Cum dezvoltăm orașe durabile de 15 minute?
Orașele în care trăim ocupă 2% din suprafața terestră, în timp ce găzduiesc 50% din populația lumii. Ele sunt responsabile de 75% din consumul global de energie, de 80% din emisiile de CO2 și dețin 80% din PIB-ul global.
Astfel, e important ca dezvoltarea orașelor să fie una sustenabilă – adică să avem capacitatea de a ne acoperi nevoile prezente fără să punem în pericol nevoile generațiilor viitoare de a-și asigura traiul. Poate fi orașul de 15 minute o soluție viabilă?
Orașele în care trăim ocupă 2% din suprafața terestră, în timp ce găzduiesc 50% din populația lumii. Ele sunt responsabile de 75% din consumul global de energie, de 80% din emisiile de CO2 și dețin 80% din PIB-ul global.
Estimările arată că până în 2050 aproape 70% din populație va trăi în ele. Totodată, orașele au un impact major asupra vieții locuitorilor acestora, dar și asupra ecosistemelor naturale, astfel că e important ca dezvoltarea lor să fie una sustenabilă – adică să ne putem acoperi nevoile prezente fără să punem în pericol nevoile generațiilor viitoare de a-și asigura traiul.
Sunt orașele de 15 minute o soluție viabilă?
Ca acest lucru să se întâmple, ne uităm la 3 categorii principale:
● Oameni – pentru a fi sustenabil, un oraș trebuie să aibă un impact social pozitiv, să ia în considerare sănătatea locuitorilor și toate clasele sociale.
● Planetă – orașele sustenabile nu numai că nu afectează mediul încojurător, ba chiar au un impact pozitiv asupra lui.
● Profit – aspectul economic nu poate fi neglijat, pe termen lung orașele nu pot fi sustenabile dacă nu se pot susține financiar.
Ce sunt orașele de 15 minute
Pentru a ajunge la orașele sustenabile menționate anterior, modelul orașelor de 15 min poate fi o soluție.
Este un concept simplu, un termen concis și ușor de reținut, care reprezintă un set de principii după care ar trebui construite orașele.
Pe foarte scurt, acest model presupune să ai acces la toate serviciile de bază și nu numai, precum: magazine, parcuri, școli și grădinițe, etc. într-un timp scurt, la mai puțin de 15 min de mers pe jos sau cu bicicleta/trotineta.
În anumite țări, precum Olanda, Danemarca sau Elveția orașele de 15 min se numesc pur și simplu orașe, iar cele care nu respectă acest principiu sunt orașe subdezvoltate. Mai mult, dacă ne uităm la cartierele comuniste din anii 70’-80’, am putea să îl numim chiar modul tradițional de a construi un oraș.
Care sunt principiile după care se ghidează fondatorul orașelor de 15 min, Carlos Moreno?
Ecologie – pentru un oraș verde și sustenabil;
Proximitate – să locuiești la distanță redusă de toate celelalte activități;
Solidaritate – să creeze legături între persoane;
Participare – cetățenii ar trebui să fie implicați în planificare.
În astfel de orașe, prioritizarea modalităților de transport este inversată față de cea actuală. Dacă în momentul de față mașina personală stă la baza transporturilor și a modului în care proiectăm și construim orașele, în orașele de 15 min acestea ar fi pe ultimul plan.
Pietonii & Micromobilitatea – reprezintă cea mai importantă categorie, fiind cei mai vulnerabili participanți la trafic. Mare parte din drumurile zilnice sunt pe distanțe mici, care sunt viabile pentru mersul pe jos sau pentru opțiunile pe 2 roți. În România, spre exemplu, distanța medie zilnică parcursă în orașe este de sub 6 km, o distanță ce poate fi acoperită ușor pe 2 roți în mai puțin de 30 min.
Transportul în comun – după pieton, această categorie reprezintă o importanță puternică deoarece poate transporta cel mai eficient un număr mare de persoane. Așa cum îi spune și numele, acest mod de transport ar trebui să fie comun. În orașele sănătoase este cel mai popular mod de a te deplasa din punctul A în B. Oferă mai puțină flexibilitate – având trasee prestabilite, însă este foarte eficient pentru distanțe medii sau lungi.
Autovehicule de tip sharing - sunt situații în care avem nevoie de mașină pentru transport, iar sistemele de sharing ajută la creșterea numărului de utilizatori pe vehicul și scade dependența de un vehicul personal.
Mașinile personale – acestea ar trebui să se afle pe ultimul loc în lanțul trofic al mobilității, când sunt anumite categorii de trasee care nu pot fi parcurse cu celelalte moduri de transport. Prin prioritizarea celorlalte modalități scade numărul de mașini, astfel că străzile rămân mai libere pentru utilizatorii care au cu adevarat nevoie de acest mod de transport.
Sursă ilustrație: Tree Hugger
De ce am vrea orașe de 15 minute?
Orașele în care te poți deplasa pe jos sunt mai bune pentru:
● Oameni și sănătatea lor: întrucât există, conform studiilor, o corelare directă între numărul de pași și obezitate. Unul dintre ele arată și că orașele care sunt mai prietenos create pentru pietoni au și rata de obezitate mai mică. În Romania, mai multe surse arată că rata obezității este între 20 si 25% – aceasta crescând de la 13,8%, cât era în 1997.
● Mai puțină poluare fonică – „Cities aren’t loud cars are loud”. Mașinile sunt foarte zgomotoase, motiv pentru care multă lume prefera să meargă în natură să se deconecteze și să găsească liniste. Cea mai mare parte din zgomot vine din frecarea anvelopelor cu partea carosabilă. Astfel, limitarea vitezei la 30km/h scade puternic nivelul de zgomot. Într-un oraș liniștit oamenii sunt mai productivi și mai sănătoși din punct de vedere mental.
● Siguranța oamenilor – Incidentele și accidentele în trafic se produc în primul rând din cauza infrastructurii. Orașele prietenoase cu pietonii și-au dat seama că oamenii sunt oameni și vor face greșeli, astfel că infrastructura are rolul de a crea un mediu în care nu poți greși.
● Șoferi – Elimini traficul pentru ca oamenii care nu vor nepărat să conducă să aibă opțiuni viabile. Astfel, străzile devin mai libere și numărul de șoferi frustrați scade. În acest moment, viteza medie în București este de 17km/h – în comparație, un oraș ca Amsterdam care pune mașina personală pe ultimul loc oferă o experiență mai bună pentru șoferi, cu străzi mai libere și cu o viteză medie de 42km/h.
● Afaceri – ești mult mai predispus să te oprești la un magazin atunci când mergi pe jos sau cu bicicleta, decât atunci când treci repede cu mașina. Studiile arată că pe străzile în care au fost prioritizați pietonii veniturile afacerilor locale au crescut peste așteptări.
Cine are de pierdut în astfel de orașe?
Unul dintre efectele tranziției către orașele de 15 minute este scăderea dependenței de mașini – lucru ce afectează direct un sector care susține, în anumite orașe, o parte semnificativă din piața de muncă.
Însă mașinile sunt sinonime cu libertatea? Nu chiar. Libertatea înseamnă să ai opțiuni.
Freiburg, spre exemplu, este un oraș care și-a păstrat infrastructura de tramvai, și deși 80% din oraș a fost doborât în timpul războaielor, pentru a-l reconstrui, autoritățile au ales să păstreze același mod în care era și înainte și nu să urmărească trendul anilor 50’ - 70’ de dezvoltare în jurul mașinilor.
Unii spun „păi și cum îmi fac cumpărăturile altfel, dacă nu cu mașina — am de cărat baxuri de apă și mâncare pentru o familie întreagă”. Pentru asta există, spre exemplu, soluția de cargo bike. O cultură sănătoasă de biciclete este una în care oamenii folosesc cargo bikes și în care găsești ușor pe stradă oameni care merg cu copiii pe bicicletă, care cară cumpărături sau chiar mobilier.
Natura administrativă a orașelor mari
Bucureștiul este un oraș al contrastelor, iar lucrul acesta este valabil și la nivelul transportului. Sunt trasee unde ai acces ușor la metrou, tramvai sau autobuz – care sunt separate de trafic, ceea ce le face predictibile și de multe ori varianta cea mai rapidă.
În același timp, sunt și multe alte trasee unde pentru a ajunge din A în B singura variantă folosind transportul în comun presupune schimbatul a 3 linii. Transferul în sine nu este o problemă, dacă este implementat corect. În cazul Bucureștiului, însă, transferurile, inlcusiv la metrou îți adaugă adesea minute bune la timpul total, și pot varia destul de mult, de la 1 min la 10+.
În alte țări precum Japonia sau Elveția transferurile nu sunt o bătaie de cap și este comun să întâlnești așa numitele cross platform transfers care durează sub 1 minut – cobori din metrou sau din tren și pe partea cealaltă a aceluiași peron așteaptă în stație conexiunea dorită. Practic, doar traversezi peronul pe care ai ajuns deja.
În momentul de față, fiecare sector reface străzi conform deciziilor interne, neavând o strategie la nivelul întregului oraș. Un exemplu sunt locurile de parcare marcate cu culori diferite și cu sisteme diferte de taxare, în funcție de sectorul în care te afli. Problema asta o vedem nu numai la nivelul Bucureștiului, ci în general la nivelul întregului aparat administrativ – lipsa de comunicare sau comunicarea defectuoasă.
Pentru ca astfel de sinergii să se întâmple și în București este nevoie de o strategie la nivelul întregului oraș, gândită de Primăria Generală împreună cu primăriile de sector, pentru a găsi cele ma bune variante.
Lipsa infrastructurii prietenoase și statutul — printre motivele pentru care mulți români aleg mașina
Statisticile din ultimii ani arată că mai mult de jumătate dintre români preferă maşina personală, atât în mediul urban (52,1%) cât şi în mediul rural (48,8%) și doar 5,3% preferă bicicleta. Transportul în comun este preferat de 32% dintre participanții la studiu.
Lipsa infrastructurii adecvate pentru transportul public, calitatea deficitară a majorității mijloacelor de transport și lipsa conexiunilor eficiente pentru a ajunge într-un timp suficient de convenabil la destinație sunt principalele motive pentru care românii să prefere utilizarea mașinii personale, chiar și pe distanțe scurte.
Pe de altă parte statutul este un alt motiv important pentru care românii merg cu mașina, pentru că în România transportul în comun este asociat cu venituri mai mici și categorii vulnerabile ale populației (bătrâni, elevi etc.), spre deosebire de țări ca Elveția, unde toate categoriile sociale folosesc transportul în comun cu încredere.
Soluții rapide pentru orașe prietenoase cu pietonii
Conceptul presupune implementarea temporară de modificări cu mobilier urban sau marcaje pentru a testa configurații noi ale străzilor. Pe perioada de test se poate cere feedback de la utilizatori și se pot urmări indicativi relevanți pentru a decide dacă modificarea temporară se poate transforma într-una permanentă și sub ce formă.
Acest concept a fost implementat cu succes în orașe precum Londra, Paris, Toronto, iar în câțiva ani aceste orașe au devenit mai prietenoase pentru oameni.
Prin această metodă se pot transforma străzile cu o investiție minimă și fără lungi așteptări decizionale, așa cum este cazul la proiectele definitive. Conversia anumitor benzi auto în unele dedicate transportului în comun și/sau pentru biciclete este una dintre variantele de transformare.
Un exemplu pentru acest caz poate fi Splaiul Unirii, un bulervard din București unde există bandă specială pentru autobuz, dar aceasta este plină de autovehicule personale, o situație întâlnită în mai multe orașe din România. O soluție ar putea fi amplasarea de ghivece cu plante care sa delimiteze banda, iar banda sa fie împărțită atât de autobuze cât și de biciclete. În timp, dacă schimbarea primește un feedback pozitiv de la cetățeni, transformarea ar putea deveni una permanentă, cu refacerea carosabilului.
Soluții pe termen mediu sau lung
Așa cum am menționat anterior, statutul pe care îl oferă mașina este o componentă importantă în decizia românilor de a alege această metodă de transport.
Un factor este infrastructura și vehiculele în sine – investiția în refacerea liniilor de tramvai și înlocuirea vehiculelor, pentru a asigura un transport sigur și lin. Ca și context, la sfârșitul anului 2022, 78% din tramvaie își depășiseră durata de viață, arată informațiile furnizate de STB S.A.
Dacă ne inspirăm de la orașele exemplare pentru transportul în comun, ce mai putem face este să instalăm semafoare inteligente care pot detecta autobuzele/tramvaiele și pot acorda prioritate automat pentru acestea. Soluția este cu atât mai eficientă dacă este combinată cu benzi sau culoare dedicate transportului în comun.
Dalia Stoian
Este Project Director Solutii Sustenabile la EFdeN. Dalia este absolventă a Facultății de Automatică și Calculatoare, Universitatea Politehnica București. În calitatea de coordonator al departamentului de Instalații Electrice și Automatizări al EFdeN, Dalia a participat la cea mai importantă competiție globală de case solare ce a avut loc în 2018 în Dubai — Solar Decathlon Middle East. În calitate de Project Manager al EFdeN VATRA, a coordonat echipa României pentru a 3-a participare EFdeN la olimpiada caselor solare, la ediția Solar Decathlon Europe 21/22, în Germania, unde echipa EFdeN a obținut 3 premii (Locul 1 la Condiții de Confort, Locul 3 la House Functioning, Locul 1 la Public's choice).
Claudiu Butacu
Fondator EFdeN, inginer de profesie și ONG-ist la suflet, Claudiu este motivat de sustenabilitate și de crearea de locuințe accesibile, bazate pe energie regenerabilă. Crede că doar educația poate genera schimbare. De aceea, prin colaborare atât cu sectorul privat, cât și cu cel public, el a reușit dezvoltarea de strategii-pilot de energie regenerabilă, precum și de soluții pentru orașe inteligente, pentru a combate provocările globale de mediu.
Am putea economisi mii de lei pe an reducând risipa alimentară cu beneficii pentru mediu
În Uniunea Europeană, 59 de milioane de tone de alimente au fost irosite în 2020, dintre care 53% pot fi atribuite gospodăriilor. Risipa de alimente nu înseamnă pierderi numai pentru mediul înconjurător, ci și pentru fiecare dintre noi.
În Uniunea Europeană, 59 de milioane de tone de alimente au fost irosite în 2020, dintre care 53% pot fi atribuite gospodăriilor. Risipa alimentară nu înseamnă pierderi numai pentru mediul înconjurător, ci și pentru fiecare dintre noi. Un studiu realizat de Food Waste Combat arată că în România cheltuim pe hrană aproximativ 40% din venituri şi ajungem să aruncăm 33-50% din ea. Practic, din trei plase de cumpărături, cel puțin una este irosită. Între timp, aproximativ 10% din alimentele disponibile consumatorilor din UE sunt risipite și 32,6 milioane de oameni nu își permit decât rar sau deloc să cumpere alimentele de calitate.
Portofelele noastre și mediul ar câștiga prin reducerea risipei alimentare
Potrivit unei simulări, dacă UE ar reduce risipa alimentară cu 41% până în 2030, emisiile de gaze cu efect de seră ar putea fi reduse cu până la 108 milioane de tone. Există mai multe soluții pentru această problemă, cum ar fi cumpărăturile și planificarea conștientă sau transformarea surplusului în cauze caritabile.
Totuși, cea mai eficientă metodă de a evita risipa este să cumpărăm mai puțin. Avem obiceiul de a cumpăra foarte multe produse, în special înainte de sărbători, deși magazinele se redeschid uneori chiar și în prima sau a doua zi de Crăciun sau de Paște.
Centrul Comun de Cercetare al Comisiei Europene a studiat efectele reducerii risipei alimentare în UE până în 2030 și îndeplinirea Obiectivelor ONU de durabilitate (Obiectivul 12). Au fost folosite trei scenarii diferite unde reducerea a fost de 12%, 23% și 41% (fără a face distincție între deșeurile alimentare comestibile și necomestibile). Pentru că majoritatea deșeurilor provin de la gospodării, reducerea de aici are cel mai mare impact asupra imaginii de ansamblu. Conform rezultatelor simulărilor, gospodăriile din UE ar putea economisi între 220 și 720 € în medie anual. Un alt beneficiu este că, în funcție de scenariu, am putea reduce emisiile de gaze cu efect de seră cu până la 108 milioane de tone.
Simularea arată că, dacă risipim mai puțin, scade și nevoia de cumpărare, ceea ce se reflectă și în prețuri mai scăzute. Privind întreaga listă de produse alimentare, în cel mai optimist scenariu scăderea ar fi în jur de 1%. Totuși, dacă ne uităm individual la rezultate, am putea observa o reducere de preț cu aproximativ 4% în cazul legumelor.
Care este impactul sistemului alimentar asupra climei?
Nimănui nu-i place să arunce mâncarea – însă o facem, majoritatea, la un moment dat, sub o formă sau alta. Știm că nu e bine, dar poate că nu ne-am gândit la efectele undă pe care le are.
Sistemul alimentar cuprinde diverse etape: producție, transport, comerț, consum și managementul deșeurilor. Toate depind de numeroase resurse precum apa (70% din apa dulce este folosită în agricultură), pământ, minerale, energie regenerabilă, dar și combustibili fosili. Folosind aceste resurse, lanțul de producere și aprovizionare cu alimente creează aproximativ 26% din totalul de emisii antropogenice de gaze cu efect de seră (GES).
Această estimare include emisiile provenite din agricultură în cadrul fermei, emisiile generate de exploatarea și schimbarea terenurilor (spre exemplu prin defrișare), precum și cele din activitățile realizate pre- și post-producție (precum producerea îngrășămintelor, pesticidelor și a furajelor, dar și prelucrarea, depozitarea, refrigerarea, transportul, sau gestionarea deșeurilor).
Producerea alimentelor au nevoie de pământ, pe care, prin urmare, îl folosim inutil într-o anumită măsură, deoarece este posibil să nu consumăm nici măcar alimentele produse pe el. Și alimentele aruncate, în descompunere, contribuie la emisiile de metan — ceea ce crește efectul de seră (și, prin urmare, efectul schimbărilor climatice).
Dacă risipim mai puțin, cererea de alimente va fi mai mică, producția pentru aprovizionarea populației poate fi gestionata mai bine, iar reducerea producției scade și emisiile de gaze cu efect de seră.
Reducerea risipei alimentare poate duce, de asemenea, la prețuri mai mici la alimente și la exporturi mai competitive. Mai puțină risipă poate poate ajuta și fermierii, companiile, consumatorii să economisească bani, iar impactul asupra mediului asociat producției, procesării și transportului alimentelor va fi mai mic.
Cam ce aruncăm la gunoi?
Sursă grafic: Food Waste Combat
În România tindem să aruncăm atât mâncarea gătită, cât și alimentele proaspete, precum legume și fructe.
Cea mai mare cantitate de risipă din UE a avut loc în cazul fructelor și legumelor (27% și respectiv 20%), urmate de cereale (13%), carne (10%) și cartofi (10%). Privind țările membre separat, Germania, Franța și Italia contribuie cel mai mult la crearea deșeurilor alimentare, dar imaginea este diferită atunci când valorile sunt defalcate pe cap de locuitor. Germanii și francezii rămân astfel sub media UE, în timp ce, de exemplu, Cipru, Portugalia, Belgia și Danemarca o depășesc.
În 2020 în UE aproximativ 59 de milioane de tone de alimente au fost irosite (adică 131 kg de persoană), din care 53% pot fi atribuite gospodăriilor. Urmează sectorul de producție (30%), restaurantele și furnizorii de servicii alimentare (9%) și alte segmente de distribuție de alimentară (7%). Mai mulți factori pot juca un rol în formarea deșeurilor alimentare precum:
Cumpărăturile și gătitul necorespunzător planificate;
Aspectele estetice (de exemplu, fructele deteriorate);
Porțiile standardizate în restaurante, și în cazul cateringului, numărul de angajați estimat necorespunzător;
Supraproducția;
Deteriorarea produsului sau a ambalajului, precum și „conservarea calității”;
Interpretarea greșită a datelor de expirare (Best before sau best by). A se consuma până la…” pe alimente este despre siguranță – alimentele pot fi consumate până la această dată, dar nu după, chiar dacă arată și miros bine. „A se consuma de preferință înainte de….” se referă la calitate – Produsele alimentare pot fi consumate în siguranță după depășirea datei menționate, cu condiția ca instrucțiunile de depozitare să fie respectate și ca ambalajul să nu fie deteriorat, deși gustul și textura lor ar putea începe să se altereze.
Risipa citricelor - Un mare minus
Lămâile și citricele în general reprezintă o “garnitură” universală ce ne poate împodobi un gin tonic sau un cocktail, însă acestea ajung în mare parte sa fie aruncate. Astfel, citricele fac parte dintr-o problemă mai largă unde deșeurile alimentare reprezintă jumătate din emisiile sistemului alimentar global.
Spania este țara ce produce și exportă cel mai mare volum de citrice la nivel European. Contează pentru că deșeurile și cantitățile de citrice aruncate sunt uriașe, mai ales în sectorul barurilor, iar în același timp ambalajele necesare pentru sucurile de fructe înseamnă că Spania consumă mult prea mult plastic.
Pentru a reduce aceasta problema, planul LIFE Citruspack a fost lansat în 2020 ca parte a Green Deal-ului European, planul UE de economie circulară menit să sustenabilizeze afacerile europene prin reducerea cantităților de deșeuri.
Ce soluții avem la îndemână?
Risipirea alimentară poate fi ușor redusă dacă acordăm atenție câtorva lucruri mărunte. Pe site-ul Centrului Comun de Cercetare, soluțiile sunt clasificate în șase grupuri:
Recomandări și instrumente pentru gospodării (de exemplu, rețete pentru utilizarea alimentelor rămase)
Mentoring pentru gospodării (de exemplu, pregătire practică în bucătărie)
Campanii locale de creștere a atenției (media, evenimente)
Programe educaționale, evenimente școlare (cum ar fi programul Kitchen Adventure )
Conștientizarea și la unitățile de catering (de exemplu, punerea la pachet a alimentelor rămase)
Programe naționale de prevenire a risipei alimentare
Strategia „De la fermă la mâncare” (Farm to fork) își propune să reducă amprenta asupra mediului și a climei a sistemului alimentar al UE și să permită o dietă sănătoasă și durabilă. Trebuie să ne transformăm sistemul alimentar, deoarece acum are nevoie de multe resurse naturale, poate afecta biodiversitatea și poate avea efecte negative asupra sănătății (subnutriție sau chiar supranutriție).
Supranutriția e la fel de problematică în momentul de față, și nu neapărat pentru că oamenii mănâncă prea mult, ci pentru că în multe locuri, mâncarea sănătoasă nu e accesibilă (preț și/sau oferta) — un fenomen denumit de experți “deșerturi alimentare” (food deserts). Strategia dorește să ofere alimente suficiente, hrănitoare și accesibile, ținând cont de aspectele de durabilitate. Scopul este, de asemenea, reducerea la jumătate a utilizării agenților de protecție a plantelor și a îngrășămintelor, și creșterea suprafețelor cultivate ecologic.
Inteligența artificială ne poate fi de folos și în reducerea risipei alimentare. Clienții (de exemplu, ai restaurantelor, hotelurilor etc.) își pot monitoriza și eficientiza managementul deșeurilor cu ajutorul camerelor și cântarelor, oferind astfel date despre cantitatea și tipul excedentului. În clădirile de birouri mai mari este posibil să fie monitorizat și ceea ce angajații aruncă la gunoi și, în funcție de asta, oferta restaurantului poate fi ajustată (de exemplu, o felie mai mică de tort, un amestec de salată asamblat individual).
În Franța, în 2016, o nouă lege a stipulat ca magazinele mai mari nu pot arunca alimente nevândute, ci trebuie să le doneze. După aceea, au fost luate mai multe măsuri împotriva risipei alimentare, cu scopul de a o reduce cu 50% până în 2025. În Londra, The Felix Project folosește voluntari pentru a ajuta la livrarea alimentelor primite — astfel că în 2021 au distribuit 30 de milioane de comenzi.
În Ungaria, în 2022, au fost luate măsuri sporite pentru marii comercianți. Pentru că scopul e să se asigure că produsele aflate aproape de data de expirare ajung la cei din categorii vulnerabile și nu la gunoi, supermarketurile sunt obligate să ofere alimentele către organizații nonprofit cu cel puțin 48 de ore înainte de finalul termenului de valabilitate. Programul Élélmiszer Egyesület economisește anual hrană în valoare de 2,7 milioane de euro pentru cei nevoiași prin colectarea zilnică a produselor care se apropie de data de expirare sau cu ambalaje defecte de la magazine și producători. De la înființare, organizația de caritate a economisit peste 100 de milioane de kg de surplus, în mare parte prin munca voluntarilor - aceste donații ajută 250.000 de oameni în circumstanțe dificile în fiecare an.
În România avem o rețea de bănci de alimente care colectează și redistribuie donații alimentare de la companii (retaileri) către ONG-uri cu programe sociale din zone precum Brașov, Cluj, Timișoara, Constanța, Oradea sau București. Între iunie-septembrie 2020 au reușit să salveze de la risipă, spre exemplu, peste 700 de tone de lapte școlar și să îl distribuie prin întreaga rețea de beneficiari. Momentan, rețeaua băncilor de alimente din România colaborează cu peste 120 de companii și au reușit să redistribuie, împreună, aproape 18.000 de tone de alimente către 650 de ONG-uri. Echipa rețelei a calculat aproape 35.900.000 de porții donate, care valorează peste 180.000.000 lei.
Aceste exemple arată că reducerea risipei alimentare este un obiectiv realizabil, care poate aduce beneficii mediului, climei, portofelului și conștiinței noastre.
*Notă: acest material a fost editat de echipa InfoClima pe baza materialului despre risipă alimentară de pe platforma Masfelfok și în colaborare cu Lorena Axinte și Vlad Zamfira.
Atmosfera și cum funcționează efectul de seră în ea
Este foarte important să înțelegem detaliile efectului de seră, că să vedem cât este contribuția dioxidului de carbon la încălzirea globală. Mai mult, aflăm cum ține atmosfera de cald Pământului şi cât de important este rolul dioxidului de carbon.
Dacă data trecută am dezbătut cantitatea de dioxid de carbon din atmosferă, astăzi vorbim despre efectul de seră. Este foarte important să înțelegem detaliile acestui efect de seră pentru ca, mai târziu, să vedem cât este contribuția dioxidului de carbon la încălzirea globală. Este interesant și să înțelegem cum atmosfera ține de cald Pământului şi cât de important este rolul dioxidului de carbon.
Pentru claritate, ne vom referi la efectul de seră ca fiind efectul prin care atmosfera ține cald Pământului de miliarde de ani şi la încălzirea globală ca fiind creşterea adițională a temperaturii Pământului datorită arderilor de combustibili fosili şi a eliberării în atmosferă a gazelor din epoca industrială.
Pământul fără atmosferă
În spațiu este frig! Dacă pui un obiect în spațiul îndepărtat, va fi înconjurat de radiația de fond, acea lumină apărută după explozia Big Bangului şi ajunsă azi în domeniul microundelor. Ca într-un cuptor cu microunde, radiația de fond îl va încălzi până la temperatura sa, care este de doar 2,73 grade Kelvin deasupra lui zero absolut (-270 grade Celsius).
Pământul însă, mai are două surse de căldură: Soarele şi nucleul său (al Pământului) încălzit la mii de grade Celsius. De la Soare, Pământul primește în medie o putere de 173.000 de terawaţi (adică 173 de milioane de miliarde de wați). Reamintim: 1 watt este un joule pe secundă. De la nucleul Pământului, suprafaţa Pământului primește în medie 47 terawaţi, adică de câteva mii de ori mai puţin; Pământul primește de la Soare în medie o putere de 173.000 de terawaţi;
Energia aceasta termică a nucleului se dovedește în final a fi de aproximativ 20 de ori mai mică decât cea indusă de încălzirea globală, de aceea o vom neglija.
Cât este energia medie pe care suprafata Pamantului o primeste de la Soare? Cum Soarele luminează doar jumatate din Pământ, împărțim cei 173.000 de terawati de energie la jumătate din suprafața totală a Pământului.
Obținem că, în medie, în timpul zilei, Pământul primește aproximativ 680W pe fiecare metru pătrat (în zonele ecuatoriale mai mult, înspre poli mult mai puțin). Daca luăm în calcul o zi întreagă (deci și noaptea), energia medie primită este jumătate din această valoare, adica 340W/m2.
O parte din lumina Soarelui, aproximativ 30% se reflectă înapoi în spațiu, ceea ce înseamnă că densitatea efectivă de energie primită de Pământ este 0.7*340, adică aproximativ 240W/m2.
Interesant este că, pe baza acestei valori, putem estima temperatura Pământului în lipsa atmosferei. Astfel, în echilibru termic şi fără atmosferă, suprafaţa Pământului trebuie să radieze aceeaşi energie înapoi, adică 240W/m2.
Aceasta este însă o radiație termică, emisă de un corp încălzit, aşa cum emite şi corpul uman, care şi el este încălzit. Iar această radiație termică, pentru temperaturile de care vorbim noi, este emisă în special în infraroșu, de aceea camerele de filmat noaptea folosesc senzori cu infraroșu.
Cu cât temperatura corpului este mai mare, cu atât se emite mai multe radiaţie în infraroşu. Relația aceasta poartă numele de formula lui Stefan-Boltzmann.
Formula este folosită în termometrele cu infraroşu, care măsoară temperatura unei suprafețe de la distanță. Acestea focalizează pe un senzor radiaţia infraroşie emisă de o arie mică de pe piele (raza de laser pe care o au unele aparate nu are loc de măsură, ea este doar pentru a identifica aria de pe piele de unde se ia temperatura).
Știind suprafaţa ariei de pe piele şi măsurând puterea radiaţiei cu senzorul, se calculează temperatura suprafeței care o emite, folosind formula lui Stefan-Boltzmann. Simplu, nu?
Hai să facem şi noi un exercițiu similar: să estimăm temperatura suprafeței Pământului în lipsa atmosferei. Ştim care este aria Pământului şi ştim densitatea de energie pe care ar emite-o în echilibru: 240W de fiecare m2 de suprafaţă. Avem ecuația lui Stefan-Boltzmann şi trebuie să aflăm temperatura.
Acum înlocuim în formulă şi aflăm temperatura. Ne iese că, în lipsa atmosferei, suprafaţa Pământului ar fi trebuit să aibă -18 grade Celsius! Succes! Şi, evident, pe Pământ este mai cald de atât.
Efectul de seră sau „plapuma” Pământului?
Din fericire, pe Pământ sunt, în medie, mai mult decât -18 grade Celsius. Iar asta se datorează atmosferei, care funcţionează ca o plapumă, dacă e să îl citez pe fizicianul Lawrence Krauss, sau ca un efect de seră, dacă este să folosim o denumire mai des întâlnită.
Aţi văzut cum plapuma este caldă pe partea interioară şi rece pe cea exterioară? La fel şi atmosfera, ea este caldă pe partea interioară, cea dinspre Pământ, unde locuim noi şi rece înspre cea exterioară.
Aici este o schiță de model. Am desenat atmosfera Pământului, simplificat, ca un singur strat (ea are mai multe straturi). Vedem cum lumina ce vine de la Soare, fiind în spectrul vizibil, trece prin atmosferă şi ajunge la Pământ, încălzindu-l. Pământul, încălzit, emite radiaţie termică, în domeniul infraroşu.
Această radiaţie este absorbită de atmosfera Pământului, care o reemite apoi în două direcții: către spațiul cosmic şi către suprafaţa Pământului. Primind înapoi o parte din radiaţia emisă, suprafaţa Pământului se încălzește adițional! Iată de ce este cald pe suprafaţa Pământului!
Efectul de mai sus se mai numeşte şi „efect de seră”, deoarece se aseamănă cu felul în care aerul devine cald într-o seră. Aici lumina Soarelui trece prin geamul de deasupra serei şi încălzește aerul dinăuntru. Căldura din seră nu poate ieși, pentru că geamurile sunt închise. În felul acesta, temperatura în seră creşte, numai bine pentru plante.
Între cele două modele, efectul de seră şi plapumă, probabil că mai potrivit este cel de-al doilea. În fond însă, este doar o denumire. Întrebarea care se pune este dacă fenomenul descris mai sus este cel corect şi dacă temperatura Pământului creşte datorită atmosferei.
Pentru asta ar trebui să măsurăm temperatura planetei Pământ, aşa cum am văzut că se măsoară temperatura corpului, adică cu un termometru în infraroşu!
Măsurăm Pământul cu un "termometru"
Un astfel de termometru există, iar el a măsurat nu numai temperatura, ci întregul spectru în infraroşu al atmosferei.
Înainte să vă arăt rezultatul, mă simt obligat să vă prezint un spectru optic, emis de un corp încălzit la temperaturi din ce în ce mai mari, ca să înțelegem despre ce vorbim.
Iată-l! Pe axa orizontală este lungimea de undă a luminii emise, iar pe axa verticală intensitatea. Aşa arată spectrul unui corp încălzit. Pentru o singură temperatură, vedem o curbă ce are un maxim în domeniul infraroşu (câțiva micrometri) şi la capete intensitatea scade.
Curba descrie radiaţia corpului negru, ceea ce înseamnă că, dacă un corp este negru, el emite lumină când este încălzit (de aceea jarul încins este luminos, chiar dacă e negru când este stins).
Mai vedem pe curbă cum, cu cât temperatura este mai mare, cu atât intensitatea totală a curbei creşte, ceea ce înseamnă că radiaţia infraroşie emisă de corp este mai multă (asta este relația Stefan-Boltzmann, deja folosită mai sus). Fiecare curbă se modelează cu o formulă datorată fizicianului Max Planck, care ne spune cât este temperatura.
Iată acum şi spectrul promis, adică radiaţia emisă de partea superioară a atmosferei. În cazul de față, radiaţia a fost măsurată de un avion aflat la 20 de kilometri deasupra Pământului, în dreptul Polului Sud (deasupra Antarcticii).
Pe axa orizontală este lungimea de undă a radiaţiei (în partea de sus, exprimată în micrometri).Aceeaşi axă orizontală este exprimată şi în numere de undă (partea de jos, în cm^-1), care este o altă expresie a lungimii de undă. Pe axa verticală avem intensitatea radiaţiei. Pentru claritate, cercetătorii au modelat deja curba cu formula cunoscută a lui Planck, aşa că noi putem citi direct ce temperatura reprezintă.
Dacă dăm un zoom, vedem că, în cea mai mare parte, curba descrie un corp încălzit la temperatura de aproximativ 268 grade Kelvin, adică doar câteva grade Celsius sub zero. Aceasta este radiaţia care scapă în spațiu direct de pe suprafaţa Antarcticii, acolo unde temperatura este într-adevăr cu puţin sub zero. Această radiaţie nu a fost absorbită de atmosferă, de aceea ajunge în spațiu.
Partea interesantă se vede în domeniul infraroşu, acolo unde numărul de undă al radiaţiei este între 600 şi 700 cm^-1. Vedem aici o scădere bruscă, ce descrie un corp încălzit la 225 grade Kelvin, adică aproximativ -45 grade Celsius. Ce poate fi?
Răspunsul este următorul: partea aceasta din spectru reprezintă radiaţia în infraroşu emisă de atmosferă, în partea ei superioară. Aici (în stratosferă) temperatura straturilor sale superioare este de aproximativ -40 grade Celsius.
Vedem cum, față de restul graficului, care descria radiaţia emisă de Pământ ce scapă în spațiu, aici intensitatea este scăzută. Asta înseamnă că, în intervalul 600-700cm-1, radiaţia emisă de suprafaţa Pământului încălzit a fost absorbită aproape în totalitate de atmosferă (nu se vede decât radiaţia termică a stratului de stratosferă de la 20 Km).
Să ne convingem de interpretare, hai să mai privim un spectru al radiaţiei emise de atmosferă, dar de data aceasta nu din spațiu, ci măsurat de un spectrometru aflat la sol, privind în sus către atmosferă.
Vedem aici cum, între 600 şi 700 cm-1 intensitatea este într-adevăr maximă, iar în rest destul de mică. Adică atmosfera a absorbit într-adevăr radiaţie în acest interval (600 şi 700 cm-1), iar acum o reemite parțial către suprafaţa Pământului. Asta este ceea ce ne încălzește pe noi!
Să ne convingem citind temperatura asociată acestei radiații: ea este de aproximativ 270 grade Kelvin, adică câteva grade sub zero, atât cât este temperatura în partea de jos a atmosferei, la suprafaţa Antarcticii, acolo unde a avut loc măsurătoarea (în alte părţi din lume, unde e mai cald, temperatura aceasta va fi mai mare).
Dacă suprapunem cele două grafice unul peste celălalt, înțelegem esența mecanismului de încălzire a planetei. La suprafaţa exterioară, temperatura sa (dată de radiaţia termică între 600 şi 700 cm-1) este de aproximativ -45 grade Celsius.
În partea de jos temperatura este mai mare, egală cu cea de la suprafaţa planetei. Aceasta este “plapuma” de care vorbeam: rece înspre spațiu şi caldă în interior.
Mai observăm că de acest efect este responsabilă doar o partea a radiaţie, cea din infraroşu, mai specific între 600 şi 700 cm -1. În acest domeniu are loc absorbția radiaţiei termice a Pământului de către atmosferă, radiaţie care este apoi emisă în spațiu (mai puţin) şi către suprafaţa Pământului (mai mult). Dar ce se absoarbe în atmosferă radiaţia emisă de Pământ? Ce molecule fac acest lucru?
Moleculele atmosferei
Moleculele absorb lumină, de aceea mâna, făcută şi ea din molecule, ni se încălzește la foc! Întrebarea este: ce molecule din atmosferă absorb radiaţia infraroşie emisă de suprafaţa încălzită a Pământului? Pentru a răspunde, trebuie să înțelegem, pe scurt, cum are loc absorbția luminii de către molecule.
Moleculele, formate din câțiva atomi, vibrează. Atunci când frecvența luminii ce ajunge la moleculă este egală cu frecvența unui mod de vibrație, are loc o rezonanță şi lumina este absorbită de moleculă.
Moleculele cu doi atomi vibrează pe direcția celor doi atomi. Când cei doi atomi sunt identici, vibrația aceasta este rapidă, de aceea doar lumina care are o frecvență foarte ridicată (chiar în domeniul ultraviolet) va fi absorbită.
Moleculele cu doi atomi diferiți, sau mai mulți atomi au şi alte moduri de vibrație.Dacă sunt trei atomi, molecula se poate îndoi şi în direcție perpendiculară pe axa ei. Frecvența de vibrație este mai scăzută, ajungând în domeniul infraroşu.
Din ce este compusă atmosfera? 77-78% azot, are doi atomi identici, nu absoarbe infraroşu. Oxigen 20-21% are doi atomi identici, iese de pe listă. Argon 1%, are un atom, nu absoarbe infraroşu. Au mai rămas sub 1 procent de molecule care pot absorbi în infraroşu!
Primul pe listă, apa(vaporii de apă), cu o medie de 0.4% (şi variații mari) are trei atomi diferiți(hidrogen și oxigen), deci poate absorbi radiaţie în infraroşu. Urmează dioxidul de carbon, concentrație de 0.04%, are trei atomi diferiți(carbon și oxigen), îl trecem şi pe el pe listă.Neon, helium, nu, metanul da!
Chiar dacă are o concentrație extrem de scăzută, 0,00015 procente, coeficientul de absorbție al metanului este mare. Şi, cam acestea au fost.
Facem o pauză pentru a realiza importanța momentului: avem trei molecule pe listă: apă, dioxid de carbon şi metan, a căror concentrație în atmosferă este mai mică de un procent. Cu toate acestea, ele sunt gazele care ne păstrează căldura pe Pământ. Fără ele, pe Pământ ar fi fost -18 grade Celsius! Puține, dar importante! Ele se numesc gaze cu efect de seră.
Din cauza lipsei de spațiu şi timp, lăsăm momentan deoparte metanul şi discutăm despre apă şi dioxid de carbon. Putem verifica dacă ele chiar contribuie la încălzirea Pământului, urmărind şi spectrul lor de absorbție în banda 600-700cm-1.
Iată aici spectrul. Pe axa orizontală este numărul de undă (jos) iar pe axa verticală intensitatea. Ce observăm? Că ambele molecule absorb radiaţie în domeniul 600-700cm-1 (radiaţie emisă de Pământul încălzit, să ne aducem aminte), deci ambele fac „plapuma” atmosferei să funcționeze!
Dacă privim curba roşie, corespunzătoare dioxidului de carbon, citim în dreapta curbei şi coeficientul de absorbție: aproximativ 10^-2, 10^-3 m^-1 pentru intervalul nostru de interes. Inversul acestui număr este distanța medie pe care radiaţia se deplasează înainte de a fi absorbită în totalitate. Obţinem astfel 100-1000 de metri. Asta înseamnă că radiaţia infraroşie din zona care ne interesează (600-700cm-1) merge prin aer aproximativ câțiva kilometri, iar apoi este absorbită.
Cum partea cea mai densă a atmosferei are câteva zeci de kilometri înălțime, concluzionăm că întreaga radiaţie din domeniul de interes (600-700cm-1), emisă de suprafaţa Pământului, este absorbită de atmosferă.
Mai observăm cum spectrul apei este format din multe linii separate de absorbție. Aceasta este o primă problemă majoră pentru cercetători: spectrul este greu de modelat prin formule analitice. În plus, concentraţia de vapori de apă depinde mult de locație şi de temperatură (de la 0,01% în zonele arctice la peste 2% în unele zonele calde).
În plus, ciclul natural al apei face ca o moleculă de apă să stea în medie 10 zile în atmosferă. De aceea, comportarea apei este unul dintre cele mai mari surse de nesiguranță în modelările climatice.
Circuitul apei in natură
Astăzi, este greu de estimat precis cât de mult datorăm apei că atmosfera ne ține de cald şi cât dioxidului de carbon. În general (depinzând de condițiile meteorologice) contribuția apei este estimată a fi între 40 şi 60 de procente, cea a dioxidului de carbon între 20 şi 30 de procente iar cea a metanului sub 10%. La aceasta se mai adaugă contribuția ozonului şi cea variabilă a norilor.
Am identificat cine ne-a ajutat să nu facem frigul pe această planetă: atmosfera.
Am identificat trei dintre moleculele din atmosferă care absorb radiaţia emisă de Pământul încălzit: apa, dioxidul de carbon şi metanul. Reemiţând către Pământ o parte din această radiaţie, Pământul este mai cald la suprafaţa lui!
Părerea personală? Faptul că pe Pământ nu este nici frig (ca pe Marte), nici foarte cald (ca pe Venus) se datorează unei potriviri a compoziției atmosferei. Nu este evident că planetele din Univers au parte de şansa pe care a avut-o Pământul.
Mituri
„Dioxidul de carbon este doar 0.04% din atmosferă. Este foarte puţin, el nu are cum să afecteze atmosfera şi să determine încălzirea globală.” — FALS
Deși aici am vorbit doar despre efectul de seră, nu despre încălzirea globală, trebuia să abordez acest mit, pentru că i se poate da un răspuns chiar acum. M-a revoltat de când l-am auzit rostogolit în mass-media. În primul rând este filozofic fals: dacă un lucru este mic, nu înseamnă că nu este important!
La fel cu dioxidul de carbon. În primul rând, chiar având o concentrație atât de scăzută, el contribuie cu un sfert la efectul de încălzire normală a Pământului! Fără el şi fără vaporii de apă (care şi ei, sunt sub un procent), Pământul ar fi avut -18 grade în medie! Brrrrrr. Chiar şi cu aceste concentrații scăzute, le datorăm celor două gaze faptul că nu facem frigul!
Notă: Acesta este al doilea articol dintr-o serie de trei, despre procesele încălzirii globale (Pe primul îl găsești aici). Rămâi aproape pentru ultimul material – despre cum crește temperatura medie a Pământuluio datorită creșterii bruște de dioxid de carbon. Urmărește și varianta video pe canalul de YouTube al lui Cristi.
Cristian Presură
A urmat studiile facultăţilor de electrotehnică şi fizică. A lucrat la Institutul de Fizică Atomică, unde s-a ocupat de instalaţii electrice şi a studiat proprietăţile laserilor cu medii active solide.
În 2002 a obţinut doctoratul în fizică la Universitatea Groningen, Olanda, unde a caracterizat proprietăţile optice ale sistemelor corelate de electroni. Rezultatele sale au fost publicate în reviste de specialitate de mare impact, precum Science, Physical Review Letters şi Physical Review B.
Totodată, Cristian Presură are o intensă activitate de popularizare a ştiinţei în limba română, scriind cărţi şi articole, realizând numeroase prezentări fizice şi online. Este autorul cunoscutelor cărți „Fizica povestită” şi „O călătorie prin univers”. Poate fi urmărit săptămânal cu noutăţi pe canalul de youtube „Fizica cu Cristian Presură”.
Prosumatorii sunt tot mai mulți — dar care sunt limitele actuale ale sistemelor de distribuție?
Cea mai spectaculoasă evoluție din sectorul energetic național al ultimilor ani este creșterea numărului de prosumatori. Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energie spune că pe final de 2023 ne așteptăm la un număr de prosumatori de 10 ori mai mare față de începutul lui 2022. Dar este sistemului național pregătit să-i primească?
Cea mai spectaculoasă evoluție din sectorul energetic național al ultimilor ani este, fără doar și poate, creșterea exponențială a numărului de prosumatori, casnici și non-casnici, până la o capacitate instalată totală de peste 1,1 GW.
Conform declarațiilor Autorității Naționale de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE), pe final de 2023 ne așteptăm la un număr de prosumatori de 10 ori mai mare față de începutul lui 2022 (140.000 față de 14.000).
Astăzi ne uităm la cum această creștere ar putea pune în dificultate actualul sistem energetic — care are limitări tehnice și economice în procesul de distribuție — și la potențialul său de integrare a mai multor prosumatori în viitor.
În condițiile în care statul român, actor dominant pe piața de energie electrică, nu a mai finalizat o investiție de proporții de la punerea în funcțiune a Unității 2 a centralei nucleare de la Cernavodă, în 2007, o astfel de creștere de capacitate este cu atât mai remarcabilă cu cât s-a realizat, în mare parte, din fondurile proprii ale cetățenilor. Potrivit celor mai recente date ale ANRE, la finalul verii erau racordați la rețelele de distribuție 91.556 de prosumatori, a căror putere instalată însumată era de 1.164 MW.
Creșterea a demarat semnificativ după aprobarea OUG 143/2021, prin care au fost introduse în Legea Energiei prevederi favorabile prosumatorilor, și a devenit fulminantă începând cu luna iulie 2022, după declanșarea crizei energetice din 2022, cauzate de invazia Ucrainei de către Rusia. Aproape jumătate din numărul total de prosumatori s-au bazat pe investițiile proprii. După finalizarea evaluării și aprobării dosarelor pentru 2023 ale programului Casa Verde Fotovoltaice, derulat de către Agenția Fondului de Mediu (AFM), se preconizează că deja în primăvara anului 2024 va fi atinsă capacitatea instalată de 2 GW.
Avantajele unui prosumator
Prosumatorul, element important al tranziției energetice, este încurajat și susținut de legislația europeană și națională, precum și de normele de reglementare. Într-adevăr, prosumatorul întrunește o serie de caracteristici deosebit de dezirabile în tranziția energetică: producție descentralizată de energie regenerabilă, distribuită geografic, prin care sunt acoperite nevoile de auto-consum, în condițiile volatilității prețurilor energiei pe piețele angro și ale creșterii preconizate a cererii de energie electrică – pompe de căldură, vehicule electrice, tehnologii industriale bazate pe electricitate, etc.
Odată cu reglementarea dreptului de a livra energie electrică în rețeaua de distribuție, prosumatorul beneficiază (teoretic) de compensare cantitativă de către furnizorul de electricitate a energiei electrice injectate în rețea, astfel că avantajele producției proprii de energie sunt extinse la perioade ale zilei și ale anului în care producția proprie încetează. Mai mult, prin intermediul agregatorilor de energie, prosumatorii pot contribui la oferte de energie electrică pe piețele angro.
Astfel, prosumatorii pot adopta un comportament strategic, de optimizare a beneficiilor financiare.
Prin potențialul teoretic extrem de ridicat al capacității totale a prosumatorilor – dat de o bună parte a suprafeței totale a acoperișurilor de clădiri din țară, dar și a altor suprafețe behind the meter – acest nou tip de actor din piața de energie promite, de asemenea, o contribuție la creșterea securității energetice.
Cu toate acestea, fenomenul prosumatorilor, prin chiar proporțiile atinse, pare a fi devenit victima propriului succes, dată fiind limita tehnică și economică a sistemelor de distribuție, în cadrul actual de reglementare, de a prelua și opera noi astfel de capacități.
Sistemele de distribuție și limitările lor
Recent, președintele Comisiei de Industrii și Servicii a Camerei Deputaților, Bende Sandor, declara că „în momentul în care prosumatorii ajung la peste 8% din puterea totală instalată a României, de 18.000 MW, atunci pot să se mai diminueze sau să se taxeze în plus aceste investiții.” Acest prag de 8% (care este menționat, într-adevăr, în Directiva UE privind energia din surse regenerabile, dar cu efect abia din decembrie 2026) reprezintă actualmente 1.440 MW, capacitate probabil a fi atinsă deja în următoarele 2-3 luni, la rata actuală de racordare a prosumatorilor. Relevanța pragului este oarecum ambiguă, dat fiind că orice capacitate instalată nouă sau retrasă îl va modifica, cu efecte asupra legalității măsurilor adoptate în funcție de el.
Totuși, problemele semnalate de siguranță a alimentării cu energie electrică sunt reale și necesită soluționare atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Să explicăm.
Operatorii sistemelor de distribuție (OD) funcționează în regim strict reglementat, de „monopol natural”: costurile lor de investiție, operare și mentenanță se încadrează într-un tarif reglementat de Autoritatea Națională de Reglementare în Energie (ANRE). Nicio cheltuială nu poate fi inclusă în tariful de distribuție fără recunoaștere prealabilă din partea ANRE. Or, esența problemei actuale este că creșterea explozivă a numărului prosumatorilor, dintre care mulți instalează sisteme de putere mărită, cauzează costuri mari și de tip nou operatorilor sistemelor de distribuție, pentru care actualul cadru legal și de reglementare nu pare a oferi soluție.
Din punct de vedere tehnic, injecția în rețea a unei cantități mari de energie nedispecerizabilă, fără simultaneitate cu curba de consum, duce la creșterea pierderilor tehnologice (CPT) în sistem – un factor de cost major al companiilor de distribuție. Faptul că o parte crescândă din instalațiile de producție de electricitate ale prosumatorilor sunt supradimensionate în raport cu consumul propriu și că unele au invertoare incorect configurate cauzează supratensiune, frecvent peste pragul de 5% stabilit de ANRE. OD nu are dreptul de a refuza punerea în funcțiune a instalației racordate nici chiar atunci când prosumatorul refuză să efectueze și să transmită reglajul aprobat al invertorului.
În situații de supratensiune, sunt operate tăieri automate ale injecției de energie pe segmente de rețea, ceea ce privează prosumatorii – de multe ori pentru ore întregi – de beneficiile scontate prin livrarea surplusului de energie. În plus, imposibilitatea de echilibrare rapida pe faze a consumului dar și a producției prosumatorilor (în special monofazici) cauzează dezechilibre în rețeaua de joasă tensiune și, astfel, o supraîncărcare a conductorului de nul, cu circulația unui curent rezidual (care în mod normal ar trebui să fie zero). Sunt astfel produse pierderi de energie și suprasolicitarea rețelei de distribuție, cu imposibilitatea menținerii nivelului tensiunii în limitele impuse prin Standardul de performanță pentru serviciul de distribuție a energiei electrice, precum și probleme tehnice din cauza supraîncălzirii contactelor, cu efecte precum posibila ardere a aparatelor electrocasnice pe o arie de rețea (unul sau mai mulți clienți, un circuit de joasă tensiune – o stradă, în mod tipic).
Doar o foarte mică parte a zecilor de mii de transformatoare MT/JT din sistemele de distribuție au reglaj automat al tensiunii. Costul unui singur astfel de transformator este de câteva zeci de mii de euro. În general, gradul de automatizare și de digitalizare a rețelelor de distribuție este redus, cu un roll-out de 20% al contoarelor inteligente (al căror termen pentru 80% din clienții finali a fost amânat prin ordin al ANRE din 2020 până în 2028) și cu o componentă scăzută de senzori și echipamente care să permită controlul si reglajul automat al tensiunii. Operarea manuală a reglajului tensiunii este practic imposibilă în timp real, fiind făcut reactiv, cu echipe operative de electricieni, ceea ce este ineficient atât din punct de vedere tehnic, cât și al costurilor – acest număr mare de deplasări ineficiente în teren neavând o reflecție în tariful de distribuție. De asemenea, imposibilitatea instalării de către OD a unor sisteme care să ofere o flexibilitate mărită a rețelei (de exemplu, sisteme de stocare a energiei), face practic ca această componenta tehnică de flexibilitate să fie nulă.
Situația cvasi-disfuncțională a prosumatorului
Din punctul de vedere al prosumatorului, actuala situație cvasi-disfuncțională, cu perspectiva apropiată a blocajului, generează frustrare și neîncredere. De la derularea extrem de greoaie a programului Casa Verde Fotovoltaice de către Administrația Fondului de Mediu (AFM), care acordă subvenții publice persoanelor fizice pentru a deveni prosumatori, la procesul dificil și imprevizibil de obținere a avizului tehnic de racordare (ATR) – lipsa contorului inteligent, cu dublu sens, este în prezent o problemă acută – la încheierea contractului de prosumator cu furnizorul de energie electrică și până la deconectările menționate ale energiei livrate în rețea în frecventele situații de supratensiune, experiența prosumatorului este minată de imprevizibil, proastă comunicare, întârzieri și limitări, contrar așteptărilor sale legitime, consfințite prin lege.
Pe deasupra, în practică, compensarea pentru energia livrată în rețea se face doar financiar, ceea ce, spre deosebire de compensarea cantitativă, nu corespunde dezideratului de a permite prosumatorului să „depoziteze” pentru sezonul rece energia electrică injectată în timpul verii.
Finanțarea generoasă prevăzută anual de AFM pentru prosumatori reflectă prioritatea pe care Guvernul României o recunoaște, pe bună dreptate, ca strategie pe termen lung de dezvoltare a sectorului energetic. Într-adevăr, obiectivul legitim trebuie să fie ca toți deținătorii de acoperișuri, terase și terenuri, persoane fizice sau juridice, care pot investi în instalații de prosumator să o poată face și să beneficieze de investiție atât prin acoperirea consumului propriu (inclusiv prin decontarea cantitativă la alte puncte de consum decât cel al injecției de energie), cât și comercial (pentru IMM-uri).
Dar atunci cadrul legal și de reglementare va trebui adaptat pentru a permite nivelul de investiții necesare în infrastructură (atât de bază, întăriri de rețea, extinderi de rețea și modernizări ale posturilor de transformare MT/JT, cât și în noi echipamente și sisteme inteligente) și pentru a diferenția între diferitele tipuri de prosumatori și de comportamente ale acestora, inclusiv prin taxare și impozitare diferențiată.
În prezent, creșterea tarifului de distribuție se reflectă imediat în creșterea prețului energiei la consumatorul final, ceea ce afectează marea majoritate a consumatorilor finali care nu sunt prosumatori. Aceasta reprezintă și o problemă principială de etică a distribuirii costurilor tranziției energetice, care se manifestă și în cazul mobilității electrice, al pompelor de căldură și al altor noi tehnologii consumatoare de energie electrică, ce necesită extinderea și întărirea rețelelor de distribuție.
În situația actuală a prosumatorilor, tendința autorităților, reflectată în mass media, este de a introduce restricții, limitări și noi obligații asupra prosumatorilor, pentru a-i face mai lesne gestionabili de către sistemele de distribuție și de către furnizori. În fond, măsurile și facilitățile introduse prin OUG 143/2021 vizează aspectul de eficiență energetică al auto-consumului, nu transformarea rapidă a unui număr mare de persoane fizice în producători individuali de energie.
Contextul legislativ al prosumatorului
O propunere legislativă aprobată pe 10 octombrie de Senatul României, privind modificarea și completarea și modificarea articolului 73 din Legea Energiei 123/2012, privind prosumatorii, oferă pentru prima dată o definiție clară a noțiunii de compensare cantitativă, limitând-o la puteri instalate maxime de 200 kW.
Ca prevedere favorabilă prosumatorilor, atât persoane fizice cât și persoane juridice, două amendamente aprobate prevăd obligația furnizorului — la solicitarea prosumatorului — de a factura doar diferența dintre cantitatea de energie consumată și cantitatea de energie produsă și livrată în rețea, cu reportarea eventualei energii electrice excedentare pe o perioadă de cel mult 24 de luni.
Astfel, principiul de net metering este enunțat cu claritate, ceea ce are darul de a asigura o practică unitară a furnizorilor, care până acum practicau compensarea financiară a energiei livrate de către prosumator. Prosumatorii persoane fizice pot opta, de asemenea, să transmită cu titlu gratuit energia electrică reportată către alți clienți ai aceluiași furnizor, pe perioade de cel puțin șase luni. Rămâne însă de văzut în ce măsură aceste propuneri favorabile (care țin, în final, de competența decizională a Camerei Deputaților), sunt și implementabile, din perspectiva provocărilor descrise mai sus.
Alte măsuri pe termen scurt avute în vedere de către autorități sunt limitarea puterii instalate maxime aprobate prin ATR la necesarul de autoconsum sau obligația ca prosumatorii noi să instaleze și capacități de stocare. Pe un orizont de timp de 2-3 ani, limitarea puterii maxime va fi greu de evitat. După cum am arătat, o astfel de limitare este pe cale a surveni deja prin limitarea de putere pentru care se efectuează compensare cantitativă la 200 kW. Dar, pe termen mai lung, este necesară o reașezare mai amplă a bazei legale și de reglementare a prosumatorilor în România.
Fenomenul prosumatorului în povestea tranziției energetice
În primul rând, dată fiind amploarea și viteza tranziției energetice, pentru care fenomenul prosumatorilor reprezintă o latură definitorie, cu trecerea la electrificarea rapidă a economiei în defavoarea consumului de combustibili fosili, necesitatea de dezvoltare și adaptare a rețelelor de distribuție, dar și a sistemului de transmisie, nu mai poate fi susținută numai pe bază de tarif reglementat. Sunt necesare fonduri publice, europene și naționale – inclusiv instrumente financiare bazate pe valorificarea certificatelor de carbon, precum Fondul pentru Modernizare – pentru a susține investițiile companiilor de distribuție în rețele.
În prezent, Fondul pentru Modernizare include o schemă multianuală de susținere pentru extinderea și modernizarea rețelelor de distribuție, lansată în octombrie 2022, în valoare totală de 1,1 miliarde de euro, din care prima tranșă solicitată pentru finanțare este de 100 milioane euro. Termenul limită al apelului necompetitiv de proiecte este 30 iunie 2024. Până la 2 octombrie 2023, au fost depuse 51 de proiecte, în valoare totală de 5,06 miliarde de euro, din care 3,27 miliarde de euro reprezintă valoarea sprijinului nerambursabil solicitat, ceea ce arată un răspuns foarte încurajator.
Estimarea companiilor de distribuție de energie electrică este că necesarul de investiții până în 2030 este de peste 10 miliarde de euro, ceea ce va justifica o reluare a acestei scheme de susținere pentru noi investiții.
Desigur, este necesar ca o barieră importantă să fie înlăturată: aceste noi active, finanțate parțial din fonduri europene, vor trebui incluse în baza de reglementare, pentru ca operarea și mentenanța lor să poată fi suportată de către distribuțiile de energie electrică. În prezent, acest lucru nu este permis. Apoi, pentru planificarea la timp și accesul prompt al OD la astfel de fonduri, statul poate avea în vedere finanțări punte, cu rol de buffer financiar, utilizând, de exemplu, resursele AFM.
În al doilea rând, dinamica prezentă a expansiunii fenomenului prosumatorilor pune sub semnul întrebării necesitatea de a continua subvenționarea prin programul Casa Verde Fotovoltaice în aceeași formă. Pe de o parte, pentru facilitarea integrării prosumatorilor în rețea, subvențiile ar trebui adresate unor instalații mai complexe, care să includă și sisteme de stocare în baterie – eventual și pompe de căldură și/sau stație de încărcare pentru vehicul electric. Pe de altă parte, subvențiile vor trebui să capete o valență socială, cu un program dedicat pentru gospodăriile cu venituri reduse.
În al treilea rând, cadrul de reglementare trebuie să facă pași către introducerea tarifului binom, prin care vor fi descătușate rezervele de servicii de flexibilitate aduse de prosumatori, prin translatarea curbei de sarcină de la vârful de consum în afara orelor de vârf (load shifting), dar și prin diminuarea vârfului de sarcină mulțumită auto-consumului (peak shaving). Actualele discuții din jurul chestiunii prosumatorilor vor impulsiona, probabil, un astfel de progres. În orice caz, ANRE pare interesată să le abordeze.
Radu Dudău
Este președintele Energy Policy Group (EPG).
În 2015 a coordonat elaborarea Strategiei Energetice a României – 2016-2030, cu perspectiva anului 2050. Din 2021 este membru în Agora Council for Europe. De asemenea, este membru al Grupului de lucru Green Deal task-and-finish group în cadrul European University Association (EUA).
Eroziunea Carpaților noștri devine una dintre cele mai presante probleme de mediu
În contextul actual al schimbărilor climatice – unde contribuie și fluctuațiile de temperatură, dar și secetele și inundațiile – eroziunea solului se întâmplă accelerat: proiecțiile arată că procesul se va accentua cu 13-22.5% în UE până în 2050.
Totodată, cercetătorii preconizează că această pierdere a solului va fi mai mare în Europa centrală și de nord, unde în unele zone pot fi pierderi de până la 100%. Astfel, aceasta devine o problemă de mediu urgentă în Carpați, care compromite deja biodiversitatea și habitatele naturale și pe care o analizăm pe larg în acest articol.
Pentru ultimii 100 de ani am observat – în cadrul bazinelor montane – că eroziunea se accelerează odată cu intensificarea activităților umane și anume tăierea arborilor și pășunatul excesiv. În Carpați, conversia ecosistemelor naturale în pășuni înseamnă mai puține plante, deci un sol instabil și susceptibil la eroziune, ceea ce duce la degradarea peisajului.
În contextul actual al schimbărilor climatice – unde contribuie și fluctuațiile de temperatură, dar și secetele și inundațiile – eroziunea solului se întâmplă accelerat: proiecțiile arată că procesul se va accentua cu 13-22.5% în UE până în 2050. Totodată, cercetătorii preconizează că această pierdere a solului va fi mai mare în Europa centrală și de nord, unde în unele zone pot fi pierderi de până la 100%.
Astfel, aceasta devine o problemă de mediu urgentă în Carpați, care compromite deja biodiversitatea și habitatele naturale și pe care o analizăm pe larg în acest articol.
Ce este eroziunea?
La fiecare 5 secunde o suprafață de teren echivalentă cu un teren de fotbal se erodează. Formele de relief (munți, dealuri, câmpii, văi) pe care le observăm astăzi sunt rezultatul proceselor de eroziune ce au șlefuit terenul de-a lungul timpului.
Eroziunea reprezintă procesul geologic prin care scoarța terestră/solul este descompus, desprins și transportat de forțele naturii precum apa, gheața sau vântul. Există două tipuri principale de eroziune și anume: cea chimică și cea fizică.
Eroziunea chimică are loc atunci când compoziția chimică a unei roci se modifică în timp ce eroziunea fizică este cea care descompune rocile, dar compoziția lor chimică rămâne aceeași. Spre exemplu, alunecările de teren sau curgerile noroioase sunt determinate de eroziunea fizică.
Prin eroziune, rocile devin mai mici, mai netede și mai ușor de transportat. Atât apa cât și gheața contribuie la eroziunea fizică, deoarece mișcarea lor forțează rocile să se desprindă sau să se ciocnească. De asemena, vântul este un puternic agent de eroziune, transportând praf, nisip, cenușă și alte rămășițe la distanță mare.Eroziunea depinde de climă, relief, vegetație, activitatea tectonică și de activitatea oamenilor. Clima prin precipitații, vânt și procesul de îngheț-dezgheț determină eroziunea peisajului. Vegetația poate încetini impactul eroziunii. Rădăcinile copacilor, arbuștilor și a altor plante stabilizează solul și împiedică transportul sedimentelor și pot limita impactul alunecărilor de teren.
De-a lungul timpului, eroziunea a influențat semnificativ dezvoltarea civilizațiilor. De fapt, dezvoltarea agriculturii a depins de procesul de eroziune, care a contribuit la formarea solurilor bogate în nutrienți în regiunile râurilor Tigru, Eufrat și Nil. Aceste solurile fertile au rezultat în urma erodării bazinelor hidrografice cu soluri bogate în nutrienți.
De departe, cea mai importantă formă de eroziune este eroziunea solului – procesul prin care stratul superior de pământ (solul vegetal) este îndepărtat treptat sub forțele apei, vântului și a activităților umane.
Omul, prin activitățile sale, în special prin agricultura intensivă, pășunat, dar și prin defrișări, construcții, pot face solul vulnerabil la eroziune. Spre exemplu, atunci când agricultorii ară solul pentru a-l pregăti de cultivare, solul rămâne neacoperit, adică fără vegetație, pentru câteva săptămâni sau chiar luni fiind expus la impactul direct al ploii și vântului.
De asemenea, pășunatul cu oi, capre sau bovine în zonele înalte muntoase lasă terenul fără plantele care-l fixează. La fel se întâmplă și în cazul defrișărilor: îndepărtarea arborilor expune solul la vânt și ploaie, solul rămâne fără protecția rădăcinilor ce-l protejează de eroziune. În contextul actual al schimbărilor climatice, eroziunea solului se accelerează – iar aici contribuie atât fluctuațiile de temperatură cât și secetele și inundațiile.
Impactul eroziunii solurilor în zonele montane (cazul de față Munții Rodnei) și situația actuală
Regiunile înalte ale Carpaților sunt predispuse la eroziunea solurilor atât din cauza reliefului accidentat, cât și a precipitațiilor abundente. Defrișările, pășunatul excesiv și incendiile de vegetație duc la degradarea solurilor, pierderea biodiversității, fertilității și creșterea riscului de alunecări de teren și inundații în aval, în zonele mai joase.
În Carpați, conversia ecosistemelor naturale în pășuni înseamnă mai puține plante, ceea ce înseamnă un sol instabil și susceptibil la eroziune. În zonele înalte, unde covorul vegetal este subțire și discontinu, chiar și o rată de eroziune scăzută (< 5 t ha-1 an-1) determină pierderea ireversibilă a solului, determinând degradarea peisajului și pierderea beneficiilor naturale oferite de ecosistem.
Eroziune (foto stânga) lacul Ighiel
În două studii publicate recent, am analizat eroziunea solului în două bazine montane din Carpați, lacul Roșu și lacul Ighiel. Cu alte cuvinte, ne-am uitat la cât sediment ajunge pe fundul acestor lacuri pe o perioadă de un secol și care este legătura cu clima și activitățile oamenilor.
Ce am observat pentru ultimii 100 de ani este faptul că eroziunea se accelerează odată cu intensificarea activităților umane și anume, tăierea arborilor și pășunatul excesiv. Pe lângă efectele la nivel de ecosistem am observat, mai ales pentru lacul Roșu, că aportul crescut de sedimente a dus la colmatarea accelerată a lacului, un proces ce afectează durata de viață a lacului.
Rate erozionale în România (după Mindrescu et al., 2017). Culorile mai închise reprezintă eroziune accelerată, culorile mai deschise indică eroziune mai slabă.
Ce rol joacă incendiile de vegetație în acest proces – exacerbează, schimbă peisajul local iremediabil? Care este impactul asupra ecosistemelor montane?
Carpații Românești (și nu numai) sunt susceptibili la incendii de vegetație, în special în perioadele secetoase sau în urma intensificării activităților umane. La nivel global, 4 din 5 incendii sunt declanșate de om. Aceste incendii pot avea efecte devastatoare asupra ecosistemelor montane, în special asupra celor fragile, și pot duce la pierderea habitatelor naturale, distrugerea biodiversității și chiar la amenințarea siguranței comunităților din apropierea zonele afectate. Mai mult, incendiile, în special în zonele înalte, cresc riscul hazardelor naturale cum sunt alunecările de teren, inundațiile, curgerile noroioase.
Incendiile sunt inițiate sau „aprinse” de evenimente naturale, cum sunt fulgerele, erupțiile vulcanice, razele solare sau de scânteile produse de activitatea oamenilor. Pentru a se propaga, focul are nevoie de condiții meteorologice prielnice și de vegetație uscată (iarbă, frunze, arbori) adică combustibil.
Vântul, temperaturile ridicate și precipitațiile scăzute ajută la uscarea copacilor, arbuștilor, frunzelor alimentând incendiul. În special în zonele montane unde pantele sunt mai abrupte, propagarea incendiiloreste mai accelerată. Durata, temperatura și suprafața afectată sunt caracteristicile cele mai importante ale unui incendiu de vegetație, cu cât temperatura de ardere este mai mare, iar focul durează mai mult cu atât va arde mai multă vegetație iar efectele vor fi mai devastatoare.
Un studiu publicat de cercetătorii de la European Joint Research Centre ce și-a propus analiza răspunsului solurilor și a vegetației la incendiile de vegetație pe o durată de 5 ani ne arată efectele negative și de lungă durată ale unui incendiu. Astfel, rata de eroziune a crescut de 12 ori imediat după incendiu, solul nu și-a revenit la stadiu inițial în următorii 5 ani ce au urmat incendiului, refacerea vegetației s-a realizat într-un procent destul de mic.
Ar trebui să ne facem griji cu seceta – o potențială lipsă a precipitațiilor și o înrăutățire a frecvenței incendiilor de vegetație?
Eroziunea solurilor este o problemă de mediu urgentă în Carpați. După cum ne arată modelele climatice, creșterea precipitațiile într-o perioadă scurtă de timp, dar și creșterea temperaturilor, prelungirea sezoanelor calde ca urmare a schimbărilor climatice ar trebui să ne îngrijoreze.
În aceste condiții, regiunile care nu sunt predispuse la incendii, cum este și zona noastră vor deveni zone cu risc. Prelungirea sezonului de vară determină uscarea vegetației ce duce la aprinderea rapidă. Mai mult, activitățile umane, pășunatul excesiv și despăduririle contribuie la acest fenomen ducând la destabilizarea solurilor și creșterea riscului de eroziune. Astfel de modificări vor duce la o creștere a frecvenței incendiilor de vegetație. În ultimele decenii, suprimarea și controlul incendiilor a dus la acumularea de vegetație (combustibil) ce poate alimenta incendii mai devastatoare.
Interesant este că, deși în cele mai multe cazuri incendiile au efecte devastatoarea asupra naturii sunt specii de plante a căror supraviețuire depinde de foc. Spre exemplu, specii precum Pinus palustris, cunoscut și sub numele de pinul cu frunze lungi ce crește pe coasta sud-estică a Statelor Unite, eucaliptul sau plantele din genul Banksia au nevoie de foc pentru ca rășina ce acoperă semințele să fie îndepărtată și să germineze. Pentru a asigura perpetuarea speciilor, unele plante au nevoie de foc odată la câțiva ani iar altele o dată la câteva secole.
Mai mult, menținerea sănătății ecosistemelor depinde de foc. Focul poate acționa ca un dezinfectant natural, îndepărtând bolile și insectele ce afectează copacii și consumând vegetația moartă permițând astfel creșterea de noi plante. Focurile de mică intensitate pot adăuga substanțe nutritive în sol, cenușa este bogată în potasiu și alte substanțe benefice creșterii plantelor, bineînțeles dacă cantitatea este moderată.
Este o problema localizată sau se va extinde pe întregul lanț carpatic?
Este o problemă ce afectează nu doar lanțul carpatic și zona noastră, ci și alte zone de pe Glob.
Deși ne aflăm într-o zonă climatică (temperat-continentală) unde incendiile de vegetație nu sunt la fel de frecvente și devastatoare cum sunt zonele mai uscate (mediteraneene), odată cu schimbările climatice – riscul la incendiile de vegetația a crescut și în zona noastră.
Într-un studiu publicat de Uniunea Europeană în 2021, România a înregistrat în anul 2020 cele mai multe și cele mai devastatoare incendii (după 2012) iar 80% din incendiile înregistrate au avut loc în situri Natura 2000. Astfel, în 2020, România a înregistrat cea mai mare pierdere de teren protejat din Europa.
Într-un studiu publicat în 2015, ne-am uitat la mostre de sedimente prelevate din două lacuri glaciare din munții Rodnei, Lacul Știol și Lacul Buhăiescu Mare, tocmai pentru a evalua dacă de-a lungul timpului, la o scară de peste 10,000 de ani, incendiile de vegetație au legătură cu eroziunea solului. Zonele montane sunt ideale pentru a studia relația dintre incendii și eroziune deoarece topografia crește susceptibilitatea la eroziune.
În acest studiu, pentru a identifica reacția solului la incendii, am folosit un set de analize geochimice și fizice (diferite elemente chimice ne indică răspunsul solului la un factor declanșator). Știm că incendiile de vegetație reduc stabilitatea și proprietățile solului, modifică gradul de infiltrare și astfel promovează desprinderea și transportul sedimentelor. Astfel, focul este considerat un moderator al activității geomorfologice.
Cum ajunge cărbunele în mostrele de pe fundul lacurilor
În urma arderii vegetației, cărbunele, cenușa și alte resturi parțial carbonizate sunt transportate de vânt și de apă și depozitate pe fundul lacurilor. Astfel, în sedimentele depuse pe fundul lacurilor vom găsi cărbune de la incendii de acum mii de ani. Cărbunele rezistă mii de ani în sediment, deoarece este inert la procesele chimice și biologice și nu se descompune.
Pentru a studia incendiile de vegetație, cercetătorii folosesc diverse metode de laborator (sitare și procesare chimică) prin care separă cărbunele de matricea sedimentară. Cărbunele rezultate în urma arderii și depozitat în sediment are dimensiuni cuprinse între 100 și 1000 microni. Folosind diferiți parametri microscopici cum sunt lungimea, lățimea și structura fragmentelor de cărbune, putem identifica tipul de vegetație arsă și temperatura focului.
În studiul nostru, am cuantificat fragmentele de cărbune și am descoperit că incendiile de vegetație au fost destul de frecvente, iar în ultimele secole, când activitatea umană s-a intensificat, ele sunt și mai frecvente. Activitatea oamenilor în zonele montane înalte se referă, în general, la pășunat excesiv și la despăduriri care au avut ca scop extinderea pășunilor.
Am observat că perioadele cu mai multe incendii corespund cu intensificarea eroziunii solului deoarece incendiul consumă vegetația de la suprafața lui, reducând stabilitatea și ușurând transportul către zonele de depozitare. Interesant este faptul că studii recente ne arată că incendiile de vegetație afectează capacitatea de stocare a carbonului, inițial prin inputul de CO2 rezultat în urma arderii și apoi prin reintroducerea în atmosferă a carbonului stocat în sol.
Ce facem pentru a găsi soluții la eroziunea solului?
Atât la nivel național cât și internațional, există o serie de inițiative și strategii ce au ca scop limitarea și prevenirea eroziunii solului. Mare parte din legislație face referire la practicile agricole și mai puțin la eroziunea solului din zonele montane înalte dar chiar și așa parte din reglementări pot fi aplicate și pe solurile de la altitudine.
Legislația românească cuprinde o serie de regulamente și acte normative ce își propun atât conservarea și gestionarea solului dar și prevenirea eroziunii. Dintre acestea, menționăm Legea nr 115/2015 privind conservarea solului – ce impune o serie de măsuri pentru conservarea, utilizarea adecvată a terenurilor, reducerea eroziunii și prevenirea degradării.
Programul Național de Dezvoltare Rurală (PNDR) este un program de finanțare nerambursabilă de la UE ce susține implementarea practicilor agricole sustenabile care să reducă din impactul negativ al agriculturii, inclusiv eroziunea solului.
La nivel european, strategia UE privind solurile (EU Soil Strategy for 2030) își propune să contribuie la îndeplinirea obiectivelor Strategiei EU pentru Biodiversitate și Pactului Verde European, stabilește cadrul și măsurile concrete pentru protejarea și restaurarea solurilor, asigurând utilizarea lor în mod durabil. Mai mult, există și propuneri pentru un nou act legislativ european care să își propune monitorizarea și promovarea gestionării durabile a solurilor.
La nivel regional, Carpathian Convention, un tratat internațional adoptat în 2003 de Polonia, Slovacia, Ucraina, Ungaria, România și Cehia își propune promovarea dezvoltării durabile și protecția mediului în munții Carpați. De asemenea, în Carpați există și fundații/organizații locale care își propun protejarea fondului natural prin limitarea defrișărilor, înființarea de parcuri naturale, monitorizarea și evaluarea zonelor afectate și educarea populației locale.
Pentru a preveni eroziunea solurilor în zonele montane există o serie de măsuri care pot fi implementate:
împădurire – plantarea de arbori și arbuști în zonele defrișate sau degradate, rădăcinile arborilor/arbuștilor vor contribui la stabilizarea solului;
limitare pășunat – evitarea pășunatului excesiv în aceeași zonă, utilizarea periodică a potecilor și a pășunilor pentru a permite regenerarea stratului de iarbă;
monitorizare și evaluare – monitorizarea și evaluarea periodică a zonelor afectate de eroziune;
educare și conștientizare – este importantă educarea comunității locale și a fermierilor ce utilizează zonele montane pentru a promova conștientizarea efectelor asupra solului și a-i angaja în procesul de prevenire.
Solurile sunt esențiale pentru atingerea neutralității climatice, promovarea economiei circulare dar și pentru combaterea fenomenului de deșertificarea și a degradării terenurilor. Ele mențin biodiversitatea, asigură o alimentație sănătoasă și astfel, ajută la protejarea sănătății noastre.
Dr. Aritina Haliuc
Cercetătător postdoctoral (Environnements et Paléoenvironnements Océaniques et Continentaux), Universitatea din Bordeaux, Franța.
Domenii de cercetare: Paleoclimatologie, Climatologie istorică, Schimbările climatice și impactul acestora asupra mediului și societății.
Cum ne putem reduce amprenta de carbon în preajma Paștelui?
În preajma Paștelui cumpărăturile online se înmulțesc vertiginos. Pentru a reduce impactul de mediu care vine la pachet, orașele Europene aduc bicicletele cargo urbane, înființează centre de consolidare urbană și instalează dulapuri de colete.
În preajma Paștelui cumpărăturile online se înmulțesc vertiginos. Acest lucru vine la pachet cu nevoia de a asigura transportul bunurilor cumpărate – singura sursă de gaze cu efect de seră care a crescut între 1990 și 2018 (creștere de 31.8%). Transportul de mărfuri este responsabil pentru 7% din totalul de emisii de CO2 globale.
Pentru a reduce impactul de mediu și a decongestiona traficul, orașele Europene implementează o serie de inovații în logistică cum ar fi susținerea tranziției către vehicule electrice, implementarea bicicletelor cargo urbane, a centrelor de consolidare urbană sau instalarea dulapurilor de colete.
Economia „la cerere” la un click distanță
În cazul în care trăiești într-o zonă urbană și ai acces la internet, sunt șanse mari să fi contribuit deja la economia „la cerere”. De fapt, oricine a comandat un serviciu sau un produs prin internet și l-a primit în locația aleasă, a făcut-o.
Shoppingul online devine din ce în ce mai popular – procentul de cumpărători online crescând de la 68% în 2019 la 75% în 2021 în EU-27. Acest trend este alimentat de digitalizare, posibilitatea de a comanda produse din întreaga lume, și de preferința clienților pentru livrări rapide și comode la domiciliu. În plus, pandemia de COVID-19 și măsurile de restricție au contribuit acestui trend. Pentru că se apropie Paștele, e util să înțelegem ce înseamnă cadourile iepurașului pentru orașele noastre și pentru mediul înconjurător.
Transportăm mărfuri – cel mai adesea cu camioane și furgonete
Deși logistica este rareori un subiect fierbinte în spațiul public, transportul de marfă are un impact semnificativ asupra mediului înconjurător. În Europa, transportul bunurilor se face în cea mai mare parte pe cale rutieră – cu furgonete (cu combustie internă) în orașe, și cu autocamioane în afara lor. Acest lucru produce poluare fonică și emisii semnificative de gaze cu efect de seră, și are impacturi negative și pentru trafic și siguranța rutieră din interiorul orașelor.
Proporția transportului de mărfuri din interiorul continentului realizat pe cale rutieră în 2019 (Eurostat)
Transportul (atât al persoanelor, cât și al mărfurilor) reprezintă aproape un sfert din totalul de emisii de gaze cu efect de seră la nivelul Uniunii Europene, și este principala cauză a poluării aerului în orașe. Transportul este singura sursă de gaze cu efect de seră care a crescut între 1990 și 2018 (creștere de 31.8%), în timp ce emisiile au scăzut pentru toate celelalte surse – energie, producție și construcție, agricultură, procese industriale, și deșeuri.
Evoluția emisiilor de gaze cu efect de seră în UE-28 (EEA). Chenarele roșii evidențiază componentele transportului – singurul domeniu în continuă creștere.
La nivel global, Forumul Internațional al Transportului estimează că transportul de mărfuri este responsabil pentru 7% din totalul de emisii de CO2 și 30% din totalul de emisii de CO2 provenite din transport. Aceste numere ar putea crește de patru ori până în 2050.
În Uniunea Europeană, numărul vehiculelor electrice a crescut în ultimii ani, însă tranziția este prea lentă. Numărul de camionete electrice nou înmatriculate a crescut de la 1.4% în 2019 la 2.2% în 2020. Acest lucru ar putea însemna că obiectivul UE de a reduce emisiile de CO2 provenite de la dubițe/furgonete cu 31% înainte de 2030 este imposibil de atins. În plus, deși vehiculele electrice vor ajuta la reducerea poluării aerului, acestea nu îmbunătățesc neapărat siguranța rutieră și nici nu ușurează traficul, din cauza spațiului pe care îl ocupă atât în mers, cât și când staționează.
Ce putem face pentru orașele noastre?
Pentru transportul de lungă distanță și cel internațional, Agenția Europeană de Mediu a arătat că transportul feroviar și cel pe apă sunt mult mai eficiente decât transportul rutier și aviatic din punct de vedere al emisiilor de gaze cu efect de seră. Din păcate, însă, nu este întotdeauna posibilă înlocuirea unui mod de transport din cauza geografiei, a infrastructurii disponibile, și a urgenței transportului (spre exemplu, pentru mărfuri perisabile).
În logistica urbană, orașele europene experimentează cu diverse soluții care ar putea rezolva diverse probleme cauzate de transportul de marfă: poluarea aerului și poluarea fonică, trafic, siguranța rutieră, și spațiul necesar parcării. Aceste soluții sunt deseori incluse în Planuri de Logistică Urbană Durabilă – o strategie cu caracter neobligatoriu care poate fi dezvoltată separat, sau inclusă în Planul de Mobilitate Urbană Durabilă.
Vehicule electrice: după cum am văzut, numărul de dubițe electrice vândute în ultimii an a crescut. Acest lucru a fost determinat de politici de tip „morcov și băț” – stimulente și mijloace de constrângere care determină companiile să-și schimbe flota de vehicule.
Pe de o parte, aproape toate statele europene oferă stimulente financiare, precum cum ar fi subvenții pentru achiziții, deduceri fiscale sau scutiri de taxe.
Pe de altă parte, majoritatea orașelor europene au introdus zone cu emisii zero sau emisii scăzute, mai ales în centrul orașelor, restricționând accesul autovehiculelor poluante.
Cu siguranță, dubițele electrice ajută în privința zgomotului și a poluării aerului, însă ele nu rezolvă problemele legate de parcare sau accidente rutiere.
Biciclete cargo: pentru a rezolva o gamă mai largă de probleme, multe orașe au dezvoltat programe pilot care au la bază biciclete cargo (de cele mai multe ori, electrice). Bicicletele cargo au diverse mărimi și forme, putând fi cu 2, 3, sau chiar 4 roți, asistență electrică, sau tehnologie modulară care permite atașarea unor module/corpuri pentru extinderea capacității. Unele biciclete cargo pot transporta până la 225kg și se pretează mai ales zonelor urbane dense, unde este nevoie de opriri dese. Avantajul acestora este că pot accesa spații unde traficul auto este restricționat, că pot circula pe pistele de bicicletă (acolo unde acestea există), și că pot fi parcate cu ușurință.
Folosirea bicicletelor cargo poate duce la creșterea siguranței rutiere, oferind mai multă vizibilitate transportului activ în general. Pe deasupra, mersul cu bicicleta are efecte pozitive pentru sănătate, atât la nivel fizic, cât și psihic. Totuși, pentru a putea concura cu autoutilitare, bicicletele cargo necesită anumite condiții care lipsesc în momentul de față în orașele românești: infrastructură pentru biciclete, centre de consolidare (vezi secțiunea următoare), și condiții de trafic sigur.
Câteva tipuri de biciclete cargo (EU Mobility Atlas)
Centre de consolidare urbană: pentru a evita ca multe vehicule mari să intre în oraș în mod individual, orașele și întreprinderile au creat depozite pentru consolidarea mărfurilor. Beneficiile provin din faptul că mulți furnizori își pot aduce încărcăturile aici, pentru a fi apoi transportate într-un mod mai bine planificat, cu mai puține vehicule, până la destinația finală.
Centrele de consolidare pot fi de diferite dimensiuni, de la hale de mărimi industriale situate la ieșirea din oraș, la micro-centre aflate de obicei în cartierele centrale. Combinația de micro-centre de consolidare urbană și bicicle cargo poate fi una dintre cele mai bune soluții pentru transportul urban de marfă cu emisii reduse.
Beneficiile centrelor de consolidare urbană pentru un oraș: flux logistic optimizat și mai puțin trafic (adaptat după UlaaDS)
Dulapuri de colete: s-ar putea să fi observat recent tot mai multe cutii sau dulapuri metalice de unde poți alege să recuperezi coletele comandate, în loc să primești livrarea acasă. Aceste dulapuri pentru colete pot aparține unei anumite companii sau pot fi împărțite de mai multe, și sunt adesea amplasate în zone aglomerate, cum ar fi stațiile de tren sau autobuz.
Dulapurile pentru colete oferă un mare avantaj, deoarece reduc numărul de livrări eșuate, care sunt foarte costisitoare atât din punct de vedere financiar, cât și din punct de vedere al emisiilor. Cu toate acestea, pentru a fi o soluție cu emisii reduse, dulapurile pentru colete trebuie planificate și monitorizate cu atenție, deoarece impactul lor depinde în mare măsură de mijloacele de transport folosite de clienți pentru a ajunge la ele. Dacă toți clienții folosesc o mașină privată, atunci emisiile asociate ar putea crește, înfrângând scopul inițial.
Ce fac orașele din România pentru a reduce impactul logisticii?
Multe din marile orașe românești au dezvoltat Planuri de Mobilitate Urbană Durabilă, unele dintre ele definind și o strategie pentru logistică. Deși niciun oraș nu se află printre liderii europeni în ceea ce privește logistica urbană durabilă, Alba Iulia se remarcă prin eforturile persistente în acest domeniu. Alba Iulia a fost printre primele orașe din Europa care au dezvoltat un Plan de Logistică Urbană Durabilă și a făcut parte din diferite proiecte europene care vizează decarbonizarea transportului urban de marfă.
Ca parte a proiectului City Changer Cargo Bike, orașul a contribuit la popularizarea bicicletelor cargo în rândul autorităților locale, proprietarilor de afaceri și cetățenilor din România. Autoritatea locală a organizat evenimente care au oferit locuitorilor posibilitatea de a testa bicicletele cargo, și a derulat o campanie de reciclare împreună cu furnizorul privat de salubritate, colectând și transportând deșeuri de hârtie cu bicicletele cargo. Astfel de acțiuni s-au dovedit de succes în orașe precum Lisabona, unde o combinație de stimulente (subvenții pentru achiziții, îmbunătățirea infrastructurii, marketing) au determinat atât întreprinderile, cât și familiile să folosească biciclete cargo pentru transportul de mărfuri și copii.
În prezent, Alba Iulia participă și ca oraș satelit în proiectul ULaaDS și va beneficia de transferul de cunoștințe în soluții logistice inovatoare de la orașe de top precum Bremen, Mechelen și Groningen. Din păcate însă, lipsa unei infrastructuri sigure și bine integrate pentru ciclism, precum și dependența ridicată de mașini limitează dezvoltarea logisticii cu biciclete în Alba Iulia.
Ce ne rezervă viitorul în materie de logistică?
Deși mai puțin vizibilă, logistica este o parte intrinsecă a vieții noastre de zi cu zi. Ne bazăm pe livrări pentru bunuri esențiale, cum ar fi alimente și medicamente, precum și pentru cadourile noastre de Paște. Cu toate acestea, acum știm că livrările pentru sărbători au un cost destul de mare pentru mediu, însă rareori reflectat în prețul lor. De aceea, am putea să ne întrebăm:
Chiar trebuie să cumpăr asta? Merită amprenta ecologică și investiția financiară sau pot trăi fără ea? (cea mai sustenabilă achiziție este cea pe care nu o facem).
Dacă chiar am nevoie de acest lucru, pot alege un produs similar care nu trebuie să călătorească din celălalt capăt al lumii? (pot exista alternative locale, iar amprenta lor de transport este semnificativ mai mică).
Am o opțiune de livrare sustenabilă, alegând, de exemplu, o companie care livrează cu vehicule electrice, sau chiar mai bine, cu biciclete? Sau aș putea să îmi recuperez coletul dintr-un dulap pentru colete, la care mă deplasez pe jos, cu bicicleta sau cu transportul public? (călătoria activă este întotdeauna cea mai bună opțiune pentru sănătatea noastră și pentru mediul înconjurător).
S-ar putea să nu ne fie întotdeauna ușor să răspundem întrebărilor de mai sus. Sperăm, totuși, că ne vor crește gradul de conștientizare și vor reduce amprenta ecologică a acestor sărbători și că ne vor ajuta să alegem timp și experiențe cu cei dragi, nu obiecte.
Lorena Axinte
Lorena deține un doctorat în Planificare Urbană și Regională, obținut în urma cercetării realizate la Institutul de Cercetare pentru Locuri Sustenabile, Universitatea din Cardiff, UK. Proiectul ei analizează politicile și procesele care pot duce la practici de dezvoltare regională regenerativă, precum și moduri de includere a tinerilor în deciziile care le vor afecta viitorul. Lorena a lucrat, de asemenea, ca și cercetător Marie Curie în SUSPLACE ITN, și a beneficiat de un Master Erasmus Mundus in Studii Urbane.