Cum dezvoltăm orașe durabile de 15 minute?
Orașele în care trăim ocupă 2% din suprafața terestră, în timp ce găzduiesc 50% din populația lumii. Ele sunt responsabile de 75% din consumul global de energie, de 80% din emisiile de CO2 și dețin 80% din PIB-ul global.
Astfel, e important ca dezvoltarea orașelor să fie una sustenabilă – adică să avem capacitatea de a ne acoperi nevoile prezente fără să punem în pericol nevoile generațiilor viitoare de a-și asigura traiul. Poate fi orașul de 15 minute o soluție viabilă?
Orașele în care trăim ocupă 2% din suprafața terestră, în timp ce găzduiesc 50% din populația lumii. Ele sunt responsabile de 75% din consumul global de energie, de 80% din emisiile de CO2 și dețin 80% din PIB-ul global.
Estimările arată că până în 2050 aproape 70% din populație va trăi în ele. Totodată, orașele au un impact major asupra vieții locuitorilor acestora, dar și asupra ecosistemelor naturale, astfel că e important ca dezvoltarea lor să fie una sustenabilă – adică să ne putem acoperi nevoile prezente fără să punem în pericol nevoile generațiilor viitoare de a-și asigura traiul.
Sunt orașele de 15 minute o soluție viabilă?
Ca acest lucru să se întâmple, ne uităm la 3 categorii principale:
● Oameni – pentru a fi sustenabil, un oraș trebuie să aibă un impact social pozitiv, să ia în considerare sănătatea locuitorilor și toate clasele sociale.
● Planetă – orașele sustenabile nu numai că nu afectează mediul încojurător, ba chiar au un impact pozitiv asupra lui.
● Profit – aspectul economic nu poate fi neglijat, pe termen lung orașele nu pot fi sustenabile dacă nu se pot susține financiar.
Ce sunt orașele de 15 minute
Pentru a ajunge la orașele sustenabile menționate anterior, modelul orașelor de 15 min poate fi o soluție.
Este un concept simplu, un termen concis și ușor de reținut, care reprezintă un set de principii după care ar trebui construite orașele.
Pe foarte scurt, acest model presupune să ai acces la toate serviciile de bază și nu numai, precum: magazine, parcuri, școli și grădinițe, etc. într-un timp scurt, la mai puțin de 15 min de mers pe jos sau cu bicicleta/trotineta.
În anumite țări, precum Olanda, Danemarca sau Elveția orașele de 15 min se numesc pur și simplu orașe, iar cele care nu respectă acest principiu sunt orașe subdezvoltate. Mai mult, dacă ne uităm la cartierele comuniste din anii 70’-80’, am putea să îl numim chiar modul tradițional de a construi un oraș.
Care sunt principiile după care se ghidează fondatorul orașelor de 15 min, Carlos Moreno?
Ecologie – pentru un oraș verde și sustenabil;
Proximitate – să locuiești la distanță redusă de toate celelalte activități;
Solidaritate – să creeze legături între persoane;
Participare – cetățenii ar trebui să fie implicați în planificare.
În astfel de orașe, prioritizarea modalităților de transport este inversată față de cea actuală. Dacă în momentul de față mașina personală stă la baza transporturilor și a modului în care proiectăm și construim orașele, în orașele de 15 min acestea ar fi pe ultimul plan.
Pietonii & Micromobilitatea – reprezintă cea mai importantă categorie, fiind cei mai vulnerabili participanți la trafic. Mare parte din drumurile zilnice sunt pe distanțe mici, care sunt viabile pentru mersul pe jos sau pentru opțiunile pe 2 roți. În România, spre exemplu, distanța medie zilnică parcursă în orașe este de sub 6 km, o distanță ce poate fi acoperită ușor pe 2 roți în mai puțin de 30 min.
Transportul în comun – după pieton, această categorie reprezintă o importanță puternică deoarece poate transporta cel mai eficient un număr mare de persoane. Așa cum îi spune și numele, acest mod de transport ar trebui să fie comun. În orașele sănătoase este cel mai popular mod de a te deplasa din punctul A în B. Oferă mai puțină flexibilitate – având trasee prestabilite, însă este foarte eficient pentru distanțe medii sau lungi.
Autovehicule de tip sharing - sunt situații în care avem nevoie de mașină pentru transport, iar sistemele de sharing ajută la creșterea numărului de utilizatori pe vehicul și scade dependența de un vehicul personal.
Mașinile personale – acestea ar trebui să se afle pe ultimul loc în lanțul trofic al mobilității, când sunt anumite categorii de trasee care nu pot fi parcurse cu celelalte moduri de transport. Prin prioritizarea celorlalte modalități scade numărul de mașini, astfel că străzile rămân mai libere pentru utilizatorii care au cu adevarat nevoie de acest mod de transport.
Sursă ilustrație: Tree Hugger
De ce am vrea orașe de 15 minute?
Orașele în care te poți deplasa pe jos sunt mai bune pentru:
● Oameni și sănătatea lor: întrucât există, conform studiilor, o corelare directă între numărul de pași și obezitate. Unul dintre ele arată și că orașele care sunt mai prietenos create pentru pietoni au și rata de obezitate mai mică. În Romania, mai multe surse arată că rata obezității este între 20 si 25% – aceasta crescând de la 13,8%, cât era în 1997.
● Mai puțină poluare fonică – „Cities aren’t loud cars are loud”. Mașinile sunt foarte zgomotoase, motiv pentru care multă lume prefera să meargă în natură să se deconecteze și să găsească liniste. Cea mai mare parte din zgomot vine din frecarea anvelopelor cu partea carosabilă. Astfel, limitarea vitezei la 30km/h scade puternic nivelul de zgomot. Într-un oraș liniștit oamenii sunt mai productivi și mai sănătoși din punct de vedere mental.
● Siguranța oamenilor – Incidentele și accidentele în trafic se produc în primul rând din cauza infrastructurii. Orașele prietenoase cu pietonii și-au dat seama că oamenii sunt oameni și vor face greșeli, astfel că infrastructura are rolul de a crea un mediu în care nu poți greși.
● Șoferi – Elimini traficul pentru ca oamenii care nu vor nepărat să conducă să aibă opțiuni viabile. Astfel, străzile devin mai libere și numărul de șoferi frustrați scade. În acest moment, viteza medie în București este de 17km/h – în comparație, un oraș ca Amsterdam care pune mașina personală pe ultimul loc oferă o experiență mai bună pentru șoferi, cu străzi mai libere și cu o viteză medie de 42km/h.
● Afaceri – ești mult mai predispus să te oprești la un magazin atunci când mergi pe jos sau cu bicicleta, decât atunci când treci repede cu mașina. Studiile arată că pe străzile în care au fost prioritizați pietonii veniturile afacerilor locale au crescut peste așteptări.
Cine are de pierdut în astfel de orașe?
Unul dintre efectele tranziției către orașele de 15 minute este scăderea dependenței de mașini – lucru ce afectează direct un sector care susține, în anumite orașe, o parte semnificativă din piața de muncă.
Însă mașinile sunt sinonime cu libertatea? Nu chiar. Libertatea înseamnă să ai opțiuni.
Freiburg, spre exemplu, este un oraș care și-a păstrat infrastructura de tramvai, și deși 80% din oraș a fost doborât în timpul războaielor, pentru a-l reconstrui, autoritățile au ales să păstreze același mod în care era și înainte și nu să urmărească trendul anilor 50’ - 70’ de dezvoltare în jurul mașinilor.
Unii spun „păi și cum îmi fac cumpărăturile altfel, dacă nu cu mașina — am de cărat baxuri de apă și mâncare pentru o familie întreagă”. Pentru asta există, spre exemplu, soluția de cargo bike. O cultură sănătoasă de biciclete este una în care oamenii folosesc cargo bikes și în care găsești ușor pe stradă oameni care merg cu copiii pe bicicletă, care cară cumpărături sau chiar mobilier.
Natura administrativă a orașelor mari
Bucureștiul este un oraș al contrastelor, iar lucrul acesta este valabil și la nivelul transportului. Sunt trasee unde ai acces ușor la metrou, tramvai sau autobuz – care sunt separate de trafic, ceea ce le face predictibile și de multe ori varianta cea mai rapidă.
În același timp, sunt și multe alte trasee unde pentru a ajunge din A în B singura variantă folosind transportul în comun presupune schimbatul a 3 linii. Transferul în sine nu este o problemă, dacă este implementat corect. În cazul Bucureștiului, însă, transferurile, inlcusiv la metrou îți adaugă adesea minute bune la timpul total, și pot varia destul de mult, de la 1 min la 10+.
În alte țări precum Japonia sau Elveția transferurile nu sunt o bătaie de cap și este comun să întâlnești așa numitele cross platform transfers care durează sub 1 minut – cobori din metrou sau din tren și pe partea cealaltă a aceluiași peron așteaptă în stație conexiunea dorită. Practic, doar traversezi peronul pe care ai ajuns deja.
În momentul de față, fiecare sector reface străzi conform deciziilor interne, neavând o strategie la nivelul întregului oraș. Un exemplu sunt locurile de parcare marcate cu culori diferite și cu sisteme diferte de taxare, în funcție de sectorul în care te afli. Problema asta o vedem nu numai la nivelul Bucureștiului, ci în general la nivelul întregului aparat administrativ – lipsa de comunicare sau comunicarea defectuoasă.
Pentru ca astfel de sinergii să se întâmple și în București este nevoie de o strategie la nivelul întregului oraș, gândită de Primăria Generală împreună cu primăriile de sector, pentru a găsi cele ma bune variante.
Lipsa infrastructurii prietenoase și statutul — printre motivele pentru care mulți români aleg mașina
Statisticile din ultimii ani arată că mai mult de jumătate dintre români preferă maşina personală, atât în mediul urban (52,1%) cât şi în mediul rural (48,8%) și doar 5,3% preferă bicicleta. Transportul în comun este preferat de 32% dintre participanții la studiu.
Lipsa infrastructurii adecvate pentru transportul public, calitatea deficitară a majorității mijloacelor de transport și lipsa conexiunilor eficiente pentru a ajunge într-un timp suficient de convenabil la destinație sunt principalele motive pentru care românii să prefere utilizarea mașinii personale, chiar și pe distanțe scurte.
Pe de altă parte statutul este un alt motiv important pentru care românii merg cu mașina, pentru că în România transportul în comun este asociat cu venituri mai mici și categorii vulnerabile ale populației (bătrâni, elevi etc.), spre deosebire de țări ca Elveția, unde toate categoriile sociale folosesc transportul în comun cu încredere.
Soluții rapide pentru orașe prietenoase cu pietonii
Conceptul presupune implementarea temporară de modificări cu mobilier urban sau marcaje pentru a testa configurații noi ale străzilor. Pe perioada de test se poate cere feedback de la utilizatori și se pot urmări indicativi relevanți pentru a decide dacă modificarea temporară se poate transforma într-una permanentă și sub ce formă.
Acest concept a fost implementat cu succes în orașe precum Londra, Paris, Toronto, iar în câțiva ani aceste orașe au devenit mai prietenoase pentru oameni.
Prin această metodă se pot transforma străzile cu o investiție minimă și fără lungi așteptări decizionale, așa cum este cazul la proiectele definitive. Conversia anumitor benzi auto în unele dedicate transportului în comun și/sau pentru biciclete este una dintre variantele de transformare.
Un exemplu pentru acest caz poate fi Splaiul Unirii, un bulervard din București unde există bandă specială pentru autobuz, dar aceasta este plină de autovehicule personale, o situație întâlnită în mai multe orașe din România. O soluție ar putea fi amplasarea de ghivece cu plante care sa delimiteze banda, iar banda sa fie împărțită atât de autobuze cât și de biciclete. În timp, dacă schimbarea primește un feedback pozitiv de la cetățeni, transformarea ar putea deveni una permanentă, cu refacerea carosabilului.
Soluții pe termen mediu sau lung
Așa cum am menționat anterior, statutul pe care îl oferă mașina este o componentă importantă în decizia românilor de a alege această metodă de transport.
Un factor este infrastructura și vehiculele în sine – investiția în refacerea liniilor de tramvai și înlocuirea vehiculelor, pentru a asigura un transport sigur și lin. Ca și context, la sfârșitul anului 2022, 78% din tramvaie își depășiseră durata de viață, arată informațiile furnizate de STB S.A.
Dacă ne inspirăm de la orașele exemplare pentru transportul în comun, ce mai putem face este să instalăm semafoare inteligente care pot detecta autobuzele/tramvaiele și pot acorda prioritate automat pentru acestea. Soluția este cu atât mai eficientă dacă este combinată cu benzi sau culoare dedicate transportului în comun.
Dalia Stoian
Este Project Director Solutii Sustenabile la EFdeN. Dalia este absolventă a Facultății de Automatică și Calculatoare, Universitatea Politehnica București. În calitatea de coordonator al departamentului de Instalații Electrice și Automatizări al EFdeN, Dalia a participat la cea mai importantă competiție globală de case solare ce a avut loc în 2018 în Dubai — Solar Decathlon Middle East. În calitate de Project Manager al EFdeN VATRA, a coordonat echipa României pentru a 3-a participare EFdeN la olimpiada caselor solare, la ediția Solar Decathlon Europe 21/22, în Germania, unde echipa EFdeN a obținut 3 premii (Locul 1 la Condiții de Confort, Locul 3 la House Functioning, Locul 1 la Public's choice).
Claudiu Butacu
Fondator EFdeN, inginer de profesie și ONG-ist la suflet, Claudiu este motivat de sustenabilitate și de crearea de locuințe accesibile, bazate pe energie regenerabilă. Crede că doar educația poate genera schimbare. De aceea, prin colaborare atât cu sectorul privat, cât și cu cel public, el a reușit dezvoltarea de strategii-pilot de energie regenerabilă, precum și de soluții pentru orașe inteligente, pentru a combate provocările globale de mediu.
Ce generații pot contribui pentru dezvoltarea unor comunități care caută energia regenerabilă?
36% dintre noi suntem dispuși să ne implicăm în protejarea mediului și să contribuim la binele comunității, arată Barometrul României Responsabile. Iar această calitate pe care o regăsim mai ales în generațiile mature, poate fi transferată către cele mai tinere, precum gen Z.
Studiul arată că suntem interesați consistent de ecologie, dar și de consumarea unui tip de energie din surse regenerabile — concluzii importante pentru construirea unor comportamente mai responsabile față de mediu, la nivel național.
36% dintre noi suntem dispuși să ne implicăm în protejarea mediului și să contribuim la binele comunității, arată Barometrul României Responsabile. Iar această calitate pe care o regăsim mai ales în generațiile mature, poate fi transferată către cele mai tinere, precum gen Z. Studiul arată că suntem interesați consistent de ecologie, dar și de consumarea unui tip de energie din surse regenerabile — concluzii importante pentru construirea unor comportamente mai responsabile față de mediu, la nivel național.
O radiografie a stilului de viață și a responsabilității sociale
Barometrul României Responsabile (BARES), sau „Studiul celor 4 Românii”, realizat de Cult Research și GRF+, în parteneriat cu EFdeN, prezintă o radiografie a atitudinii atât față de propria noastră viață și stare de bine, cât și față de felul în care ne raportăm la mediu și comunitate.
Studiul introduce și adaptează pentru prima dată în peisajul românesc metodologia Lifestyles of Health and Sustainability (LOHAS), care oferă o segmentare a românilor pe criterii de stil de viață și responsabilitate socială și explorează șase dimensiuni cheie: Sănătate Fizică, Echilibru Psihic, Echilibru Emoțional, Spiritualitate, Conștiință Socială, Ecologie.
În plus, vine și cu o abordare mai aplicată și este o contribuție utilă pentru autorități, instituții de învățământ sau societatea civilă. Totodată îi poate ajuta pe cei din comunitățile de business în ceea ce privește educarea, promovarea de standard ESG și promovarea de produse și servicii ce aduc beneficii mediului și comunității.
La nivel național, Echilibrul Emoțional este în topul priorităților noastre, urmat de Ecologie, Sănătatea Fizică, Echilibrul Psihic, Conștiința Socială și Spiritualitate – adică nivelul de interes pentru conectarea cu o forță mai mare decât sine.
Dacă ne oprim la capitolul Ecologie, cea mai mare așteptare a românilor este ca marile companii să se implice cu adevărat în responsabilitatea față de mediu și să ofere produse și servicii sustenabile și accesibile. La polul opus se află preferința românilor ca propriile lor decizii de cumpărare să fie bazate pe efectul produselor asupra mediului.
Cine sunt, ce interese au și cum arată cele „4 Românii”?
Segmentarea BARES a identificat patru grupuri, în funcție de diferențele semnificative în cum s-au raportat oamenii cu privire la cele șase dimensiuni cercetate:
1. Avangardiștii sustenabilității. Sunt categoria cea mai preocupată de binele social și de ecologie și cea mai înclinată să contribuie la schimbări pozitive în comunitate. Aceștia reprezintă 36% din totalul populației.
2. Centrații pe sine. Sunt satisfăcuți cu stilul actual de viață, au grijă de sănătatea lor (fizică și emoțională), dar pun accentul pe individualism. Aceștia nu sunt interesați de partea spirituală sau conștiință socială, dar au un interes relativ ridicat față de ecologie. Acest grup cuprinde 22% din totalul populației.
3. Spectatorii sociali. Au o satisfacție medie cu stilul de viață, nu doresc să se implice civic sau să facă schimbări. Acest segment are evaluări medii spre scăzute pe toate dimensiunile analizate. Spectatorii sociali sunt 26% din totalul populației.
4. Deconectații social. Nu sunt mulțumiți de aspectele ce țin de alimentație, de sănătatea mintală și emoțională și nici de partea spirituală. Nu sunt interesați de ecologie sau de implicarea civică și conștiința socială. Acest segment acoperă 16% din totalul populației.
Cum „traduce” BARES atitudinea noastră față de energia responsabilă ?
Pentru a avea o perspectivă mai aplicată, BARES a investigat atitudinile și comportamentele românilor față de energia responsabilă și echipamentele bazate pe energie mai verde. A fost analizat segmentul prosumatorilor și al celor potențiali (cei care își doresc să devină prosumatori). Astfel, între actualii prosumatori români — aproximativ 100.000 în România —, 44% sunt Avangardiști, 22% sunt Centrați pe sine, 23% sunt Spectatori sociali, iar 13% sunt Deconectați social. Motivațiile principale țin de nevoia de economii financiare, de independența energetică, dar și de interesul pentru reducerea amprentei de carbon.
Intenția de cumpărare de mașini electrice a fost un alt comportament „verde” de interes, analizat în studiu. Astfel că 25% dintre români au declarat că vor să cumpere autovehicule electrice. Distribuția intențiilor, din perspectiva BARES, arată astfel: 33% dintre Avangardiștii sustenabilității, 28% dintre Centrații pe sine, 23% dintre Spectatori Sociali și 15% dintre Deconectați social și-ar dori un autovehicul electric.
Intenția de a deveni prosumatori — Tendințe
În vecinătatea analizei BARES, o cercetare mai amănunțită în lumea prosumatorilor, Barometrul prosumatorilor din România — coordonată de EFdeN în colaborare cu EnergiaTa și Cult Research — ne oferă și mai multe amănunte despre ce-i va face pe români să investească în energie verde, pe viitor.
Aproximativ 1 din 5 participanți la studiul cantitativ se declară prosumator. Românii care reprezintă această categorie au venituri ale gospodăriei peste 6001 lei și locuiesc într-un procent mai ridicat în regiunea București-Ilfov sau în Centru.
Dintre ceilalți români, puțin peste jumătate cred că este (foarte) probabil să devină prosumatori. Profilul acestora este unul extrem de variat din punct de vedere educațional, financiar sau al regiunii de dezvoltare în care locuiesc.
Românii care susțin că sunt șanse (foarte) reduse să devină prosumatori sunt absolvenți de studii medii, au venitul gospodăriei sub 4.500 de lei și locuiesc, mai degrabă, în regiunea Vest.
Potențialii prosumatori — ce-i motivează?
Barometrul prosumatorilor din România arată și că principalul motiv care i-ar determina pe români să își asume rolul de prosumator ar fi economiile financiare. Un obiectiv secundar este obținerea independenței financiare.
Aproximativ 2 din 5 dintre potențialii prosumatori cred că ar putea să atingă acest obiectiv într-un interval de 1-2 ani.
*Cea mai populară metodă de finanțare în rândul potențialilor prosumatori este programul AFM (45%), urmată de fondurile proprii (32%).
BARES pentru viitor
Barometrul prosumatorilor vine să dezvolte motivațiile de a fi un consumator de energie regenerabilă și potențialul de mărire al acestei comunități, perspectivă detaliată și în analiza BARES. Cele două, împreună, pot oferi soluții construite pe baze științifice, pentru un viitor mai responsabil și mai respirabil împreună.
NOTĂ: BARES - Barometrul României Responsabile este o inițiativă de Research & Development creată încă din 2022 de Cult Research și GRF+. Ca metodologie, studiul a introdus pentru prima dată în România LOHAS (Lifestyles of Health and Sustainability). A fost folosită metoda CAWI, printr-un chestionar online prin intermediul CultIO, platformă care oferă acces la un panel de peste 40.000 respondenți. Studiul este relevant la nivel național, realizat pe un eșantion de 800 de respondenți (cu vârsta cuprinsă între 18 și 65 de ani), majoritatea provenind din mediul urban. Marja de eroare a fost de 3.3. La ediția 2023 ni s-a alăturat și EFdeN, o organizație neguvernamentală specializată în regenerare urbană, eficiență energetică și arhitectură verde, care adaugă metodologiei BARES o perspectivă asupra atitudinii românilor față de energia responsabilă.
Paul-Ioan Kasprovschi
Are peste 20 de ani experiență în industriile creative – comunicare, brand, cercetare. Este director de cercetare și evaluare la GRF+ și Brand Strategist, dar și profesor asociat al programului de master la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării și la Facultatea de Administrarea Afacerii la Universitatea București. Bonus: membru în echipa de management Geeks for Democracy și membru fondator al Fundației Comunitare București.
Claudiu Butacu
Fondator EFdeN, inginer de profesie și ONG-ist la suflet, Claudiu este motivat de sustenabilitate și de crearea de locuințe accesibile, bazate pe energie regenerabilă. Crede că doar educația poate genera schimbare. De aceea, prin colaborare atât cu sectorul privat, cât și cu cel public, el a reușit dezvoltarea de strategii-pilot de energie regenerabilă, precum și de soluții pentru orașe inteligente, pentru a combate provocările globale de mediu.
10 puncte cheie ale anului 2022- O retrospectivă InfoClima
Tranziția energetică, fenomenele extreme ale acestui an și influența schimbărilor climatice asupra acestora, politici și strategii la nivel global pentru adaptarea, mitigarea și combaterea acestora, toate și multe altele au fost subiecte discutate în acest an.
Anul 2022 a fost unul marcat în mod direct și indirect de schimbările climatice. De la declanșarea conflictului armat în estul Europei între Rusia și Ucraina și ramificațiile acestuia privind tranziția și securitatea energetică a Europei, la rezultatele raportului IPCC și răspunsul oarecum timid la nivel global prin COP 27, cert este că în 2022 subiectul schimbărilor climatice a fost unul însemnat. Așadar, am adunat la final de an 10 subiecte importante analizate de cercetătorii noștri în cadrul platformei InfoClima. Tranziția energetică, fenomenele extreme ale anului 2022 și influența schimbărilor climatice asupra acestora, politici și strategii la nivel global pentru adaptarea, mitigarea și combaterea acestora, toate și multe altele au fost subiecte discutate în acest an.
1. Începutul anului a adus vești sumbre cu escaladarea conflictului militar dintre Ucraina și Federația Rusă. Însă situația la nivel global era îngrijorătoarea chiar și înainte izbucnirii acestui război. Dincolo de impactul devastator la nivelul infrastructurii sociale, economice și pierderile de vieți rezultate, războaiele și militarizarea excesivă sunt o sursă majoră de poluare. De la distrugerea intenționată sau neintenționată a resurselor naturale (păduri, bazine acvatice, deversarea rezervelor de petrol), mașinăria militară globală este printre cei mai mari poluatori la nivel mondial. Conform unui studiu publicat de Brown University în 2019, Pentagonul/ Ministerul apărării Americane produce mai multe emisii GES decât întregul stat suedez. Pentru mai multe detalii pe acest subiect vă invităm să revizitați articolul publicat la începului acestui an.
2. Transportul (inclusiv aviația internațională) este singurul sector în care emisiile de gaze cu efect de seră (GES) nu au scăzut între 1990 - 2019 în UE, înregistrând o creștere de 33%. În acest context, deși trebuie să construim mai multe drumuri, trebuie să punem accentul în primul rând pe echiparea acestor drumuri pentru viitor și trebuie să investim mult mai mult în alternative durabile, cum ar fi căile ferate și rețelele sigure pentru călătorii active. În acest sens Dr. Lorena Axinte a discutat câteva soluții în articolul intitulat “Cum ne deplasăm pentru a nu mai alimenta schimbările climatice? Tot pe acest subiect Christian Roca (Ing.) aducea în discuție necesitatea reducerii emisiilor GES prin intermediul investițiilor în infrastrura feroviară în România.
3. Europa se confruntă în continuare cu dificultăți în a își reduce dependența de petrolul dar mai ales de gazul rusesc. Într-un articol bazat pe raportul Agenției Internaționale a Energiei (IEA) discutam despre un un plan cu 10 puncte pentru reducerea dependenței Uniunii Europene de gazul rusesc. Acest plan includea și răspunsurile furnizate de Barbara Pompili, ministru francez al tranziției ecologice, și Kadri Simson, comisar European al energiei la acel moment.
Cele 10 puncte vizau măsuri luate în privința alimentării cu gaz rusesc, o reorientare a sectorului energetic European, progresul tehnologic pentru micșorarea consumului existent și creșterea randamentului.
4. Legat de subiectul punctului anterior, cercetătorii InfoClima au readus în discuție necesitatea accelerării tranziției energetice în România. Printre recomandările acestui articol se numărau 5 linii de acțiune pentru a reduce costurile energiei și a crește reziliența față de crizele energetice globale în România:
Susținerea fără echivoc, pe toate căile administrative, a dezvoltării sectorului energiei regenerabile ca principală strategie energetică pentru România.
Dezvoltarea mecanismelor tehnice și legislative ce ar crește încrederea investitorilor privați și ar încuraja investițiile în sectorul energiilor regenerabile în România pentru următorii 10-20 de ani.
Acceptarea și implementarea soluțiilor de generare descentralizată și creștere a eficienței energetice a locuințelor ca modalitate de scădere a sărăciei energetice.
Susținerea tranziției energetice atât la nivel macro (capacități de generare mari), cât și la nivel micro (gospodării), prin instrumente legislative și tehnice.
Limitarea investițiilor în proiecte noi pe gaz natural, susținerea dezvoltării rețelelor urbane de căldură, cât și electrificarea tuturor sectoarelor energetice acolo unde este posibil: încălzire, industrie și transport.
De asemenea articolul venea cu o observație foarte importantă și relevantă mai ales în contextul din prezent unde multe țări apelează la o creștere a producției energiei provenite din procesarea cărbunelui, Anglia spre exemplu dorind să deschidă o nouă mină de cărbuni pentru prima dată în peste 30 de ani. Conform studiului Aurora, susținerea artificială a producției energiei pe bază de combustibili fosili și cărbune poate duce la o creștere cu 50% a prețurilor la energia electrică până în 2030, comparativ cu o creștere de doar 8% în cazul în care am susține tranziția spre energie regenerabilă.
5. Raportul IPCC al acestui an a adus vești îngrijorătoare iar punctele cheie au inclus faptul că:
Schimbările climatice duc la creșterea mortalității, distrug natura și fac lumea mai săracă
Eforturile pentru adaptare la schimbările climatice sunt sub-finanțate și nu pot fi o alternativă la reducerea emisiilor.
Impactul schimbărilor climatice este resimțit în fiecare colț al planetei, totuși cele mai expuse rămân țările sărace.
Pentru a limita creșterile temperaturii globale la 1.5°C față de nivelul preindustrial, la sfârșitul acestui secol, va trebui să ajungem la zero emisii nete de dioxid de carbon la începutul anilor 2050 și să atingem vârful emisiilor către 2025. Sectorul energetic, industria, aglomerările urbane sau agricultura sunt printre cele mai importante linii de acțiune unde am putea înregistra succese majore și rapide. Soluțiile de captare a dioxidului de carbon din aer vor trebui folosite pentru a ajunge la neutralitatea climatica și a o menține, mai ales în cazul depășirilor temporare ale limitei de 1,5 °C.
6. În acest sens, o resursă prețioasă la nivel global dar și în România pentru stocarea gazelor cu efect de seră, în special dioxidul de carbon, sunt turbăriile. Un articol scris de Ana-Maria Pop descria cum deși turbăriile din România sunt benefice pentru mediul înconjurător, majoritatea se degradează accelerat în ultimele decenii, atât din cauze naturale, cât și antropice. Mai mult de-atât, cantitățile de CO2 și gaz metan emanate în atmosferă de aceste ecosisteme fragile joacă un rol important în politicile ce vizează neutralitatea climatică.
Sprijinul oferit în ultimii șapte ani prin fonduri europene poate susține intervenții de restaurare pentru un număr limitat de turbării, fiind necesare atât identificarea de noi modalități de finanțare a unor proiecte de biodiversitate, dar și eforturi suplimentare din partea altor entități cu preocupări în acest domeniu nu doar pentru protecția lor dar și pentru valorificarea lor economică (turistică, în acest caz). Doar un sfert din turbăriile degradate (45 din 218) sunt prinse astăzi în programe de restaurare.
7. Unul din cele mai importante evenimente politice cu impact asupra climei ale acestui an in Europa a fost votul în cadrul Parlamentului European pentru ca toate autoturismele și autoutilitarelor noi, începând din 2035 să nu producă emisii de CO2. Practic aceasta ar însemna ca până la acea dată, marii producători să livreze pe piață doar autovehicule nepoluante.
Acest vot este foarte important din punct de vedere al politicilor climatice. În ultimul deceniu la nivelul Uniunii Europene vânzările de mașini au crescut (înainte de pandemie și actuala criză a cipurilor). În 2019 numărul mașinilor în cadrul UE a crescut cu 1,8% față de anul anterior, numărul mașinilor în circulație ajungând la 242.7 milioane, România înregistrând cea mai mare creștere (+7%).
Sub 5% din totalul acestor mașini erau electrice și/sau hybrid. Vehiculele mari (camioane, autobuze, dube ș.a) în proporție de peste 90% au motoare diesel iar în 2019 doar 0,6% din totalul autobuzelor din UE era electric.
Așadar toți acești factori contribuie semnificativ la gradul emisiilor CO2 și alte noxe, emisii ce trebuie frânate considerabil pentru a atinge cerințele tratatului climatic de la Paris și implicit pentru îmbunătățirea calității aerului mai ales în mediile urbane. Noi standarde în privința emisiilor pot accelera tranziția către vehicule electrice care la rândul ei vor necesită o infrastructură upgradată a punctelor de încărcare și a rețelelor energetice.
8. Secetele au făcut ravagii în acest an în Europa, inclusiv în România. Articolul Monicăi Ioniță-Scholz a explicat cum contribuie schimbările climatice la apariția secetei și a explicat în detaliu tipologiile secetelor (meteorologică, agricolă, hidrologică, ecologică și socio-economică). Situația în România este îngrijorătoare pentru că au fost observate schimbări semnificative ale condițiilor de secetă în lunile de vară (adică o tendință semnificativă de uscare) în special în partea de est a țării. Aproape 60% din suprafața României, care cuprinde atât zonele arabile cât și cele agricole, inclusiv zonele forestiere, sunt în proces de aridizare. Dobrogea și aridizarea accentuată a acestei regiuni reprezintă un semnal de alarmă, fapt discutat și într-un articol InfoClima despre impactul schimbărilor climatice asupra viticulturii și vinurilor dobrogene.
9. Subiectul cripto-monedelor a căpătat amploare în acest an pe fondul prăbușirii a largi segmente ale acestui sector, unul care promitea să devină o alternativă la instrumentele financiare tradiționale, cu riscul de a submina eforturile globale de a limita și combate efectele schimbărilor climatice.
Potrivit cercetătorilor de la Universitatea Cambridge mineritul de Bitcoin consumă aproximativ 120 TW/h pe an, cam cât consumul anual de electricitate al Argentinei și mai mult decât consumă împreună giganții tech Apple, Google, Microsoft și Facebook. Pentru a pune lucrurile în perspectivă, e suficient să ne gândim că dacă Bitcoin ar fi o țară, atunci s-ar clasa în top 30 cele mai mari consumatoare de energie, depășind țări precum Columbia sau Cehia.
Cercetătorii InfoClima au discutat despre impactul economic, energetic și climatic al cripto-monedelor în următorul articol.
10. Finalul acestui an a adus mult așteptatul COP 27, o conferință ce trebuia să fie una a implementării politicilor climatice la nivel global. Printre cele mai semnificative realizări ale acestei conferințe se numărau următoarele:
Anunțul lui António Guterres cu privire la un plan de 3,1 miliarde USD pentru a se asigura că toate persoanele de pe planetă sunt protejate de sisteme de avertizare timpurie în următorii cinci ani.
Lansarea unui plan condus de G7, denumit Facilitatea de finanțare a Scutului Global, pentru a oferi finanțare țărilor care suferă de dezastre climatice.
Anunțarea unei noi finanțări în valoare totală de 105,6 milioane USD de la țări precum Danemarca, Finlanda, Germania, Irlanda, Slovenia, Suedia, Elveția și regiunea valonă a Belgiei. Acestea au subliniat necesitatea unui sprijin și mai mare pentru fondurile Fondului Global de Mediu, care vizează nevoile imediate de adaptare la schimbările climatice ale statelor cu altitudine redusă și cu venituri mici.
Noul Parteneriat indonezian pentru o tranziție energetică echitabilă, anunțat în cadrul summitului G20 desfășurat în paralel cu COP27, va mobiliza 20 de miliarde USD în următorii 3 până la 5 ani pentru a accelera o tranziție energetică echitabilă.
S-au înregistrat progrese importante în ceea ce privește protecția pădurilor, odată cu lansarea Parteneriatului liderilor pentru păduri și climă, care are ca obiectiv să reunească acțiunile guvernelor, ale întreprinderilor și ale liderilor comunităților pentru a stopa pierderea pădurilor și degradarea terenurilor până în 2030.
Lansarea unui pachet /masterplan de 25 de noi acțiuni de colaborare pentru accelerarea decarbonării a cinci domenii-cheie: energie, transport rutier, oțel, hidrogen și agricultură.
Articolul InfoClima cuprinde un sumar al realizărilor și eșecurilor la COP 27 dar și un reportaj de la fața locului realizat de Anca Iosif.
Așadar, anul 2022 a fost unul foarte încărcat și marcat de evenimente geopolitice, climatice ce au afectat România, Europa și întreaga planetă. Cu ocazia sfârșitului acestui an va invităm să revizitați materialele scrise de cercetătorii rețelei InfoClima ce au acoperit o gamă foarte largă de subiecte de la tranziția energetică și impactul industriilor asupra mediului la fenomenele extreme ale acestui an precum secete, aridizare, valuri de căldură și impactul acestora asupra vieții noastre de zi cu zi.
COP 27- Progres timid și poticnit cu mult rămas de făcut
COP 27 a ajuns la final iar în acest sumar prezentăm realizările și eșecurile celei mai importante conferințe climatice ale anului 2022.
”Acesta poate fi COP-ul unde putem pierde speranța respectării pragului de 1.5 °C la nivel global”, declara Alok Sharma presedintele COP 26 în cadrul actualei conferințe din Egipt.
Francesco La Camera, directorul general al Agenției Internaționale a Energiei Regenerabile (IRENA), declara că actualul COP trebuie să fie unul al implementării, iar prin cadrul platformei lor au reușit să strângă 1 miliard USD menit să ajute țările cu economii emergente, acesta atrăgând atenția la faptul că state mici precum Barbados și Tuvalu se confruntă deja cu riscuri existențiale datorate schimbărilor climatice.
”Nu putem vorbi de securitate climatică la nivel global fără a proteja Amazonul” declara președintele reales al Braziliei Lula da Silva, care speră să reducă drastic nivelul defrișărilor ilegale din pădurile amazoniene și să formeze la nivel internațional o alianța pentru protejarea pădurilor tropicale.
Un consens a fost atins pentru crearea și finanțarea unui fond denumit Loss and Damage Fund (Pierdere și Daune). Însă nici acum planul propus la Copenhaga în 2009 ce promitea susținerea celor mai vulnerabile țări în fața schimbărilor climatice cu 100 miliarde USD până în 2020, nu a fost materializat.
Conferința climatică a acestui an a fost umbrită de contextul geopolitic, unul dominat de către războiul ruso-ucrainean, dar și de actuala criză energetică și iminenta criză economică ce reprezintă potențiale obstacole în lupta pentru limitarea emisiilor GES și a unei lupte efective împotriva schimbărilor climatice.
La sfarșitul COP 26 din Glasgow precizam că acea conferință “poate reprezenta un moment istoric în privința angajamentelor concrete luate la nivel global pentru combaterea efectelor schimbărilor climatice. Glasgow în trecut a reprezentat al doilea oraș al imperiului britanic și un epicentru al producției oțelului și procesării cărbunelui. În secolul 21 poate intra în istorie ca orașul ce poate declanșa prin actuala conferință o revoluție verde industrială la nivel global și demararea unui efort global unit pentru redresarea situației climatice până în 2050.”
Însă COP 27 la Sharm El Seikh în Egipt a fost umbrit în mare măsură de situația geopolitică la nivel global. În discursul de deschidere Simon Stiell declara :
Parisul ne-a dat acordul.
Katowice și Glasgow ne-au oferit planul.
Sharm El-Sheikh ne îndeamnă la punerea în aplicare.
Nimeni nu poate fi un simplu pasager în această călătorie.
Acesta este semnalul că vremurile s-au schimbat.
Totodată acesta mai atrăgea atenția la faptul că foarte puține țări au angajamente concrete făcute în ceea ce privește reducerea emisiilor, concluzionând că “24 nu este 194. Așa că iată-mă acum, uitându-mă la 170 de țări care trebuie să își revizuiască și să își consolideze angajamentele naționale în acest an.”
Acest discurs poate fi reflectat de către Indexul de performanță al schimbărilor climatice (Climate Change Performance Index) care ne arată că și în anul 2022 cele mai mari economii ale planetei (SUA, Federația Rusă, China, Japonia ș.a) nu întreprind suficiente eforturi de combatare a efectelor schimbărilor climatice și reducere a emisiilor GES, astfel regăsindu-se în subsolul acestui clasament. Uniunea Europeană ca medie se situa pe locul 19, în creștere ușoară datorită performanțelor unor țări precum Danemarca, Suedia și Portugalia. România este situată pe locul 43 în acest index.
Sursa foto: https://ccpi.org/
Mesaje mixte încă de la bun început
Imediat după discursul secretarului general ONU Antonio Gutteres ce preciza că trebuie să urmărim eliminarea graduală a combustibililor fosili, Președintele Emiratelor Arabe Unite declara că țara sa “este considerată un furnizor responsabil de energie care va continua să își joace rolul câtă vreme lumea va avea nevoie de petrol și gaze”. Această declarație trebuie pusă în contextul în care EAU vor găzdui următorul COP cu numărul 28.
Președintele Comisiei Europene Ursula von der Leyen a dorit de la început să sublinieze importanța cooperării la nivel global între sud și nord, precizând ca sudul “dispune de resurse din belșug. Așa că haideți să facem echipă. Acesta este motivul pentru care Uniunea Europeană semnează noi parteneriate pentru hidrogen cu Egiptul, cu Namibia și cu Kazahstanul. Acesta este motivul pentru care sprijinim parteneri precum Vietnam și Africa de Sud pentru a-și decarboniza economiile. Trebuie să atingem obiectivul de la Paris. Iar Europa își menține cursul.”
Aceasta continua declarând: “În cele din urmă, îi îndemnăm pe partenerii noștri din Nordul global să își intensifice finanțarea pentru climă în Sudul global. Europa asigură partea sa echitabilă din promisiunea de 100 de miliarde de dolari. Pentru al doilea an consecutiv, am depășit 23 de miliarde de euro - în ciuda pandemiei COVID-19, în ciuda războiului din Rusia. Și o mare parte din finanțarea noastră pentru climă este deja destinată adaptării. Așadar, este fezabil și îi invităm și pe alții să facă un pas înainte.” continuând în a zice că Europa va “reduce emisiile de gaze cu efect de seră cu cel puțin 55% până în 2030. Iar acest lucru este confirmat prin lege. Prin pachetul "Fit for 55", punem în aplicare cel mai ambițios cadru juridic din lume. Și facem apel la toți marii emițători să își sporească și ei ambițiile.”
Revenirea președintelui brazilian Lula, un semnal de bun augur?
Realegerea lui Luiz Înácio Lula da Silva ca președinte al Braziliei a reprezentat un moment important înainte de COP 27, acesta alegând să se adreseze conferinței pe data de 16 Noiembrie. Brazilia adăpostește o mare majoritate a pădurilor amazoniene, denumită metaforic unul din “plămânii” planetei. În timpul mandatului președintelui Jair Bolsanaro defrișările au crescut exponențial, daunele fiind exacerbate și de incendiile devastatoare ale anilor 2019 și 2020. În timpul primelor mandate Lula a reușit să scadă semnificativ gradul defrișărilor după anul 2005 și speranțele sunt ca și acum să repete acest fapt. "Trebuie să oprim această grabă spre abis. Nu putem vorbi de securitate climatică la nivel global fără a proteja Amazonul” a fost una din remarcile de început ale discursului său.
De asemenea, revenirea lui Lula a permis formarea unei alianțe strategice între Brazilia, Indonezia și Congo pentru a coordona protecția pădurilor tropicale, însă această alianță va necesita fonduri substanțiale pentru prevenirea defrișărilor și conservarea biodiversității.
Resursele de apă, un punct nevralgic la COP și pentru Egipt
Apa ca resursă naturală a fost un subiect lung discutat mai ales din perspectiva țării gazdă, Egipt. Președintele Egiptean Abdel Fatah al-Sisi, declara că resursele de apă ale țării sale nu mai pot ține pasul cu cererea populației egiptene, una în continuă creștere. Egiptul depinde în mare măsură de apa Nilului însă barajul Grand Ethiopian Rennaissance Dam (GERD) a provocat tensiuni în repetate rânduri între Egipt, Etiopia (care începuse unilateral să umple barajul de acumulare) și Sudan.
Etiopienii au fost foarte reticenți la îndemnul egiptenilor de a semna un angajament concret menit să reglementeze eliberarea unor cantități de apă din barajul GERD, mai ales în anii secetoși. Agricultura reprezintă ~11.3% din PIB-ul Egiptului care are nevoie de reforme masive și sistemice în acest domeniu.
Un alt punct important la COP 27 a fost introducerea unei inițiative privind managementul apei la nivel global, denumită AWARE (Action for Water Adaptation and Resilience). Aceasta va avea misiunea de a oferi suport financiar si tehnologic pentru combaterea secetelor dar si unelte operaționale precum sisteme de monitorizare, avertizare și informare.
Global Shield - Un câștig COP 27 sau un compromis pe termen lung?
Pe data de 14 noiembrie a fost lansat un proiect denumit “Global Shield”, un “scut” global menit să ajute țările cele mai afectate de efectele schimbărilor climatice. Primele țări recipiente vor fi Pakistan și Bangladesh, printre altele. Însă au fost vociferate și nemulțumiri legate de prelungirea și amânarea discuțiilor privind fondul global de pierderi și daune (loss & damage fund), mulți temându-se că Global Shield va fi o alternativă mai ieftină dar și mai puțin efectivă în fața efectelor schimbărilor climatice. Scoția a fost prima țară ce a oferit suport prin cadrul Loss & Damage fund în cadrul COP 26 Glasgow, urmată de Belgia și Danemarca. Anul acesta în cadrul COP 27 Austria a fost una din primele țări care au promis suport pentru acest fond, unul în valoare de 50 milioane USD pe o durată de 4 ani. De asemenea fondul de adaptare pentru ajutarea celor mai vulnerabile țări în fața schimbărilor climatice a primit peste 230 milioane USD în cadrul COP 27.
CarbonBrief însă atrăgea atenția că marile economii nu contribuie pe cât ar trebui la fondul global de pierderi și daune (Loss and Damage fund). În 2020 SUA plăteau doar 7.6 miliarde USD (19% din ce ar fi trebuit să contribuie raportat la gradul lor de poluare- acel așa-zis Fair Share). Australia și Canada de asemenea n-au contribuit sufficient, în vreme ce Germania, Japonia și Franța erau pe surplus la acest capitol.
Sursa foto: Carbon Brief
Totodată discuțiile cu privire la o reducere și eventuală stopare a exploatării hidrocarburilor au fost dificile și întrerupte. Deși inițial erau zvonuri cum că Statele Unite ar fi de acord cu o astfel de propunere, actualul context al aprobărilor de exploatări noi în anul 2022 ne arată cu totul alt tablou la nivel global.
Câteva puncte cheie ale textului draft
În linii mari draftul 3 (19/11/22 13:00) al textului final COP 27 (disponibil aici) continuă să reafirme obiectivele propuse anul trecut la Glasgow. Textul reafirmă importanța respectării pragului de 1.5 °C recunoscând însă faptul că în prezent comunitatea internațională e presată de provocări suprapuse legate de securitatea alimentară, energetică, geopolitică etc. Însă angajamentele concrete sunt puține iar limbajul este în continuare vag. Un exemplu este articolul 10 al acestui draft care “decide să pună în aplicare tranziții ambițioase, echitabile și favorabile incluziunii către o dezvoltare cu emisii reduse și rezilientă la schimbările climatice, în conformitate cu principiile și obiectivele Convenției, ale Protocolului de la Kyoto și ale Acordului de la Paris” .
Legat de finanțare acest text reiterează articolele 2,4 și 9 ale Tratatului Climatic de la Paris și evidențiază in punctul 55 faptul că trebuie investite ~4 trilioane de dolari pe an în domeniul energiei regenerabile până în 2030 - inclusiv investiții în tehnologie și infrastructură - pentru a ne permite să ajungem la emisii nete zero până în 2050.
Punctul 57 însă pune punctul pe i atrăgând atenția cu îngrijorare la ”decalajul tot mai mare dintre nevoile părților care sunt țări în curs de dezvoltare, în special din cauza impactului din ce în ce mai mare al schimbărilor climatice și a creșterii gradului de îndatorare, și sprijinul furnizat și mobilizat pentru a completa eforturile depuse de acestea în vederea punerii în aplicare a contribuțiilor lor determinate la nivel național, subliniind că, potrivit estimărilor actuale, aceste nevoi se ridică la 5,6 trilioane USD până în 2030”. Un semnal alarmant este reflectat în punctul 58 care denotă lipsa de urgență și acțiune, fiind menționată o “îngrijorarea serioasă cu privire la faptul că obiectivul părților din țările dezvoltate de a mobiliza în comun 100 de miliarde USD pe an până în 2020 nu a fost încă atins și îndeamnă țările dezvoltate să îndeplinească acest obiectiv.”
La final de COP 27- Cele mai importante realizari
Printre cele mai semnificative realizări ale acestei conferințe se numără următoarele:
Anunțul lui António Guterres cu privire la un plan de 3,1 miliarde USD pentru a se asigura că toate persoanele de pe planetă sunt protejate de sisteme de avertizare timpurie în următorii cinci ani.
Lansarea unui plan condus de G7, denumit Facilitatea de finanțare a Scutului Global, pentru a oferi finanțare țărilor care suferă de dezastre climatice.
Anunțarea unei noi finanțări în valoare totală de 105,6 milioane USD de la țări precum Danemarca, Finlanda, Germania, Irlanda, Slovenia, Suedia, Elveția și regiunea valonă a Belgiei. Acestea au subliniat necesitatea unui sprijin și mai mare pentru fondurile Fondului Global de Mediu, care vizează nevoile imediate de adaptare la schimbările climatice ale statelor cu altitudine redusă și cu venituri mici.
Noul Parteneriat indonezian pentru o tranziție energetică echitabilă, anunțat în cadrul summitului G20 desfășurat în paralel cu COP27, va mobiliza 20 de miliarde USD în următorii 3 până la 5 ani pentru a accelera o tranziție energetică echitabilă.
S-au înregistrat progrese importante în ceea ce privește protecția pădurilor, odată cu lansarea Parteneriatului liderilor pentru păduri și climă, care are ca obiectiv să reunească acțiunile guvernelor, ale întreprinderilor și ale liderilor comunităților pentru a stopa pierderea pădurilor și degradarea terenurilor până în 2030.
Lansarea unui pachet /masterplan de 25 de noi acțiuni de colaborare pentru accelerarea decarbonării a cinci domenii-cheie: energie, transport rutier, oțel, hidrogen și agricultură.
La fel ca în anii precedenți discuțiile la COP au fost dificile, unde reticența și amânarea au dominat. Aprobarea fondului de pierderi și daune (Loss & Damage) este un moment istoric deoarece confirmă conștientizarea la nivel global a pericolului pozat de schimbările climatice iar că cele mai bogate țări vor trebui într-un fel sau altul să ajute țările cu economii emergente care sunt cele mai vulnerabile în această privință. Însă limbajul cu privire la eliminarea treptată utilizării hidrocarburilor este aproape neschimbat iar deși a fost reafirmată importanța respectării pragului de 1.5 °C , angajamentele confirmate până acum, sau mai degrabă lipsa acestora, nu vor fi suficiente.
COP 27 a încercat poticnit să construiască pe fundațiile conferințelor anterioare. Rămâne de văzut care va fi progresul realizat până la COP 28, ce va avea loc în Dubai, una din marile capitalele petroliere ale lumii.
Reportaj COP de la firul de nisip- Anca Iosif
COP27 a însemnat două săptămâni tensionate în Sharm El-Sheikh, Egipt. Supra-numit COP-ul african, conferința de anul acesta a venit cu mesajul să ne dăm rendez-vous cu toții – liderii lumii, ONG-uri, activiști, presă – într-una dintre țările în dezvoltare, pe cel mai afectat continent de schimbări climatice. De la secete, la inundații puternice – unde Pakistan e exemplul perpetuu, cu o treime din țară inundată anul trecut, care încă-și revine și rezistă –, până la pierderi de vieți omenești.
Activiștii – cei care au reușit să ajungă, pentru că prețurile crescute artificial la cazări i-au mai filtrat pe cei care n-au avut să plătească 12 nopți de cazare cu 300$/ noapte – au fost zilnic în „stradă”. Când zic stradă mă refer la „curtea” conferinței, considerată teritoriul United Nations, organizatorii COP. E importantă mențiunea pentru că în afara acestei zone, nu ar fi fost foarte ușor de dus la capăt niciun protest în Egipt, o țară care a reprimat de mai multe ori discursul activiștilor sau al jurnaliștilor. Cu alte cuvinte, au fost mai puține voci care să ceară justiție climatică față de alte COP-uri, și vocile astea s-au văzut nevoite să strige mai tare până în sălile de negocieri. S-au auzit prin dans, prin poezii, prin haine cu sloganuri imprimate, prin marșuri la care au citit cereri, au ridicat pancarte cu „Don’t gas Africa!”.
În tot zgomotul „verde” – pentru că a fost cu duiumul, de la urși polari dansanți, până la artă din PET-uri, până la toate pavilioanele luxoase, cu monitoare mari care furau privirile și voiau să te atragă cu platouașe fine cu finger-food și cafea fierbinte; plus zeci, sute de dezbateri și prezentări secundare, zilnic – rămân cu concluzia, după primul meu COP, că este un proces frustrant, dar necesar. Nu știu dacă ai cum să aduni aproape 200 de țări, fiecare cu agenda și interesele ei politice – și de dezvoltare, unele, de conservare altele – fără diplomație, fără compromisuri, fără negocieri. Iar asta nu durează două săptămâni, ci luni, ani.
Doar că tensiunile astea – de cine cedează, cine dă cu banii, cine primește cât, oare China și SUA cum se mai înțeleg, oare UE (car evorbește pentru toți membrii la toate COP-urile) ce poziție adoptă – se întâmplă într-o perioadă în care suntem cu toții de acord că urgența climatică e mare și țările vulnerabile nu mai au ani de așteptat ca statele puternice să-și urmeze dansul obișnuit. Așa că m-am bucurat, după multe zile tensionate și obositoare, pentru vestea că, în sfârșit, toată lumea de la masă s-a pus – în ultimele ore de COP27! – de acord cu crearea unui fond dedicat pentru Loss & Damage (discuția cea mai aprinsă din tot timpul meu acolo – pentru că e istorică prezența subiectlui pe agenda COP – datorită inițiativei Pakistanului).
Nu mai speram la ea, cred că nimeni din presa internațională n-o mai vedea întâmplându-se, dar uite că deadline pentru un plan concret de acțiune ar fi COP28, Dubai, spune cover letter-ul (rezoluția) conferinței din Egipt. Asta arată că și presiunea din stradă funcționează, că vocile alea împuținate au ajutat ca acest COP să nu devină cel „lost and damaged”, cum se zvonea. Pe lângă asta, în rezoluție se menționează, printre altele, și protejarea țintei de 1,5C, corelată cu trecerea spre regenerabile, precum și nevoia unei reforme financiare complete – pentru că nu a fost pregătit, în toate structurile lui, pentru toate nevoile de fonduri pe partea climatică – de reparare, conservare de ecosisteme, credite de carbon și altele care vin repede din urmă. Trebuie să regândim felul în care facem banii să circule, cu dobânzi mai mici, prin granturi, cu multe excepții pentru cei vulnerabili, cu asumare de riscuri. Până la implementare, durează, dar cred că încă nu realizăm importanța faptului că am pornit discuțiile astea.
Vlad Radu Zamfira
Master of Arts Archaeology & History (MA), Certificate of Postgraduate Studies Mediterranean & Venetian 16th century History (1559-1581) University of Aberdeen, Scotland). Subiecte: politici in USA & EU referitoare la climate change și impactul acestora. Politici sustenabile in Scotia legate de industria berii, whisky-ului si producerea de energie regenerabilă. Arheologie costieră și impactul schimbărilor climatice asupra comunităților respective.
Anca Iosif
Anca e reporter freelancer și caută poveștile din zona de mediu. Are și un newsletter prin care scrie regulat povești găsite pe teren la care te poți abona aici: https://remediu.substack.com/
(de la COP a scris zilnic, așa că poți relua din urmă cele 10 relatări de la față locului). Anul acesta, editează și la o parte din materialele InfoClima și învață multe de la cercetătorii cu care lucrează.
Influența oamenilor asupra calității apelor
Conform raportului modial ONU privind dezvoltarea apei World Water Development, consumul de apă din întreaga lume crește cu 1% în fiecare an din 1980. Aproximativ 40% din populația mondială suferă de lipsa apei. Conform unei estimări, până în 2050, aproximativ una din patru persoane va locui într-o țară cu deficit de apă.
Apa reprezintă o resursă esențială pentru Planeta Pământ și urmează un ciclu natural de transformare continuă, de la evaporare la condensare, de la stare solidă la stare lichidă sau gazoasă, de la izvor la vărsare în mare sau ocean.
Conform raportului modial ONU privind dezvoltarea apei World Water Development, consumul de apă din întreaga lume crește cu 1% în fiecare an din 1980. Aproximativ 40% din populația mondială suferă de lipsa apei. Conform unei estimări, până în 2050, aproximativ una din patru persoane va locui într-o țară cu deficit de apă.
Din păcate activitățile umane interferează cu apa în ciclurile ei naturale și de cele mai multe ori îi schimbă structura fizico-chimică prin alterarea cu substanțe chimice, compuși artificiali sau deșeuri plastice. Este foarte important ca fiecare persoană să conștientizeze care sunt efectele poluării asupra sănătății personale.De asemenea, efectele acțiunilor noastre de zi cu zi, pot duce la poluarea și degradarea apelor, fără ca noi să știm sau să înțelegem.
Ca să putem înțelege mai bine calitatea apelor, am creat proiectul Strop de rouă, o soluție de monitorizare și informare cu privire la o serie de parametri fizico-chimici. Informațiile și datele prelevate deservesc cetățenii interesați direct de calitatea apelor (fie că sunt pescari sau consumatori de apă de izvor), dar pot reprezenta și baza unui studiu cu privire la calitatea apelor și evoluția acestora în timp. Prin acțiunea propriu-zisă de testare a calității apelor pe sectoare de râu, putem identifica foarte ușor agenți economici, industriali sau agricoli, care deversează cu bună știință sau nu, substanțe ce pot pune în pericol calitatea apelor.
Ce înțelegem prin poluarea apelor de suprafață?
Apa poluată afectează buna funcționare a ecosistemelor acvatice , terestre și activitatea oamenilor în viața de zi cu zi. După ce înțelegem efectele poluării apei, putem lua măsuri de prevenție pentru a împiedica acest lucru.
Prin poluarea apelor de suprafață înțelegem acțiunea prin care deversăm, cu bună știință sau nu –, substanțe chimice, organice sau ape uzate, provenite în urma unor procese sau activități umane (aruncarea deșeurilor) –, direct în ecosistemul unui râu, lac, deltă, mare sau ocean, afectând starea naturală a acestuia. Astfel de acțiuni afectează utilizarea normală a resursei, precum și toate ecosistemele în care este vitală calitatea și puritatea apei.
Tipurile de poluare a apei
1. Poluarea fizică a apei
Poluarea fizică a apei este reprezentată de deversarea deșeurilor toxice, depunerile și deșeurile radioactive sau apele folosite în uzine atomice/nucleare, cele care folosesc la răcirea instalațiilor și apele termale. Poluarea apare ca urmare a evacuării în apă a materialelor solide, minerale, insolubile, cum este de pildă deversarea în cursurile de apă a reziduurilor de la exploatarea carierelor sau minelor.
Sursa foto: https://stratos.ro/poluarea-apei/
2. Poluarea chimică a apei
Poluare apei cu pesticide, deversări de reziduuri petroliere, cu substanțe cancerigene, detergenți sau alte substanțe specifice diferitelor industrii se numește poluare chimică. Asta se întâmplă și din cauza deversării în ape a diverșilor compuși: nitrați, fosfați și alte substanțe folosite în agricultură; a unor reziduuri și deșeuri provenite din industrie sau din activități care conțin plumb, cupru, zinc, crom, nichel, mercur sau cadmiu.
De altfel, poluarea apelor cu nitrați și fosfați a devenit tot mai îngrijorătoare în ultimul timp, mai ales în țările cu agricultură dezvoltată și industrializată. Excesul de îngrășăminte cu azot în sol sau din alte surse poate face ca o parte din nitrați și nitriți să treacă în apa freatică în cantități mari. Consumul de apă cu concentrație mare de nitrați poate duce la "boala albastră" a copiilor – methemoglobinemie.
O cauză principală a poluării apelor o constituie hidrocarburile – prezente în toate fluviile lumii – ca unul din efectele civilizației moderne.
3. Poluarea biologică a apei
Agenții biologici (microorganisme și materii organice fermentescibile) duc la o contaminare puternică, bacteriologică a apei, care are drept urmare răspândirea unor afecțiuni cum sunt colibacilozele sau hepatitele vitale, febra tifoidă.
În categoria asta de poluanți pot participa în mare măsură industriile alimentare, industria hârtiei. Ca o comparație, o fabrică de hârtie de dimensiuni mijlocii echivalează, în ceea ce privește poluarea, cu un oraș de 500.000 de locuitori.
La fel de periculoase sunt apele uzate provenite de la creșterea animalelor în marile complexe agroindustriale, din cauză că apele uzate rezultate sunt infestate cu bacterii fecale și azot în diferiți forme de transformare
Totodată, canalizarea este considerată o sursă majoră de nutrienți pentru plante. Excesul de nitrați și fosfați din apă favorizează creșterea algelor, provocând uneori înmulțiri neobișnuit de rapide. Acest lucru nu este neapărat bun, pentru că atunci când algele mor, oxigenul dizolvat în apă scade, deoarece, microorganismele îl folosesc pentru a digera algele în timpul procesului de descompunere. Organismele anaerobe (organisme care nu necesită oxigen pentru a trăi) metabolizează apoi deșeurile organice, eliberând gaze precum metanul și hidrogenul sulfurat, care sunt dăunătoare formelor de viață aerobe (care necesită oxigen).
Astfel, procesul prin care un lac se schimbă dintr-o stare curată și clară într-una bogată în nutrienți, plină de alge și de aici la o stare cu deficit de oxigen, plină de deșeuri se numește eutrofizare, un proces natural, inevitabil și lent. Cu toate astea, atunci când este accelerat de activitatea umană și de poluarea apei, poate duce la îmbătrânirea prematură și la moartea unei acumulări de apă.
Sursa foto: https://stratos.ro/poluarea-apei/
Mediul industrial energetic poluează apa prin încălzirea acesteia sau prin iradiere în cazul centralelor ce folosesc apă pentru răcire.
Altă surse de poluare a apelor curgătoare – în special – sunt deșeurile și masele plastice, care se descompun în microplastic.
Lipsa unui management al deșeurilor pentru zonele rurale a dus la umplerea naturii cu mormane și munți de gunoaie menajere și nu numai.
Odată cu ploile specifice anotimpurilor, putem observa angrenarea gunoaielor aruncate pe albiile râurilor de-a lungul anului și purtarea acestora către vărsarea în Dunăre și mai apoi în Marea Neagră.
Aceste particule de microplastic sunt prezente în apa, dar chiar și în pești sau scoici. Fiind la capătul lanțului trofic, a fost inevitabil să nu se găsească și în oameni.
Drept urmare otrăvirea naturii duce la otrăvirea apelor, apoi poate afecta sănătatea oamenilor.
În raportul Cartografierea Microplasticului în Apele din România, lansat de Asociația Act for Tomorrow și Ambasada Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, au fost identificate toate tipurile de plastic reciclabil: PET (polietilenă tereftalată), PP (polipropilenă), PE (polietilenă, atât de înaltă densitate PE-HD, cât și cu densitate scăzută PE-LD). Principalele deșeuri din care provin particulele de microplastic sunt sticlele de apă, de suc, diverse recipiente și flacoane, haine, pungi.
Sursa foto: https://www.viata-medicala.ro/stiri/lacurile-si-raurile-din-romania-sunt-pline-de-microplastic-20896
Analiza calitativă a fost realizata pe 81 de probe de pe întreg teritoriul țării, de unde s-au ales lacuri și cursuri de apă în funcție de distribuția lor geografică, de suprafață și lungime, de dimensiunea bazinelor hidrografice, precum și în funcție de istoricul de poluare cu deșeuri.
Sursa foto: https://green-report.ro/raport-microplastic-romania/
Soluții la poluarea apelor: Proiectul Strop de rouă
Pentru a înțelege fenomenul și amploarea poluării apelor, am început, acum doi ani, un proiect independent și imparțial, prin care facem măsurători ale apelor de suprafață din România.
Așa s-a născut proiectul Strop de rouă, al cărui scop principal este monitorizarea calității apelor prin verificarea a șase parametri fizico-chimici, care pot indica o posibilă poluare:
Potențialul de hidrogen al apei (pH)
Salinitatea (SAL)
Conductivitatea electrică a apei (EC)
Potențialul de reducere a oxidării apei (ORP)
Temperatura apei (temp)
Opacitatea sau lipsa de transparență a apei (turbiditate)
Cum funcționează Strop de rouă?
La început am confecționat un aparat din componente electronice, care să măsoare calitatea apei și să stocheze toate datele, inclusiv locația GPS pe un card local cât și în cloud.
Ulterior am cumpărat senzori și testere certificate și acreditate, special pentru a crește credibilitatea măsurătorilor efectuate.
La fiecare prelevare, am testat două probe de apă cu două echipamente diferite, pentru a elimina orice urmă de eroare. Echipamentele sunt entry-level sau pentru amator, și pot avea o eroare de 15-20%. Scopul nostru este de a verifica dacă apele se încadrează într-o plajă de valori, însă doar ieșirea din acea plajă ne va indica o sursă aparte, care poate fi un agent ce poluează.
Proba de mai sus este prelevată din “brațul mort” al râului Someșul Mic, în care compania de tratare a apelor din cluj deversează apă tratată. Din păcate apa tratată (teoretic comparabilă cu apă îmbuteliată), angrenează în vărsarea sa în râul Someșul Mic, murdărie, deșeuri și tot ce reprezintă această pastă neagră. Se pot vedea mai multe poze si informatii aici si video aici, aici și aici.
Până acum am făcut 81 de teste pe mostre de apă din râuri, lacuri, puțuri și din Dunăre, iar rezultatele au fost integrate pe o harta interactivă.
Pe baza analizelor de apă, am identificat câteva deversări sau scurgeri din “brațe moarte” care distrug ecosisteme și tot ce înseamnă viață acvatică.
Deversarea de ape industriale, rezultate din stații de betonare sau șantiere de construcții, a destabiliza structura fizico-chimică a apei și speciile de plante și pești acvatice vor avea de suferit.
Deversarea apelor reziduale netratate, poate duce la dezvoltarea de bacterii și microorganisme care sunt consumatoare de oxigen. Astfel de foarte multe ori peștii „se sufocă” și mor din această cauză, numită eutrofizarea apelor.
De asemena, deversarea unor substanțe acide cu PH de la 0 la 3 sau substanțe bazice cu PH de la 10 la 14, poate duce la poluarea ireversibilă a apei prin destabilizarea PH ului și peștii sensibili pot muri.
Așa cum am identificat în măsurătorile de pe râul Prut, o concentrație mărită a conductivității electrice, indică o prezență a unei substanțe chimice în apele râului și clar un pericol pentru viața acvatică și pentru specii întregi de pești.
Calitatea apei are de suferit pe tot parcursul ei până la vărsare, chiar dacă concentrația se diluează odată cu creșterea debitului.
Speciile pe cale de dispariție sunt plante și animale amenințate cu dispariția. Acest fenomen este cauzat în principal de pierderea și degradarea habitatului/habitatelor, dar și de poluare, schimbările climatice, speciile alogene invazive. Biodiversitatea este, însă, esențială pentru sănătatea ecosistemelor și viața umană.
Conform unui studiu realizat de UICN din 2015, au dispărut în Europa 36 de specii, inclusiv multe specii de pești de apă dulce, mai multe specii de Coregonus (un tip de somon), molusca de apă dulce Graecoanatolica macedonica (un mic melc de apă dulce care se găsea doar în lacul Dojran din Macedonia) și Pensée de Cry – o floare violetă.Cel puțin 1 677 de specii dintre cele 15 060 de specii evaluate sunt amenințate cu dispariția.
Agenții patogeni din apă sub formă de bacterii care cauzează boli și viruși provenite din deșeurile umane și animale sunt o cauză majoră a bolilor provenite din apa potabilă.
Am decis că poate avea o importanță aparte și testarea apelor consumate de comunitatea din jurul marilor orașe și nu numai.
Astfel până la acest moment au fost efectuate 31 de teste pe mostre de apă de la izvoare, iar rezultatele au fost integrate pe harta interactivă:
Pe baza analizelor de apă, am identificat mai multe izvoare care au fie sursa, fie traseul, fie pânza freatică infestată cu nitriți și nitrați.
Nitraţii (NO3) sunt componenţi chimici fără culoare, miros sau gust care contaminează pânza freatică ca o consecință a agriculturii intensive.
Fertilizatorii cu azot folosiţi pentru îmbogăţirea solului sunt:
- nitraţi din apa potabilă
- deşeurile aruncate de oameni şi excrementele animale. Acestea pot contribui la contaminarea atât a apelor potabile urbane, cât şi a celor îmbuteliate.
Un nivel ridicat de nitraţi face apa nepotabilă şi periculoasă. Printre efectele consumului de apă cu nitraţi peste limită se numără problemele gastrice, diareea, urticariile şi iritațiile şi până la methemoglobinemie – numită şi “blue baby syndrome”, care se manifestă mai ales prin probleme respiratorii din cauza oxigenării insuficiente a sângelui intoxicat, putând duce prin asfixiere, şi ulterior, la moartea bebelușului.
Nivelul legal maxim acceptat de nitraţi în apă e de 50 mg/l (legea nr. 458/2002), însă medicii pediatri recomandă un nivel maxim de 10 mg/l în cazul copiilor.După ce sunt ingerate, aceste toxine pot provoca o serie de probleme de sănătate, precum:
cancer;
dereglări hormonale;
efecte nocive asupra funcțiilor creierului;
erupții cutanate;
ochi inflamați;
infecții respiratorii;
hepatită;
Pe lângă consumul de astfel de ape, chiar și înotul poate reprezenta un risc, dacă apa este poluată. În apă pot exista foarte mulți poluanți chimici, de la metale grele, cum ar fi arsenul și mercurul până la pesticide și îngrășăminte nitrate.
De cele mai multe ori piscinele sau ștrandurile sunt atent monitorizate, dar nu și locurile folosite ad-hoc pentru înot, de pe cursul râurilor sau în capătul pontoanelor de pe lacuri.
Testele realizate în orașul Cluj-Napoca la apa de rețea au avut ca scop identificarea calității infrastructurii de transport, pentru a identifica locații de stocare a apei neconforme, stații de repompare învechite sau țevi ruginite.
Am constatat însă că rețeaua este bine întreținută și calitatea apei este în proporție de 95% identică în toate punctele orașului, iar calitatea acesteia este foarte bună.
Strop de rouă are și rol de informare, conștientizare și educare
Se știe că cea mai proastă rețea de termoficare este în București și de aceea am realizat o documentare pentru a vedea și dacă și rețeaua pentru transportul apei potabile este afectată. Nu au fost realizate sesizări de la publicul de consum, în plus am găsit rapoarte de testare constantă din partea furnizorului (toate testele sunt în grafic). Principalele caracteristici care trebuie luate în calcul pentru apă potabilă sunt culoarea și mirosul. Apă potabilă ar trebui să fie insipidă și incoloră.
Atunci când am identificat o posibilă problemă corelată cu poluarea, pentru apele de suprafață, principalul nostru ajutor a fost mass-media (știri locale , emisiuni TV sau informare la Radio). În urmare acestor campanii de informare, autoritățile competente s-au autosesizat și au început verificările necesare. Drept urmare, doar în cazul izvoarelor cu nitriți /nitrați peste limita admisă, am primit o notă informativă, prin care nu se recomanda consumul apelor de la izvoarele de pe zona Cluj, din cauza condițiilor meteo sau a ecosistemului care pot influența calitatea apelor.
De asemenea, din punct de vedere turistic sau teritorial, orice cetățean interesat de natură, explorare, sport în aer liber sau plimbare de relaxare, poate utiliza harta noastră, pentru a identifica eventuale surse de apă potabile testate de către noi. Foarte mulți bicicliști ne roagă să testăm apa izvoarelor, aflate pe cele mai populate trasee utilizate.
Principalul dușman al apelor este reprezentat de oameni și acțiunile acestora. Cu cât vom înțelege mai repede gravitatea situației, cu atât ne vom schimba mai repede comportamentul și vom respecta natura și resursele ei.
Din păcate sesizările noastre ca și persoane fizice nu au avut nici un efect și nu sunt luate în serios, atât timp cât testele se realizează cu echipamente entry level. Un adevărat ajutor ar reprezenta o sursă de finanțare care să ne permită achiziția de echipamente profesionale sau testarea probelor în paralel la laboratoare acreditate și certificate. Efectuarea unor teste ulterioare de către autorități, nu ar avea efectul scontat, deoarece poluarea pe râuri sau fluvii este periodică și nu poate fi prinsă în fapt, decât foarte greu, prin teste recurente.
De la începutul proiectului și până în prezent, ne-au fost alături Asociația Mai Mult Verde, care a văzut un potențial în acest proiect și care a susținut și mediatizat acțiunile noastre.
Dorim că următoarea etapă a acestui proiect să fie una de acțiune și anume să folosim tehnologia la alt nivel, nu numai la monitorizare și testare. Astfel avem în plan implementarea unor soluții de curățare a maselor plastice folosind tehnologii de ultima ora, prin achiziția și dezvoltarea de soluții aeriene sau bărci autonome.
În 2022 am înțeles cât de prețioasă este această resursă abia când accesul la ea a fost limitat în urma secetei fără precedent: Stațiile de spălat mașini s-au oprit, irigarea spațiilor verzi a fost limitată și fântânile arteziene au fost oprite. Am observat că foarte multe activități și acțiuni depind de apă – industria de energie, industria agricolă, industria piscicolă, producția de orice fel și de orice natură. Așa cum vom proteja această resursă, așa o vom avea în viitor.
De asemenea, la Strop de rouă le recomandăm celor ce consumă apă din izvoare să verifice, pe cât posibil, sursa, de la grupuri de interes sau persoane care consumă frecvent din acele izvoare. Lucrările de amenajare sau construcție în zona de izvor pot duce la deteriorarea calității apei. Gustul, mirosul și culoarea apei ar trebui să fie primele trei criterii după care un consumator poate distinge o calitate slabă a apei. Iar cine dorește o testare a calității apei de la izvorul frecventat, o poate face lăsând un email cu locația sau coordonatele GPS, la contact@stropderoua.ro
Conform unui reportaj realizat de Recorder, un litru de ulei poate polua până la 1 milion de litri de apă:
„Uleiul alimentar uzat pe care îl aruncăm la chiuvetă este unul dintre cele mai periculoase deșeuri. Apa, solul, animalele, toate au de suferit. Cu un gest simplu, colectând uleiul uzat, oamenii pot rezolva ceea ce specialiștii cred că e una dintre cele mai grave probleme ecologice.”
Studiile citate în articol arată că dacă doar 10% din cele peste 690.000 de gospodării bucureștene ar colecta cel puțin doi litri de ulei alimentar uzat pe an, s-ar evita deversarea anuală a 138 de tone din acest deșeu în canalizarea orașului.
Această acțiune a reușit să educe populația și comunitatea din care face parte, în timp ce salvează milioane de litri de apă de la poluare.
În timp ce în 1980 trăiau pe Pământ 4,439 miliarde de oameni, numărul acestora a ajuns la 7,349 miliarde în 2014. Se preconizează că populația lumii va ajunge la 9,725 miliarde de oameni până în 2050. Odată cu creșterea calității vieții și utilizarea frecvența a electrocasnicelor , în special a mașinilor de spălat haine și vase, consumul de apă a suferit o creștere vizibilă și consistentă.
Gunoaiele, bacteriile fecale, gunoiul, pesticidele și erbicidele, plăcuțele de frână ale mașinilor și mulți alți poluanți au un impact asupra cursurilor de apă locale, râurilor, plajelor și acviferelor subterane. Se estimează că, în timpul unei furtuni obișnuite în comitatul Los Angeles, în timpul unei furtuni obișnuite, se aruncă în ocean 10 miliarde de litri de apă poluată.
Un alt fenomen al secolului 20 este folosirea apei pentru racirea sistemelor de stocare de date sau pentru generarea de electricitate. Din anul 2015 prelevarea de apa pentru centrele de date a crescut cu pana la 334% din. După cum arată un raport ONU, consumul de apă în centrele de date din SUA este destul de mare, aproape 626 de miliarde de litri de apă fiind folosiți într-un singur an.
Se preconizează că cererea globală de apă va continua să crească într-un ritm similar până în 2050, reprezentând o creștere de 20 până la 30% peste nivelul actual de utilizare a apei, în principal din cauza creșterii cererii în sectoarele industrial și casnic. Peste 2 miliarde de oameni trăiesc în țări care se confruntă cu un stres hidric ridicat, iar aproximativ 4 miliarde de oameni se confruntă cu o penurie severă de apă în cel puțin o lună pe an. Nivelurile de stres vor continua să crească pe măsură ce cererea de apă crește și efectele schimbărilor climatice se intensifică.
Alte măsuri de prevenire a poluării apei
La nivel macro autoritatile pot implementa sisteme deja testate: „Luncile inundabile îmbunătățesc calitatea apei râurilor.” O echipă internațională de cercetători a determinat cât de mult contribuie zonele inundabile rămase active la reducerea cantității de azot din bazinul Dunării.
Potrivit studiului, 500.000 de tone de azot intră în apele bazinului Dunării în fiecare an, predominant sub formă de nitrați. Majoritatea provin din agricultură (44%) și din surse urbane (30%). Concluzia este că ar fi trebui ca luncilor inundabile care au fost transformate să li se redea utilitatea naturală pentru a îmbunătăți calitatea apei Dunării și a principalelor bazine hidrografice ale Europei.
Agenții economici trebuie verificați și avizați periodic, în funcție de tipul de deșeuri care rezultă în urma acțiunilor sau producției proprii.
Comunitățile și grupurile civice, trebuie să se implice personal în curățarea și îndepărtarea deșeurilor provenite din activitățile umane, din natură sau din zonele învecinate.
Instituțiile statului trebuie să se ocupe cu educarea și implementarea unor soluții de epurare și curățare a apelor uzate din gospodării sau ferme.
Schimbarea politicilor care să faciliteze implementarea unor strategii de management al deșeurilor, atât în zonele rurale cât și în zonele urbane.
Sunt și acțiuni care țin de fiecare dintre noi:
Nu vărsa grăsimea sau uleiul cu care gătești direct în chiuvetă sau în WC. Încearcă să ai un borcan special de depozitare și lasă-l în pubelele de gunoi când este plin (sau caută firme care colectează acest tip de deșeu);
Nu arunca uleiul uzat de la mașină în natură sau pe pământ (sunt benzinării sau service-uri auto care colectează acest tip de deșeu);
Nu folosi toaleta pe post de coș de gunoi; Evită să arunci în ea pad-uri demachiante sau șervețele umede;
Folosește mașina de spălat rufe numai atunci când cuva este plină;
Asigură-te că utilizezi o cantitate minimă de detergent atunci când speli haine și vase;
Cumpără recipiente biodegradabile;
Evită pe cât de posibil utilizarea plasticului;
Sortează resturile menajere;
Aruncă baterii și becuri doar la pubelele special amenajate pentru ele;
Dacă vizitezi o zonă în care există un lac, un râu sau un ocean în apropiere, nu arunca niciun fel de gunoi în sau lângă apă;
Pentru a proteja acesta resursă inestimabilă, care reprezintă viața de pe Planeta Pământ, o serie de acțiuni mici și mari, trebuie să aibă loc urgent și continuu:
Regândirea producției și creșterea randamentului folosind tehnologia pentru a consumă cât mai puțină apă
Tratarea și refolosirea apei industriale cât mai mult timp în același sistem, ciclu sau circuit închis
Utilizarea cât mai eficient a apei pentru menaj sau curățenie, folosind tehnologii smart ( optimizare traseu spălare, utilizare spray pentru pulverizare sau programe scurte de spălare care folosesc atât cât este strict necesar)
Construcții și automatizări de grădini verticale, care folosesc tehnologii avansate pentru un consum cu până la 95% mai puțină apă
Pământul poate părea că are apă din belșug, dar, de fapt, mai puțin de 1 % din apă este disponibilă pentru uz uman. Restul este fie apă sărată care se găsește în oceane, fie apă dulce înghețată în calotele glaciare polare, fie este prea inaccesibilă pentru a fi folosită în practică. În timp ce populația și cererea de resurse de apă dulce sunt în creștere, oferta va rămâne întotdeauna constantă. Și, deși este adevărat că ciclul apei returnează în mod continuu apa pe Pământ, aceasta nu este întotdeauna returnată în același loc sau în aceeași cantitate și calitate.
Așadar, efectele poluării apelor pot fi devastatoare, iar măsurile de prevenție trebuie să fie o prioritate pentru orice persoană fizică sau societate economică. Schimbarea începe cu tine!
Alexandru Luchiian
A lucrat nouă ani în automatizări industriale (fabrici, rafinării, CET-uri,power plant-uri). De cinci ani lucrează în domeniul IT ca specialist pe sisteme inteligente. Este fondatorul mai multor proiecte de mediu printre care : Strop de aer (www.stropdeaer), Strop de roua (www.stropderoua) , SpotFire (www.spotfire.ro)
Cum se schimbă vara în România și de ce?
Temperaturile extreme de vară au devenit mai frecvente, iar amplitudinea lor a crescut, mai ales în ultimele 2 decenii. Creșterea frecvenței și amplorii evenimentelor extreme de temperatură de vară, peste România, a avut loc în același ritm cu o tendință generală de uscare, în special în partea de est a țării, tendință ce se va menține și pentru următorii 50/100 de ani.
Durata, amploarea și frecvența valurilor de căldură au crescut deja semnificativ în România ultimilor 20 de ani. Asta ne afectează sănătatea, agricultura și biodiversitatea, iar tendința se întețește pentru următorii 50-100 de ani.
Temperaturile extreme de vară au devenit mai frecvente, mai ales în ultimele două decenii. Creșterea frecvenței și amplorii evenimentelor extreme de temperatură de vară, peste România, a avut loc în același ritm cu o tendință generală de uscare, în special în partea de est a țării.
Durata, amploarea în teren și frecvența valurilor de căldură în România au crescut semnificativ în ultimii 70 de ani, pentru toate lunile de vară.
Momentan avem valuri de căldură care durează mai mult ca număr de zile și care afectează suprafețe mult mai mari decât acum 70 ani, lucru valabil pentru toate lunile de vară.
Observăm această schimbare mai ales după anii 1990, când frecvența, durata și întinderea spațială a valurilor de căldură au crescut semnificativ, atingând intervale de timp și întinderi spațiale fără precedent după 2000 până la sfârșitul perioadei analizate:
Evoluția temporală lunară și sezonieră a valorilor de căldură din vară (HWDI) mediată la nivel de țară (coloana din stânga) și evoluția temporală a zonei procentuale (AREA) afectată de căldură (coloana din dreapta) în perioada 1950–2020: ( a) iunie HWDI, (b) iunie AREA, (c) iulie HWDI, (d) iulie AREA, (e) august HWDI, (f) august AREA, (g) vară (JJA) HWDI și (h) vară (JJA) AREA. Linia albastră indică tendința liniară.
Care sunt cauzele principale ale valurilor de căldură în România?
Organizația Mondială de Meteorologie definește valul de căldură ca o perioadă de cinci sau mai multe zile consecutive în care temperatura maximă zilnică depășește cu cel puțin 5°C temperatura normală din zonă în acel moment al anului.
Principala cauză a valurilor de căldura din România (la fel ca și în întreaga lume) este încălzirea globală, deoarece temperaturile sunt în medie cu aproximativ 1,1 grade Celsius mai mari decât erau la sfârșitul secolului al XIX-lea, înainte ca emisiile de dioxid de carbon și alte gaze cu efect de seră să fie emise în atmosferă. Deci din start valurile de căldură se declanșează dintr-un punct mult mai înalt.
Deși valurile de căldură sunt caracteristice perioadei de vară, din cauza încălzirii globale, tot mai des avem valuri de căldură și primăvara sau toamna. Dar dincolo de asta, există și alți factori care influențează apariția valurilor de căldură, de exemplu circulația atmosferei și a oceanului, care pot face din Europa un punct fierbinte al unui val de căldură.
Valurile de căldură sunt generate de către sisteme de presiune ridicată, care mai sunt cunoscute și sub denumirea de blocaje atmosferice. Aceste sisteme se întind pe arii foarte mari și pot sta într-un anumit loc (de exemplu deasupra Europei) uneori și până la 3-4 săptămâni, ducând la apariția valurilor de căldură.
Cum au evoluat valurile de căldură în ultimile decenii și care sunt regiunile cele mai expuse?
În general, există o variabilitate crescută a producerii valurilor de căldură între diferite regiuni ale țării în funcție de deceniile analizate. Când vorbim despre un val de căldură ne referim la o perioadă de cel puțin cinci zile, în care temperatura maximă zilnică depășește cu cel puțin 5°C temperatura normală din zonă în acel moment al anului. De exemplu temperatura maximă pentru Cluj-Napoca este în medie 25°C pentru august, ori dacă în Cluj-Napoca temperatura maximă este de cel puțin 30°C pentru cinci zile consecutive în luna August, atunci avem un val de căldură. Deseori valuri de căldură durează mai mult de 5 zile și se înregistrează temperaturi maxime fără precedent în perioada observațională.
Între 1951–1960 am înregistrat până la 24 de valuri de căldură în regiunea Dobrogea, în timp ce în partea de nord-vest a țării am înregistrat până la 10 valuri de căldură. În deceniul următor, 1961–1970, au venit până la opt valuri de căldură în principal în interiorul arcului carpatic, adică în nord-vestul țării. Deceniul 1971–1980 a fost aproape fără valuri de căldură, iar pentru deceniul 1981–1990 au existat mai puțin de două valuri de căldură în toată țara.
Începând cu perioada 1991–2000, numărul valurilor de căldură de vară a crescut în toată țara; ca între 2001–2010, hotspot-urile valurilor de căldură să se dezvolte în vestul țării și Dobrogea. Între 2011–2020, am urcat până la 24 de valuri de căldură pe deceniu, zonele cele mai afectate fiind în interiorul Munților Carpați și sud-estul țării. Per total, au fost de până la șase ori mai multe valuri de căldură în ultimul deceniu comparativ cu cele din deceniile anterioare.
Frecvențea valurilor de căldură de vară (HW) pe deceniu în ultimii 70 de ani: (a) 1951–1960, (b) 1961–1970, (c) 1971–1980, (d) 1981–1990, (e) 1991–2000, (f) 2001–2010 și (g) 2011–2020. Este dat numărul de HW pe deceniu.
Când e cel mai cald și unde? Cât durează aceste valuri de căldură și unde se regăsesc astăzi?
Statistic vorbind, lunile iunie și august sunt cele mai predispuse la riscul valurilor de căldură. Pe tot parcursul verii, valurile de căldură au devenit mai frecvente, mai extreme și cu o durată mai lungă, și pot afecta întreg teritoriul României. Dacă vorbim de regiunile cele mai afectate, aceste hotspot-uri sunt puternic influențate de distribuția geografică a Munților Carpați. Însă cele mai afectate regiuni de apariția valurilor de căldură sunt în nordul și nord-vestul țării, precum și în Dobrogea.
Secetele au evoluat asemănător?
La fel ca în cazul valurile de căldură, evoluția în timp și spațiu a condițiilor de secetă din ultimele decenii indică faptul că evenimentele de secetă nu sunt omogene în toată țara și că cele mai multe veri secetoase au fost între 1991–2020.
În general (conform indicelui de secetă SPEI), în luna iunie există o tendință de uscare nesemnificativă în părțile de nord-vest și de sud-est ale țării. În iulie se constată o tendință generală de uscare nesemnificativă în părțile de sud-vest și sud-est a țării, în timp ce august diferă și e caracterizat de o tendință generală de uscare în toată țara, dar semnificativ în estul țării. Indicele de secetă SPEI3 august, care ia în considerare toate lunile de vară arată o combinație a caracteristicilor identificate pentru fiecare lună analizată separat: o tendință de uscare pe toată țara, dar semnificativă doar în sud-estul a țării, adică în Dobrogea.
„Comportamentul” lunii august SPEI3 în ultimii 70 de ani: (a) 1951–1960, (b) 1961–1970, (c) 1971–1980, (d) 1981–1990, (e) 1991–2000, (f) 2001–2010 și (g) 2011–2020. Este indicat numărul de veri uscate pe deceniu.
Tendința liniară pentru iunie, iulie, august. Stippling indică tendințe semnificative statistic. Este afișat numărul de scoruri z pe deceniu. Perioada analizată: 1950–2020.
Care este impactul valurilor de căldură?
Încălzirea globală este vinovată de creșterea numărului record al evenimentelor climatice extreme și dezastre legate de climă în diferite părți ale globului, care au afectat puternic dezvoltarea socio-economică. Costurile impactului schimbărilor climatice ajung până la sute de miliarde de euro în fiecare an, provocând daune ireversibile mediului natural, dar și societății.
Valurile de căldură influențează:
Sănătatea: valurile de căldură reprezintă una dintre principalele cauze ale deceselor cauzate de vreme și sunt asociate cu creșteri ale numărului de boli legate inimă, inclusiv complicații cardiovasculare și respiratorii,precum și boli ale rinichilor.
Agricultura: valurile de căldură afectează productivitatea plantelor și reprezintă un stres termic pentru animale. Valurile de căldură pot accentua secetele și incendiile de vegetație, ceea ce poate duce la efecte negative asupra sectorului agricol. Impactul valurilor de căldură asupra agriculturii amenință securitatea alimentară.
Energia: valurile de căldură pot afecta producția, transportul și cererea. De exemplu, creșterea cererii energiei pentru răcire în timpul valurilor de căldură sau reducerea nivelurilor apelor din râuri sau lacuri pot determina oprirea funcționării hidrocentralelor sau centralelor nucleare.
Resursele de apă: valurile de căldură pot afecta calitatea și disponibilitatea apei. În timpul valurilor de căldură, unele regiuni nu au acces la apă potabilă sau menajeră. Scăderea nivelului apei din râuri sau lacuri duce la limitarea sau lipsa apei pentru agricultură (irigație sau adăparea animalelor), sunt restricții pentru sectorul energetic sau transport, iar creșterea temperaturii apelor exercită un stres major asupra biodiversității ecosistemelor acvatice.
Cum pot evolua aceste valuri de căldura în contextul scenariilor climatice până în 2050/2100?
Durata, amploarea spațială și frecvența valurilor de căldură în România au crescut deja semnificativ în ultimii 20 de ani, comparativ cu secolul al XX-lea. Iar această tendință se va menține și pentru următorii 50-100 de ani.
Scenariile climatice, conform raportului IPPC, indică o creștere a temperaturii până la final de secol cu 1.5 °C în cel mai optimist scenariu, cu 2.5°C până la 3°C într-un scenariu mediu și ~5°C în cel mai dramatic scenariu. Acestea sunt în strânsă legătură cu emisiile de carbon și Tratatul Climatic de la Paris.
De exemplu în cazul scenariului mediu, până în anul 2050 vom avea cu până la două valuri de căldură mai mult în vestul și nordul țării și cu până la trei valuri de căldură mai mult în sudul și sud-estul țării, comparativ cu perioada precedentă anului 2000.
Iar până în anul 2100 vom avea cu până la patru valuri de căldură mai mult în vestul și nordul țării; cu până la cinci valuri mai mult în sudul și sud-estul țării, comparativ cu perioada de dinainte de anul 2000.
Asta înseamnă că vom avea mult mai multe zile (a se înțelege zile consecutive) cu temperaturi record, lucru care va avea un impact major atât a biodiversității, cât și a societății.
Anomaliile de valuri de căldură pentru a) perioada 2021 - 2050; b) 2051 - 2070; și c) 2071 - 2100 referitor la perioada 1971 - 2000. Exprimate în număr de valuri de căldură
Scenariul optimist care limitează încălzirea la mai puțin de 1.5°C este relativ puțin probabil, având în vedere ritmul lent al acțiunii climatice din prezent și că acest prag va fi depășit până la finalul secolului XXI, ceea ce înseamnă că trebuie să ne pregătim pentru un viitor cu climat mult mai cald, cu veri mult mai fierbinți și evenimente climatice extreme mult mai dese și mai intense, care ne vor forța să ne schimbăm propria percepție despre modul nostru de viață, inclusiv despre resursele de apă, care vor deveni mai valoroase ca aurul; despre modul de a face agricultură, pentru că sistemele de irigații nu vor fi eficiente dacă nu vom avea apă pentru aceste irigații; despre protecția sănătății împotriva valurilor de căldură sau despre noua normalitate a temperaturilor de vară. Impactul schimbărilor climatice este deja enorm și va continua să crească.
Dr. Viorica Nagavciuc
În activitatea mea științifică, m-am îndreptat în mod prioritar către reconstituirea paleoclimatului pe baza unor parametri ai inelelor anuale de creștere a arborilor: lățimea inelelor anuale, densitatea maximă a inelelor anuale, compoziția izotopilor stabili de oxigen și carbon în celuloza inelelor anuale. De asemenea, sunt interesată să studiez variabilitatea și predictibilitatea evenimentelor climatice extreme (de exemplu, inundații, secete, valuri de căldură), precum și impactul lor asupra aspectelor socio-economice.
Cum explicăm solastalgia, sau sentimentul dezrădăcinării?
Poate ai crescut toată viața într-un loc peste care a venit un incendiu, o inundație, un cutremur, (sau da, un război). Locul rămâne același și este, totodată, profund modificat. Iar asta, spun cercetările, se traduce în solastalgie pentru noi, oamenii. Ne identificăm cu un loc al cărui peisaj a avut de suferit, dar avem și un gol în stomac când ne gândim la el. Schimbările climatice provoacă acest sentiment pentru multe din peisajele cu care ne identificam.
Influenţa omului pe această planetă este profundă şi terifiantă în acelaşi timp. În epoca modernă, cercetătorii inventează cuvinte pentru a-i ajuta pe oameni să înţeleagă mai bine sentimentele care îi încearcă. Unul din aceste cuvinte este „solastalgia”, un termen folosit pentru a descrie o formă de disconfort psihic şi fizic cauzat de schimbările de peisaj.
Ce înseamnă solastalgia?
Când vorbim de schimbări de peisaj, ne referim la schimbările „forțate” apărute din cauza acțiunii unor factori antropici, sau în unele cazuri naturali care modifică ireversibil o anumită zonă geografică fără a exista posibilitatea revenirii la starea inițială.
Un exemplu din România venit de la factorul antropic este dispariția insulei Adei Kaleh în anul 1971, din cauza construcției hidrocentralei de la Porțile de Fier 1.
Un alt exemplu al unei combinații de factori antropici și naturali ce au dus la modificarea peisajului este alunecarea de teren din localitatea Azuga din anul 2020. Modificarea de peisaj a apărut din cauza unor alunecări de teren din zona localității Azuga, deci factori naturali, iar factorul care a declanșat acest fenomen a fost de natură antropică, prin tăierea necontrolată a pădurii, lucru ce a dus la formarea de torenți și accentuarea fenomenului de eroziune în acea zonă.
Schimbările majore în climat sunt extrem de importante şi trebuie înțelese deoarece acestea pot produce alterări în fizicul şi psihicul uman.
Solastalgia în România, un exemplu
Insula Ada Kaleh, (numele provine din limba turcă Ada Kale, care înseamnă „insula fortăreaţă”) a fost o insula situată la trei kilometri în aval de Orşova, acoperită în 1971 de apele lacului de acumulare Porţile de Fier. Locuită încă din Antichitate, deşi avea un perimetru mic (1,7 km lungime, 500m lăţime) ea adăpostea în anul 1970 o populaţie de 600 oameni, majoritate de origine turcă.
O învăţătoare de origine română, Ana Vlad, repartizată pe insulă, povestea: „Aveam 19 ani când am păşit ca învăţătoare pe Ada Kaleh. Avea o vegetaţie de credeai că e în Paradis. Avea struguri de care nu mai văzusem niciodată, smochine, mosmoale”.
La începutul construcţiei barajului, autorităţile au propus populaţiei de pe insulă mai multe variante de strămutare: li s-au acordat paşapoarte pentru Turcia, li s-a oferit posibilitatea de a se stabili în Dobrogea pentru că acolo exista cea mai mare minoritate turcă din România sau li s-a dat posibilitatea de a fi strămutaţi pe o anumită insulă în aval de baraj, insula Simian. Pe această insulă, autorităţile din acea vreme au promis că vor fi strămutate toate bunurile lor începând de la case până la „cel mai tânăr copac” incluzând şi cetatea medievală, geamia şi mormintele strămoşilor lucru care nu s-a realizat.
Au existat aproximativ 600 de oameni care au fost evacuați de pe insulă de către comuniști cu ocazia construirii barajului și inundării insulei. Oamenii și-au continuat viața, majoritatea dintre ei stabilindu-se în zona Orșova – Drobeta Turnu Severin pentru a fi mai aproape de locul de baștină. Deși și-au păstrat obiceiurile și tradițiile și au încercat să își continue traiul așa cum îl aveau pe insulă, exista o anumită stare de spirit nostalgică legată de fostul loc natal.
Insula Ada Kaleh. Sursa: liviudanila.blogspot.com
Ahmet Engur, un fost localnic al insulei povestea în 2016, când avea 75 de ani, că „parfumul trandafirilor din grădina casei sale din Ada Kaleh, aroma dulceței de smochine sau a baclavalelor preparate pe insulă îl urmăresc încă”.
Cum s-a manifestat fenomenul de solastalgie în cazul refugiaților ucraineni?
Se mai poate da ca exemplu și acțiunea distructivă a omului. În Ucraina, confruntările armate de la ora actuală, au dus la distrugerea unor localități în proporții majore, cum ar fi Mariupol, localități care chiar reconstruite nu mai pot reveni la situația anterioară conflictului.
Acest lucru a determinat un exod al populației din acele zone către restul Ucrainei, sau către țările vecine. Majoritatea refugiaților ajunși în Vama Siret din România au declarat voluntarilor care îi primeau sentimentele de spaimă, frig, furie, durere, oboseală, disperare din pricina părăsirii intempestive locurilor natale din cauza războiului. Aceștia au spus că niciodată nu s-au gândit că o să părăsească locurile natale iar tot ce își doresc este ca lucrurile să se liniștească ca ei să se poată întoarce acasă.
„Nu m-am gândit că voi pleca de acolo. Mă încearcă tot felul de sentimente, de la tristețe, atunci când mă gândesc la Kiev până la frică. Iar teama mă face să îmi fie frig, groaznic de frig, deși aici e cald”, a declarat Jullia, 19 ani, pentru voluntarii Universității din București, în cadrul unui eveniment ASC4Help.
Dar senzația de frig generată de teamă nu este singurul efect fizic asupra sănătății ucrainenilor. Șase din 10 persoane originare din Ucraina, care au participatnte la evenimentul ASC4Help, au spus că se trezesc adesea în mijlocul nopții cu un gol în stomac.
„Nu contează cât de mult aș mânca înainte de a merge la culcare, sau cât de mult aș mânca atunci când mă trezesc. Ea (n.r. senzația de gaură în stomac) este acolo mereu”, spune Snežana, 22 ani. „Am mai simțit asta, când eram mică. Aveam o grădină cu mulți pomi, dar tata a vrut să îi taie pentru că țineau umbră la culturi. După ce i-a tăiat, totul era schimbat, iar eu mă simțeam rău”, a mai spus ea. „Poate că acum simt la fel, pentru că totul e schimbat în Ucraina.”
Puși în fața unei schimbări drastice a peisajului, ucrainenii caută moduri de a face față sițuației.
Anna Senik, etno-fotograf și soldat al Apărării Teritoriale Armate din Ucraina, continuă, prin intermediul contului personal de Instagram să arate cele două fețe ale Ucrainei – cea din trecut și cea din prezent.
„Am încercat sa conserv teritoriul așa cum era el. O mare parte dintre fotografiile mele sunt în locuri care acum sunt rase de pe fata pamântului. O parte din mine va vrea mereu să privească acele fotografii pentru a se simți ca acasă. Locurile pe care le-am arătat de atâtea ori prin arta mea sunt distruse chiar acum”, spune Anna.
„Poate că mulți vor găsi ciudată combinația de frumusețe și oroare. Dar acesta este modul meu de a arăta ce încearcă Rusia să distrugă și cum se întâmplă. Ucraina este frumoasă: are o istorie antică uimitoare, o cultură bogată, oameni puternici și amabili, terenuri prospere. Acest lucru este într-adevăr așa cum se arată în fotografiile mele”, adaugă aceasta.
Exemplele dramatice de mai sus arată că activitatea antropică de modificare a mediului înconjurător, chiar dacă este făcută în beneficiul unei populații numeroase, cum a fost cazul inundării insulei Ada Kaleh, sau cauzate de bombardamentele în evenimentele tragice din Ucraina afectează micile comunități.
Conservarea mediului ambient și a celui antropic trebuie făcută nu numai pentru păstrarea ecosistemelor naturale, ci și pentru menținerea echilibrului fizic și psihic al comunităților umane.
Dacă scoatem din analiză evenimentele de tip excepțional așa cum este războiul din Ucraina, un factor care pune populația într-un risc ridicat la solastalgie este impactul unei schimbări de mediu supărătoare având cauze naturale, sau antropice, precum construirea barajului de la Porțile de Fier ce a dus la scufundarea Insulei Ada Kaleh, proiectul de exploatare minieră Roșia Montană, sau exploatările miniere de suprafață din județul Vâlcea.
Alți factori sunt locuirea în zone cu risc mai mare de dezastre naturale (zone inundabile, zone seismice, zone predispuse la eroziune și incendii de vegetație), locuirea în zone defavorizate din punctul de vedere economic, unde există o susceptibilitate de a suferi daune mai mari în caz de dezastre naturale, experiență indirectă, dar semnificativă din punctul de vedere emoțional a schimbării mediului (fenomenul de încălzire globală).
Cum a apărut solastalgia în vocabularul nostru?
Termenul de „solastalgia” a fost propus de profesorul de geoștiințe australian, Glenn Albrecht, și provine din combinarea cuvintelor „solace” (consolare, mângâiere), şi „nostalgia” (nostalgie). Acest cuvânt compus a avut menirea de a descrie „o formă psihică sau fizică de disconfort cauzată de schimbările de peisaj”.
Glenn Albrecht s-a ocupat mult timp de domeniul mediului. Unul dintre studiile sale a fost reprezentat de efectele secetei şi a activităţilor miniere în New South Wales (Australia).
Acesta a început să observe că nici măcar un cuvânt nu a putut descrie ce simțeau oamenii ale căror peisaje erau transformate. După ce a primit o mulţime de apeluri şi rugăminţi de la comunitatea de mineri el a propus un nou termen care să descrie un fel de – „dor de casă”. Această comunitate de mineri era afectată conform studiului efectuat de cercetători de o depresie cauzată de modifcările de peisaj date de exploatările miniere ale zonei. Depresia mai era accentuată și de sentimentul de neputință pe care îl simțeau acești oameni întrucât ei nu se puteau opune acestui proces.
Profesorul Glenn Albrecht a notat că, în comparaţie cu nostalgia, solastalgia este descrisă ca fiind dorul de casă sau de lucrurile din familie, ea manifestându-se în alte circumstanțe. Ea poate fi definită ca un fel de dor de casă care apare în momentul în care cineva este acasă, însă mediul înconjurător este schimbat.
Cercetătorul a accentuat de asemenea, faptul că durerea cauzată de solastalgia tinde să fie ireversibilă, iar factorii care cauzează această stare poate fi atât naturali cât şi antropici: secetă, minerit, inundaţii, incendii, chiar şi război şi terorism.
Extinderea cercetărilor privind solastalgia
Conform cercetărilor lui Glenn Albrecht „conceptul are relevanţă universală în orice context, unde apare o transformare directă a peisajului considerat „acasă”, transformare cauzată de forţele naturale şi/sau antropice”. Cel mai deranjant moment este atunci când un individ sau un grup de indivizi experimentează pierderea unui peisaj îndrăgit (a vedea un incendiu de vegetaţie, o clădire demolată, un sat distrus de inundaţie).
Acest tip de experienţă poate să ducă la un disconfort care poate să ia formele unei dureri fizice sau psihice. Însă, când presa aduce în prim plan evenimentele precum incendiile de vegetaţie din Amazon, sau poluarea apei din SUA, înţelesurile „experienţei directe” şi chiar ale cuvântului „acasă” tind să fie neclare. Pentru anumiți indivizi, cei care empatizează cu ideea conform căreia Pământul este casa lor, durerea cauzată de solastalgie este reală.
Un material întocmit de Connor, Higginbotham, Smith şi Albrecht confirmă de asemenea impactul pe care poluarea îl are în diagnosticarea solastalgiei. Majoritatea indivizilor intervievați pentru materialul întocmit de colectivul de cercetători au suferit atât psihic cât şi fizic: „Problemele mediului în mod cert mi-au afectat sănătatea.” (Brenda); „Am pierdut mai multe kilograme şi încă obişnuiesc să mă trezesc noaptea cu un stomac plin” (notă: încleştarea pumnului) (Dora).
Albrecht a analizat limbajul trupului şi a notat într-un studiu că acea încleştare de pumn era folosită pentru a arăta frustrarea „de a nu fi capabil să oprești schimbările de mediu ce afectează peisajul, lucru care duce la un mare disconfort”.
În același timp, rectorul universităţii din Melbourne, Justin Lawson a explicat „solastalgia” folosind termeni mai puțin academici: „Este ca şi cum am simţi un răspuns după ce peisajul drag s-a schimbat”. El a concluzionat că acest tip de „dor de casă” poate fi simţit de oricine, iar cauzele sunt naturale sau antropice. Lawson, de asemenea, a încercat să explice acest termen folosind un cântec cunoscut numit „No More Walks in the Wood” (Nu mai mergeţi în pădure”), The Eagles. În viziunea lui, cântecul descrie perfect boala, deoarece arată sentimentele care îi încearcă pe oameni după dispariţia unei păduri.
Adiţional, un cercetător din universitatea James Cook, din Australia, Sri Warsini a studiat efectele „solastalgiei” în Indonezia. Warsini a demonstrat că „solastalgia” poate fi aplicată supravieţuitorilor dezastrelor naturale precum erupţiile vulcanice. Cercetătoarea a notat că separarea forţată faţă de ceea ce un individ numeşte „acasă” poate aduce stres și disconfort, iar oamenii ce rămân în casele afectate suferă de acelaşi tip de durere.
Warsini spune că indivizii care experimentează un tip de „dor de casă” deoarece peisajul nu mai seamănă deloc cu ceea ce a reprezentat „acasă” pentru ei, sunt indivizi afectaţi de „solastalgia”. Warsini concluzionează că „solastalgia este un termen creat să descrie sentimentele care se nasc în oameni atunci când peisajul se schimbă atât de mult încât le afectează calitatea vieţii”.
Cum combatem solastalgia?
Combaterea solastalgiei necesită ca eforturile noastre să fie direcționate către acoperirea faliei apărută între mediu înconjurător și sănătatea umană, ambele definite în linii mari. Aceasta presupune o redirecționare a eforturilor umane pentru combaterea forțelor ce distrug integritatea mediului și biodiversitatea.
Necesitatea dezvoltării unei „psihologii ecologice” care restabilește sănătatea umană (spiritual și fizică) în cadrul sănătății totale a mediului a fost propusă de unii cercetători. Aceștia propun o abordare transdisciplinară a vindecării solastalgiei prin răspunsuri culturale la degradarea mediului sub formă de activități culturale la toate nivelurile societății, care să se adauge la activitățile practice de protejare și conservare a mediului.
Din păcate, pentru România această consiliere a comunităților afectate de schimbările antropice sau naturale nu are, la ora actuală, capacitatea necesară pentru diminuarea efectelor cauzate de modificările de peisaj provenite din cauza factorilor antropici. Punctual, au existat acțiuni, așa cum a fost oprirea proiectului Roșia Montană, proiect care a suscitat o întreagă dezbatere în societate din cauza consecințelor asupra unei zone istorice a României. Rămâne la nivelul societății să existe și o preocupare asupra zonelor mai puțin cunoscute și aducerea lor în prim planul preocupărilor sale.
Potențialul de a restabili unitatea dintre viață și creșterea durabilă a societății este un aspect științific, etic, cultural și practic la această boală umană străveche, dar definită în condițiile dezvoltării societății actuale.
Daria Bratu
Doctorand la Școala Doctorală „Simion Mehedinți – Natură și Dezvoltare Durabilă” a Universității din București.
Schimbările climatice și turismul - mai incompatible decât se vede cu ochiul liber
Evenimentele meteo extreme, eroziunea plajelor, pierderea biodiversității sau valurile de căldură extremă pot afecta sectorul turistic balnear pe termen mediu și lung.
Circa 1.2 milioane turiști au vizitat litoralul Românesc în 2021. Având în vedere ridicare toatală a restricțiilor epidemiologice, sezonul 2022 e probabil să aducă o creștere consistentă a acestui număr. Banii cheltuiți de turiști pe litoral constituie o sursă de venit importantă nu doar la nivel local ci și pentru bugetul național, în acest context e important să înțelegem în ce mod riscurile climatice pot afecta turismul balnear în România. Evenimentele meteo extreme, eroziunea plajelor, pierderea biodiversității sau valurile de căldură extremă pot afecta sectorul turistic balnear pe termen mediu și lung.
Factorii climatici reprezintă elementul cheie de atracţie pentru turiştii sosiţi în destinaţiile montane ori de litoral şi nu numai. Astfel, vremea caldă, precipitaţiile reduse și absența fenomenelor meteo extreme sunt factorii cei mai importanţi pentru o destinaţie de vacanţă de pe litoral. În timp ce grosimea şi durata stratului de zăpadă reprezintă punctul forte al unei staţiuni montane destinată sporturilor de iarnă. În acest mod, orice activitate turistică, respectiv orice strategie de turism la nivel local, regional sau național sunt direct legate de schimbările climatice.
Pentru multe comunităţi locale turismul reprezintă un sector economic extrem de importante, iar condiţiile meteorologice neconforme cu tipul de activitate turistică practicată (ex. lipsa zăpezii în localități de schi) pot afecta puternic dezvoltarea socio-economică locală..
În România, cele mai vulnerabile zone turistice la efectele schimbărilor climatice sunt zonele costiere, Delta Dunări și regiunile montane. În mod specific aici ne referim la zone precum (Sulina ,Mila 23,Murighiol, Mamaia etc).
Litoralul - sursă de venit importantă la nivel regional și național.
Conform datelor prezentate de FPTR, în sezonul estival 2021 au fost înregistrați oficial 1.208.999 turiști, cu 40.890 mai mulți față de anul 2020. Atunci când au analizat naționalitatea turiștilor care au ajuns pe litoralul românesc, hotelierii au observat că românii redescoperă stațiunile estivale, în timp ce pe străini îi pierd printre degete. Astfel în 2019, au fost înregistrați cu 1.476 mai puțini turiști străini față de 2018.
Dacă în urmă cu doi ani litoralul avea un record de 1.025.722, anul trecut a mai lipsit puțin pentru a surclasa acest record. În 2021 au fost prezenți pe litoral aproximativ 1.015.569 de turiști români, spun datele INS. Cu 10.000 mai puțin decât în urmă cu doi ani, în aceeași perioadă de trei luni de vară. Acest număr este îmbucurător, având în vedere faptul că în 2019 nu aveam nici o restricție față de 2021, când totuși am avut restricții legate de pandemie.
Pentru 2022, agenţia de turism Litoralulromesc.ro, unul din cei mai mari touroperatori specializați pe litoralul românesc, estimează afaceri de aproape 25 milioane de euro în acest an, faţă de 18 milioane anul trecut, în contextul în care numărul de turişti va înregistra o creștere de aproximativ 25-28%, faţă de o majorare în medie cu 5% pentru întreg litoralul în decursul ultimilor ani.
Stațiunile preferate în 2021 (evidențe care putem aștepta să se repete și în 2022) sunt acelea unde s-au făcut investiții – fie de către autorități, așa cum este proiectul de extindere a plajelor din Mamaia, fie investiții private, așa cum sunt cele făcute de hotelieri în unități de cazare în Eforie Nord, Venus, Olimp, Jupiter etc.
Având în vedere rolul central pe care litoralul îl are atât din punct de vedere turistic cât și economic e important să înțelegem dacă schimbările climatice au vre-un efect asupra acestei zone. Mai mult decât atât, e important să anticipăm posibilele impacte negative și să ne pregătim din timp, pentru a evita efecte dezastruase ce pot duce la o scădere a veniturilor pe termen mediu și lung.
Nu e mai bine când e mai cald la mare?
InfoBox
Canicula este definită ca o creştere a temperaturii zilnice cu peste 10 grade Celsius faţă de temperatura medie a zonei respective şi este o cauză importantă de morbiditate şi mortalitate, în special în regiunile cu umiditate crescută. Creşterea temperaturii globale este o realitate care începe să fie recunoscută pretutindeni fiind răspunzătoare de înmulţirea problemelor medicale legate de caniculă.
Răspunsul la această întrebare depinde de context, totuși dacă vorbim de temperaturi atmosferice care depășesc limita de 30-35°С și de temperatura apei peste 27 °С, răspunsul este nu, mai cald, nu este mai bine. Pentru diferiți oameni, apa din același corp de apă poate părea mai caldă sau mai rece. Deci, cea mai confortabilă scăldat este considerată a fi în intervalul +23 ... +25ºС.
Pentru a înțelege la ce temperatură se scaldă în mare, este necesar să distingem modul în care corpul uman reacționează la diferite condiții:
De la 17 la 22°С - un lac răcoros care îți oferă o senzație de prospețime. Condiții acceptabile pentru scufundare sau scufundare, dar nu pentru toată lumea.
De la 23 la 27°С - segmentul de temperatură optim care permite activități acvatice pe perioade mai lungi de timp oferind în același timp senzația de prospețime și răcoare raportată la temperaturile de afară.
De la 27°C. Condiții confortabile în mare pentru baie lungă, cu toate acestea, dezvoltarea microbilor într-un astfel de mediu este posibilă. Chiar și căldura plăcută a mării devine bacteriologic periculoasă.
În Marea Neagră litoralul românesc condițiile optime pentru a putea face Turism este între 19 și 27 grade celsius peste această temperatură apar probleme pentru turist și fauna locală.
Ca și punct de reper în analiză am luat stațiunea Mamaia deoarece acesta reprezintă prin calitate și renume turismul litoral din România .
Din grafic se poate observa că temperatura medie la care se realizează turismul pe litoral este de 27 grade celsius . Dacă temperatura sare de 30 de grade celsius activitatea turistică este pusă în pericol . Reacția Mării Negre la temperaturi ridicate prin caracteristicele de ecosistem( face parte din categoria ecosistemelor stătătoare de apă sărată) este una negativă.
Creșterea temperaturii în zonele costiere poate avea câteva impacte negative asupra turismului și bunăstării din zonă. Mai întâi de toate temperaturile crescute, pentru o perioadă lungă de timp, asociate cu un grad înalt de umiditate, duc la crește indecelui de discomfort termic, în termeni practic aceasta însemnând că devine insuportabilă temperatura de afară iar dacă nu luăm măsuri imediate, aceasta ar putea avea un impact asupra sănătății noastre.
Dincolo de impactul direct și resimțit imediat, încălzirea vremii, care a atins un vârf acum 6-7 ani, când pe litoralul Mării Negre temperatura nu a scăzut sub 30 grade Celsius zile în şir poate duce la creșterea temperaturii apei marine. Apa mării era “fiartă”, la distanţa de 25 kilometri în larg, temperatura apei scăzuse doar foarte puţin până la 27 grade Celsius.
Această creștere a obligat vieţuitoarele marine să se retragă în habitatul care le oferă condiţii de supravieţuire, totuși această retragere nu este una prielnică.
În alt efect al temperaturi ridicate în zona litoralului care crează disconfort turiștilor este prezența algelor pe plajă. Cunoscut de specialiști sub denumirea de eutrofizare, acest fenomen este specific verii, când la temperaturi ridicate cresc și concentrațiile de nutrienți din apă. Procesul de eutrofizare este cauzat de cantitățile mari de substanțe nutritive prezente în apă, care în asociere cu diferiți poluanți, au un efect negativ, de reducere a biodiversității.
Alte efecte ale schimbărilor climatice
Per general, zona costieră din România se confruntă cu probleme semnificative în ceea ce priveşte distrugerea habitatelor, eroziunea costieră, poluarea apei şi sărăcirea resurselor naturale. Creşterea rapidă a populaţiei şi a turismului, exploatarea la scară mare a resurselor naturale şi dezvoltarea rapidă a infrastructurii au condus la degradarea severă şi la declinul calităţii zonei costiere româneşti.
Dintre acestea, eroziunea costieră reprezintă una dintre problemele majore de mediu a zonei costiere din România. Acest fenomen s-a extins în special în partea sudică a litoralului românesc, ceea ce a contribuit la pierderea unor suprafeţe importante de plaje. În ultimul deceniu bilanţul dintre aportul şi pierderile de material sedimentar este negativ. Spre exemplu, plaja din Mamaia recunoscută cândva pentru deschiderea largă şi pentru stabilitatea sa a început să se confrunte cu o eroziune accentuată, mai ales în partea de sud.
Ca răspuns al unei tendințe de ușoară eroziune și pentru a mări suprafața utilizabilă de plajă, autoritățile prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea – Litoral au luat decizia de a alimenta masiv plajele cu nisip și de a extinde sistemul de diguri de protecție pe litoralul românesc, totul la un cost uriaș de circa 800 de milioane de euro, finanțare europeană.
Având în vedere faptul că plaja staţiunilor de pe litoral reprezintă una dintre principalele atracţii pentru vizitatori, fiind suportul activităţii turistice, măsurile de protejare a acesteia sunt extrem de importante şi necesită investiţii substanţiale. O politică de conservare corespunzătoare a plajelor şi de diminuare a eroziunii costiere va determina nu numai protejarea „materiei prime” a turismului, ci şi la creşterea interesului factorilor implicaţi în turism (turişti, operatori, investitori etc.) pentru această destinaţie de vacanţă.
O altă provocare majoră pentru litoralul nostru este creşterea nivelului apei Mării Negre. Aceasta poate genera nu numai eroziunea plajei, ci şi distrugerea ecosistemelor costiere ori inundarea zonelor care deţin monumente istorice de patrimoniu şi alte atracţii turistice importante.
Evenimentele meteorologice extreme, cum au fost inundaţiile şi furtunile din ultima perioadă, pot afecta nu numai infrastructura turistică, dar pot pune în pericol siguranţa şi sănătatea turiştilor şi a comunităţilor locale. Un bun exemplu în acest sens pot fi de exemplu incendiile de vegetație/pădure care constituie un risc major. Incendiile din Grecia au distrus peste 56.000 de hectare de pădure potrivit datelor furnizate de Sistemul European privind Incendiile de Vegetație, în condițiile în care Grecia s-a confruntat cu cel mai grav val de căldură din utlimii 30 de ani.
Dincolo de impactul direct și imediat, imaginea creată de media pentru localitățile care au trecut prin fenomene extreme poate contribui la crearea unei imagini negative în rândul vizitatorilor, respectiv să reducă potențialul turistic al zonei pe termen mediu. În aceste cazuri nu relatările media în sine sunt problema ci mai degrabă lipsa comunicării rapide din partea autorităților în legătură cu măsurile luate.
Astfel de exemplu în anul 2019 , ca urmare a relatărilor media din România despre efectele dezastruoase ale inundaţiilor şi furtunilor care au avut loc în staţiunile de pe litoral cuplate cu lipsa de reacţie a autorităţilor şi a operatorilor din turism, precum şi inexistenţa unui plan de acţiune în situaţii de criză a determinat anularea unor sejururi ale turiştilor străini în staţiunile de pe litoralul românesc. Vara lui 2019 în luna iunie din cauza ploilor abundente 30% dintre turiști au anulat sejurul pe litoral în acest sens putem spune că ploaia a provocat în turism o pagubă de 3 milioane de euro.
Ce s-ar putea face?
Turismul în România se bazează în general pe planuri pe termen scurt, fără a se lua în considerare efectele schimbărilor climatice pe termen lung. Totuși schimbările climatice sunt o realitate pe care nu o putem neglija. Chiar dacă am întreprinde cele mai drastice măsuri pentru reducerea emisiilor și respectiv plafona creșterea temperaturilor la 1.5 C. În acest context este esențial să dezvoltăm strategii de adaptare locale. Pentru zona de litoral dintre măsurile necesare pentru a fi implementate se numără:
refacerea plajelor afectate de eroziunea costieră;
sporirea măsurilor de protecţie împotriva dezastrelor naturale (crearea unor bariere/baraje naturale sau artificiale împotriva inundaţiilor);
adaptarea la noile condiţii climatice prin construirea infrastructurii turistice şi a staţiunilor mai departe de coastă;
stabilirea unor reglementări mai stricte împotriva ridicării de construcţii pe plajă sau în apropierea acestora, precum şi în zonele expuse la riscuri naturale;
diversificarea formelor de turism care pot fi practicate în staţiunile de litoral;
realizarea unui plan de management pentru situaţii de criză care să fie adus la cunoştinţă factorilor de decizie din turism şi a cărui implementare să revină în sarcina autorităţilor locale sau/şi a celor din turism etc.
Pentru viitorul turismului balnear maritim sau de litoral și a milioanelor de turiști sectorul turistic trebuie să-şi dezvolte capacitatea de adaptare pentru a-şi menţine viabilitatea şi pentru a continua să genereze beneficii economico-sociale comunităţilor locale şi să îmbogăţească experienţa de viaţă a turiştilor.
Alexandru Tătar,
doctorand în cadrul Facultății de Geografie a Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Cercetarea curentă a lui Alexandru se focusează pe conservarea resurselor de bază în vederea stopări risipei de asemenea se atrage atenția asupra efectului pe care schimbările climei o are asupra economiei. Aria de interes Protecția Mediului și Turismul .
Schimbările climatice văzute de micii fermieri din România - de la percepție la strategii de adaptare
Datele colectate în anul 2020 arată că fermieri sunt conștienți și observă clar schimbările climatice care au loc în ultimii ani. Astfel, 94 % din respondenți sunt conștienți de schimbările climatice care au loc în zona lor.
În articolul publicat în Iulie 2021 împreună cu un grup de cercetători am analizat percepția fermierilor din România despre schimbările climatice și strategiile de adaptare pe care le au la îndemână. Rezultatele chestionarelor și a interviurilor au arătat că fermierii din România văd un impact negativ al schimbărilor climatice asupra practicilor agricole. Mai mult decât atât, aceștia cred că situația se va înrăutăți în anii care vin.
Fermierii din România semnalează impactul negativ al schimbărilor climatice asupra agriculturii și se așteaptă la o situație și mai dificilă în viitor.
Studiul publicat în anul 2022 și-a propus să înțeleagă percepția fermierilor din România față de schimbările climatice precum și posibilele strategii de adaptare pe care aceștia le implementează.
Datele colectate în anul 2020 arată că fermieri sunt conștienți și observă clar schimbările climatice care au loc în ultimii ani. Astfel, 94 % din respondenți sunt conștienți de schimbările climatice care au loc în zona lor. Alți 78% au indicat de asemenea un impact mediu și mare al schimbărilor climatice în arealul lor de activitate. Totuși un impact extrem de mare este așteptat de 68 % dintre fermieri în următorii 10 ani.
Aceste procente indică cât se poate de clar că fermierii români nu doar că sunt conștienți de schimbările care au sau au avut loc până acum, ci și că ei percep un risc major asociat schimbărilor climatice pentru viitor.
Datele colectate în România confirmă faptul că adaptarea la schimbările climatice a fermierilor este de fapt un proces în două etape. Prima este conștientizarea pericolului/riscului adus de schimbările climatice, iar a doua este răspunsul fermierilor la acest risc/pericol prin măsuri de adaptare. Succesul unor măsuri de adaptare este strâns legat de înțelegerea tipurilor de risc aduse de schimbările climatice și a modului în care aceste procese pot afecta practicile agricole la nivel local.
Lipsa forței de muncă și lipsa tehnologiei sunt cele mai mari impedimente în calea adaptării la schimbările climatice, conform participanților la studiu. Acest lucru nu e surprinzător având în vedere realitățile rurale din România unde dependența de resursele agricole, tehnologia învechită, lipsa alternativelor ocupaționale, exodul populației tinere, lipsa infrastructurii și îmbătrânirea populației contribuie direct și rapid la deteriorarea capacității satelor de a se adapta la schimbările climatice.
Micii fermieri constituie structura de rezistență a agriculturii mondiale
La nivel global, micii fermieri (acei fermieri care administrează mai puțin de 2 ha) și fermele familiale, operează circa 87% din totalul terenurilor agricole globale (570 milioane de ferme mici și de familie). Cu toate că sunt cele mai multe, aceste ferme sunt și cele mai expuse schimbărilor climatice, creșterilor de temperatură sau transformărilor în cantitatea și ritmul precipitațiilor. Toți acești factori pot reduce semnificativ productivitatea agricolă, expunând în acest fel familiile și comunitățile care trăiesc în baza acestor resurse. De asemenea, aceste ferme mici au acces limitat la resurse tehnologice și financiare majore pentru a se adapta rapid la schimbările climatice.
Siguranța și securitatea alimentară, precum și bunăstarea globală depind în mare măsură de modul în care micii fermieri se vor adapta la ritmul schimbărilor climatice.
Inundațiile, secetele, fluctuațiile de temperatură și degradarea solului sunt procesele asociate schimbărilor climatice cu cel mai mare impact asupra productivității agricole în România. Conform raportului ANM din 2014, în România, circa 7 milioane de hectare sunt afectate de secetă, 4 milioane de exces de apă temporar (inundații), 6,7 milioane hectare de eroziune și 2,8 milioane de compactare.
Pe lângă impactul climatic direct, utilizarea predominantă a tehnicilor agricole tradiționale și lipsa unor servicii complementare (cooperative, linii de creditare avantajoase) contribuie și mai mult la vulnerabilitatea fermierilor, afectând performanța lor agricolă.
Din păcate ariile afectate vor continua să crească în anii următori având în vedere creșterile de temperatură de circa 3°C-4°C pentru perioada 2061-2090, comparativ cu perioada 1961-1990. Pe lângă creșterile de temperatură vom asista, probabil, și la o reducere a precipitațiilor medii anuale, însoțite de o creștere a precipitațiilor abundente în anumite perioade/zile, ce va duce în același timp la inundații pe arii restrânse (mai ales în zonele muntoase) și perioade de secetă, preponderent în zonele sudice și de câmpie.
Cunoștințele locale versus inovațiile tehnice - ce strategii de adaptare avem la îndemână
Avansul tehnologic din ultimele decade pare să ne ofere un avantaj competitiv față de strămoșii noștri când vine vorba de agricultură. Totuși studiile științifice susțin că este extrem de important să “învățăm” din experiența comunităților locale pentru a putea dezvolta strategii de adaptarea la schimbările climatice.
Micii fermieri/fermierii locali sunt mult mai atenți la variabilitatea condițiilor de mediu, acestea fiind o parte inseparabilă de viața unei comune agricole. În acest sens cunoștile localnicilor despre sistemele de mediu din zona lor și practicile agricole tradiționale sunt o sursă extrem de importantă de informații pentru dezvoltarea unor modele de adaptare la schimbările climatice. Practicile agricole tradiționale sunt recunoscute pentru caracterul prietenos cu mediul, ca și un factor important ce asigură securitatea alimentară a comunităților și conservarea agro-biodiversității.
Este totuși important să căutăm o balanță între înțelepciunea tradițională și inovare. În unele cazuri, adaptivitatea umană și cunoștințele locale pot contribui la creșterea rezilienței, există și riscul ca un comportament conservator să devină o inerție cultură, respectiv să se transforme într-un adevărat obstacol.
Plantele locale - posibilă strategie de adaptare
Cunoștințele tradiționale/locale în legătură cu managementul sustenabil a resurselor naturale sunt extrem de importante în dezvoltarea unor strategii de adaptarea la schimbările climatice. Una din cele mai des întâlnite strategii de adaptare este cultivarea diferitor tipuri de plante.
Comunitățile locale de multe ori au favorizat cultivarea varietăților locale înțelegând că productivitatea culturilor este dependentă de variabilitatea și instabilitatea climatică.
Ce sunt plantele tradiționale?
Plantele tradiționale sunt plantele cultivate într-un anumit areal geografic și care au o origine istorică atașată acestui loc. Acestea au o identitate distinctă, neavând parte de modificări genetice pentru a le crește productivitatea fiind mai degrabă adaptate locului unde cresc și practicate în agricultura tradițională.
În UE acestea sunt cunoscute ca și “varietăți locale” sau ”varietăți primitive“ și sunt definite ca o populație sau o specie care este adaptată natural la condițiile mediului unde cresc.
Fermieri participanți la studiu văd varietățile locale ca fiind mai adaptabile la condițiile de mediu (temperatură, precipitații, dăunători), apreciindu-le gustul (comparativ cu gustul culturilor comune) și considerându-le mult mai sănătoase decât varietățile convenționale. Mai mult de jumătate din respondenți cultivă varietăți locale pentru a face față schimbărilor climatice.
Cele mai mari impedimente în calea cultivării varietăților locale sunt costurile de producție, lipsa pieței de desfacere și lipsa cunoștințelor tehnice privind cultivarea lor.
Decizia de a cultiva plante tradiționale este determinată de percepția fermierilor privind capacitatea acestor varietăți locale de a asigura o serie de necesități gospodărești. Totuși este important să înțelegem, inclusiv la nivel de politici publice, că susținând cultivarea varietăților locale putem dezvolta un mecanism local de creștere a rezilienței față de schimbările climatice.
Dr. Ruxandra Malina Petrescu-Mag
Conferențiar la Facultatea de Știința și Ingineria Mediului, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și cercetător asociat la Gembloux Agro-Bio Tech, Universitatea din Liège. Ruxandra are contribuții semnificative în domeniul guvernanței de mediu prin intermediul publicațiilor și proiectelor de cercetare la care a participat.
Infrastructura militară și războaiele - poluatori trecuți cu vederea
Conform unui studiu publicat de Brown University în 2019, Pentagonul/ Ministerul apărării Americane produce mai multe emisii GES decât întregul stat suedez.
Dincolo de impactul devastator la nivelul infrastructurii sociale, economice și pierderile de vieți rezultate, războaiele și militarizarea excesivă este o sursă majoră de poluare. De la distrugerea intenționată sau neintenționată a resurselor naturale (păduri, bazine acvatice, deversarea rezervelor de petrol), mașinăria militară globală este printre cei mai mari poluatori la nivel mondial. Conform unui studiu publicat de Brown University în 2019, Pentagonul/ Ministerul apărării Americane produce mai multe emisii GES decât întregul stat suedez.
Crize de mediu provocate de conflictele militare
E destul să ne uităm la ultimii 30 de ani și vom vedea cum conflictele militare au contribuit direct și vizibil la schimbările climatice globale.
Astfel în Columbia peste 3 decenii de conflict între FARC și forțele guvernamentale au dus la deversarea a 4.1 mil barili de petrol datorită țintirii conductelor și centrelor de procesare. Apoi între 1990 și 2013, 3 milioane ha de păduri au fost defrișate datorită conflictelor din regiune.
În Afghanistan între 1990 și 2005 țara a pierdut 33,8% din pădurile sale. În 20 de ani de conflict între 2001-2021 sute de mii de soldați americani au fost detașați (vârful fiind 110,000 in 2011) iar costul total variază între 2.1-2.3 trilioane USD. Această detașare a forțelor a presupus o amprentă de carbon imensă, atât pentru întreținerea liniilor logistice cât și ca rezultat a operațiunilor militare propriu-zise.
În Iraq conflictele cu ISIS ale deceniului trecut au dus la deversarea și/sau arderea a între 1.4 și 2 milioane barili de petrol iar cele 30,000 tone de sulf ale depozitului de la Mishraq arse în 2016 au afectat grav zona de 200 km² din proximitatea depozitului.
În Siria marile orașe au fost puternic afectate de războiul civil. 52% din locuințele din Allepo au fost parțial distruse între 2011-2015 unde a fost necesară mutarea a aproximativ 15 milioane tone de materiale (~5.3 milioane în Homs), operațiunile de curățare și reconstrucție având o amprentă de carbon destul de mare (după cum vom vedea mai departe în material). De asemenea între 2014-2016, 2386 de ținte afiliate infrastructurii petroliere siriene au fost distruse, aceasta ducând la multe deversări de petrol, respectiv la o poluare fără precedent.
În Yemen peste 2 milioane de persoane au fost dislocate social într-una din cele mai grave crize umanitare din istorie. Infrastructură urbană yemenită era distrusă în proporție de peste 30% în 2017. Campaniile umanitare nu doar ca nu reușesc să ofere o alternativă viabilă locuințelor permanente într-un mediu sigur, acestea de multe ori sunt asociate cu nivel înalt de poluare, care afectează în primul rând pe cei ce au nevoie de acest ajutor umanitar.
Mecanismele din spatele poluării
Conflictele militare sunt operațiuni foarte complexe ce implică nu doar situațiile de lupta activă ci și cele de prevenire, pregătire și recuperare. Așadar trebuie să luăm în considerare mai mulți factori per ansamblu necesari întreținerii unui conflict militar ce includ:
Baze domestice pentru pregătire, antrenament și testare a echipamentului militar.
Baze externe în zone cu conflict militar activ sau zone neutre/tampon.
Ambele necesită materii prime, lanțuri complexe de aprovizionare, cantități însemnate de energie și apă și utilizarea a diverse vehicule terestre, marine sau aeriene. Spre exemplu un HUMVEE, mașină de bază cu armură suplimentară din cadrul armatei americane, consumă în medie 46 litri combustibil la 100 de kilometri, emițând ~260 kg CO2 per misiune (în medie). Cam cât are emite 7 de automobile noi de mărime medie cu un consum mixt de ~7 % (un astfel de automobil produce ~13 kg CO2 per 100 km).
Emisiile cresc vertiginos dacă vorbim despre un avion de luptă F-35 care emite ~28 tone CO2 per misiune sau un avion cu armament nuclear precum B-2 ~251 tone (Sursa).
Peste jumate din totalul energie necesară este pentru alimentarea avioanelor de transport și de luptă (kerosen).
Apoi un factor foarte important este producția echipamentelor militare precum muniții, armament, rachete. Acestea împreună cu personalul militar necesită transport inițial de lungă distanță (spre exemplu zboruri și/sau călătorii navale din America de Nord spre restul continentelor (în special Africa și Asia). De asemenea transportul în teatrele de operațiuni propriu-zise trebuie luat în considerare.
Acțiuni militare active și poluarea
Emisiile dintr-un teatru de război pot fi împărțite în două:
Emisiile directe
Acestea includ devărsari de petrol și hidrocarburi, emisiile rezultate din folosirea activă a munițiilor, rachetelor și echipamentelor militare în general. Deseori țintele principale în teatrele de operațiuni militare sunt cele care implică producția, stocarea și transportul de combustibili. În Siria, Irak și Libia această tactică a fost des utilizata, un caz marcant cu consecințe catastrofale fiind devărsarea și incendiile aferente din 1991 în timpul Războiului Golfului. 11 milioane barili de petrol crud au fost devarsați iar trupele Irakiene în retragere au incendiat în jur de 750 de puțuri petroliere într-unul din cele mai grave cazuri de terorism ecologic din istoria secolului 20.
Apoi zonele cu multă vegetație reprezintă potențiale ținte. Pădurile pot reprezenta refugii într-o zona cu conflict militar. În 1967 în timpul războiului din Vietnam, armata Americană a utilizat 5 milioane galoane de substanță defoliantă (care elimină frunzele copacilor și plantelor) împrăștiate peste 600,000 de hectare de păduri. Estimările pierderii pădurilor în Vietnam variază între 14 si 44%, cele mai afectate păduri fiind cele ale mangrovelor în zonele de coastă. Este important să înțelegem în acest context rolul pădurilor, mai ales a celor de mangrove, în captarea și stocarea dioxidului de carbon din aer. Astfel distrugerea lor reduce capacitatea noastră de capta și stoca dioxidul de carbon din aer.
Emisiile indirecte
De regulă provin în timpul și după declanșarea unui conflict militar și includ amprenta de carbon a ajutorului umanitar, construcția rețelelor de curent, gaz procesarea făcută direct de civili care nu au alternative ș.a. Acestea sunt dificil de cuantificat și necesită o înțelegere mai aprofundată a relațiilor sociale în perioade de conflict, unde nevoia de adaptare și mitigare este imediată.
Spre exemplu în Siria unde mare parte a infrastructurii energetice, de apă și inexistența unui management al deșeurilor fac țara aflată în război civil încă din 2011 să fie în pragul unui dezastru ecologic major. În Siria numărul rafinăriilor improvizate a crescut drastic în principal datorită lipsei/ închiderii forțate a unui sistem centralizat. Un raport din 2016 relata că o mare parte a populației în Siria care în trecut depindea economic de exploatarea hidrocarburilor, folosește combustibili improvizați ce reprezintă un hazard dar și o sursă extremă de poluare, unde petrolul crud este distilat în butoaie încălzite sub foc deschis.
Apoi este foarte dificilă estimarea amprentei de carbon a ajutorului umanitar. Transportul materialelor, personalului dar și operațiunile zilnice ale unui program umanitar precum cel UNIFEF, Crucea Roșie, Amnesty ș.a , sunt vitale pentru populațiile afectate de conflict militar. Un studiu realizat in 2017 a arătat că în acel an aproximativ 5% din costurile agențiilor umanitare (~ 1.2 miliarde USD) au fost cheltuite pe combustibili dar și pentru achiziționarea de generatoare noi sau repararea generatoarelor existente. Studiul de asemenea atrăgea atenția unor exemple pozitive precum cel din Iordania unde majoritatea taberelor de refugiați sunt alimentate cu energie solară. Este important să înțelegem că aceste misiuni sunt indispensabile, respectiv nu poate fi vorba despre o reducere a acestora, totuși am putea reduce necesitatea unor astfel de misiuni reducând numărul și intensitatea conflictelor globale.
Un alt exemplu notabil al emisiilor indirecte este cel din Bangladesh unde defrișări masive au avut loc pentru crearea spațiilor pentru plasarea refugiaților Rohingya. De altfel defrișările reprezintă o problema majoră în țări precum Columbia unde conflictele militare îndelungate duc la o creștere a cererii a alimentelor de bază care se manifestă în conversia zonelor forestiere în zone agricole.
Costul climatic al reconstrucției post-război
Utilizarea pe termen îndelungat al explozibililor, rachetelor și dronelor au un impact devastator asupra populațiilor civile, infrastructurii și de asemenea sunt surse majore de gaze toxice de seră.
Când vorbim de un oraș distrus aproape în întregime precum Moșul, Sirte sau Aleppo trebuie să acordăm atenție a 3 factori importanți:
1. Managementul deșeurilor, fragmentelor de beton și alte materiale necesită foarte multe resurse. Conform CEOBS pentru mutarea și curățarea tuturor resturilor ar fi necesare peste 1 milion de călătorii ale unor camioane să transporte în condiții sigure sutele de tone de materiale. Așadar primul pas este unul foarte costisitor din perspectiva amprentei carbonului. Situația catastrofală a orașului Moșul, unde după recapturarea orașului a fost necesar transportul a 10 milioane tone de materiale cu un cost estimate de 250 milioane USD) este detaliată într-un articol din 2017 al celor de la BBC.
2. Reconstrucția orașelor distruse de război necesită cantități imense de ciment, beton, oțel și alte materiale. Acest fapt contribuie și mai mult la o situație problematică a industriei construcțiilor care reprezintă o sursă mare de emisii, mai ales dacă ne uităm la faptul ca în 2017 China era responsabilă pentru producerea 2,4 milioane tone metrice de ciment comparativ cu restul lumii unde cumulata producția era de aproximativ 1,73 milioane. Reconstrucția orașelor afectate de război în Orientul, Mijlociu și Africa de Nord reprezintă însă o misiune dificilă datorită dislocării sociale a sute de mii de oameni și datorită faptului că în ultimii ani recorduri de temperatura au fost întrecute. Alte exemple istorice sunt reconstrucția Varșoviei după 1945 și mai recent este un semn de întrebare asupra reconstrucției zonei Donbass, aflată în estul Ucrainei și disputată de Federația Rusă.
Imagine cu Varșovia după încheiere ostilităților din cel de-al doilea război mondial.
3. După finalizarea conflictelor militare active deseori au loc schimbări ale modului de utilizare a pământului, mai ales deoarece instituțiile juridice ale statelor afectate de războaie sunt slabe sau inexistente. 2 cazuri sunt relevante aici: În Columbia unde după semnarea păcii între forțele guvernamentale și FARC, s-a observat o creștere de 177% a defrișărilor în Columbia (efectuate în 31 din 39 de zone protejate). Al doilea caz mai recent este situația din Myanmar unde regimul militar aflat la conducere este acuzat de o accelerare agresivă a defrișărilor ilegale. În 2020 9900 tone de lemn tăiat ilicit au fost confiscate în regiunile Rakhine, Kachin și Shan.
Schimbările climatice și războaiele – un cerc vicios care poate fi întrerupt
Schimbările climatice și conflictele militare pot deveni două dinamici ce se susțin și alimentează reciproc. Schimbările climatice pot duce la creșterea prețului anumitor resurse precum apa potabilă, teren fertil, masă lemnoasă, etc. Aceasta la rândul său poate crește tensiunea între state care pot ajunge în stadiul de conflict militar deschis datorită dorinței de control a unor resurse precum hidrocarburile, metale prețioase, minerale, chiar și apa. Războaiele pot cauza distrugerea infrastructurii ce duce la multă poluare, instabilitate și în final dislocarea a mase largi de oameni precum cazul Siriei.
Reducerea numărului de conflicte militare la nivel global ar contribui semnificativ la reducerea emisiilor provenite din distrugerea infrastructurii și toate operațiunile necesare intervenției și mentenanței unei zone aflată în război ce necesită apoi reconstrucție pe timp de pace.
Vlad Radu Zamfira
(Master of Arts Archaeology & History, Certificate of Postgraduate Studies Mediterranean & Venetian 16th century History (1559-1581) University of Aberdeen, Scotland).
De ce conservarea trecutului și conservarea naturii sunt atât de similare?
Schimbările climatice au impact major asupra peisajelor culturale locale și a celor naturale. De la pădurile seculare la dealurile și pajiștile din Transilvania, toate sunt afectate de schimbările climatice. Acest impact asupra mediului înconjurător amenință continuitatea culturală a comunităților locale din toate zonele României.
Schimbările climatice au impact major asupra peisajelor culturale locale și a celor naturale. De la pădurile seculare la dealurile și pajiștile din Transilvania, toate sunt afectate de schimbările climatice. Acest impact asupra mediului înconjurător amenință continuitatea culturală a comunităților locale din toate zonele României.
Legătura natură-cultură este amenințată de schimbările climatice
Pe parcursul istoriei, comunitățile noastre au modelat peisajele naturale din jurul lor și le-au transformat în peisaje culturale prin îmbogățirea acestor zone cu obiceiuri și tradiții moștenite de la predecesorii noștri. Bogăția acestora este vizibilă în zone precum Ținutul Secuiesc, Ținutul Săsesc din Transilvania, Țara Maramureșului, a Bucovinei, dar și în alte zone ale țării unde istoria, identitatea culturală și cea ecologică sunt în strânsă legătură.
Pajiștile de fân din Transilvania și cele cu arbori seculari se numără printre cele mai bogate în specii de pășuni din lume. În Ținutul Secuiesc, dar și în alte zone ale țării tradiția cositului, a adunatului de fân și uscarea acesteia sub diferite forme, reprezenta un soi de tradiție locală, deseori încununată de o sărbătoare câmpenească cu o mare valoarea spirituală și socială. Însă odată cu intensificarea agriculturii și concomitent a creșterii temperaturii medii, structura geografică, ecologică, precum și managementul acestor zone cu pajiști și fânețe s-a transformat profund.
Această serie de fotografii reprezintă diferite peisaje aflate în transformare în zona Transilvaniei. Fotografiile ilustrează schimbările de la o utilizare a terenurilor cu intensitate scăzută la o utilizare mai profundă (în cazul terenurilor arabile a. și b. și al pășunilor c. și d.). Se observă cum intensificarea reduce diversitatea structurală a peisajului prin reducerea acoperii cu vegetație lemnoasă și eterogenitatea acoperirii arealului. Practicile tradiționale de utilizare a terenurilor, cum ar fi cositul manual sunt foarte benefice pentru bogăția de specii, însă cu toate acestea, aceste tehnici sunt înlocuite din ce în ce mai mult de recoltarea mecanizată (e și f) Sursă: Loos, J. et al. (2016)
Schimbările climatice rapide precum și periodicitatea crescută a fenomenelor meteo extreme (ex. secete îndelungate și precipitații intense) cuplate cu imperativul creșterii economice a motivat mulți fermieri să își schimbe modul de activitate. Astfel, mulți fermieri au renunțat la practicile agricole tradiționale pe mici parcele și au adoptat practici moderne care implică intensificarea mecanizării și sporirea forțată a unor specii de vegetație. Aceste schimbări au dus la rândul lor la transformarea dinamicilor comunităților rurale și a activităților culturale pe care acestea le desfășoară în natură.
Pădurile reprezintă la rândul lor alte elemente naturale cu o valoarea deosebită în peisajul cultural românesc. În continuare, în pădurile din România trăiesc cele mai importante populații de mamifere mari din Europa (urși, râși, cerbi carpatini și lupi). Aceste peisaje împădurite influențează climatul local, uneori prin protejarea împotriva inundațiilor. Din păcate, aceste zone sunt de asemenea expuse fenomenelor naturale extreme, cum ar fi incendiile de vegetație și alunecările masive de teren. Conform unui raport realizat de către cei de la WWF România, în 2019, aproximativ 1,7mn mc de păduri au fost doborâți de fenomene naturale extreme, echivalentul suprafeței a 7.000 de terenuri de fotbal. Acest lucru la rândul lui contribuie la distrugerea unor peisaje culturale și perturbă relația oamenilor cu natura, precum și conviețuirea acestora cu animalele din împrejurimi.
Lipsa zăpezii din ultimii ani influențează tradițiile culturale asociate cu sărbătorile de iarnă din mediul rural, precum și turismul montan la altitudini mai mici. Suntem martori la cele mai uscate ierni din ultimii ani. Albul este tot mai frecvent înlocuit de nuanţe maronii şi cenuşii, iar climatologii avertizează că iernile albe vor fi pe viitor mai puţine, chiar şi la altitudini mai înalte. Linia climatică a zăpezii tot urcă, iar gheţarii se topesc. Aceste lucruri, schimbă peisajul cultural și îi îndeamnă pe oameni să își adapteze obiceiurile vechi la vremuri și condiții mai puțin obișnuite. Datele Copernicus arată că în cazul în care nu vom acționa în vederea reducerii ritmului încălzirii globale, putem “pierde” în medie între 25 și 75 de zile înzăpezite pe an.
Mecanismele din spatele relației dintre climă și peisaje culturale
În prezent, peisajele culturale sunt în curs de degradare profundă, iar acest lucru se datorează în mare măsură impactului pe care schimbările climatice îl au asupra acestor ecosisteme și a biodiversității, inclusiv a diversității soiurilor de culturi și asupra securității alimentare.
O altă amenințare la adresa acestor peisaje culturale în strânsă legătură cu încălzirea globală o reprezintă și activitățile antropice – intervenția omului în natură prin diferite moduri, iar aici menționăm câteva exemple cum ar fi fragmentarea habitatelor prin intensificarea agriculturii, exploatările forestiere și defrișările ilegale, arderea combustibililor fosili, supraexploatarea resurselor naturale prin activități miniere și a celor biologice prin pescuit și vânat excesiv.
Atunci când vorbim despre peisaje culturale ne referim mai degrabă la acele peisaje sau zone care îmbină într-un mod echilibrat practicile de utilizare a terenurilor agricole (garantând și susținând diversitatea ecologică/biologică) împreună cu credințele și valorilor tradiționale ale acestor comunități care le-au format și păstrat vii și unde relația oamenilor cu natura este parte a identității lor colective.
De ce sunt relevante peisajele culturale - nu mai bine ne modernizăm rapid?
Peisajele culturale ne oferă un simț al locului, al apartenenței și al identității, ele fac parte din patrimoniul nostru național și din viața fiecăruia dintre noi. Aceste peisaje culturale cartografiază relația noastră cu pământul, cu natura și cu obiceiurile formate de-a lungul timpului.
Menținerea identității noastre culturale depinde într-o mare măsură de practicile pe care le folosim în gestionarea resurselor naturale, de cunoștințele, abilitățile, precum și valorile asociate cu obiectele, artefactele și spațiile culturale care fac parte din patrimoniului cultural imaterial. Ele sunt esențiale pentru că se transmit din generație în generație, fiind recreate și adaptate în mod constant de către comunități și grupuri ca răspuns la interacțiunea cu mediul, cu istoria lor, oferindu-le în continuare un sentiment de apartenență și continuitate.
Deoarece peisajele culturale sunt inerent dinamice, schimbarea lor este inevitabilă și, adesea, chiar de dorit. În acest context, este important să ne regândim practicile de administrare/gestionare și îngrijire a acestor peisaje culturale fie prin tehnici de adaptare la schimbările climatice fie prin implementarea activităților de monitorizare (observarea degradării mediului, a speciilor de vegetație), întreținere și conservare (permițând astfel să se producă mai multe schimbări pentru a crește reziliența peisajului în contextul unui climat în schimbare).
Opțiunile de adaptare la schimbările climatice reprezintă o serie de abordări alternative de gestionare menite să atenueze impactul asupra resurselor culturale, dar în același timp încurajează și comunitățile să își regândească activitățile și să apeleze la diferite forme de colaborare și asociere. Așa s-au format și diferitele inițiative locale în multe dintre aceste zone ale României rurale. Acestea încep adesea de la lucruri mărunte, dar pe măsură ce cresc, ele devin parte din viața oamenilor. Într-un anumit sat, spre exemplu, ceea ce începe ca o mică inițiativă de sustenabilitate, cu timpul, poate deveni o instituție importantă de sine stătătoare care poate contribui la valorificarea peisajului cultural. De exemplu, să ne gândim la apariția turismului rural din zona Transilvaniei. Acum zece ani, pensiunile și turismul rural erau foarte rare. Dar acum, în multe dintre aceste sate, viața fără turism și evenimente culturale a devenit de neimaginat – cu alte cuvinte, ceea ce a început ca o viziune a câtorva săteni, a devenit parte din viața de zi cu zi și mijloc de existență a unor sate întregi. Au apărut multe oportunități noi pentru afaceri durabile. Dacă cu mulți ani în urmă, turiștii erau puțini, acum există mai multe tipuri de activități de care turiștii se pot bucura și care oferă sprijin economic pentru un management ecologic durabil al peisajului. Totuși, doar o mică parte din venitul generat de acest turism este reinvestit în dezvoltarea peisajelor culturale și în astfel de proiecte noi.
Peisajele tradiționale, cu o moștenire culturală aparte pot influența într-un mod pozitiv economia locală, chiar dacă uneori activitățile sezoniere trebuie regândite. Comunitățile rurale pot beneficia de pe urma turismului ecologic și cultural, oferind turiștilor produse de artizanat, dar și alimente specifice acestor zone. Pentru asta însă este nevoie de comunități puternice și unite, care încurajează spiritul civic al localnicilor și care urmăresc să pună în practică o viziune în care se valorifică și se îngrijesc toate resursele naturale și culturale.
Ce putem face la nivel de politici publice?
Este important să dezbatem acest subiect al degradării peisajelor culturale în contextul schimbărilor climatice pentru că administrațiile locale sunt primele care răspund la posibilele riscuri legate de climă, cum ar fi inundațiile sau seceta.
Experiența ne-a demonstrat în nenumărate cazuri că municipalitățile și autoritățile locale nu sunt suficient de echipate pentru a face față acestor situații. Acest lucru înseamnă că instituțiile au nevoie de informații concrete de la specialiștii din domeniu, de sprijin și educație pentru a face față complexității deciziilor privind schimbările climatice și a impactului acestora asupra peisajelor culturale. În cele mai multe situații acolo unde practicile tradiționale s-au menținut, cumva impactul schimbărilor climatice a fost mai puțin resimțit. Acest lucru denotă faptul că aceste comunități rurale știu cel mai bine ce trebuie făcut pentru menținerea peisajelor culturale și a biodiversității.
Și ca să concluzionăm într-o oarecare notă optimistă, spre deosebire de multe alte țări europene, România încă are privilegiul de a-și fi conservat o bună parte din patrimoniul natural și cultural, dar asta nu înseamnă că trebuie să lăsăm lucrurile să își urmeze cursul firesc, mai ales dacă acest parcurs se dovedește a fi unul cu consecințe devastatoare pentru peisajele naturale și culturale ale generațiilor următoare din România.
Ioana Alexandra Dușe
este cercetător doctorand în cadrul Facultății de Sustenabilitate la Universitatea Leuphana din Germania. În lucrările sale, Ioana urmărește să înțeleagă și să aprofundeze, prin prisma teoriei sistemice, procesele de guvernare a sistemelor socio-ecologice și formele de colaborare dintre actori, inclusiv sistemele de valori care influențează acțiunile și relațiile acestora în diferite context.
Turismul de iarna in epoca schimbărilor climatice
Creșterea temperaturilor medii lunare și schimbarea structurii precipitațiilor în zonele muntoase duc la o scădere a numărului de zile înzăpezite anual. În scenariul pesimist, am putea avea doar circa 30 de zile înzăpezite anual către finalul acestui secol, față de 80 de zile în decursul anilor ‘60-’70.
Creșterea temperaturilor medii lunare și schimbarea structurii precipitațiilor în zonele muntoase duc la o scădere a numărului de zile înzăpezite anual. În scenariul pesimist, am putea avea doar circa 30 de zile înzăpezite anual către finalul acestui secol, față de 80 de zile în decursul anilor ‘60-’70. Aceste schimbări vor pune presiune pe turismul de iarnă în România, crescând costurile de operare a pârtiilor de la altitudini joase și creșterea aglomerării pe pârtiile de altitudine înaltă.
Din păcate, în anii ce urmează, stratul de zăpadă va continua să se diminueze. Acest lucru nu înseamnă că nu vom mai avea zăpadă deloc. Dar este cert că precipitațiile sub formă de ninsoare vor fi mai rare, din ce în ce mai puțin persistente, iar grosimea stratului de zăpadă va fi din ce în ce mai mic comparativ cu intervalul 1970-2000. Astfel în anumite regiuni vom observa reduceri de până la 80% a grosimii stratului de zăpadă către finalul acestui secol.
Pentru perioada 2001-2030, faţă de 1961-1990, se proiectează o creştere a temperaturii medii lunare a aerului mai mare în lunile noiembrie-decembrie şi în perioada caldă a anului (mai-septembrie), de aproximativ 1 C, valori ceva mai ridicate (până la 1.4 C -1.5 C ) fiind la munte, în sudul şi vestul ţării. Încălzirea medie anuală, la nivelul întregii ţări, este cuprinsă între 0.7 C şi 1.1 C, cele mai mari valori fiind în zona montană.
În acest context, turismul hibernal în România este afectat direct. Mai puțină zăpadă naturală în perioada de iarnă înseamnă folosirea tunurilor de zăpadă care asigură debutul la timp a sezonului sporturilor de iarnă. Multe stațiuni de schi folosesc pe pârtii zăpada artificială pentru a completa sau înlocui zăpada naturală. Pârtiile cu zăpadă artificială sunt adesea foarte dure , producerea de zăpadă artificială costă foarte mult și poate avea chiar un impact negativ asupra resurselor locale (având în vedere consumul extrem de mare de apă). Pârtia de ski expusă schimbărilor de temperatură este vulnerabilă fiind expusă avalanșelor și accidentelor.
Ce se întâmplă cu precipitațiile la munte ?
Cantitatea de zăpadă și ploaie anuală dintr-o zonă anume depinde foarte mult de amplasarea geografică a acestuia .
Din analiza repartiției mediilor anuale de precipitații lichide și solide, rezultă că cel mai mare volum se înregistrează în regiunea montană (1000-1500 mm anual). În funcție de altitudine și de expunerea versanților, se înregistrează diferențe de 100-200mm în favoarea versanților nordici și vestici, comparativ cu cei estici și sudici.
Ca rezultat al rolului de barieră jucat de Carpați, precipitațiile sunt neuniform distribuite: mai bogate pe versanții nord-vestici, aflați sub influența maselor de aer oceanic și mai reduse pe versanții sud-estici, unde influența este cea a aerului de natura continentală. Astfel cantitatea de precipitații scade de la nord spre sud și de la vest spre est, pe măsură creșterii gradului de continentalism.
Dincolo de impactul structurii geografice a munților din România, schimbările climatice au un efect măsurabil asupra cantității anuale de precipitații precum și a formei precipitațiilor (ninsori sau ploi). Astfel datele existente arată o reducere consistentă a numărului de zile cu zăpadă în decursul unui an.
Schimbările prognozate în numărul anual de zile înzăpezite (cel puțin 30 cm de zăpadă ) la altitudini mai mari de 800 m către finalul secolului 21 în conformitate cu scenariul pesimist (RCP8.5) și scenariul moderat (RCP4.5) în baza datelor oferite de Copernicus pentru România .
Reducerea numărului de zile înzăpezite este dat în mare de creșterea temperaturilor medii lunare și a cantității de precipitații. Astfel, datele curente arată o reducere clară a cantității de precipitații pentru perioada următoare pentru toate zonele din afara arcului carpatic.
Schimbarea în cantitatea anualǎ de precipitaţii estimatǎ pentru 2001-2030 (în %) (interval de referinta – 1961-1990) în conditiile scenariului A1B.
În cazul zonelor intra-Carpatice, cu toate că vedem o creștere a precipitațiilor , cuplată cu creșterea temperaturilor medii, aceste precipitații vor fi mai des sub formă de ploaie sau lapoviță, fenomen ce la rândul său contribuie și mai mult la reducerea grosimii stratului de zăpadă la altitudini joase .
Impactul asupra turismului
Domeniul schiabil din România este format din 189 de pârtii omologate, care însumează 164 de kilometri. Dintre acestea, doar 55 de pârtii au o lungime de peste 1000 metri, 2 pârtii au peste 3000 metri lungime și una singură are peste 4000 metri lungime, arată datele din baza Ministerului Turismului.
Repartizarea Domenilor Schiabile de interes turistic
Problema Turismului Hibernal în România este că toate domeniile schiabile se află sub 2600 de m altitudine cea ce înseamnă o expunere directă la creșterea temperaturilor și reducerea numărului de zile cu zăpadă naturală anual. Dependență față de zăpada artificială duce la creșterea prețului de întreținere a pârtiei din moment ce zăpada artificială este realizată prin amestecarea unor volume mari de apă și aer de înaltă presiune. Cerințele pentru apă pot fi foarte mari, necesitând pompare din lacurile înconjurătoare, din râuri sau din iazurile artificiale construite în scopuri. Echipamentele moderne de zăpadă pot necesita cu ușurință 400 litri de apă pe minut pentru fiecare pistol de zăpadă, iar stațiunile pot avea zeci sau chiar sute în funcțiune. Atât costurile de investiție în utilajele de producția a zăpezii artificiale cât și costurile de producție a zăpezii artificiale pot deveni nesustenabile din punct de vedere economic pentru administratorii acestor domenii schiabile (majoritatea fiind întreținute de autoritățile locale). Reducerea zilelor înzăpezite afectează direct stațiunile de schi din România.
Majoritatea pârtiilor de schi din zonă montană Bucegi și Postăvaru se află la altitudini joase, ceea ce va însemna că vor fi necesare investiții pentru a produce zăpadă artificială, astfel încât să contracareze încălzirea climei montane. Pe de alta parte, pârtiile de schi aflate la o altitudine mai mare (Sinaia, Bâlea) vor profita de un aflux sporit de turiști, se arată în Strategia națională a României privind schimbările climatice 2013-2020, publicată în Monitorul Oficial
În ansamblu, principalele efecte ale schimbărilor climatice (temperaturile în creștere, reducerea stratului de zăpadă, frecvența și intensitatea sporită a evenimentelor extreme, etc.) vor avea o serie de efecte negative asupra sectorului turistic din România:
Activitățile turistice vor avea o sezonalitate diferită.
Stațiunile vor înregistra costuri mai mari cu încălzirea/răcirea și aerul condiționat în funcție de specificul lor.
Stațiunile vor fi supra-aglomerate în unele zone și, în mare parte neocupate în alte zone.
Veniturile rezultate din turism vor scădea în zonele afectate, dar ar putea crește în zonele avantajate.
Stațiunile destinate sporturilor de iarna vor avea mai puțină zăpadă și vor înregistra costuri suplimentare pentru producerea zapezii artificiale.
Sezonul turistic de iarna va fi mai scurt.
Unitățile turistice vor avea costuri mai mari legate de asigurări si de restrângerea activității.
Evenimentele meteorologice extreme vor afecta infrastructură, patrimoniul istoric, patrimoniul arhitectural și caracterul sezonier.
Atracțiile turistice naturale vor suferi deteriorări.
Soluții
Având în vedere că în România avem multiple zone care înregistrează venituri importante de pe urma sporturilor de iarnă și care vor fi clar afectate de evoluțiile climatice este important ca strategie națională să aibă în vedere aceste evoluții și să dezvolte strategii de adaptare la aceste schimbări. Strategiile trebuie discutate și implementate atât la nivel național, cât și cu implicarea directă a actorilor locali pentru a asigura o tranziție cât simplă către un model sustenabil, asigurând, acolo unde va fi posibil, continuare activităților de iarnă.
De asemenea se recomandă ca stațiunile să-și diversifice produsele turistice, pentru a fi mai puțin vulnerabile la efectele schimbărilor climatice. Turiștii trebuie, de asemenea, sa fie mai bine educați cu privire la efectele schimbărilor climatice, așa încât să-și poată adapta în consecință comportamentul de consum turistic.
În acest context, întreprinderile din sectorul turistic trebuie să-și adapteze investițiile pentru a contracara amenințările și de a valorifica oportunitățile. Deși acest lucru poate genera costuri mai mari, protecția pe termen lung față de schimbările climatice va avea ca rezultat beneficii durabile. Unitățile turistice trebuie să fie construite în locații care favorizează adaptarea la efectele schimbărilor climatice, folosind materiale reziliente la noile condiții de climă.
Asigurările vor constitui, de asemenea, o importantă măsură de protecție climatică. Produsele turistice trebuie sa fie diversificate, concentrându-se pe serviciile mai puțin vulnerabile și punând un accent mai mare pe turismul rural. Personalul din turism și turiștii trebuie să fie mai bine educați cu privire la efectele negative ale schimbărilor climatice și la măsurile de adaptare la efectele schimbărilor climatice.
Viitorul turismului hibernal românesc nu poate rămâne în afara acestor strategii, ci va fi afectat de scenariile schimbărilor climatice. În fața unei industrii turistice sensibile la schimbările climatice, planificarea turistică în spațiul montan românesc trebuie să țină seama de realitatea mediului înconjurător. Cercetările viitoare se vor axa pe variabilitatea anuală a stratului de zăpadă în conexiune cu cantitatea de precipitații solide .
Alexandru Tătar
Doctorand în cadrul Facultății de Geografie a Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Cercetarea curentă a lui Alexandru se focusează pe conservarea resurselor de bază în vederea stopări risipei de asemenea se atrage atenția asupra efectului pe care schimbările climei o are asupra economiei. Aria de interes Protecția Mediului și Turismul .
Cumpătarea un bun cadou de Crăciun
Datele studiul publicat în 2019 realizat de un grup de cercetători de la Universitatea Babeș-Bolyai și Universitatea din Adelaide arată că în România, aruncăm circa 13% din carnea și 17% din restul alimentelor…
O lume plină de deșeuri fără responsabilitate individuală
Datele studiul publicat în 2019 realizat de un grup de cercetători de la Universitatea Babeș-Bolyai și Universitatea din Adelaide arată că în România, aruncăm circa 13% din carnea și 17% din restul alimentelor achiziționate. Această risipă alimentară este accentuată și de rate relativ mici de colectare selectivă pentru restul alimentelor, factori ce contribuie la poluarea mediului înconjurător și la un comportament nesustenabil.
Deșeurile alimentare - o problemă cu multe aspecte în România
În cadrul articolului publicat în 2019 împreună cu alți doi colegi de la Universitatea Babeș-Bolyai (România) și Universitatea din Adelaide (Australia) am analizat comportamentul consumatorilor români privind deșeurilor alimentare și modul în care am putea reduce această risipă.
Datele studiului au arătat că respondenții consumă doar 86.7% din carnea achiziționată (13.3% fiind aruncată) și doar 82.5% din restul alimentelor cumpărate (17.5% fiind aruncate). Aceste procente devin îngrijorătoare când ne gândim în cantitățile absolute. Practic, conform acestor date, la fiecare 100 kg de carne achiziționate, 13 kg vor ajunge la gunoi, ceea ce reprezintă o risipă clară, cu un impact semnificativ asupra mediului și asupra bunăstării individuale.
Comportamentul respondenților este îngrijorător și când vine vorba despre modul în care elimină deșeurilor. Spre exemplu, peste 44% dintre cei intervievați nu colectează și nu reciclează uleiul alimentar uzat. Se știe că acest ulei este extrem de poluant și cu un impact major asupra mediului din moment ce un litru de ulei alimentar uzat aruncat în sistemul de canalizare polueaza un milion de litri de apă. De asemenea, cercetarea a arătat că doar 15.5% din respondenți colectează selectiv peste 75% din alte resturi alimentare.
Motivație și obstacole
Este îmbucurător faptul că respondenții sunt conștienți de posibilul impact asupra mediului. Astfel, pe o scală de la 1 la 5, unde 1 înseamnă deloc îngrijorat, iar 5 extrem de îngrijorat în legătură cu impactul risipei de alimente asupra mediului, grupul de respondenți a înregistrat o medie de 3.4. Ar trebui să fim precauți însă cu acest scor, pentru ca el indică doar îngrijorarea, care nu se traduce obligatoriu și într-o schimbare a comportamentului.
Când vine vorba despre motivele ce stau la baza unui comportament sustenabil, 58.7% au indicat ca și motiv principal dorința de a proteja mediul înconjurător.
Cea mai mare barieră în calea unui comportament sustenabil când vine vorba de deșeurile alimentare este lipsa spațiului unde resturile alimentare ar putea fi depozitate până la preluare, după cum au indicat 32 % din respondenți. Un alt motiv invocat de 22% dintre cei intervievați este lipsa timpului, în timp ce alți 14% au afirmat că nu știu ce ar trebui să facă cu aceste deșeuri.
Magnitudinea problemei la nivel european
Risipa de alimente este o problemă mondială care a căpătat o importanță din ce în ce mai mare pe agendă publică și politică din ultimii ani. Organizația Națiunilor Unite estimează că, la nivel mondial, costurile economice și de mediu anuale asociate acestui fenomen se ridică la aproximativ 1,7 mii de miliarde de dolari americani.
Organizația pentru Alimentație și Agricultură a ONU (FAO) indică că în Europa și America de Nord circa 115 kg de alimente/persoană sunt anual aruncate. Aceasta însumează circa 1.3 giga-tone de alimente care erau încă comestibile la momentul în care au fost aruncate, reprezentând 81.25% din totalul alimentelor ajunse la gropile de gunoi. Această cantitate este echivalentul a mai mult de jumătate din producția anuală de grâne la nivel mondial.
Potrivit Comisiei Europene, în UE sunt irosite anual aproximativ 88 de milioane de tone de alimente. Din păcate această risipă alimentară contribuie direct la poluarea mediului înconjurător (atât în procesul de producție a alimentelor, cât și odată ce acestea ajung la gropile de gunoi). Astfel circa 20% din totalul de alimente produse sunt pierdute sau risipite, în 70% din cazuri acest lucru întâmplându-se în gospodării.
Dacă am considera toată cantitatea de alimente risipite la nivel mondial într-un top al celor mai mari emițători de gaze cu efect de seră, UE ar ocupa locul 3, după SUA și China.
Cumpătarea - o posibilă soluție la nivel individual
Suntem obișnuiți să asociem belșugul cu bunăstarea, iar Crăciunul este una dintre perioadele în care cumpărăm și cheltuim în exces. Indiferent de categoria de produse, am putea încerca să cumpărăm și să irosim mai puțin, fie că este vorba de electronice, haine, sau mâncare.
În acest sens este bine să redescoperim cumpătarea ca instrument de a reduce consumul și de creare a unui stil de viață sustenabil. Este evident că atât la nivel individual cât și la nivel de societate avem de-a face cu un vizibil conflict între imperativul economic de a susține consumul - în cadrul idealurilor neoliberale a suveranității consumatorului și a magazinelor 24/7 - și dorința (sau chiar necesitatea) de a proteja mediul înconjurător.
Temperarea sau cumpătarea în acest sens nu trebuie să devină un scop în sine ci mai degrabă un instrument prin care am putea promova atât prosperitatea umană (cea individuală și colectivă) cât și prosperitatea non-umană, care la rândul ei este extrem de necesară pentru noi, oamenii, pentru că nu trăim într-un vacuum ecologic.
Atunci când vine vorba despre produsele alimentare am putea implementa o serie de măsuri ce ar putea reduce risipa, și anume:
Să îmbunătățim etichetarea produselor alimentare pentru a fi mai ușor de citit și înțeles.
Să desfășurăm campanii, așa cum se întâmplă și în alte state (https://www.uglyproduceisbeautiful.com/goals.html) menite să crească acceptabilitatea produselor alimentare cu defecte pentru a evita aruncarea lor atunci când nu au un aspect “comercial” căutat de retaileri și consumatori.
Împreună cu operatorii de salubritate, să dezvoltăm soluții viabile și contextualizate pentru reciclarea sustenabilă a alimentelor. Astfel, se poate evita ca acestea să ajungă direct la gropile de gunoi under ar produce și mai mult dioxid de carbon prin descompunere.
În continuare totuși, una dintre cele mai eficiente metode pentru a evita risipa este prin a cumpăra mai puțin. Avem obiceiul de a cumpăra foarte multe produse, mai ales înainte de Crăciun, deși multe magazine se redeschid chiar și în prima sau a doua zi de Crăciun. Dacă am cumpăra mai puțin și mai des, am putea să evităm risipa. Așa cum arată graficul de mai jos, în România tindem să aruncăm atât mâncarea gătită, cât și alimentele proaspete, precum legume și fructe.
În acest an putem face din sărbătorile de iarnă evenimente mai echilibrate, în care cumpărăm, gătim, mâncăm și irosim mai puțin.
Dr. Ruxandra Malina Petrescu-Mag
Conferențiar la Facultatea de Știința și Ingineria Mediului, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și cercetător asociat la Gembloux Agro-Bio Tech, Universitatea din Liège. Ruxandra are contribuții semnificative în domeniul guvernanței de mediu prin intermediul publicațiilor și proiectelor de cercetare la care a participat.