție cu voluntari umani efectuate la Institutul Rowett au constatat că adăugarea de făină de cânepă în dietă poate ajuta la modularea nivelului hormonilor intestinali în sânge și de a promova un sentiment de plenitudine după masă. Acest studiu nutrițional a concluzionat că făina de cânepa reprezintă o sursă valoroasă de aminoacizi pentru dieta umană putând fiind exploatată în promovarea sațietății și în potențiala ameliorare și prevenire a bolilor cronice, cum ar fi diabetul zaharat.

Un alt proiect de cercetare din cadrul Institutul Rowett dar cu finanțare industrială, studiază reducerea și revalorizarea sub-produselor din indutria alimentară a cânepii. Scopul acestui proiect este sa stimuleze o economie circulară, revalorizând sub-produsele în noi produse alimentare și ingrediente funcționale contribuind în același timp la o nutriție circulară și la o producție mai ecologică de alimente de cânepă.

Uleiul de cânepă presat la rece a fost produs comercial în Scoția pentru prima dată în 2022, folosind semințe de cânepă cultivate în Scoția, în Aberdeenshire și Angus. Noul produs a fost inspirat de cercetările privind beneficiile nutriționale, de sănătate și de mediu ale culturii, care au avut loc la Institutul Rowett al Universității din Aberdeen.

În Scoția, de asemenea au fost create mai multe activități educaționale la Rowett Intitute cu scopul de a promova și educa potențialul și beneficiile cânepii, cum ar fi activitatea "Cânepă pentru viitor", concepută special pentru școli pentru a educa elevii asupra cânepii și a rolului acesteia în lupta împotriva schimbărilor climatice.

Dr. Madalina Neacsu and David McLelland from Norvite with the press, Foto source: University of Aberdeen

Bariere actuale și ce ne impiedică să maximizăm potențialul cânepii? 

O barieră comună pentru Scoția și România este procesul necesar pentru obținerea licenței de producție. În ciuda faptului că este o cultură tradițională, cânepa rămâne strict reglementată de autoritățile române. Fermierii trebuie să se adreseze biroului județean al Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MARD) din cadrul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MARD) pentru aprobarea de a cultiva cânepă. Odată ce fermierii sunt aprobați pentru cultivarea cânepii, aceștia trebuie să prezinte eșantioane pentru testarea la oficiul județean MARD pentru a determina orice conținut de tetrahidrocanabinol (THC).

În România, legislația de astăzi permite cultivarea a doar câteva soiuri care sunt certificate ca având un nivel de THC sub 0,2%. Tulpinile de cânepă industrială Jubileu, Dacia, Diana, Zenit și Denise sunt soiuri românești dezvoltate de Institutul Secuieni și pot fi cultivate cu succes în România.

Recent, interesul pentru producerea de cânepă a revenit puternic datorită investițiilor în instalațiile de prelucrare, a disponibilității fondurilor UE și a potențialului de profit mai bun peste cereale și semințe oleaginoase mai tradiționale. România susține producția de cânepă prin diverse programe, iar fermierii de cânepă pot aplica pentru diferite tipuri de plăți subvenționare. Pentru a se califica pentru aceste plăți, agricultorii trebuie să respecte o serie de criterii, inclusiv dovada unui randament mediu minim, dovada livrării culturilor către un prelucrător, o declarație pe proprie răspundere în ceea ce privește soiurile de cânepă și volumul de semințe utilizate în câmp. În plus, domeniile sunt supuse la testarea conținutului de THC.

Unitățile industriale de prelucrare a cânepii în România au scăzut dramatic, acum există doar cateva plante active situate în zonele favorabile pentru plantari, cum ar fi județele Alba, Botoșani sau Bihor. Aceste companii comercializează un portofoliu mare de produse, inclusiv ulei de cânepă, semințe de cânepă pentru oameni și animale,  făină de cânepă, diverse produse nutraceutice și suplimente alimentare, deasemenea diverse produse cosmetice.

În Scoția, Home Office eliberează licențe pentru cultivarea plantelor din tipuri de semințe aprobate, cu un conținut de THC care nu depășește 0,2%. Spre deosebire de România, în Scoția lipsesc total facilitățile de prelucrare pentru cânepă și fibre, acest fapt este un regres major pentru creșterea și dezvoltarea sectorului scoțian de cânepă. O altă barieră majoră în calea succesului sectorului scoțian de cânepă este lipsa unor rute de piață bine stabilite. Fermierii, procesatorii și centrele de vânzare cu amănuntul sunt esențiale pentru creșterea sectorului scoțian de cânepă. Nu există cultivatori de semințe stabiliți în Scoția, ca urmare, fermierii trebuie să importe toate semințele pe care le cultivă. Acest lucru impune un mare efort financiar asupra agricultorilor, deoarece aceștia nu au puterea de piață de a afecta prețul pe care îl plătesc pentru semințe. În plus, fluctuația constantă a prețului semințelor de cânepă afectează prețul pe care îl plătesc în fiecare an. Prin urmare, este necesar să se înființeze o fermă de producție de cânepă pentru a elimina această barieră.

Care sunt oportunitățile pentru România dar și pentru Scoția?

Există oportunități semnificative atunci când vine vorba de cânepă datorită multitudinii sale de utilizări, fiind deci o cultură foarte profitabilă. Acest lucru poate duce la dezvoltarea de noi piețe și oportunități de afaceri, la generarea de noi locuri de muncă și la crearea de noi industrii mai ecologice. Cultivarea cânepii îmbunătățește sechestrarea carbonului, care ar trebui considerată ca o oportunitate pentru fermierii de cânepă de a primi credite de carbon. Fermierii ar putea fi recompensați pentru alocarea terenurilor pentru producția de cânepă și îmbunătățirea ecosistemului natural. Recompense într-o formă de credite de carbon va încuraja alți fermieri să includă cânepă în sistemul lor de agricultură.

Cânepa oferă oportunități excelente pentru nutriția umană, biodivesificând mulți macronutrienți din dietă: proteine, fibre dietetice și grăsimi. Planta ar putea promova dezvoltarea mai multor alimente noi, ingredientele funcționale extinzând piețele alimentare și nutraceutice. Ar putea reprezenta, totodată, o sursă durabilă și sustenabilă de alimente, produsă local și o alternativă mai ecologică pentru hrană animalelor înlocuind cele pe bază de soia.

Prin urmare, beneficiile de mediu pe care le aduce cânepa sunt numeroase. Promovând-o ca pe un adevărat campion medioambiental care oferă soluții reale pentru combaterea și ameliorarea schimbărilor climatice, putem sprijini agricultura să contribuie la reducerea de GES și îndeplinirea ambițiilor naționale, atât în România cât si în Scoția. Mai mult de-atât, cânepa oferă alternative ecologice la multe produse și procese actuale și oferă alternative mult mai sănătoase de nutrienți în dieta umană și alternative sustenabile pentru hrănirea animalelor.

---

Dr. Mădălina Neacșu

Madi a studiat ingineria biochimică (1995-2000) la Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, România, urmată de un master în bio-cataliză (2000-2001) de la aceeași Universitate și un doctorat în Chimia Produșilor Naturali și Biotehnologie (2001-2006). După anii de doctorat petrecuți cu burse de prestigiu în mai multe universități europene (Finlanda, Belgia, Spania), s-a specializat în dezvoltarea alimentelor funcționale atât în mediul academic, cât și în industrie. Madi a contribuit la compilarea dosarelor pentru dezvoltarea de „claim-uri” de sănătate aprobate de ESFA.

Ea a primit finanțare de la guvernul scoțian pentru mai multe proiecte de cercerare: (2012-2016) investigând potențialul nutrițional a numeroase culturi sustenabile, sănătoase și bogate în proteine; (2016-2022) proiect axat pe dezvoltarea de tehnologii pentru noi alimente funcționale explotând si traducând beneficiile culturilor cu conținut ridicat de proteine, cum ar fi cânepa și hrișca pentru prevenirea/ întreținerea diabetului zaharat observate in studiile cu subiecti umani. Recent Madi a brevetat un produs nutraceutic (într-un grant BBSRC-GCRF cu Malawi (2017-2020), contribuind la comercializarea unui nou produs. În prezent, Madi este lider într-un program de cercetare pe cânepă finanțat de guvernul scoțian (2022-2027) pentru reducerea emisiilor de carbon, si biodiversificarea dietei în Scoția.

Schimbările climatice și turismul - mai incompatible decât se vede cu ochiul liber

---

Circa 1.2 milioane turiști au vizitat litoralul Românesc în 2021. Având în vedere ridicare toatală a restricțiilor epidemiologice, sezonul 2022 e probabil să aducă o creștere consistentă a acestui număr. Banii cheltuiți de turiști pe litoral constituie o sursă de venit importantă nu doar la nivel local ci și pentru bugetul național, în acest context e important să înțelegem în ce mod riscurile climatice pot afecta turismul balnear în România. Evenimentele meteo extreme, eroziunea plajelor, pierderea biodiversității sau valurile de căldură extremă pot afecta sectorul turistic balnear pe termen mediu și lung.

---

Factorii climatici reprezintă elementul cheie de atracţie pentru turiştii sosiţi în destinaţiile montane ori de litoral şi nu numai. Astfel, vremea caldă, precipitaţiile reduse și absența fenomenelor meteo extreme sunt factorii cei mai importanţi pentru o destinaţie de vacanţă de pe litoral. În timp ce grosimea şi durata stratului de zăpadă reprezintă punctul forte al unei staţiuni montane destinată sporturilor de iarnă. În acest mod, orice activitate turistică, respectiv orice strategie de turism la nivel local, regional sau național sunt direct legate de schimbările climatice.

Pentru multe comunităţi locale turismul reprezintă un sector economic extrem de importante, iar condiţiile meteorologice neconforme cu tipul de activitate turistică practicată (ex. lipsa zăpezii în localități de schi) pot afecta puternic dezvoltarea socio-economică locală..

În România, cele mai vulnerabile zone turistice la efectele schimbărilor climatice sunt zonele costiere, Delta Dunări și regiunile montane. În mod specific aici ne referim la zone precum (Sulina ,Mila 23,Murighiol, Mamaia etc).

Litoralul - sursă de venit importantă la nivel regional și național. 

Conform datelor prezentate de FPTR, în sezonul estival 2021 au fost înregistrați oficial 1.208.999 turiști, cu 40.890 mai mulți față de anul 2020. Atunci când au analizat naționalitatea turiștilor care au ajuns pe litoralul românesc, hotelierii au observat că românii redescoperă stațiunile estivale, în timp ce pe străini îi pierd printre degete. Astfel în 2019, au fost înregistrați cu 1.476 mai puțini turiști străini față de 2018.

Dacă în urmă cu doi ani litoralul avea un record de 1.025.722, anul trecut a mai lipsit puțin pentru a surclasa acest record. În 2021 au fost prezenți pe litoral aproximativ 1.015.569 de turiști români, spun datele INS. Cu 10.000 mai puțin decât în urmă cu doi ani, în aceeași perioadă de trei luni de vară. Acest număr este îmbucurător, având în vedere faptul că în 2019 nu aveam nici o restricție față de 2021, când totuși am avut restricții legate de pandemie. 

Pentru 2022, agenţia de turism Litoralulromesc.ro, unul din cei mai mari touroperatori specializați pe litoralul românesc, estimează afaceri de aproape 25 milioane de euro în acest an, faţă de 18 milioane anul trecut, în contextul în care numărul de turişti va înregistra o creștere de aproximativ 25-28%, faţă de o majorare în medie cu 5% pentru întreg litoralul în decursul ultimilor ani.

Stațiunile preferate în 2021 (evidențe care putem aștepta să se repete și în 2022) sunt acelea unde s-au făcut investiții – fie de către autorități, așa cum este proiectul de extindere a plajelor din Mamaia, fie investiții private, așa cum sunt cele făcute de hotelieri în unități de cazare în Eforie Nord, Venus, Olimp, Jupiter etc.

Având în vedere rolul central pe care litoralul îl are atât din punct de vedere turistic cât și economic e important să înțelegem dacă schimbările climatice au vre-un efect asupra acestei zone. Mai mult decât atât, e important să anticipăm posibilele impacte negative și să ne pregătim din timp, pentru a evita efecte dezastruase ce pot duce la o scădere a veniturilor pe termen mediu și lung. 

Nu e mai bine când e mai cald la mare?

InfoBox

Canicula este definită ca o creştere a temperaturii zilnice cu peste 10 grade Celsius faţă de temperatura medie a zonei respective şi este o cauză importantă de morbiditate şi mortalitate, în special în regiunile cu umiditate crescută. Creşterea temperaturii globale este o realitate care începe să fie recunoscută pretutindeni fiind răspunzătoare de înmulţirea problemelor medicale legate de caniculă. 

Răspunsul la această întrebare depinde de context, totuși dacă vorbim de temperaturi atmosferice care depășesc limita de 30-35°С și de temperatura apei peste 27 °С, răspunsul este nu, mai cald, nu este mai bine. Pentru diferiți oameni, apa din același corp de apă poate părea mai caldă sau mai rece. Deci, cea mai confortabilă scăldat este considerată a fi în intervalul +23 ... +25ºС. 

Pentru a înțelege la ce temperatură se scaldă în mare, este necesar să distingem modul în care corpul uman reacționează la diferite condiții:

• De la 17 la 22°С - un lac răcoros care îți oferă o senzație de prospețime. Condiții acceptabile pentru scufundare sau scufundare, dar nu pentru toată lumea.

• De la 23 la 27°С - segmentul de temperatură optim care permite activități acvatice pe perioade mai lungi de timp oferind în același timp senzația de prospețime și răcoare raportată la temperaturile de afară.

• De la 27°C. Condiții confortabile în mare pentru baie lungă, cu toate acestea, dezvoltarea microbilor într-un astfel de mediu este posibilă. Chiar și căldura plăcută a mării devine bacteriologic periculoasă.

În Marea Neagră litoralul românesc condițiile optime pentru a putea face Turism este între 19 și 27 grade celsius peste această temperatură apar probleme pentru turist și fauna locală.

Graficul anual al variației medii a temperaturii apei în Mamaia

Ca și punct de reper în analiză am luat stațiunea Mamaia deoarece acesta reprezintă prin calitate și renume turismul litoral din România . 

Din grafic se poate observa că temperatura medie la care se realizează turismul pe litoral este de 27 grade celsius . Dacă temperatura sare de 30 de grade celsius activitatea turistică este pusă în pericol . Reacția Mării Negre la temperaturi ridicate prin caracteristicele de ecosistem( face parte din categoria ecosistemelor stătătoare de apă sărată) este una negativă.

Creșterea temperaturii în zonele costiere poate avea câteva impacte negative asupra turismului și bunăstării din zonă.  Mai întâi de toate temperaturile crescute, pentru o perioadă lungă de timp, asociate cu un grad înalt de umiditate, duc la crește indecelui de discomfort termic, în termeni practic aceasta însemnând că devine insuportabilă temperatura de afară iar dacă nu luăm măsuri imediate, aceasta ar putea avea un impact asupra sănătății noastre. 

Dincolo de impactul direct și resimțit imediat, încălzirea vremii, care a atins un vârf acum 6-7 ani, când pe litoralul Mării Negre temperatura nu a scăzut sub 30 grade Celsius zile în şir poate duce la creșterea temperaturii apei marine. Apa mării era “fiartă”, la distanţa de 25 kilometri în larg, temperatura apei scăzuse doar foarte puţin până la 27 grade Celsius.

Această creștere a obligat vieţuitoarele marine să se retragă în habitatul care le oferă condiţii de supravieţuire, totuși această retragere nu este una prielnică.

În alt efect al temperaturi ridicate în zona litoralului care crează disconfort turiștilor este prezența algelor pe plajă. Cunoscut de specialiști sub denumirea de eutrofizare, acest fenomen este specific verii, când la temperaturi ridicate cresc și concentrațiile de nutrienți din apă. Procesul de eutrofizare este cauzat de cantitățile mari de substanțe nutritive prezente în apă, care în asociere cu diferiți poluanți, au un efect negativ, de reducere a biodiversității.

Alte efecte ale schimbărilor climatice

Per general, zona costieră din România se confruntă cu probleme semnificative în ceea ce priveşte distrugerea habitatelor, eroziunea costieră, poluarea apei şi sărăcirea resurselor naturale. Creşterea rapidă a populaţiei şi a turismului, exploatarea la scară mare a resurselor naturale şi dezvoltarea rapidă a infrastructurii au condus la degradarea severă şi la declinul calităţii zonei costiere româneşti. 

Dintre acestea, eroziunea costieră reprezintă una dintre problemele majore de mediu a zonei costiere din România. Acest fenomen s-a extins în special în partea sudică a litoralului românesc, ceea ce a contribuit la pierderea unor suprafeţe importante de plaje. În ultimul deceniu bilanţul dintre aportul şi pierderile de material sedimentar este negativ. Spre exemplu, plaja din Mamaia recunoscută cândva pentru deschiderea largă şi pentru stabilitatea sa a început să se confrunte cu o eroziune accentuată, mai ales în partea de sud. 

Ca răspuns al unei tendințe de ușoară eroziune și pentru a mări suprafața utilizabilă de plajă, autoritățile prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea – Litoral au luat decizia de a alimenta masiv plajele cu nisip și de a extinde sistemul de diguri de protecție pe litoralul românesc, totul la un cost uriaș de circa 800 de milioane de euro, finanțare europeană. 

Având în vedere faptul că plaja staţiunilor de pe litoral reprezintă una dintre principalele atracţii pentru vizitatori, fiind suportul activităţii turistice, măsurile de protejare a acesteia sunt extrem de importante şi necesită investiţii substanţiale. O politică de conservare corespunzătoare a plajelor şi de diminuare a eroziunii costiere va determina nu numai protejarea „materiei prime” a turismului, ci şi la creşterea interesului factorilor implicaţi în turism (turişti, operatori, investitori etc.) pentru această destinaţie de vacanţă.

O altă provocare majoră pentru litoralul nostru este creşterea nivelului apei Mării Negre. Aceasta poate genera nu numai eroziunea plajei, ci şi distrugerea ecosistemelor costiere ori inundarea zonelor care deţin monumente istorice de patrimoniu şi alte atracţii turistice importante.

Evenimentele meteorologice extreme, cum au fost inundaţiile şi furtunile din ultima perioadă, pot afecta nu numai infrastructura turistică, dar pot pune în pericol siguranţa şi sănătatea turiştilor şi a comunităţilor locale. Un bun exemplu în acest sens pot fi de exemplu incendiile de vegetație/pădure care constituie un risc major. Incendiile din Grecia au distrus peste 56.000 de hectare de pădure potrivit datelor furnizate de Sistemul European privind Incendiile de Vegetație, în condițiile în care Grecia s-a confruntat cu cel mai grav val de căldură din utlimii 30 de ani. 

Dincolo de impactul direct și imediat, imaginea creată de media pentru localitățile care au trecut prin fenomene extreme poate contribui la crearea unei imagini negative în rândul vizitatorilor, respectiv să reducă potențialul turistic al zonei pe termen mediu. În aceste cazuri nu relatările media în sine sunt problema ci mai degrabă lipsa comunicării rapide din partea autorităților în legătură cu măsurile luate.

Astfel de exemplu în anul 2019 , ca urmare a relatărilor media din România  despre efectele dezastruoase ale inundaţiilor şi furtunilor care au avut loc în staţiunile de pe litoral cuplate cu lipsa de reacţie a autorităţilor şi a operatorilor din turism, precum şi inexistenţa unui plan de acţiune în situaţii de criză a determinat anularea unor sejururi ale turiştilor străini în staţiunile de pe litoralul românesc. Vara lui 2019 în luna iunie din cauza ploilor abundente 30% dintre turiști au anulat sejurul pe litoral în acest sens putem spune că ploaia a provocat în turism o pagubă de 3 milioane de euro. 

Ce s-ar putea face?

Turismul în România se bazează în general pe planuri pe termen scurt, fără a se lua în considerare efectele schimbărilor climatice pe termen lung. Totuși schimbările climatice sunt o realitate pe care nu o putem neglija. Chiar dacă am întreprinde cele mai drastice măsuri pentru reducerea emisiilor și respectiv plafona creșterea temperaturilor la 1.5 C. În acest context este esențial să dezvoltăm strategii de adaptare locale. Pentru zona de litoral dintre măsurile necesare pentru a fi implementate se numără:

• refacerea plajelor afectate de eroziunea costieră;

• sporirea măsurilor de protecţie împotriva dezastrelor naturale (crearea unor bariere/baraje naturale sau artificiale împotriva inundaţiilor);

• adaptarea la noile condiţii climatice prin construirea infrastructurii turistice şi a staţiunilor mai departe de coastă;

• stabilirea unor reglementări mai stricte împotriva ridicării de construcţii pe plajă sau în apropierea acestora, precum şi în zonele expuse la riscuri naturale;

• diversificarea formelor de turism care pot fi practicate în staţiunile de litoral;

• realizarea unui plan de management pentru situaţii de criză care să fie adus la cunoştinţă factorilor de decizie din turism şi a cărui implementare să revină în sarcina autorităţilor locale sau/şi a celor din turism etc.

Pentru viitorul turismului balnear maritim sau de litoral  și a milioanelor de turiști sectorul turistic trebuie să-şi dezvolte capacitatea de adaptare pentru a-şi menţine viabilitatea şi pentru a continua să genereze beneficii economico-sociale comunităţilor locale şi să îmbogăţească experienţa de viaţă a turiştilor.

---

Alexandru Tătar,

doctorand în cadrul Facultății de Geografie a Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Cercetarea curentă a lui Alexandru se focusează pe conservarea resurselor de bază în vederea stopări risipei de asemenea se atrage atenția asupra efectului pe care schimbările climei o are asupra economiei. Aria de interes Protecția Mediului și Turismul .

105 ani de conviețuire cu plasticul

Abundența tot mai mare de particule de nanoplastic (NP) și microplastic (MP) pot avea efecte nocive asupra sănătății umane. Particulele de plastic pot depăși bariera intestinală la pacienții bolnavi de boala inflamatorie intestinală (IBD) și cauza o înrăutățire a sănătății, expunerea la plastic (chiar și involuntară) a copiilor poate avea efecte nocive pe termen lung asupra imunității, metabolismului dezvoltării neurocomportamentale sau a sistemului cardio-vascular.

---

Prima materie plastică de sinteză, bachelita, a fost realizată în anul 1907 în New York de către cercetatorul belgian Leo Baekeland care de asemenea a inventat și termenul de plastic.  Cu mare repeziciune s-a constatat ca este un material deosebit.

Ușor, ieftin, practic și nu în ultimul rând indestructibil, în doar câțiva ani, plasticul s-a răspândit în toată lumea, de la sticle la sacoșe, ambalaje, etc. Calitatea cea mai notabilă a plasticului este durabilitatea. Tocmai aici apare și problema, pentru că rezistă la nesfârșit. Dacă însă nu sunt eliminate sau reciclate corespunzător, ele pot ajunge în mediu, unde rămân timp de secole  și se degradează în bucăți din ce în ce mai mici. Având în vedere creșterea cererii de plastic la nivel global, până în 2050 vom produce de 4 ori mai mult plastic decât acum.

Din păcate această creștere rapidă, ritmurile reduse de reciclare și riscurile alarmante de poluare fac din plastic un obstacol major în calea unei tranziții sustenabile și sănătoase pentru comunitățile noastre. 

Microplasticul - o problemă invizibilă

Bucățele de plastic (de obicei mai mici de 5 mm) sunt numite particule de microplastic și reprezintă un motiv de grav de îngrijorare. O parte dintre particulele de microplastic se pot forma neintenționat prin uzarea unor bucăți de plastic mai mari, cum ar fi textile sintetice folosite constant precum și din uzura anvelopelor rulate. 

Însă unele particule de microplastic sunt fabricate intenționat iar apoi sunt adăugate în diferite produse pentru a îndeplini anumite funcții (ex. granule introduse pentru gomajul feței sau a corpului). 

Alte tipuri de particule de microplastic sunt  adăugate intenționat unor produse variate, pentru a le oferi caracteristici specifice, ex:  îngrășăminte, produse de protecție a plantelor, produse cosmetice, detergenți de uz casnic și industrial, produse de curățare, vopsele și produse utilizate în industria petrolului și gazelor. 

Foarte des întâlnite particulele de microplastic adăugate intenționat se mai găsesc și ca material de umplere moale pe terenurile de sport cu gazon artificial. O altă caracreristică a particulelor de microplastic adaugate intenționat este cea de reglare a densității, a aspectului și a stabilității unor produse. Cantități masive de deșeuri de plastic nebiodegradabile încă cauzează poluări pe scară largă a mediului. În special, aceste particule de microplastic (MP) cu diametre mai mici de 5 mm au fost recent recunoscute ca un tip de poluant emergent pe planetă.

Caracteristicile majore ale particulelor nano și microplastice. Figura și definițiile categoriilor de mărime (nanoplastice: 1 până la <1000 nm; microplastice: 1 până la <1000μm;) adaptat cu permisiunea lui Hartmann et al. (2019) © 2019 American Chemical Society.

Abundența tot mai mare de particule de nanoplastic (NP) și microplastic (MP) în dieta umană ar putea afecta negativ sănătatea, în special la pacienții care suferă de boala inflamatorie intestinală (IBD) - deoarece aceste particule ar putea depăși bariera intestinală. 

În același timp acestea pot crea  efecte dăunătoare asupra sănătății umane și asupra vieții sălbatice deoarece particulele de microplastic pot duce la modificarea funcțiilor fiziologice (de exemplu, imunitatea, metabolismul). Studiile arată că particulele de microplastic pot ajunge în organismul uman și ca rezultat al fumatului.

Pe lângă efectele toxice directe, poluarea cu particule de microplastic ar putea exercita și efecte dăunătoare, modificând expunerea la agenți patogeni (de exemplu, bacterii rezistente la mai multe medicamente).Prin urmare, susținem că acest poluant ar trebui să fie considerat un pericol omniprezent pentru mediu, care poate contribui la (re)apariția bolilor infecțioase.

Copii - cei mai vulnerabili la poluarea cu microplastic

Cercetările din ultimele decenii (vorbim de grupurile vulnerabile, copii, femei însărcinate, etc, consumatori de fructe de mare unde prin intermediul lanțului trofic ajung microplasticele ca poluant să afecteze aceste grupuri.) arată că sarcina și copilăria sunt ferestre de vulnerabilitate pentru poluanții  de mediu.

Expunerea timpurie la substanțe chimice periculoase, chiar și în cantități mici, poate avea un impact asupra sănătății umane de-a lungul întregii vieți. În timpul copilăriei, comportamentele specifice copilului, cum ar fi târâtul și activitatea de la mână la gură, etc, duc spre o expunere mai mare la mediu, în moduri diferite.

Căi de expunere timpurie la particulele de plastic, care arată căile potențiale de expunere prin placentă (sus), laptele matern (mijloc) și sistemele dermice, respiratorie și gastrointestinală (de jos). Ilustrație tipărită cu permisiune, © Dorothy Fatunmbi 

În plus, copiii mănâncă, beau și respiră mai mult pe unitatea de greutate corporală decât adulții. În consecință, poluanții din mediu sunt absorbiți în mod disproporționat de cei mai tineri și același lucru fiind valabil și pentru particulele de nanoplastic. (Figura 3). Aceste expuneri mai mari apar în același timp cu dezvoltarea critică a sistemului neurocomportamental, imunitar, metabolic, cardio-vascular și a altor sisteme importante ale corpului. 

Cât plastic producem, cât aruncăm și ce se întâmplă cu acesta

Dacă în 1950, la nivel global se producea 1.5 milioane tone de plastic, în 2018 am produs 359 de milioane de plastic. 

Din păcate nu tot plasticul produs este și reciclat, astfel la nivelul UE doar 32.5% din plasticul produs a fost reciclat în 2018. Restul 68.5% sunt fie incinerate pentru recuperarea energiei (42.6%) fie sunt depozitate în aer liber (24.9%). În ambele cazuri avem de-a face cu poluarea directă a solului, aerului și apei.  

În fiecare an, aproximativ 42.000 de tone de microplastice ajung în mediu în urma utilizării produselor care le conțin. Se estimează că în apele de suprafață ale continentului european ajung anual aproximativ 176.000 de tone de microplastice produse neintenționat ca rezultat al unei uzuri din bucațile mari de plastic.

Ce facem pentru a preveni poluarea?

 În ianuarie 2019, E.C.H.A. a propus o soluție extinsă asupra utilizării intenționate a microplasticelor în produsele introduse pe piața U.E. pentru a evita sau a reduce cantitatea eliberată în mediu. Se preconizează că propunerea va împiedica eliberarea a 500.000 de tone de microplastice în decursul a 20 de ani.

Pe langă această măsură, UE a aplicat deja o serie de alte restricții, precum: 

• interzicerea adaugarii în mod intenționat de microplastice în produse precum cosmeticele și detergenții până în 2020; 

• creșterea ratei de reciclare a deșeurilor din plastic în UE; 

• interzicerea in U.E. ale anumitor produse din plastic de unica folosinta care ajung ca  deșeuri în mări și pentru care există deja materiale alternative; 

• interzicerea in U.E. a pungilor ușoare din plastic. 

Europarlamentarii au adăugat materialele plastice oxo-degradabile în lista articolelor care urmează să fie interzise, in special acele materiale care se sparg cu ușurință în bucăți mici.

La nivel național, Ordonanța anti-plastic OG 6/2021 susține o reducere cantitativă măsurabilă a consumului de produse din plastic de unică folosință. Astfel operatorii economici care introduc pe piața națională produse de plastic de unică folosință trebuie să reducă progresiv cantitățile introduse pe piață cu 5% pentru anul 2023, 10% pentru anul 2024, 15% pentru anul 2025 și 20% pentru anul 2026. Aceștia sunt obligati să declarare anual la Administrația Fondului pentru Mediu cantitățile introduse pe piață si să transmită anual măsurile adoptate pentru atingerea țintelor menționate. 

Este important să realizăm că natura “invizibilă” a poluării cu plastic nu ne protejează de efectele acesteia asupra sănătății umane. În acest sens reducerea poluării cu plastic nu reprezintă un deziderat guvernamental sau de mediu, acestea presupune o acțiune concretă ce ne va permite să asigurăm un viitor sănătos copiilor și nepoților noștri.

---

InfoBox - Ce înseamnă poluarea mediului înconjurător
Sunt 4 factori de mediu la care ne uităm atunci când analizăm poluarea mediului înconjurător: 

• Aerul - Creșterea alarmantă a poluării aerului în multe orașe ale lumii afectează în mare măsură sănătatea umană și duce, de asemenea, la o creștere a numărului de boli respiratorii, cancer, etc. Dintre principalele surse de poluare a aerului putem aminti: autovehiculele, incendiile, rafinăriile de petrol, arderea deseurilor, activitatea industrială, agricultura.

• Apa - O cauză principală a poluării apei este tratarea necorespunzătoare a apelor uzate care ajung înapoi în circuit fără să fie trecute printr-un proces de decontaminare. Pentru îmbunătățirea tratării apelor gri, procesul tehnologic joacă un rol important, acesta devenind factorul determinant care poate duce la scăderea poluării apelor. 

• Solul - Industria miniera este una dintre cauzele poluarii solului. Metalele grele printre care se numara Cu, Pb, Zn, Cd, Ni, Cd, Hg, sunt poluanti cu riscuri potentiale legate de sol. Cd-ul in multe zone miniere are cea mai mare rata de poluare, pe lângă acesta tot cu un procent peste 80% se află și Hg. Pesticidele sunt o alta cauza a poluării solului. O îmbunătățire și modernizare a   industriei pesticidelor în viitor precum și o legislație specifica ar oferi o bază solidă pentru stabilitatea mediului ecologic ce ar ajuta la scaderea degradării solului și la dezvoltarea unei agriculturi sustenabile.

• Biodiversitatea - Impactul uman contribuie la scăderea biodiversităţii la nivel global. Intervențiile umane globalizate cauzează cele mai multe pierderi de biodiversitate și aici putem aminti poluantii chimici. Un exemplu ce afectează și degradează biodiversitatea ar fi insecticidele care acționează în sensul invers  dezvoltării familiilor de albine. Refacerea albiilor râurilor de obicei este făcută cu  cea mai bună intenție, dar fără să ne gândim la repercusiunile, modificările care au ca rezultat pierderea biodiversității și  a biocoridoarelor fluviale. 

---

drd. Valeria Pop

Ca și parte a studiilor doctorale, Valeria cercetează plasticul și impactul acestuia asupra mediului înconjurător și a sănătății umane în cadrul Facultății de Știinta si Ingineria Mediului a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. De asemenea Valeria deține un Master- Stiinte Economice obținut în cadrul acestei universități.

Schimbările climatice văzute de micii fermieri din România - de la percepție la strategii de adaptare

În articolul publicat în Iulie 2021 împreună cu un grup de cercetători am analizat percepția fermierilor din România despre schimbările climatice și strategiile de adaptare pe care le au la îndemână. Rezultatele chestionarelor și a interviurilor au arătat că fermierii din România văd un impact negativ al schimbărilor climatice asupra practicilor agricole. Mai mult decât atât, aceștia cred că situația se va înrăutăți în anii care vin.

---

Fermierii din România semnalează impactul negativ al schimbărilor climatice asupra agriculturii și se așteaptă la o situație și mai dificilă în viitor.

Studiul publicat în anul 2022  și-a propus să înțeleagă percepția fermierilor din România față de schimbările climatice precum și posibilele strategii de adaptare pe care aceștia le implementează.

Datele colectate în anul 2020 arată că fermieri sunt conștienți și observă clar schimbările climatice care au loc în ultimii ani. Astfel, 94 % din respondenți sunt conștienți de schimbările climatice care au loc în zona lor. Alți 78% au indicat de asemenea un impact mediu și mare al schimbărilor climatice în arealul lor de activitate. Totuși un impact extrem de mare este așteptat de 68 % dintre fermieri în următorii 10 ani.

Aceste procente  indică cât se poate de clar că fermierii români nu doar că sunt conștienți de schimbările care au sau au avut loc până acum, ci și că ei percep un risc major asociat schimbărilor climatice pentru viitor.

Datele colectate în România confirmă faptul că adaptarea la schimbările climatice a fermierilor este de fapt un proces în două etape. Prima este conștientizarea pericolului/riscului adus de schimbările climatice, iar a doua este răspunsul fermierilor la acest risc/pericol prin măsuri de adaptare. Succesul unor măsuri de adaptare este strâns legat de înțelegerea tipurilor de risc aduse de schimbările climatice și a modului în care aceste procese pot afecta practicile agricole la nivel local. 

Lipsa forței de muncă și lipsa tehnologiei sunt cele mai mari impedimente în calea adaptării la schimbările climatice, conform participanților la studiu. Acest lucru nu e surprinzător având în vedere realitățile rurale din România unde dependența de resursele agricole, tehnologia învechită, lipsa alternativelor ocupaționale, exodul populației tinere, lipsa infrastructurii și îmbătrânirea populației contribuie direct și rapid la deteriorarea capacității satelor de a se adapta la schimbările climatice. 

Micii fermieri constituie structura de rezistență a agriculturii mondiale

La nivel global, micii fermieri (acei fermieri care administrează mai puțin de 2 ha) și fermele familiale, operează circa 87% din totalul terenurilor agricole globale (570 milioane de ferme mici și de familie). Cu toate că sunt cele mai multe, aceste ferme sunt și cele mai expuse schimbărilor climatice, creșterilor de temperatură sau transformărilor în cantitatea și ritmul precipitațiilor. Toți acești factori pot reduce semnificativ productivitatea agricolă, expunând în acest fel familiile și comunitățile care trăiesc în baza acestor resurse. De asemenea, aceste ferme mici au acces limitat la resurse tehnologice și financiare majore pentru a se adapta rapid la schimbările climatice. 

Siguranța și securitatea alimentară, precum și bunăstarea globală depind în mare măsură de modul în care micii fermieri se vor adapta la ritmul schimbărilor climatice. 

Inundațiile, secetele, fluctuațiile de temperatură și degradarea solului sunt procesele asociate schimbărilor climatice cu cel mai mare impact asupra productivității agricole în România. Conform raportului ANM din 2014, în România, circa 7 milioane de hectare sunt afectate de secetă, 4 milioane de exces de apă temporar (inundații), 6,7 milioane hectare de eroziune și 2,8 milioane de compactare. 

Pe lângă impactul climatic direct, utilizarea predominantă a tehnicilor agricole tradiționale și lipsa unor servicii complementare (cooperative, linii de creditare avantajoase) contribuie și mai mult la vulnerabilitatea fermierilor, afectând performanța lor agricolă.

Din păcate ariile afectate vor continua să crească în anii următori având în vedere creșterile de temperatură de circa 3°C-4°C pentru perioada 2061-2090, comparativ cu perioada 1961-1990. Pe lângă creșterile de temperatură vom asista, probabil, și la o reducere a precipitațiilor medii anuale, însoțite de o creștere a precipitațiilor abundente în anumite perioade/zile, ce va duce în același timp la inundații pe arii restrânse (mai ales în zonele muntoase) și perioade de secetă, preponderent în zonele sudice și de câmpie. 

Cunoștințele locale versus inovațiile tehnice - ce strategii de adaptare avem la îndemână

Avansul tehnologic din ultimele decade pare să ne ofere un avantaj competitiv față de strămoșii noștri când vine vorba de agricultură. Totuși studiile științifice susțin că este extrem de important să “învățăm” din experiența comunităților locale pentru a putea dezvolta strategii de adaptarea la schimbările climatice. 

Micii fermieri/fermierii locali sunt mult mai atenți la variabilitatea condițiilor de mediu, acestea fiind o parte inseparabilă de viața unei comune agricole. În acest sens cunoștile localnicilor despre sistemele de mediu din zona lor și practicile agricole tradiționale sunt o sursă extrem de importantă de informații pentru dezvoltarea unor modele de adaptare la schimbările climatice. Practicile agricole tradiționale sunt recunoscute  pentru caracterul prietenos cu mediul, ca și un factor important ce asigură securitatea alimentară a comunităților și conservarea agro-biodiversității.

Este totuși important să căutăm o balanță între înțelepciunea tradițională și inovare. În unele cazuri, adaptivitatea umană și cunoștințele locale pot contribui la creșterea rezilienței, există și riscul ca un comportament conservator să devină o inerție cultură, respectiv să se transforme într-un adevărat obstacol. 

Plantele locale - posibilă strategie de adaptare

Cunoștințele tradiționale/locale în legătură cu managementul sustenabil a resurselor naturale sunt extrem de importante în dezvoltarea unor strategii de adaptarea la schimbările climatice. Una din cele mai des întâlnite strategii de adaptare este cultivarea  diferitor tipuri de plante. 

Comunitățile locale de multe ori au favorizat cultivarea varietăților locale înțelegând că productivitatea culturilor este dependentă de variabilitatea și instabilitatea climatică.

Ce sunt plantele tradiționale?

Plantele tradiționale sunt plantele cultivate într-un anumit areal geografic și care au o origine istorică atașată acestui loc. Acestea au o identitate distinctă, neavând parte de modificări genetice pentru a le crește productivitatea fiind mai degrabă adaptate locului unde cresc și practicate în agricultura tradițională. 

În UE acestea sunt cunoscute ca și “varietăți locale” sau ”varietăți primitive“ și sunt definite ca o populație sau o specie care este adaptată natural la condițiile mediului unde cresc. 

Fermieri participanți la studiu văd varietățile locale ca fiind mai adaptabile la condițiile de mediu (temperatură, precipitații, dăunători), apreciindu-le gustul (comparativ cu gustul culturilor comune) și considerându-le mult mai sănătoase decât varietățile convenționale. Mai mult de jumătate din respondenți cultivă varietăți locale pentru a face față schimbărilor climatice. 

Cele mai mari impedimente în calea cultivării varietăților locale sunt costurile de producție, lipsa pieței de desfacere și lipsa cunoștințelor tehnice privind cultivarea lor. 

Decizia de a cultiva plante tradiționale este determinată de percepția fermierilor privind capacitatea acestor varietăți locale de a asigura o serie de necesități gospodărești. Totuși este important să înțelegem, inclusiv la nivel de politici publice, că susținând cultivarea varietăților locale putem dezvolta un mecanism local de creștere a rezilienței față de schimbările climatice.

---

Dr. Ruxandra Malina Petrescu-Mag

Conferențiar la Facultatea de Știința și Ingineria Mediului, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și cercetător asociat la Gembloux Agro-Bio Tech, Universitatea din Liège. Ruxandra are contribuții semnificative în domeniul guvernanței de mediu prin intermediul publicațiilor și proiectelor de cercetare la care a participat.

Cum uneori resursele locale pot bate economia globală

Notă: Din păcate și în această săptămână ne vedem nevoiți să începem articolul cu nota că oricare nu ar fi costurile economice și politice a războiului din Ucraina, nimic nu se compară cu oroarea războiului, suferințele și pierderile de vieți cauzate de acesta. O încheiere a ostilităților cât mai rapidă este cea mai necesară acțiune în acest moment.

---

Într-un interviu pentru BBC, Președintele Băncii Mondiale, David Malpass, cataloghează războiul din Ucraina ca fiind catastrofal, mai ales în contextul creșterii inflației la nivel global. Distrugerile din Ucraina, și în cazul în care conflictul devine unul de durată, incapacitatea acestei țări de a funcționa eficient (mai ales în sectorul agricol) vor avea un impact major asupra economiei mondiale. De asemenea, izolarea Rusiei (prin intermediul sancțiunilor directe impuse sau a reticența de a interacționa cu un stat agresor) va pune de asemenea presiune pe multiple sectoare economice.

Un impact major asupra agriculturii și prețurilor la alimente

Din păcate impactul războiului va fi resimțit asupra prețurilor la alimente la nivel global. Ucraina este cel mai mare producător de ulei din floarea soarelui la nivel global. Împreună cu Rusia (care este pe locul 2) cele două țări produc aproximativ 60% din uleiul de floarea soarelui.

Cele 2 țări au o cotă de 30.1% din exportul global de grâu (anul 2020), Rusia contribuind cu 20.7% iar Ucraina cu 9.4%. De asemenea 13.5% din exporturile globale de porumb în 2020 au venit din Ucraina.  

Chiar și țările care au producție agricolă proprie probabil vor simți efectele conflictului militar având în vedere că Rusia și Belarus sunt printre principalii producători mondiali de fertilizatori agricoli. Cu o cotă de piață de 13%, decizia ministerului rus al comerțului și industriei din 5 martie de-a recomanda producătorilor de fertilizatori o oprire temporară a exporturilor va duce cu siguranță la o creștere a prețurilor la alimente.

Din păcate criza care pare la acest moment inevitabilă nu ne va ocoli nici pe noi în România. La nivelul anului 2021 România a înregistrat exporturi de produse agricole în valoare de 7 miliarde de Euro și importuri de 8.8 miliarde de Euro. Astfel suntem expuși direct variației prețurilor la produse agricole la nivel regional și global.

Energia și impactul creșterii prețurilor la petrol și gaze

Rusia livrează circa 40% din importurile UE de gaze naturale. Această cotă de piață reprezintă o vulnerabilitate imensă a sistemului energetic European. Deși încă nu este clar dacă vorbim despre un posibil embargo la importurile de gaze ruse în UE sau doar de o creștere a prețurilor în următoarea perioadă, știm cu certitudine că în viitorul cât mai apropiat ne dorim o reducere vizibilă a dependenței față de gazele ruse. Acest lucru presupune și o tranziție accelerată către alte surse de energie, tranziției care ar fi trebuit înfăptuită în ultimii 10 ani, dar dată fiind această întârziere e posibil să ne coste mai mai scump. 

Dincolo de gazele naturale, Rusia este unul din producătorii majori de petrol și produse petroliere. Astfel de la începutul conflictului, prețul unui baril de petrol a crescut la nivelul maxim din ultimii 13 ani, respectiv cotațiile Brent au atins valoarea de 139.13 $, valoare care a fost înregistrată doar în 2008. Creșterea prețurilor la petrol este așteptată în continuare având în vedere discuțiile despre un posibil embargo pentru produsele petroliere din Rusia. 

Bunurile de consum general și comerțul global

Nu există o certitudine clară în legătură cu evoluția comerțului global și modului în care conflictul din Ucraina va influența piața globală. Totuși putem fi siguri că prelungirea acestui conflict va duce la o creștere a prețurilor la bunurile generale. Această creștere va fi condiționată de creșterea prețurilor la energie și petrol, de ruperea lanțurilor logistice care includeau Rusia și Ucraina ca și furnizor de bunuri și materiale prime, îngreunarea transportului terestru, aerian și marin având în vedere închiderea spațiului aerian (și cel mai probabil vom vedea o serie de sancțiuni ce vor afecta direct transportul rutier, feroviar și marin). 

Evident că aceste dificultăți vor putea fi depășite în timp, totuși ele vor avea un impact direct asupra prețurilor la bunurile de consum general, mai ales pentru cele produse în afara Uniunii Europene. 

Economia mondială la momentul actual este un imens lanț logistic interconectat. Chiar și ruperea unei singure verigi poate duce la colapsul (sau întreruperea întregului lanț).

Poate a venit momentul să ne “învârtim în cerc” și să “trăim în bulă”

Auzim des despre necesitatea de a crește reziliența la nivel local, de construcția economiei locale, de susținerea producătorilor locali, dar niciodată aceste subiecte nu au fost la fel de actuale ca și acum. 

Ce presupune totuși această reziliență locală?

Am scris anterior un articol în care explic în detaliu premisele economiei circulare. Totuși dacă ar fi să sumarizăm, argumentul central al economiei circulare este închiderea lanțurilor valorice/economice la nivel local. Ideal, cea mai bună opțiune pentru economia locală și pentru mediu, este să găsim resursele necesare dezvoltării socio-economice la nivel local. Astfel fermierii să poate comercializa local produsele agricole și tot local să aibă acces la fertilizatori, servicii conexe agriculturii sau infrastructură tehnologică. 

Evident că nu putem închide toate lanțurile valorice la nivel local (e imposibil să construim uzine de utilaje agricole care sa funcționeze doar cu materie primă din România). Totuși anumite lanțuri valorice și economice pot și trebuie localizate. E necesar să construim un model economic ce pornește de la resursele locale și ia în calcul potențialul economic local. 

Energia - cel mai vizibil impact

Am vorbit despre modele de tranziție energetică ce ne-ar permite decuplarea de la combustibilii fosili și în articolele precedente (aici sau aici). Totuși e extrem de important să înțelegem și să învățăm care sunt mecanismele de reziliență (rezistență la șocuri externe) pe care le avem la îndemână. Astfel dacă ar fi să sumarizăm argumentele anterioare putem vedea 3 acțiuni de impact ce pot fi întreprinse: 

1. Creșterea eficienței energetice

   Cea mai curată și ieftină energie este energia neconsumată. Reieșind din această teză, primul pas pentru orice strategie energetică ar trebui să fie reducerea consumului de energie fără a reduce calitatea vieții. Acest lucru poate fi făcut prin creșterea eficienței energetice a locuințelor noastre (reducerea pierderilor de căldură, folosirea iluminatului natural într-un mod cât mai eficient, suportul pentru achiziționarea și utilizarea aparatelor electrice cu consum redus de energie, instalarea termostatelor “inteligente”, etc.). 

   Din această categorie fac parte și soluțiile de co-generare. Implementare unor sisteme de termoficare performante ar permite reciclarea căldurii care altfel s-ar pierde: din industrie, centre de date, energia geotermală, sau căldura reziduală din producerea electricității în centralele termice.

2. Utilizarea resurselor energetice locale, atât la scară macro cât și la scară micro

   Energiile regenerabile permit dezvoltarea unui sistem energetic autonom (puțin probabil să avem un embargo la soare sau vânt) și relativ sigur din punct de vedere a accesului la resurse. Evident putem perioade cu intensitatea a vântului redusă sau iradiere solară scăzută, totuși acestea sunt relativ predictibile și țin mai degrabă de structura anotimpurilor. Instalarea panourilor solare la nivelul unei gospodării poate însă contribui semnificativ la reducerea facturii la energie electrică, respectiv la reducerea dependenței față de evoluția prețurilor la energie la nivel global. 

   Când vorbim de instalațiile de regenerabile mari (parcuri eoliene sau fotovoltaice) vorbim despre investiții relativ mari care însă se răscumpără în timp prin costurile extrem de mici de mentenanță și accesul la o resursă “gratuită” și independentă de actori politici internaționali. 

3. Reducerea dependenței de prețurile petrolului - mobilitate alternativă

   În articol publicat de curând, Lorena Axinte remarcă că sectorul transporturilor este esențial pentru viața noastră de zi cu zi, dar modul în care ne mișcăm are un impact semnificativ asupra mediului, a emisiilor de aer și zgomot, și asupra spațiului urban. Drept urmare, toate țările europene se îndreaptă către alternative mai sustenabile: călătorii active (mersul pe jos și cu bicicleta), transportul public (care a suferit pierderi importante în ceea ce privește numărul de călători în timpul pandemiei cu COVID) și mijloace de transport care pot fi închiriate (biciclete, e-scutere, mașini, etc.). Imaginea de mai jos arată ordinea priorităților în crearea unor sisteme de transport durabile.

Dincolo de impactul de mediu, mobilitatea alternativă ne permite să reducem dependența de combustibilii fosili. Astfel dacă putem sa mergem mai des cu bicicleta vom observa că “uităm“ încet de prețurile la benzină și motorină. Evident că aceasta nu presupune o deconectare completă de combustibilii fosili, totuși cuplată cu mai multe alternative de transport (metrou, tren, autobus, tramvai, etc.) putem reduce destul de mult depedența de resurse energetice de import. În acest sens este necesar ca politicile publice locale și naționale să aibă în vedere necesitatea creării unei infrastructuri ce încurajează mobilitatea alternativă.

Agricultura și consumul general

Având în vedere războiul din Ucraina, cuplat cu dinamica schimbărilor climatice posibilul impact asupra sectorului agricol global și respectiv în România va fi unul extrem de dur. Din păcate aceste realități nu sunt cauzate exclusiv de războiul din Ucraina, preponderent această dinamică a fost semnalată de rapoarte IPCC precum și modelele climatice care arată clar că impactul asupra securității alimentare globale a schimbărilor climatice este unul major. Totuși războiul din Ucraina pare să accentueze și mai mult această dinamică. 

Primul pas în vederea reducerii impactului crizei agricole și alimentare globale este reducerea risipei alimentare. Astfel Organizația pentru Alimentație și Agricultură a ONU (FAO) indică că în Europa și America de Nord circa 115 kg de alimente/persoană sunt anual aruncate iar în UE sunt irosite anual aproximativ 88 de milioane de tone de alimente. Un studiu efectuat de cercetătorii de la Universitatea Babeș-Bolyai în 2019 arată că respondenții consumă doar 86.7% din carnea achiziționată (13.3% fiind aruncată) și doar 82.5% din restul alimentelor cumpărate (17.5% fiind aruncate). Aceste procente devin îngrijorătoare când ne gândim în cantitățile absolute. Practic, conform acestor date, la fiecare 100 kg de carne achiziționate, 13 kg vor ajunge la gunoi.

Aceste date ar trebui să reprezinte un semnal de alarmă dar și o posibilă veste bună, fără să reducem consumul de alimente putem face economii la bugetul familiei doar dacă ajungem să fim mai precauți și atenți cu modul în care administrăm alimentele din frigider. 

Dincolo de aceste acțiuni pe care le putem întreprinde fiecare, putem avea și o strategie sistemică dacă explorăm potențialul agricol al regiunii în care trăim și încercăm să încurajăm consumul de alimente produse local. Cum arată un alt studiu publicat de cercetătorii UBB, în jur de 65% dintre respondenți preferă alimentele produse local față de cele din alte surse naționale. Cu toate acestea, în jur de 70% din produsele alimentare de pe rafturile magazinelor din țara noastră provin din import. Această disonanță reprezintă o posibilitate unică pentru a susține creșterea producției agricole în România ca și mecanism de creștere a rezilienței la crizele climatice, politice și economice globale. 

Dacă în cazul agriculturii putem lucra în vederea dezvoltarea unui lanț valoric intern/regional, în cazul produselor de consum general (începând de la articole vestimentare și până la electrocasnice) este foarte greu să gândim sau vizualizăm un lanț valoric intern. Produsele de consum general sunt de cele mai multe ori rezultatul unei cooperări internaționale (materia primă poate veni din Asia, designul din Europa/SUA, asamblarea poate avea loc atât în Europa cât și în Asia, etc.). Totuși și în cazul acestor bunuri putem crește reziliența individuală și a comunității dacă aplicăm principiile economiei circulare și anume:

Refuz consum - Acest lucru presupune ca noi, consumatorii, să ne re-evaluăm deprinderile de consum și să renunțăm la lucrurile non-esențiale sau care nu contribuie într-un mod semnificativ la bunăstarea noastră

Reducere - Pentru activitățile sau lucrurile care nu pot fi excluse din structura noastră de consum ar trebui să încercăm reducerea consumului (ex. Reducerea consumului de carburanți folosind bicicleta).

Refolosire - Odată achiziționat un produs, putem crește eficiența acestuia prin utilizarea sa repetată. În acest sens, putem achiziționa din start produse care pot fi refolosite de mai multe ori, cum ar fi sticlele de apă reutilizabile sau sacoșele de pânză pentru cumpărături.

Reparație - Acest pas prelungește longevitatea unui obiect prin mentenanța potrivită și, eventual, reparațiile necesare. Astfel, în loc să înlocuim un bun stricat cu unul nou, vom apela mai întâi la un atelier de reparație, evitând risipa de material și energia pentru prelucrarea bunului reciclat. De asemenea, vom crește eficiența produsului și vom preveni consumul de materiale pentru a produce unul nou.

Recondiționare - Unele bunuri nu pot fi reparate, necesitând o recondiționare după o anumită perioadă de utilizare. Astfel, în loc să aruncăm sau să reciclăm acest bun, putem solicita o recondiționare a acestuia, fie direct de la producător, fie de la un atelier specializat.

Refacere/reconfecționare - Chiar și în momentul când un bun nu mai poate fi reparat sau recondiționat, putem avea un randament mai mare din utilizarea produsului prin refacerea acestuia decât dacă am recicla doar materialele din acesta.

Reutilizare/Găsirea unui nou scop - Acesta e procesul prin care un produs care nu poate fi inclus în niciunul din pașii anteriori, poate fi folosit ca și materie primă sau bază pentru un alt produs. Un exemplu la scară mare este refolosirea halelor industriale din interiorul zonelor metropolitane atunci când nu mai există activitate industrială pentru a crea spații artistice și recreaționale.

Reciclare - Reciclarea este ultima soluție pe care o avem la îndemână pentru a menține materialele dintr-un produs în cadrul circuitului economic. Deși are costuri mai mari decât celelalte procese (având în vedere costurile de colectare, sortare, procesare, redistribuire), această alternativă rămâne net superioară depozitării sau incinerării produselor, întrucât ne permite să reutilizăm părți din produs.

Prea puțin dar încă nu e prea târziu

Evident că este extrem de dificil să dezvoltăm măsuri eficiente și rapide “din mers”. Totuși aceste măsuri sunt discutate de ceva timp și nu ar trebui să ne surprindă faptul că suntem deja în întârziere implementând aceste măsuri. Având în vedere ritmul schimbărilor climatice (și lipsa unor măsuri radicale de reducere a acestuia) este extrem de important să avem un model de politici publice ce ar permite comunităților locale să își pună în valoare resursele locale și să construiască un sistem socio-economic rezilient la șocurile externe. Este naiv să credem că putem să ne izolăm de circuitul economic global, totuși este necesar să înțelegem în ce mod resursele noastre pot constitui o fundație pentru stabilitate și bunăstare.

---

Dr. Sorin Cebotari

Domenii de cercetare: Dezvoltare sustenabilă, economie circulară, energii regenerabile, tranziție energetică, polarizare și periferalizare în Europa Centrală și de Est

2022 în umbra riscurilor climatice

Raportul “The Global Risks Report 2022” indică schimbările climatice și lipsa unei strategii coordonate pentru a răspunde acestei provocări la nivel global ca fiind unul din cele mai mari riscuri, atât pentru anul 2022 cât și pentru decadele ce vor urma. Tranzițiile climatice dezordonate pot duce la crize politice și sociale majore care vor aprofunda și mai mult clivajele geo-politice existente.

---

Parte a raportului cu numărul 17 a World Economic Forum intitulat “The Global Risks Report 2022” descrie tabloul unei “tranziții climatice dezordonate” în contextul internațional post COP 26, raport IPCC și a discuțiilor și măsurilor interguvernamentale ce au avut loc anul trecut.

Cel mai optimist scenariu legat de creșterea temperaturilor globale până în 2050 este de 1.8 °C. Acest lucru doar în condițiile în care toate țelurile asumate (inclusiv țelurile de net zero) vor fi atinse. Dacă am rămâne la menținerea politicilor deja adoptate am putea ajunge la o creștere medie a temperaturilor cu până la  3.6 °C. 

Oamenii de știință susțin că încă mai avem o scurtă fereastră pentru a implementa măsuri importante și a evita scenariul unde orice acțiune luată ar fi “prea puțin și prea târziu”. Raportul estimează faptul că dacă nu există un efort global de a combate efectele schimbărilor climatice pierderile economice ar varia între 4 și 18% din PIB-ul global. 

Revenirea economică post-COVID – Discrepanțele între economiile din vest și cele emergente

Raportul pune în discuție un element foarte important necesar implementării unor măsuri de combatere, mitigare și adaptare la schimbările climatice. Crizele socio-economice derivate din efectele pandemiei globale încă necesită atenție sporită din partea guvernelor lumii și deja observăm eforturi substanțiale care coincid cu implementarea unor măsuri benefice pentru mediu precum PNRR-uri cu măsuri verzi adoptate la nivel statal în Uniunea Europeană. 

O problemă semnificativă însă va fi faptul că multe economii emergente încă vor fi afectate și frânate pe termen mediu și lung de efectele unei pandemii prelungite în vreme ce Europa, America de Nord vor depăși deja acea etapă. Pe scurt la nivel global recuperarea post COVID-19 va ignora multe aspecte ale politicilor climatice necesare respectării tratatului climatic de la Paris și COP 26 în favoarea atingerii unei stabilități economice pe termen scurt. Un exemplu relevant este actuală criză energetică unde coloși economici precum China au optat pentru o creștere temporară semnificativă a energiei provenite din termocentrale pe cărbuni.

Chiar și în cadrul COP 26 am avut poziționări a liderilor globali care trag o linie de tensiune între acțiunile de reducere a poluării și dezvoltarea economică. Anume din acest motiv tranziția justă și o redistribuire justă a costurilor pentru tranziție ar trebui să devină parte componentă în agenda politicilor globale. 

Cât de repede putem implementa măsuri împotriva schimbărilor climatice și care ar fi costul?

Una din întrebările rămase post COP 26 a fost cât de repede putem introduce măsuri la nivel global pentru combaterea schimbărilor climatice. 

Raportul prezintă câteva scenarii ce depind de rapiditatea implementării acestor măsuri:

• O adoptare rapidă -  în mod evident ar fi de preferat pentru a reduce semnificativ emisiile de carbon și limitarea creșterii temperaturilor globale la 1.5 °C. Însă pentru ca aceste măsuri să funcționeze este nevoie de o aliniere și coordonare între mediul de afaceri, cel industrial și guvernamental. Pe lângă faptul că în prezent această aliniere pare foarte dificilă, raportul mai precizează că riscurile pe termen scurt și mediu ar fi legate de securitatea energetică a multor țări ce implicit ar volatiliza piața globală a energiei. Des discutată este problema locurilor de muncă în sectoare energetice ce depind de combustibili fosili. În acest scenariu o treime din joburile legate de industria combustibililor fosili (~8.5 milioane) ar fi pierdute. Acestea ar putea fi compensate cu noile oportunități din sectorul energiei regenerabile, care are un potențial de 40 de milioane de locuri de muncă. Acest boom ar trebui însă reglementat cu atenție pentru a nu crea monopoluri  și potențiale conflicte geopolitice pe zone bogate în minerale și metale rare, necesare pentru progresul tehnologic

• O tranziție mai lentă ar aduce pe termen scurt stabilitate socio-economică însă ar fi doar o amânare a luării unor măsuri și mai drastice odată cu trecerea timpului. Efectele schimbărilor climatice ar deveni din ce în ce mai amplificate cu trecerea deceniilor care la rândul lor ar duce la și mai multă instabilitate la nivel socio-economic și politic. Această opțiune ar face ca la nivel global eforturile să fie axate mai mult pe adaptare în loc de mitigare. În alte cuvinte ar trebui să decidem cum trăim cu realități climatice mai dificile în loc să le prevenim. 

• Ritmuri divergente, un scenariu în care unele țări cu economii dezvoltate vor avea abilitatea să  implementeze măsuri mai ambițioase constând în decarbonizare, o tranziție energetică rapidă și menținerea stabilității economice și politice, în vreme ce economiile emergente vor fi lăsate în urmă pentru că nu au o stabilitate politică și acces la piețe de capital. Din păcate acest scenariu ar avea un impact socio-economic global.  Odată cu degradarea condițiilor induse de schimbări climatice (secete, inundații, creșterea nivelurilor marilor și oceanelor) un număr larg al populațiilor din zonele expuse (care sunt și zonele deseori subdezvoltate) ar fi dislocate, spre exemplu din Levant și Orientul Mijlociu, către țările reziliențe cu economii adaptate. Așadar un ritm neuniform la nivel global ar duce în final la migrații în masă ce ar putea declanșa instabilitate politică majoră. 

Pierderea de control guvernamental, economic și a mediului natural înconjurător 

Raportul concluzionează că în acest moment implementarea măsurilor climatice vor veni cu un cost fie pe termen scurt sau lung. Întrebarea e cât de mult putem limita aceste pierderi la nivel individual, de comunități, state și planetar. La nivel individual zeci de milioane ar putea emigra din zona Africii, Orientului Mijlociu și Levantului către zone din nordul planetar. La nivel guvernamental sunt presiuni mari indiferent de direcția măsurilor luate datorită legăturilor dintre mediile financiare, energetice și industriale. O tranziție climatică neuniformă ar putea avea un impact profund asupra lanțurilor de producție dat fiind natura sistemelor economice actuale și interdependența economică la nivel global. Apoi în final pierderea cea mai gravă la nivel global ar fi cea a pădurilor, ecosistemelor naturale, a biomurilor s.a.m.d. 

Defrișările masive, poluarea marilor și oceanelor, agricultura intensivă și nesustenabilă au avut un impact masiv asupra schimbărilor climatice, mai ales în ultimii 50 de ani. Planeta a pierdut surse importante de captare a carbonului în vreme ce emisiile provenite din sectoarele energetice și industriale au crescut vertiginos. Însă chiar și când discutăm despre metode mai verzi de producere a energiei (eolian sau hidro) trebuie luat în considerare costul asupra mediului înconjurător astfel încât spre exemplu planificiarea unor mari ferme eoliene să nu producă daune ecosistemelor aflate în proximitate.

Orice tranziție globală precum cea discutată în acest raport va avea costuri. Întrebarea e dacă există voință și determinare politică pentru o tranziție incluzivă pentru a limita pierderile, facilita adaptarea și maximiza oportunitățile pe termen lung.

---

Vlad Radu Zamfira

Contributor InfoClima pe subiecte precum schimbările climatice și evoluțiile istorice, politici internaționale de climă, (Master of Arts Archaeology & History, Certificate of Postgraduate Studies Mediterranean & Venetian 16th century History (1559-1581) University of Aberdeen, Scotland).

Cum ne deplasăm pentru a nu mai alimenta schimbările climatice?

---

Transportul (inclusiv aviația internațională) este singurul sector în care emisiile de gaze cu efect de seră (GES) nu au scăzut între 1990 - 2019 în UE, înregistrând o creștere de 33%. În acest context, deși trebuie să construim mai multe drumuri, trebuie să punem accentul în primul rând pe echiparea acestor drumuri pentru viitor și trebuie să investim mult mai mult în alternative durabile, cum ar fi căile ferate și rețelele sigure pentru călătorii active.

---

Inovațiile în domeniul transporturilor ne permit astăzi să călătorim mai repede și mai departe, dar costurile pentru mediu înconjurător sunt semnificative. Modul în care ne mișcăm este una dintre cele mai importante componente ale amprentei noastre de carbon, alături de alegerile noastre alimentare. Anii următori vor aduce schimbări semnificative în Europa, deoarece statele europene intenționează să se îndepărteze de transportul poluant, deschizând calea către mobilitate activă, multimodală și durabilă. Planurile României încearcă să se alinieze acestor tendințe, dar punctul de plecare este mai scăzut decât în orice altă țară europeană, așa că avem mult de lucru.

Chiar avem nevoie de mai multe drumuri în România?

Răspunsul scurt este: da, avem nevoie, pentru că în acest moment calitatea infrastructurii de transport din României este scăzută raportat la nivel global, iar cea rutieră este de cea mai slabă calitate printre toate țările UE.

Cu toate acestea, este nevoie de un răspuns mai lung și mai nuanțat, pentru a analiza transportul în contextul mai larg al schimbărilor climatice. Deși trebuie să construim mai multe drumuri, trebuie să punem accentul în primul rând pe echiparea acestor drumuri pentru viitor și trebuie să investim mult mai mult în alternative durabile, cum ar fi căile ferate și rețelele sigure pentru călătorii active. După cum arată imaginea de mai jos, starea actuală a infrastructurii de transport din România nu este într-o formă prea bună.

Starea drumurilor românești (statistici preluate din PNRR)

Drumurile României sunt subdezvoltate (cu doar 910 km de autostradă), prost întreținute și extrem de periculoase. Din păcate însă, țara noastră nu are performanțe mai bune nici în ceea ce privește căile ferate. În ciuda unei densități relativ mari a căilor ferate, rata de electrificare este mai mică decât media UE (53,2%), trenurile sunt ineficiente și lente.

Starea infrastructurii feroviare românești (statistici preluate din PNRR)

Și în orașe, transportul a devenit o problemă majoră. Potrivit Indexului Global al Traficului produs de TomTom, Bucureștiul a fost cea mai aglomerată capitală europeană în 2020, urmată de Dublin, Atena și Paris. În orele de vârf, șoferii pot petrece între 19 și 24 de minute suplimentare pentru fiecare călătorie de 30 de minute, ceea ce duce la 165 de ore pierdute în orele de vârf pe an. Deși pandemia de COVID19 a redus numărul deplasărilor cu mașina și aglomerația, capitala României rămâne în urma altor orașe europene care au profitat de pandemie pentru a face mai mult spațiu pentru transportul activ și multimodal.

Aportul călătoriilor noastre la emisii atmosferice și schimbări climatice

Majoritatea transportului nostru se bazează pe combustibili fosili - petrol, benzină sau gaz. Ritmul de electrificare a transportului a fost destul de lent și, pe măsură ce am devenit din ce în ce mai mobili, emisiile noastre provenite din transport au crescut constant. De fapt, transportul (inclusiv aviația internațională) este singurul sector în care emisiile de gaze cu efect de seră (GES) nu au scăzut între 1990 - 2019 în UE, înregistrând o creștere de 33%.

Emisiile de GES din transport au continuat să crească între 1990 și 2019, spre deosebire de toate celelalte sectoare (Eurostat)

După cum arată graficul de mai jos, transportul a reprezentat mai mult de un sfert din GES din UE în 2019. Împreună cu alte țări dezvoltate din America de Nord și Asia, statele europene domină emisiile de GES la nivel global: aproximativ 10% din populația globală este responsabilă pentru 80% din numărul total de kilometri parcurși cu vehicule motorizate. De fapt, o mare parte a populației lumii nu călătorește aproape niciodată, având o amprentă ecologică foarte mică. La fel se întâmplă în cazul majorității activităților poluante - țările mai bogate sunt în cea mai mare parte vinovate pentru impactul negativ care afectează întreaga lume, dincolo de granițele naționale.

Emisii de GES în funcție de sursă în Uniunea Europeană în 2019 (Eurostat)

Dintre toate tipurile de transport, transportul rutier, aviația internațională și navigația internațională sunt responsabile pentru majoritatea emisiilor. Din păcate însă, adevăratele costuri externe ale mașinilor și avioanelor nu sunt reflectate în mod corespunzător în prețurile pe care le plătim pentru utilizarea lor. Totuși, în timp ce șoferii trebuie să plătească diverse taxe pe combustibil și taxe rutiere, industria aviației este scutită de plata taxelor pe combustibil și TVA pe biletele lor. Acest lucru menține în mod artificial biletele de avion la un preț scăzut, făcând adesea ca zborurile să fie mai ieftine decât alte alternative mai durabile, cum ar fi căile ferate.

Transportul rutier este, de departe, cea mai mare sursă de emisii de GES dintre toate modurile de transport, în timp ce aviația internațională a înregistrat cea mai mare creștere, dublându-și emisiile. Trendurile din UE sunt similare la nivel global (Eurostat)

Impactul negativ al transporturilor dincolo de schimbările climatice - siguranța traficului

Efectele negative ale transportului continuă dincolo de emisii și schimbările climatice. Siguranța este una dintre cele mai mari preocupări asociate cu transportul rutier, ceea ce a determinat UE să creeze Viziunea Zero: un obiectiv de reducere a deceselor rutiere la 0 până în 2050. Din păcate, însă, România este una dintre țările care are cel mai mult de lucru în acest sens. Deși numărul deceselor pe milion de locuitori a scăzut de la 107 în 2010 la 96 în 2019, cifra este încă aproape dublă față de media europeană, iar îmbunătățirea a fost mult mai mică în comparație cu alte țări (de exemplu, Polonia, Croația sau Grecia).

Decese pe milion de locuitori în UE, 2019 (European Commission)

Zgomotul - o problemă adesea neglijată

Pe lângă rănirea directă a peste 1,2 milioane de oameni (2019), transportul este de asemenea, o sursă majoră de zgomot în orașe, afectând cel puțin 113 milioane de europeni. Persoanele expuse la zgomot semnificativ (55 dB sau mai mare) pot suferi probleme grave de sănătate. Estimările pentru Europa numără 12.000 de decese premature, 48.000 de cazuri noi de boală cardiacă ischemică, 22 de milioane de cazuri de stres cronic și 6,5 milioane cu tulburări severe de somn. Spre deosebire de poluarea aerului, zgomotul este mai rar recunoscut ca o problemă, iar datele fiabile continuă să fie limitate, reducând posibilitatea de a implementa și evalua politici și măsuri. Cu toate acestea, orașe precum Helsinki, Londra sau Valencia încep să acționeze în acest sens. În Valencia, autoritățile locale lucrează pentru a reduce concomitent poluarea aerului și a zgomotului, dezvoltând o rețea de supraveghere a poluării fonice.

Transportul ocupă spațiu vital, mai ales în zonele urbane

Pe lângă accidente și zgomot, transportul ocupă și mult spațiu public - o resursă limitată mai ales în zonele urbane dense. Deși estimări precise sunt greu de obținut, amprenta spațială a transportului poate fi în jur de 10-25% în orașe. Cea mai mare problemă este utilizarea ineficientă a vehiculelor: mașinile sunt parcate în cea mai mare parte a timpului, iar atunci când sunt folosite, au un grad de ocupare scăzut, transportând cel mai adesea doar 1 sau 2 persoane. O simulare creată de PTV Group reprezintă un argument bun pentru a investi mai mult în transportul public și infrastructura pentru mers pe jos și cu bicicleta. Videoclipul de mai jos arată timpul necesar pentru ca 200 de persoane să treacă linia unui cap de semnalizare folosind diferite moduri de transport (mașini, autobuze, tramvaie, mers pe jos și cu bicicleta). În timp ce autobuzele au nevoie de doar 30 de secunde, mașinile au nevoie de mai mult de 4 minute pentru a trece de linie, demonstrând felul în care alimentează aglomerația în orașe.

Cum putem îmbunătăți sectorul transporturilor și ce este planificat pentru următorul deceniu?

După cum am văzut, sectorul transporturilor este esențial pentru viața noastră de zi cu zi, dar modul în care ne mișcăm are un impact semnificativ asupra mediului, a emisiilor de aer și zgomot, și asupra spațiului urban. Vehiculele private sunt deseori o opțiune confortabilă, dar rata de electrificare rămâne scăzută și, oricum, trecerea la mașini cu emisii zero nu rezolvă problemele noastre cu aglomerația, parcarea și siguranța. Drept urmare, toate țările europene se îndreaptă către alternative mai sustenabile: călătorii active (mersul pe jos și cu bicicleta), transportul public (care a suferit pierderi importante în ceea ce privește numărul de călători în timpul pandemiei cu COVID) și mijloace de transport care pot fi închiriate (biciclete, e-scutere, mașini, etc.). Imaginea de mai jos arată ordinea priorităților în crearea unor sisteme de transport durabile.

Piramida mobilității arată ordinea de prioritate pentru diferitele moduri de transport în realizarea unui sistem de transport durabil (Pedestrian Space & Share North)

La nivelul UE, Pactul Verde al UE recunoaște că transporturile reprezintă un sfert din emisiile de GES ale continentului, și că aceste emisii continuă să crească. UE își propune să obțină o reducere de 90% până în 2050, investind în inițiative care sprijină decarbonizarea. Acestea includ:

• infrastructură pentru călătoriile active (de exemplu, prin creșterea numărului de piste sigure pentru biciclete la 5000 km până în 2030)

• zone cu emisii zero și emisii scăzute (multe orașe deschid străzile și centrele orașelor doar pentru mijloacele de transport nemotorizate)

• reglementările de acces pentru autovehicule în zonele urbane prin care autoritățile locale pot gestiona tipurile de vehicule care intră în zonele lor, precum și orele de acces

• îmbunătățirea infrastructurii vehiculelor electrice (crearea a 1 milion de stații publice de reîncărcare și realimentare până în 2025)

• suport pentru mobilitate automată și sisteme inteligente de gestionare a traficului, precum și aplicații inteligente care facilitează combinarea diferitelor mijloace de transport, permițând utilizatorului să caute și să plătească printr-o singură platformă (concept cunoscut sub numele de MaaS - Mobility as a Service)

• strategii pe termen lung precum Planurile de Mobilitate Urbană Durabilă și Planurile de Logistică Urbană Durabilă (vezi aici un exemplu din Alba Iulia) care ar trebui să ajute orașele să dezvolte un sistem de transport integrat și bine echilibrat

La nivel național, multe țări au propriile lor strategii, completate de curând de Planuri de Redresare și Reziliență. Planul de Redresare și Reziliență al României ar trebui să ajute țara noastră în îmbunătățirea situației nefavorabile a transportului. Componenta Transport durabil - una dintre cele 15 componente ale PNRR - recunoaște că reforma și investițiile în transport sunt un mijloc, și nu un scop în sine. Acest lucru se datorează faptului că sectorul transporturilor este un pilon esențial pentru alte sectoare și pentru redresarea economiei post-COVID19.

Acestea sunt câteva dintre investițiile majore planificate pentru România:

• Reînnoirea infrastructurii feroviare și a vehiculelor (adaptarea acestora la persoanele cu mobilitate redusă și amenajarea spațiului pentru depozitarea bicicletelor pentru a încuraja călătoriile multimodale)

• Dezvoltarea infrastructurii rutiere durabile în rețeaua TEN-T, inclusiv taxarea rutieră, managementul traficului și măsuri de siguranță rutieră

• Dezvoltarea sistemelor de metrou din București și Cluj Napoca

Alături de aceste obiective, recunoașterea ciclismului ca pilon de susținere atât pentru turism, cât și pentru mobilitatea urbană durabilă reprezintă un pas important înainte pentru țara noastră. PNRR promite peste 3000 km de trasee de biciclete marcate până în 2026, precum și înființarea unui centru național de coordonare pentru ciclism, crearea unei strategii naționale de promovare a utilizării bicicletelor și adoptarea normelor de proiectare pentru infrastructura pentru biciclete. Pentru cei dintre noi care am fost dezamăgiți în trecut de pistele de biciclete defecte (cum ar fi cea din Brașov, surprinsă în fotografia de mai jos), aceasta este o veste bună, dar doar timpul va dovedi dacă PNRR-ul va aduce într-adevăr reformele promise.

Un exemplu de pistă de biciclete prost proiectată în Brașov: prea îngustă, nu lasă spațiu între bordură și canale pentru a trece, și adesea folosită de șoferi ca spațiu suplimentar pentru parcare (Google Street View, 2019)

Lecții pentru fiecare dintre noi

Ce poate face fiecare dintre noi? Este simplu: sa mergem mai mult pe jos și cu bicicleta, să alegem transportul public ori de câte ori este posibil, și să evităm să zburăm. După cum arată imaginea de mai jos, evitarea zborului și a mersului cu mașina sunt cele mai eficiente două schimbări pentru un stil de viață mai sustenabil. Dacă renunțarea la condus este imposibilă, putem măcar încerca să folosim mașina mai eficient, împărțind-o cu familia și prietenii. Avantajele nu sunt doar emisiile mai reduse, ci și costurile mai mici. Zborul poate părea adesea singura opțiune pentru călătoriile internaționale, dar blogurile actualizate constant, cum ar fi Seat61, vă pot arăta cele mai rapide și mai confortabile modalități de a ajunge cu trenul în orice oraș european. Pentru sfaturi despre îmbunătățirea amprentei de carbon cauzată de logistică și shoppingul online, Infoclima a publicat un articol înainte de Crăciun.

Schimbări ale stilului de viață care pot reduce cantități semnificative de emisii de GES (EU Mobility Atlas)

---

Dr. Lorena Axinte

Lorena deține un doctorat în Planificare Urbană și Regională, obținut în urma cercetării realizate la Institutul de Cercetare pentru Locuri Sustenabile, Universitatea din Cardiff, UK. Proiectul ei analizează politicile și procesele care pot duce la practici de dezvoltare regională regenerativă, precum și moduri de includere a tinerilor în deciziile care le vor afecta viitorul. Lorena a lucrat, de asemenea, ca și cercetător Marie Curie în SUSPLACE ITN, și a beneficiat de un Master Erasmus Mundus in Studii Urbane.

Infrastructura militară și războaiele - poluatori trecuți cu vederea

Dincolo de impactul devastator la nivelul infrastructurii sociale, economice și pierderile de vieți rezultate, războaiele și militarizarea excesivă este o sursă majoră de poluare. De la distrugerea intenționată sau neintenționată a resurselor naturale (păduri, bazine acvatice, deversarea rezervelor de petrol), mașinăria militară globală este printre cei mai mari poluatori la nivel mondial. Conform unui studiu publicat de Brown University în 2019, Pentagonul/ Ministerul apărării Americane produce mai multe emisii GES decât întregul stat suedez.

---

Crize de mediu provocate de conflictele militare

E destul să ne uităm la ultimii 30 de ani și vom vedea cum conflictele militare au contribuit direct și vizibil la schimbările climatice globale.

Astfel în Columbia peste 3 decenii de conflict între FARC și forțele guvernamentale au dus la deversarea a 4.1 mil barili de petrol datorită țintirii conductelor și centrelor de procesare. Apoi între 1990 și 2013, 3 milioane ha de păduri au fost defrișate datorită conflictelor din regiune.

În Afghanistan între 1990 și 2005 țara a pierdut 33,8% din pădurile sale.  În 20 de ani de conflict între 2001-2021 sute de mii de soldați americani au fost detașați (vârful fiind 110,000 in 2011) iar costul total variază între 2.1-2.3 trilioane USD. Această detașare a forțelor a presupus o amprentă de carbon imensă, atât pentru întreținerea liniilor logistice cât și ca rezultat a operațiunilor militare propriu-zise.

În Iraq conflictele cu ISIS ale deceniului trecut au dus la deversarea și/sau arderea a între 1.4 și 2 milioane barili de petrol iar cele 30,000 tone de sulf ale depozitului de la Mishraq arse în 2016 au afectat grav zona de 200 km² din proximitatea depozitului.

În Siria marile orașe au fost puternic afectate de războiul civil. 52% din locuințele din Allepo au fost parțial distruse între 2011-2015 unde a fost necesară mutarea a aproximativ 15 milioane tone de materiale (~5.3 milioane în Homs), operațiunile de curățare și reconstrucție având o amprentă de carbon destul de mare (după cum vom vedea mai departe în material). De asemenea între 2014-2016, 2386 de ținte afiliate infrastructurii petroliere siriene au fost distruse, aceasta ducând la multe deversări de petrol, respectiv la o poluare fără precedent.

În Yemen peste 2 milioane de persoane au fost dislocate social într-una din cele mai grave crize umanitare din istorie. Infrastructură urbană yemenită era distrusă în proporție de peste 30% în 2017. Campaniile umanitare nu doar ca nu reușesc să ofere o alternativă viabilă locuințelor permanente într-un mediu sigur, acestea de multe ori sunt asociate cu nivel înalt de poluare, care afectează în primul rând pe cei ce au nevoie de acest ajutor umanitar.

Mecanismele din spatele poluării

Conflictele militare sunt operațiuni foarte complexe ce implică nu doar situațiile de lupta activă ci și cele de prevenire, pregătire și recuperare. Așadar trebuie să luăm în considerare mai mulți factori per ansamblu necesari întreținerii unui conflict militar ce includ:

1. Baze domestice pentru pregătire, antrenament și testare a echipamentului militar.

2. Baze externe în zone cu conflict militar activ sau zone neutre/tampon.

Ambele necesită materii prime, lanțuri complexe de aprovizionare, cantități însemnate de energie și apă și utilizarea a diverse vehicule terestre, marine sau aeriene. Spre exemplu un HUMVEE, mașină de bază cu armură suplimentară din cadrul armatei americane, consumă în medie 46 litri combustibil la 100 de kilometri, emițând ~260 kg CO2 per misiune (în medie). Cam cât are emite 7 de automobile noi de mărime medie cu un consum mixt de ~7 % (un astfel de automobil produce ~13 kg CO2 per 100 km).

Emisiile cresc vertiginos dacă vorbim despre un avion de luptă F-35 care emite ~28 tone CO2 per misiune sau un avion cu armament nuclear precum B-2 ~251 tone (Sursa).

Grafic ilustrând totalul consumului de energie al ministerului apărării american

Peste jumate din totalul energie necesară este pentru alimentarea avioanelor de transport și de luptă (kerosen).

Apoi un factor foarte important este producția echipamentelor militare precum muniții, armament, rachete. Acestea împreună cu personalul militar necesită transport inițial de lungă distanță (spre exemplu zboruri și/sau călătorii navale din America de Nord spre restul continentelor (în special Africa și Asia). De asemenea transportul în teatrele de operațiuni propriu-zise trebuie luat în considerare. 

Acțiuni militare active și poluarea

Emisiile dintr-un teatru de război pot fi împărțite în două:

Emisiile directe
Acestea includ devărsari de petrol și hidrocarburi, emisiile rezultate din folosirea activă a munițiilor, rachetelor și echipamentelor militare în general. Deseori țintele principale în teatrele de operațiuni militare sunt cele care implică producția, stocarea și transportul de combustibili. În Siria, Irak și Libia această tactică a fost des utilizata, un caz marcant cu consecințe catastrofale fiind devărsarea și incendiile aferente din 1991 în timpul Războiului Golfului. 11 milioane barili de petrol crud au fost devarsați iar trupele Irakiene în retragere au incendiat în jur de 750 de puțuri petroliere  într-unul din cele mai grave cazuri de terorism ecologic din istoria secolului 20.

Incendiu în zona petrolieră Burgan, Kuweit, 1991

Apoi zonele cu multă vegetație reprezintă potențiale ținte. Pădurile pot reprezenta refugii într-o zona cu conflict militar. În 1967 în timpul războiului din Vietnam, armata Americană a utilizat 5 milioane galoane de substanță defoliantă (care elimină frunzele copacilor și plantelor) împrăștiate peste 600,000 de hectare de păduri. Estimările pierderii pădurilor în Vietnam variază între 14 si 44%, cele mai afectate păduri fiind cele ale mangrovelor în zonele de coastă. Este important să înțelegem în acest context rolul pădurilor, mai ales a celor de mangrove, în captarea și stocarea dioxidului de carbon din aer. Astfel distrugerea lor reduce capacitatea noastră de capta și stoca dioxidul de carbon din aer.

Emisiile indirecte

De regulă provin în timpul și după declanșarea unui conflict militar și includ amprenta de carbon a ajutorului umanitar, construcția rețelelor de curent, gaz procesarea făcută direct de civili care nu au alternative ș.a. Acestea sunt dificil de cuantificat și necesită o înțelegere mai aprofundată a relațiilor sociale în perioade de conflict, unde nevoia de adaptare și mitigare este imediată.

Spre exemplu în Siria unde mare parte a infrastructurii energetice, de apă și inexistența unui management al deșeurilor fac țara aflată în război civil încă din 2011 să fie în pragul unui dezastru ecologic major. În Siria numărul rafinăriilor improvizate a crescut drastic în principal datorită lipsei/ închiderii forțate a unui sistem centralizat. Un raport din 2016 relata că o mare parte a populației în Siria care în trecut depindea economic de exploatarea hidrocarburilor, folosește combustibili improvizați ce reprezintă un hazard dar și o sursă extremă de poluare, unde petrolul crud este distilat în butoaie încălzite sub foc deschis. 

Apoi este foarte dificilă estimarea amprentei de carbon a ajutorului umanitar. Transportul materialelor, personalului dar și operațiunile zilnice ale unui program umanitar precum cel UNIFEF, Crucea Roșie, Amnesty ș.a , sunt vitale pentru populațiile afectate de conflict militar. Un studiu realizat in 2017 a arătat că în acel an aproximativ 5% din costurile agențiilor umanitare (~ 1.2 miliarde USD) au fost cheltuite pe combustibili dar și pentru achiziționarea de generatoare noi sau repararea generatoarelor existente. Studiul de asemenea atrăgea atenția unor exemple pozitive precum cel din Iordania unde majoritatea taberelor de refugiați sunt alimentate cu energie solară. Este important să înțelegem că aceste misiuni sunt indispensabile, respectiv nu poate fi vorba despre o reducere a acestora, totuși am putea reduce necesitatea unor astfel de misiuni reducând numărul și intensitatea conflictelor globale.

Un alt exemplu notabil al emisiilor indirecte este cel din Bangladesh unde defrișări masive au avut loc pentru crearea spațiilor pentru plasarea refugiaților Rohingya. De altfel defrișările reprezintă o problema majoră în țări precum Columbia unde conflictele militare îndelungate duc la o creștere a cererii a alimentelor de bază care se manifestă în conversia zonelor forestiere în zone agricole. 

Costul climatic al reconstrucției post-război

Utilizarea pe termen îndelungat al explozibililor, rachetelor și dronelor au un impact devastator asupra populațiilor civile, infrastructurii și de asemenea sunt surse majore de gaze toxice de seră.

Tabel ce ilustrează volumul arderilor provenite din utilizarea munițiilor și explozibililor

Când vorbim de un oraș distrus aproape în întregime precum Moșul, Sirte sau Aleppo trebuie să acordăm atenție a 3 factori importanți:

1. Managementul deșeurilor, fragmentelor de beton și alte materiale necesită foarte multe resurse. Conform CEOBS pentru mutarea și curățarea tuturor resturilor ar fi necesare peste 1 milion de călătorii ale unor camioane să transporte în condiții sigure sutele de tone de materiale. Așadar primul pas este unul foarte costisitor din perspectiva amprentei carbonului. Situația catastrofală a orașului Moșul, unde după recapturarea orașului a fost necesar transportul a 10 milioane tone de materiale cu un cost estimate de 250 milioane USD) este detaliată într-un articol din 2017 al celor de la BBC. 

2. Reconstrucția orașelor distruse de război necesită cantități imense de ciment, beton, oțel și alte materiale. Acest fapt contribuie și mai mult la o situație problematică a industriei construcțiilor care reprezintă o sursă mare de emisii, mai ales dacă ne uităm la faptul ca în 2017 China era responsabilă pentru producerea 2,4 milioane tone metrice de ciment comparativ cu restul lumii unde cumulata producția era de aproximativ 1,73 milioane. Reconstrucția orașelor afectate de război în Orientul, Mijlociu și Africa de Nord reprezintă însă o misiune dificilă datorită dislocării sociale a sute de mii de oameni și datorită faptului că în ultimii ani recorduri de temperatura au fost întrecute. Alte exemple istorice sunt reconstrucția Varșoviei după 1945 și mai recent este un semn de întrebare asupra reconstrucției zonei Donbass, aflată în estul Ucrainei și disputată de Federația Rusă. 

Imagine cu Varșovia după încheiere ostilităților din cel de-al doilea război mondial.

3. După finalizarea conflictelor militare active deseori au loc schimbări ale modului de utilizare a pământului, mai ales deoarece instituțiile juridice ale statelor afectate de războaie sunt slabe sau inexistente. 2 cazuri sunt relevante aici: În Columbia unde după semnarea păcii între forțele guvernamentale și FARC, s-a observat o creștere de 177% a defrișărilor în Columbia (efectuate în 31 din 39 de zone protejate). Al doilea caz mai recent este situația din Myanmar unde regimul militar aflat la conducere este acuzat de o accelerare agresivă a defrișărilor ilegale. În 2020 9900 tone de lemn tăiat ilicit au fost confiscate în regiunile Rakhine, Kachin și Shan.

Schimbările climatice și războaiele – un cerc vicios care poate fi întrerupt

Schimbările climatice și conflictele militare pot deveni două dinamici ce se susțin și alimentează reciproc. Schimbările climatice pot duce la creșterea prețului anumitor resurse precum apa potabilă, teren fertil, masă lemnoasă, etc. Aceasta la rândul său poate crește tensiunea între state care pot ajunge în stadiul de conflict militar deschis datorită dorinței de control a unor resurse precum hidrocarburile, metale prețioase, minerale, chiar și apa. Războaiele pot cauza distrugerea infrastructurii ce duce la multă poluare, instabilitate și în final dislocarea a mase largi de oameni precum cazul Siriei.

Reducerea numărului de conflicte militare la nivel global ar contribui semnificativ la reducerea emisiilor provenite din distrugerea infrastructurii și toate operațiunile necesare intervenției și mentenanței unei zone aflată în război ce necesită apoi reconstrucție pe timp de pace. 

---

Vlad Radu Zamfira

(Master of Arts Archaeology & History, Certificate of Postgraduate Studies Mediterranean & Venetian 16th century History (1559-1581) University of Aberdeen, Scotland).

De ce conservarea trecutului și conservarea naturii sunt atât de similare?

---

Schimbările climatice au impact major asupra peisajelor culturale locale și a celor naturale. De la pădurile seculare la dealurile și pajiștile din Transilvania, toate sunt afectate de schimbările climatice. Acest impact asupra mediului înconjurător amenință continuitatea culturală a comunităților locale din toate zonele României.

---

Legătura natură-cultură este amenințată de schimbările climatice

Pe parcursul istoriei, comunitățile noastre au modelat peisajele naturale din jurul lor și le-au transformat în peisaje culturale prin îmbogățirea acestor zone cu obiceiuri și tradiții moștenite de la predecesorii noștri. Bogăția acestora este vizibilă în zone precum Ținutul Secuiesc, Ținutul Săsesc din Transilvania, Țara Maramureșului, a Bucovinei, dar și în alte zone ale țării unde istoria, identitatea culturală și cea ecologică sunt în strânsă legătură.

Pajiștile de fân din Transilvania și cele cu arbori seculari se numără printre cele mai bogate în specii de pășuni din lume.  În Ținutul Secuiesc, dar și în alte zone ale țării tradiția cositului, a adunatului de fân și uscarea acesteia sub diferite forme, reprezenta un soi de tradiție locală, deseori încununată de o sărbătoare câmpenească cu o mare valoarea spirituală și socială. Însă odată cu intensificarea agriculturii și concomitent a creșterii temperaturii medii, structura geografică, ecologică, precum și managementul acestor zone cu pajiști și fânețe s-a transformat profund.

Această serie de fotografii reprezintă diferite peisaje aflate în transformare în zona Transilvaniei. Fotografiile ilustrează schimbările de la o utilizare a terenurilor cu intensitate scăzută la o utilizare mai profundă (în cazul terenurilor arabile a. și b. și al pășunilor c. și d.). Se observă cum intensificarea reduce diversitatea structurală a peisajului prin reducerea acoperii cu vegetație lemnoasă și eterogenitatea acoperirii arealului. Practicile tradiționale de utilizare a terenurilor, cum ar fi cositul manual sunt foarte benefice pentru bogăția de specii, însă cu toate acestea, aceste tehnici sunt înlocuite din ce în ce mai mult de recoltarea mecanizată (e și f) Sursă: Loos, J. et al. (2016)

Schimbările climatice rapide precum și periodicitatea crescută a fenomenelor meteo extreme (ex. secete îndelungate și precipitații intense) cuplate cu imperativul creșterii economice a motivat mulți fermieri să își schimbe modul de activitate. Astfel, mulți fermieri au renunțat la practicile agricole tradiționale pe mici parcele și au adoptat practici moderne care implică intensificarea mecanizării și sporirea forțată a unor specii de vegetație. Aceste schimbări au dus la rândul lor la transformarea dinamicilor comunităților rurale și a activităților culturale pe care acestea le desfășoară în natură.

Pădurile reprezintă la rândul lor alte elemente naturale cu o valoarea deosebită în peisajul cultural românesc. În continuare, în pădurile din România trăiesc cele mai importante populații de mamifere mari din Europa (urși, râși, cerbi carpatini și lupi). Aceste peisaje împădurite influențează climatul local, uneori prin protejarea împotriva inundațiilor. Din păcate, aceste zone  sunt de asemenea expuse  fenomenelor naturale extreme, cum ar fi incendiile de vegetație și alunecările masive de teren. Conform unui raport realizat de către cei de la WWF România, în 2019, aproximativ 1,7mn mc de păduri au fost doborâți de fenomene naturale extreme, echivalentul suprafeței a 7.000 de terenuri de fotbal. Acest lucru la rândul lui contribuie la distrugerea unor peisaje culturale și perturbă relația oamenilor cu natura, precum și conviețuirea acestora cu animalele din împrejurimi.

Lipsa zăpezii din ultimii ani influențează tradițiile culturale asociate cu sărbătorile de iarnă din mediul rural, precum și turismul montan la altitudini mai mici. Suntem martori la cele mai uscate ierni din ultimii ani. Albul este tot mai frecvent înlocuit de nuanţe maronii şi cenuşii, iar climatologii avertizează că iernile albe vor fi pe viitor mai puţine, chiar şi la altitudini mai înalte. Linia climatică a zăpezii tot urcă, iar gheţarii se topesc. Aceste lucruri, schimbă peisajul cultural și îi îndeamnă pe oameni să își adapteze obiceiurile vechi la vremuri și condiții mai puțin obișnuite. Datele Copernicus arată că în cazul în care nu vom acționa în vederea reducerii ritmului încălzirii globale, putem “pierde” în medie între 25 și 75 de zile înzăpezite pe an. 

Schimbările prognozate în numărul de zile înzăpezite (cel puțin 30 cm de zăpadă) anual la altitudini mai mari de 800 m către finalul secolului 21 în conformitate cu scenariul pesimist (RCP8.5), în baza datelor oferite de Copernicus.

Mecanismele din spatele relației dintre climă și peisaje culturale

În prezent, peisajele culturale sunt în curs de degradare profundă, iar acest lucru se datorează în mare măsură impactului pe care schimbările climatice îl au asupra acestor ecosisteme și a biodiversității, inclusiv a diversității soiurilor de culturi și asupra securității alimentare.  

O altă amenințare la adresa acestor peisaje culturale în strânsă legătură cu încălzirea globală o reprezintă și activitățile antropice – intervenția omului în natură prin diferite moduri, iar aici menționăm câteva exemple cum ar fi fragmentarea habitatelor prin intensificarea agriculturii, exploatările forestiere și defrișările ilegale, arderea combustibililor fosili, supraexploatarea resurselor naturale prin activități miniere și a celor biologice prin pescuit și vânat excesiv.   

Atunci când vorbim despre peisaje culturale ne referim mai degrabă la acele peisaje sau zone care îmbină într-un mod echilibrat practicile de utilizare a terenurilor agricole (garantând și susținând diversitatea ecologică/biologică) împreună cu credințele și valorilor tradiționale ale acestor comunități care le-au format și păstrat vii și unde relația oamenilor cu natura este parte a identității lor colective. 

De ce sunt relevante peisajele culturale - nu mai bine ne modernizăm rapid?

Peisajele culturale ne oferă un simț al locului, al apartenenței și al identității, ele fac parte din patrimoniul nostru național și din viața fiecăruia dintre noi. Aceste peisaje culturale cartografiază relația noastră cu pământul, cu natura și cu obiceiurile formate de-a lungul timpului.

Menținerea identității noastre culturale depinde într-o mare măsură de practicile pe care le folosim în gestionarea resurselor naturale, de cunoștințele, abilitățile, precum și valorile asociate cu obiectele, artefactele și spațiile culturale care fac parte din patrimoniului cultural imaterial. Ele sunt esențiale pentru că se transmit din generație în generație, fiind recreate și adaptate în mod constant de către comunități și grupuri ca răspuns la interacțiunea cu mediul, cu istoria lor, oferindu-le în continuare un sentiment de apartenență și continuitate.

Deoarece peisajele culturale sunt inerent dinamice, schimbarea lor este inevitabilă și, adesea, chiar de dorit. În acest context, este important să ne regândim practicile de administrare/gestionare și îngrijire a acestor peisaje culturale fie prin tehnici de adaptare la schimbările climatice fie prin implementarea activităților de monitorizare (observarea degradării mediului, a speciilor de vegetație), întreținere și conservare (permițând astfel să se producă mai multe schimbări pentru a crește reziliența peisajului în contextul unui climat în schimbare). 

Opțiunile de adaptare la schimbările climatice reprezintă o serie de abordări alternative de gestionare menite să atenueze impactul asupra resurselor culturale, dar în același timp încurajează și comunitățile să își regândească activitățile și să apeleze la diferite forme de colaborare și asociere. Așa s-au format și diferitele inițiative locale în multe dintre aceste zone ale României rurale. Acestea încep adesea de la lucruri mărunte, dar pe măsură ce cresc, ele devin parte din viața oamenilor. Într-un anumit sat, spre exemplu, ceea ce începe ca o mică inițiativă de sustenabilitate, cu timpul, poate deveni o instituție importantă de sine stătătoare care poate contribui la valorificarea peisajului cultural.  De exemplu, să ne gândim la apariția turismului rural din zona Transilvaniei. Acum zece ani, pensiunile și turismul rural erau foarte rare. Dar acum, în multe dintre aceste sate, viața fără turism și evenimente culturale a devenit de neimaginat – cu alte cuvinte, ceea ce a început ca o viziune a câtorva săteni, a devenit parte din viața de zi cu zi și mijloc de existență a unor sate întregi. Au apărut multe oportunități noi pentru afaceri durabile. Dacă cu mulți ani în urmă, turiștii erau puțini, acum există mai multe tipuri de activități de care turiștii se pot bucura și care oferă sprijin economic pentru un management ecologic durabil al peisajului. Totuși, doar o mică parte din venitul generat de acest turism este reinvestit în dezvoltarea peisajelor culturale și în astfel de proiecte noi.

Peisajele tradiționale, cu o moștenire culturală aparte pot influența într-un mod pozitiv economia locală, chiar dacă uneori activitățile sezoniere trebuie regândite. Comunitățile rurale pot beneficia de pe urma turismului ecologic și cultural, oferind turiștilor produse de artizanat, dar și alimente specifice acestor zone. Pentru asta însă este nevoie de comunități puternice și unite, care încurajează spiritul civic al localnicilor și care urmăresc să pună în practică o viziune în care se valorifică și se îngrijesc toate resursele naturale și culturale.

Ce putem face la nivel de politici publice?

Este important să dezbatem acest subiect al degradării peisajelor culturale în contextul schimbărilor climatice pentru că administrațiile locale sunt primele care răspund la posibilele riscuri legate de climă, cum ar fi inundațiile sau seceta. 

Experiența ne-a demonstrat în nenumărate cazuri că municipalitățile și autoritățile locale nu sunt suficient de echipate pentru a face față acestor situații. Acest lucru înseamnă că instituțiile au nevoie de informații concrete de la specialiștii din domeniu, de sprijin și educație pentru a face față complexității deciziilor privind schimbările climatice și a impactului acestora asupra peisajelor culturale. În cele mai multe situații acolo unde practicile tradiționale s-au menținut, cumva impactul schimbărilor climatice a fost mai puțin resimțit. Acest lucru denotă faptul că aceste comunități rurale știu cel mai bine ce trebuie făcut pentru menținerea peisajelor culturale și a biodiversității.

Și ca să concluzionăm într-o oarecare notă optimistă, spre deosebire de multe alte țări europene, România încă are privilegiul de a-și fi conservat o bună parte din patrimoniul natural și cultural, dar asta nu înseamnă că trebuie să lăsăm lucrurile să își urmeze cursul firesc, mai ales dacă acest parcurs se dovedește a fi unul cu consecințe devastatoare pentru peisajele naturale și culturale ale generațiilor următoare din România.

---

Ioana Alexandra Dușe

este cercetător doctorand în cadrul Facultății de Sustenabilitate la Universitatea Leuphana din Germania. În lucrările sale, Ioana urmărește să înțeleagă și să aprofundeze, prin prisma teoriei sistemice, procesele de guvernare a sistemelor socio-ecologice și formele de colaborare dintre actori, inclusiv sistemele de valori care influențează acțiunile și relațiile acestora în diferite context. 

Turismul de iarna in epoca schimbărilor climatice

---

Creșterea temperaturilor medii lunare și schimbarea structurii precipitațiilor în zonele muntoase duc la o scădere a numărului de zile înzăpezite anual. În scenariul pesimist, am putea avea doar circa 30 de zile înzăpezite anual către finalul acestui secol, față de 80 de zile în decursul anilor ‘60-’70. Aceste schimbări vor pune presiune pe turismul de iarnă în România, crescând costurile de operare a pârtiilor de la altitudini joase și creșterea aglomerării pe pârtiile de altitudine înaltă.

---

Din păcate, în anii ce urmează, stratul de zăpadă va continua să se diminueze. Acest lucru nu înseamnă că nu vom mai avea zăpadă deloc. Dar este cert că precipitațiile sub formă de ninsoare vor fi mai rare, din ce în ce mai puțin persistente, iar grosimea stratului de zăpadă va fi din ce în ce mai mic comparativ cu intervalul 1970-2000. Astfel în anumite regiuni vom observa reduceri de până la 80% a grosimii stratului de zăpadă către finalul acestui secol. 

 Pentru perioada 2001-2030, faţă de 1961-1990, se proiectează o creştere a temperaturii medii lunare a aerului mai mare în lunile noiembrie-decembrie şi în perioada caldă a anului (mai-septembrie), de aproximativ 1 C, valori ceva mai ridicate (până la 1.4 C -1.5 C ) fiind la munte, în sudul şi vestul ţării. Încălzirea medie anuală, la nivelul întregii ţări, este cuprinsă între 0.7 C şi 1.1 C, cele mai mari valori fiind în zona montană.

În acest context, turismul hibernal în România este afectat direct. Mai puțină zăpadă naturală în perioada de iarnă înseamnă folosirea  tunurilor de zăpadă  care asigură debutul la timp a sezonului sporturilor de iarnă. Multe stațiuni de schi folosesc pe pârtii zăpada artificială pentru a completa sau înlocui zăpada naturală. Pârtiile cu zăpadă artificială sunt adesea foarte dure , producerea de zăpadă artificială costă foarte mult și poate avea chiar un impact negativ asupra resurselor locale (având în vedere consumul extrem de mare de apă). Pârtia de ski expusă schimbărilor de temperatură este vulnerabilă fiind expusă avalanșelor și accidentelor.

Ce se întâmplă cu precipitațiile la munte ?

Cantitatea de zăpadă și ploaie anuală dintr-o zonă anume depinde foarte mult de amplasarea geografică a acestuia .

Din analiza repartiției mediilor anuale de precipitații lichide și solide, rezultă că cel mai mare volum se înregistrează în regiunea montană (1000-1500 mm anual). În funcție de altitudine și de expunerea versanților, se înregistrează diferențe de 100-200mm în favoarea versanților nordici și vestici, comparativ cu cei estici și sudici. 

Ca rezultat al rolului de barieră jucat de Carpați, precipitațiile sunt neuniform distribuite: mai bogate pe versanții nord-vestici, aflați sub influența maselor de aer oceanic și mai reduse pe versanții sud-estici, unde influența este cea a aerului de natura continentală. Astfel cantitatea de precipitații scade de la nord spre sud și de la vest spre est, pe măsură creșterii gradului de continentalism. 

Dincolo de impactul structurii geografice a munților din România, schimbările climatice au un efect măsurabil asupra cantității anuale de precipitații precum și a formei precipitațiilor (ninsori sau ploi). Astfel datele existente arată o reducere consistentă a numărului de zile cu zăpadă în decursul unui an.

Schimbările prognozate în numărul anual de zile înzăpezite (cel puțin 30 cm de zăpadă) la altitudini mai mari de 800 m către finalul secolului 21 în conformitate cu scenariul pesimist (RCP8.5) și scenariul moderat (RCP4.5) în baza datelor oferite de Copernicus pentru România.

Schimbările prognozate în numărul anual de zile înzăpezite (cel puțin 30 cm de zăpadă ) la altitudini mai mari de 800 m către finalul secolului 21 în conformitate cu scenariul pesimist (RCP8.5) și scenariul moderat  (RCP4.5) în baza datelor oferite de Copernicus pentru România . 

Reducerea numărului de zile înzăpezite este dat în mare de creșterea temperaturilor medii lunare și a cantității de precipitații. Astfel, datele curente arată o reducere clară a cantității de precipitații pentru perioada următoare pentru toate zonele din afara arcului carpatic.

Schimbarea în cantitatea anualǎ de precipitaţii estimatǎ pentru 2001-2030 (în %) (interval de referinta – 1961-1990) în conditiile scenariului A1B.

În cazul zonelor intra-Carpatice, cu toate că vedem o creștere a precipitațiilor , cuplată cu creșterea temperaturilor medii, aceste precipitații vor fi mai des sub formă de ploaie sau lapoviță, fenomen ce la rândul său contribuie și mai mult la reducerea grosimii stratului de zăpadă la altitudini joase .

Impactul asupra turismului 

Domeniul schiabil din România este format din 189 de pârtii omologate, care însumează 164 de kilometri. Dintre acestea, doar 55 de pârtii au o lungime de peste 1000 metri, 2 pârtii au peste 3000 metri lungime și una singură are peste 4000 metri lungime, arată datele din baza Ministerului Turismului.

Repartizarea Domenilor Schiabile de interes turistic 

Problema Turismului Hibernal în România este că toate domeniile schiabile se află sub 2600 de m altitudine cea ce înseamnă o expunere directă la creșterea temperaturilor și reducerea numărului de zile cu zăpadă naturală anual. Dependență față de zăpada artificială duce la creșterea prețului de întreținere a pârtiei din moment ce zăpada artificială este realizată prin amestecarea unor volume mari de apă și aer de înaltă presiune. Cerințele pentru apă pot fi foarte mari, necesitând pompare din lacurile înconjurătoare, din râuri sau din iazurile artificiale construite în scopuri. Echipamentele moderne de zăpadă pot necesita cu ușurință 400 litri de apă pe minut pentru fiecare pistol de zăpadă, iar stațiunile pot avea zeci sau chiar sute în funcțiune. Atât costurile de investiție în utilajele de producția a zăpezii artificiale cât și costurile de producție a zăpezii artificiale pot deveni nesustenabile din punct de vedere economic pentru administratorii acestor domenii schiabile (majoritatea fiind întreținute de autoritățile locale). Reducerea zilelor înzăpezite afectează direct stațiunile de schi din România. 

Majoritatea pârtiilor de schi din zonă montană Bucegi și Postăvaru se află la altitudini joase, ceea ce va însemna că vor fi necesare investiții pentru a produce zăpadă      artificială, astfel încât     să contracareze încălzirea       climei montane. Pe de alta parte, pârtiile de schi aflate la o altitudine mai mare (Sinaia, Bâlea) vor profita de un aflux sporit de turiști, se arată în Strategia națională a României privind schimbările climatice 2013-2020, publicată  în Monitorul Oficial 

În ansamblu, principalele efecte ale schimbărilor climatice (temperaturile în creștere, reducerea stratului de zăpadă, frecvența și intensitatea sporită a evenimentelor extreme, etc.) vor avea o serie de efecte negative asupra sectorului turistic din România:

• Activitățile turistice vor avea o sezonalitate diferită.

• Stațiunile vor înregistra costuri mai mari cu încălzirea/răcirea și aerul condiționat în funcție de specificul lor.

• Stațiunile vor fi supra-aglomerate în unele zone și, în mare parte neocupate în alte zone.

• Veniturile rezultate din turism vor scădea în zonele afectate, dar ar putea crește în zonele avantajate.

• Stațiunile destinate sporturilor de iarna vor avea mai puțină zăpadă și vor înregistra costuri suplimentare pentru producerea zapezii artificiale.

• Sezonul turistic de iarna va fi mai scurt.

• Unitățile turistice vor avea costuri mai mari legate de asigurări si de restrângerea activității.

• Evenimentele meteorologice extreme vor afecta infrastructură, patrimoniul istoric, patrimoniul arhitectural și caracterul sezonier.

• Atracțiile turistice naturale vor suferi deteriorări.

Soluții

Având în vedere că în România avem multiple zone care înregistrează venituri importante de pe urma sporturilor de iarnă și care vor fi clar afectate de evoluțiile climatice este important ca strategie națională să aibă în vedere aceste evoluții și să dezvolte strategii de adaptare la aceste schimbări. Strategiile trebuie discutate și implementate atât la nivel național, cât și cu implicarea directă a actorilor locali pentru a asigura o tranziție cât simplă către un model sustenabil, asigurând, acolo unde va fi posibil, continuare activităților de iarnă.

De asemenea se recomandă ca stațiunile să-și diversifice produsele turistice, pentru a fi mai puțin vulnerabile la efectele schimbărilor climatice. Turiștii trebuie, de asemenea, sa fie mai bine educați cu privire la efectele schimbărilor climatice, așa încât să-și poată adapta în consecință comportamentul de consum turistic.

În acest context, întreprinderile din sectorul turistic trebuie să-și adapteze investițiile pentru a contracara amenințările și de a valorifica oportunitățile. Deși acest lucru poate genera costuri mai mari, protecția pe termen lung față de schimbările climatice va avea ca rezultat beneficii durabile. Unitățile turistice trebuie să fie construite în locații care favorizează adaptarea la efectele schimbărilor climatice, folosind materiale reziliente la noile condiții de climă.

Asigurările vor constitui, de asemenea, o importantă măsură de protecție climatică. Produsele turistice trebuie sa fie diversificate, concentrându-se pe serviciile mai puțin vulnerabile și punând un accent mai mare pe turismul rural. Personalul din turism și turiștii trebuie să fie mai bine educați cu privire la efectele negative ale schimbărilor climatice și la măsurile de adaptare la efectele schimbărilor climatice.

Viitorul turismului hibernal românesc nu poate rămâne în afara acestor strategii, ci va fi afectat de scenariile schimbărilor climatice. În fața unei industrii turistice sensibile la schimbările climatice, planificarea turistică în spațiul montan românesc trebuie să țină seama de realitatea mediului înconjurător. Cercetările viitoare se vor axa pe variabilitatea anuală a stratului de zăpadă în conexiune cu cantitatea de precipitații solide .

---

Alexandru Tătar

Doctorand în cadrul Facultății de Geografie a Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Cercetarea curentă a lui Alexandru se focusează pe conservarea resurselor de bază în vederea stopări risipei de asemenea se atrage atenția asupra efectului pe care schimbările climei o are asupra economiei. Aria de interes Protecția Mediului și Turismul .

Câteva date și idei despre 2021 - o fundație pe care ar trebui să construim în 2022.

---

De la creșterea temperaturii medii globale, la niveluri în creștere a gazelor cu efect de seră, fenomene meteo extreme, incendiile din zona mediteraniană sau inundațiile fără precedent din Europa de Vest, anul 2021 confirmă din păcate ritmul accelerat al schimbărilor climatice.

Mai jos e sumarul scurt al anului 2021 cu cele mai importante evoluții și decizii.

---

Gazele cu efect de seră - trend ascendent

Conform raportului Organizației Meteorologice Mondiale, concentrația gazelor cu efect de seră în atmosferă a continuat să crească în 2020, înregistrând 413.2 ± 0.2 particule de CO2 per milion (ppm), 1889 ± 2 particule de metan per miliard (ppb) și 333.2 ± 0.1 particule de dioxid de azot (N2O) ppb. Aceasta reprezintă o creștere de 149%, 262% și 123% față de nivelurile pre-industriale (1750). 

Creșterea concentrației de CO2 din 2019 până în 2020 a fost mai mică față de creșterea pentru perioada 2018-2019. Totuși aceasta este mai mare decât creșterea medie anuală înregistrată pentru ultima decadă. Creșterea a avut loc în ciuda reducerii cu circa 5.6% emisiilor de CO2 în 2020 cauzată de pandemia COVID-19. 

Emisiile de CH4 și N2O au avut o creștere mai mare în 2020 față de perioada 2018-2019, mai mare și decât media anuală pentru ultima decadă. Datele din timp real din observatoarele din Mauna Loa (Hawaii) și Cape Grim (Tasmania) indică o creștere continuă a nivelurilor CO2, CH4 și N2O și pentru 2021.

Temperatura continuă să crească

În baza datelor înregistrate pentru perioada Ianuarie - Septembrie, temperatura medie pentru anul 2021 a fost cu 1.08 ± 0.13°C mai ridicată față de perioada de referință 1850-1900 arată raportul Organizației Meteorologice Mondiale. Conform aceluiași raport, anul 2021 este al 6-lea cel mai cald an de la începutul măsurătorilor (conform NOAAGlobalTemp). Conform acestor date ultimii 7 ani (2015-2021) au fost și cei mai calzi ani de la începutul măsurătorilor.

Fenomene meteo extreme

Valuri de căldură extremă au afectat și regiunea mediteraneană de-a lungul verii 2021. Cele mai ridicate temperaturi au fost înregistrate în a doua săptămână a lunii August. Astfel în 11 August, la stația agrometeorologică din Syracuse, în Sicilia, a fost înregistrată temperatura de 48.8 °C, record provizoriu European. Temperaturile ridicate, lipsa precipitațiilor și activitatea antropică (defrișările și poluarea) au dus la izbucnirea unor incendii devastatoare în Grecia și Turcia în aceeași perioadă.

Anterior incendiilor și valurilor de căldură, Europa de Vest s-a confruntat cu cele mai grave inundații înregistrate vreodată. Astfel, în zonele cele mai afectate precum vestul Germaniei și Belgia, cantitatea de precipitații în 14-15 iulie a ajuns la 100-150 mm, cu cea mai mare cantitate fiind înregistrată la WipperfürthGardenau, 162.4 mm. Aceste precipitații au dus la revărsarea multor bazine acvatice și râuri, inundând orașele din apropiere și cauzând alunecări de teren. Ca urmare a acestor inundații, 215 de persoane și-au pierdut viața în Germania și Belgia, în timp ce pierderile economice depășesc 18 miliarde de euro.

Prețul la energie electrică și gaze naturale

A doua parte a anului 2021 s-a remarcat printr-o creștere rapidă a prețurilor la energie electrică și gaze naturale. Raportul Băncii Mondiale estimează că mărirea în medie cu 80% pentru energie în 2021 se va menține și în 2022, înrăutățind inflația globală. Dacă vor rămâne la un nivel ridicat ar putea pune presiune pe creșterea economică în țările importatoare de energie. 

Atât la nivelul UE cât și în România, această creștere a prețurilor a fost des asociată cu implementarea planurilor de tranziție energetică (a planului Fit for 55). Totuși conform Comisiei Europene, creșterea prețului certificatelor e responsabilă doar de ⅕ din totalul scumpirilor. Creșterea prețului la energia electrică este datorată într-o proporție mai largă creșterii prețurilor la gaze naturale (materie primă pentru producătorii de energie electrică cu cel mai mare preț de producție în momentul de față, care dau prețul energiei electrice comercializat pe piața angro).

Tranziție energetică și prognoza de preț

Conform studiului Aurora, susținerea artificială a producției energiei pe bază de combustibili fosili și cărbune poate duce la o creștere cu 50% a prețurilor la energia electrică până în 2030, comparativ cu o creștere de doar 8% în cazul în care am susține tranziția spre energie regenerabilă.

Creșterea de 50% în cazul scenariului pesimist este dată de creșterea prețului la certificate EUA și subvențiilor indirecte făcute de guvern pentru a susține funcționarea centralelor pe bază de cărbuni.

Decarbonizarea transportului

Transportul (atât al persoanelor, cât și al mărfurilor) reprezintă aproape un sfert din totalul de emisii de gaze cu efect de seră la nivelul Uniunii Europene, și este principala cauză a poluării aerului în orașe. Transportul este singura sursă de gaze cu efect de seră care a continuat să crească între 1990 și 2018 (creștere de 31.8%), în timp ce emisiile au scăzut pentru toate celelalte surse – energie, producție și construcție, agricultură, procese industriale, și deșeuri.

Una dintre cele mai importante acțiuni ale Uniunii Europene a venit la final de an prin Cadrul European de Mobilitate Urbană. Pentru prima dată în istoria sa, UE a recunoscut rolul vital pe care transportul în comun, mersul pe jos și mersul cu bicicleta îl joacă în special în zonele urbane. 

Astfel, orașele mari și medii vor trebui să creeze sau să își actualizeze Planurile de Mobilitate Urbană pentru a crea strategii de decarbonizare a transportului, punând în prin plan transportul activ și cel în comun (nu doar în formele clasice, precum autobuze, tramvaie, etc., ci și opțiunile de micromobilitate precum trotinetele electrice sau bicicletele de închiriat). Există numeroase inovații pe care orașele europene le experimentează în momentul de față, iar pandemia a permis multor localități să reducă din spațiul alocat vehiculelor personale, pentru a face loc transportului activ. 

Măsuri permanente și temporare care încurajează transportul activ în orașele și regiunile europene: piste de bicicletă, măsuri de calmare a traficului (spre exemplu, zone cu restricții de viteză), străzi unde traficul auto este interzis, trotuare mai ample. Graficul de sus arată numărul de km anunțați, iar cel de jos numărul de km implementați. (Sursă: ECF)

Și în cazul transporturilor de mărfuri, orașele europene încep să limiteze accesul vehiculelor poluante și să folosească vehicule electrice sau biciclete cargo. Află mai multe despre impactul logisticii asupra mediului înconjurător din acest articol.

Politica climatică globală

Anul 2021 a fost unul încărcat în ceea ce privește evenimentele cu impact global în lupta împotriva schimbărilor climatice. Un prim pas major a fost inaugurarea președintelui Joe Biden care prin re-aderarea Statelor Unite la Pactul Climatic de la Paris și o agenda economică clar îndreptată către politici mai verzi și sustenabile a trimis un semnal pozitiv la nivel global. 

Raportul IPCC a livrat un avertisment serios în privința traiectoriei curente a schimbărilor climatice, estimând că temperaturile extreme de pe continente vor depăși temperatura medie globală, cu diferențe substanțiale de la un loc la altul.

Apoi, marele eveniment mult așteptat a fost COP26 desfășurat în Glasgow. Christina Figueres prefața acest eveniment atrăgând atenția că este nevoie o coordonare mult mai strânsă la nivel global cu angajamente clare care să rezulte în atingerea pragului de emisii nete 0. Rezultatele COP26 sunt mixte, pe deoparte sunt câteva angajamente pozitive luate în privința reversării defrișărilor (inclusive în Brazilia) și a reîmpăduririlor. Pe de altă parte, rămâne un mare semn de întrebare în privința economiilor emergente și a tipului de energie ce va fi folosită în decursul următoarelor decenii critice pentru menținerea pragului de 1.5 Celsius la nivel global. 

Fit for 55

Anul aceasta, Comisia Europeană a lansat un plan ambițios de reducere a emisiilor de carbon cu 55% pana in anul 2030, numit Fit for 55, în perspectiva reducerii emisiilor spre net zero în 2050. În cadrul planului, cea mai mare parte din măsuri se referă la sectorul energetic, printre care, îmbunătățirea sistemului ETS (Emission Trading System), noi standarde de emisii pentru autoturisme și vehicule comerciale ușoare, clădiri mai eficiente din punct de vedere energetic, dar si initiative noi, cum ar fi propunerile de producere și utilizare a combustibililor alternativi în aviație și transportul maritim.

Emisiile provenite din sectorul transporturilor reprezintă o un sfert din totalul emisiilor UE. Aici propunerea este de a reduce cu 55% emisiile pentru autoturisme și cu 50% pentru vehicule comerciale ușoare, urmând ca din 2035 toate acestea să fie zero emisii. 

De asemenea, Comisia lansează noi inițiative ca ReFuelEU Aviation, ce obligă la anumite norme de amestecare a combustibilului fosil cu cel din alternativ, produs din surse regenerabile sau neutre din punct de vedere al emisiilor. O propunere similară este valabilă și pentru transportul maritim.

O alta propunere este se referă la creșterea proporției de energie regenerabilă în mixul energetic de la 32% la 40% cât și creșterea targetului de eficienta energetica de la 32% la 36-39% pana in 2030. Cele două propuneri sunt practic dependente una de alta, o eficienta energetica mai mare (în toate sectoarele energetice) putând crește proporția de energie regenerabilă, și vice-versa.

Clădirile sunt responsabile de consumul a 40% din energia utilizata la nivel european, ce mai mare parte fiind utilizata pentru încălzirea acestora. De aceea pachetul propune €72 miliarde pentru următorii 7 ani, dedicați renovărilor energetice, esențiale pentru atingerea unui prag mai scăzut al cererii de energie și pentru a putea acoperi o mai mare parte din ea din surse regenerabile.

---

Autori

Andrei David Korberg,

Bogdan Antonescu,

Lorena Axinte,

Sorin Cebotari,

Vlad-Radu Zamfira.

Cumpătarea un bun cadou de Crăciun

O lume plină de deșeuri fără responsabilitate individuală 

---

Datele studiul publicat în 2019 realizat de un grup de cercetători de la  Universitatea Babeș-Bolyai și Universitatea din Adelaide arată că în România, aruncăm circa 13% din carnea și 17% din restul alimentelor achiziționate. Această risipă alimentară este accentuată și de rate relativ mici de colectare selectivă pentru restul alimentelor, factori ce contribuie la poluarea mediului înconjurător și la un comportament nesustenabil. 

---

Deșeurile alimentare - o problemă cu multe aspecte în România

În cadrul articolului publicat în 2019 împreună cu alți doi colegi de la Universitatea Babeș-Bolyai (România) și Universitatea din Adelaide (Australia) am analizat comportamentul consumatorilor români privind deșeurilor alimentare și modul în care am putea reduce această risipă. 

Datele studiului au arătat că respondenții consumă doar 86.7% din carnea achiziționată (13.3% fiind aruncată) și doar 82.5% din restul alimentelor cumpărate (17.5% fiind aruncate). Aceste procente devin îngrijorătoare când ne gândim în cantitățile absolute. Practic, conform acestor date, la fiecare 100 kg de carne achiziționate, 13 kg vor ajunge la gunoi, ceea ce reprezintă o risipă clară, cu un impact semnificativ asupra mediului și asupra bunăstării individuale.
Comportamentul respondenților este îngrijorător și când vine vorba despre modul în care elimină deșeurilor. Spre exemplu, peste 44% dintre cei intervievați nu colectează și nu reciclează uleiul alimentar uzat. Se știe că acest ulei este extrem de poluant și cu un impact major asupra mediului din moment ce un litru de ulei alimentar uzat aruncat în sistemul de canalizare polueaza un milion de litri de apă. De asemenea, cercetarea a arătat că doar 15.5% din respondenți colectează selectiv peste 75% din alte resturi alimentare.

Motivație și obstacole 

Este îmbucurător faptul că respondenții sunt conștienți de posibilul impact asupra mediului.  Astfel, pe o scală de la 1 la 5, unde 1 înseamnă deloc îngrijorat, iar 5 extrem de îngrijorat în legătură cu impactul risipei de alimente asupra mediului, grupul de respondenți a înregistrat o medie de 3.4. Ar trebui să fim precauți însă cu acest scor, pentru ca el indică doar îngrijorarea, care nu se traduce obligatoriu și într-o schimbare a comportamentului. 

Când vine vorba despre motivele ce stau la baza unui comportament sustenabil, 58.7% au indicat ca și motiv principal dorința de a proteja mediul înconjurător.

Cea mai mare barieră în calea unui comportament sustenabil când vine vorba de deșeurile alimentare este lipsa spațiului unde resturile alimentare ar putea fi depozitate până la preluare, după cum au indicat 32 % din respondenți. Un alt motiv invocat de 22% dintre cei intervievați este lipsa timpului, în timp ce alți 14% au afirmat că nu știu ce ar trebui să facă cu aceste deșeuri. 

Magnitudinea problemei la nivel european 

Risipa de alimente este o problemă mondială care a căpătat o importanță din ce în ce mai mare pe agendă publică și politică din ultimii ani. Organizația Națiunilor Unite estimează că, la nivel mondial, costurile economice și de mediu anuale asociate acestui fenomen se ridică la aproximativ 1,7 mii de miliarde de dolari americani. 

Organizația pentru Alimentație și Agricultură a ONU (FAO) indică că în Europa și America de Nord circa 115 kg de alimente/persoană sunt anual aruncate. Aceasta însumează circa 1.3 giga-tone de alimente care erau încă comestibile la momentul în care au fost aruncate, reprezentând 81.25% din totalul alimentelor ajunse la gropile de gunoi. Această cantitate este echivalentul a mai mult de jumătate din producția anuală de grâne la nivel mondial. 

Potrivit Comisiei Europene, în UE sunt irosite anual aproximativ 88 de milioane de tone de alimente. Din păcate această risipă alimentară contribuie direct la poluarea mediului înconjurător (atât în procesul de producție a alimentelor, cât și odată ce acestea ajung la gropile de gunoi). Astfel circa 20% din totalul de alimente produse sunt pierdute sau risipite, în 70% din cazuri acest lucru întâmplându-se în gospodării. 

Dacă am considera toată cantitatea de alimente risipite la nivel mondial într-un top al celor mai mari emițători de gaze cu efect de seră,  UE ar ocupa locul 3, după SUA și China.

Cumpătarea - o posibilă soluție la nivel individual

Suntem obișnuiți să asociem belșugul cu bunăstarea, iar  Crăciunul este una dintre perioadele în care cumpărăm și cheltuim în exces. Indiferent de categoria de produse, am putea încerca să cumpărăm și să irosim mai puțin, fie că este vorba de electronice, haine, sau mâncare.

În acest sens este bine să redescoperim cumpătarea ca instrument de a reduce consumul și de creare a unui stil de viață sustenabil. Este evident că atât la nivel individual cât și la nivel de societate avem de-a face cu un vizibil conflict între imperativul economic de a susține consumul -  în cadrul idealurilor neoliberale a suveranității consumatorului și a magazinelor 24/7 - și dorința (sau chiar necesitatea) de a proteja mediul înconjurător. 

Temperarea sau cumpătarea în acest sens nu trebuie să devină un scop în sine ci mai degrabă un instrument prin care am putea promova atât prosperitatea umană (cea individuală și colectivă) cât și prosperitatea non-umană, care la rândul ei este extrem de necesară pentru noi, oamenii, pentru că nu trăim într-un vacuum ecologic.

Atunci când vine vorba despre produsele alimentare am putea implementa o serie de măsuri ce ar putea reduce risipa, și anume: 

1. Să îmbunătățim  etichetarea produselor alimentare pentru a fi mai ușor de citit și înțeles. 

2. Să desfășurăm campanii, așa cum se întâmplă și în alte state (https://www.uglyproduceisbeautiful.com/goals.html) menite să crească acceptabilitatea produselor alimentare cu defecte pentru a evita aruncarea lor atunci când nu au un aspect “comercial” căutat de retaileri și consumatori. 

3. Împreună cu operatorii de salubritate, să dezvoltăm soluții viabile și contextualizate pentru reciclarea sustenabilă a alimentelor. Astfel, se poate evita ca acestea să ajungă direct la gropile de gunoi under ar produce  și mai mult dioxid de carbon prin descompunere. 

În continuare totuși, una dintre cele mai  eficiente metode pentru a evita risipa este prin a cumpăra mai puțin. Avem obiceiul de a cumpăra foarte multe produse, mai ales înainte de Crăciun, deși multe magazine se redeschid chiar și în prima sau a doua zi de Crăciun. Dacă am cumpăra mai puțin și mai des, am putea să evităm risipa. Așa cum arată graficul de mai jos, în România tindem să aruncăm atât mâncarea gătită, cât și alimentele proaspete, precum legume și fructe. 

În acest an putem face din sărbătorile de iarnă evenimente mai echilibrate, în care cumpărăm, gătim, mâncăm și irosim mai puțin.

---

Dr. Ruxandra Malina Petrescu-Mag

Conferențiar la Facultatea de Știința și Ingineria Mediului, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și cercetător asociat la Gembloux Agro-Bio Tech, Universitatea din Liège. Ruxandra are contribuții semnificative în domeniul guvernanței de mediu prin intermediul publicațiilor și proiectelor de cercetare la care a participat.