Schimbările climatice în România, în dungi roșii: Ce ne spun datele de Show Your Stripes Day
Inițiativa „Show Your Stripes Day” este o campanie globală de conștientizare a schimbărilor climatice, desfășurată anual pe 21 iunie, care utilizează un instrument vizual simplu și puternic: „warming stripes” (benzi de încălzire). Fiecare bandă verticală reprezintă temperatura medie a unui an, începând din 1850 până în prezent, cu nuanțe de albastru pentru anii mai reci și roșu pentru cei mai calzi. Această reprezentare evidențiază clar tendința de încălzire globală în ultimele decenii, inclusiv în România.
Inițiativa „Show Your Stripes Day” este o campanie globală de conștientizare a schimbărilor climatice, desfășurată anual pe 21 iunie, care utilizează un instrument vizual simplu și puternic: „warming stripes” (dungi de încălzire). Fiecare bandă verticală reprezintă temperatura medie a unui an, începând din 1850 până în prezent, cu nuanțe de albastru pentru anii mai reci și roșu pentru cei mai calzi. Această reprezentare evidențiază clar tendința de încălzire globală în ultimele decenii, inclusiv în România.
Sursa grafic temperaturi globale
Concepute de climatologul profesor Ed Hawkins de la Universitatea din Reading, benzile de încălzire au fost lansate în 2018 și au devenit rapid un simbol recunoscut al crizei climatice. Începând cu 2019, campania #ShowYourStripes încurajează oamenii să descarce și să partajeze benzile corespunzătoare regiunii lor, pentru a stimula discuții despre schimbările climatice.
În fiecare an, pe 21 iunie, aceste benzi sunt afișate pe clădiri emblematice, în spații publice și pe rețelele sociale din întreaga lume. De exemplu, în 2024, benzile au fost proiectate pe BT Tower din Londra, Times Square din New York și poduri din Brisbane, Australia.
Scopul principal al inițiativei este de a transforma conversațiile despre schimbările climatice în acțiuni concrete. Profesorul Hawkins subliniază importanța implicării active: „Arată-ți benzile, începe conversații despre lumea noastră în încălzire și acționează pentru climă”.
Benzile „warming stripes” ilustrează variația temperaturii la suprafața Pământului, pentru diferite adâncimi ale oceanului (1960–2024) și pentru diferite straturi ale atmosferei (1979–2024). Culorile indică abaterile față de media 1981-2010 și sunt scalate separat pentru atmosferă, pentru apele de suprafață și pentru cele mai adânci (straturile sunt despărțite de linii gri). Datele provin din seturi globale: HadCRUT5 pentru suprafață, RSS pentru troposferă, Steiner et al. (2020) pentru stratosferă, iar pentru ocean a fost folosită reanaliza statistică MOSORA a Met Office, calculată pe medii globale la diverse adâncimi.
O nouă versiune a de-acum celebrului grafic "Warming Stripes", în care dungile roșii indică ani cu temperaturi mai ridicate decât media (încălzire), iar cele albastre ani cu temperaturi mai mici decât media (răcire).
În acestă nouă versiune a graficului sunt ilustrate schimbările temperaturii de la suprafața oceanelor până în stratosferă, pe o perioadă de aproximativ 60 de ani. Ce putem observa foarte clar este predominanța dungilor roșii în straturile inferioare (ocean și troposferă), reflectând încălzirea globală, în timp ce benzile albastre din stratosferă arată răcirea acesteia în ultimele decenii.
Stratosfera este stratul atmosferic de la aproximativ 12 km până 50 km situat deasupra troposferei. Stratosfera se răcește pe măsură ce troposfera se încălzește. Trei procese fizice contribuie la această răcire:
Creșterea concentrației de CO₂: La altitudini mari aerul este rarefiat, iar moleculele de CO₂ care ajung acolo se comportă diferit decât la altitudini mai mici. La altitudini mari, moleculele de CO₂ intră în coliziune cu alte molecule. Aceste coliziuni furnizează energie CO₂-ului care apoi este eliberată sub formă de radiație infraroșie. Radiația infraroșie nu se mai întoarce în straturile joase ale atmosferei pentru a contribui la încălzire, ci se pierde permanent în spațiu.
Prin acest proces, creșterea concentrației de CO₂ la altitudini mari mărește capacitatea stratosferei de a emite radiație către spațiu, ceea ce duce la pierderea de energie termică în stratul superior al atmosferei. Acest lucru poate să pară paradoxal deoarece mai mult CO₂ la altitudini mari răcește stratosfera, deși la altitudini mai joase încălzește troposfera.
Absorbție mai mare în troposferă: Mai mult CO₂ (dar și alte gaze cu efect de seră) în troposferă înseamnă o absorbție mai mare de radiație infraroșie emisă de Pământ. Prin urmare, mai puțină energie infraroșie ajunge în stratosferă. Efectul net este de încălzire a troposferei și de răcirea a stratosferei, deoarece energia termică este reținută în straturile inferioare ale atmosferei.
Scăderea concentrației de ozon: Ozonul absoarbe radiația ultravioletă solară și încălzește stratosfera. Reducerea stratului de ozon (în special până în anii ’90) a diminuat această absorbție a radiației solare, ducând la răcirea stratosferei joase. Astfel, distrugerea ozonului a fost cauza principală a răcirii stratosferei inferioare în perioada 1979–1990.
Ce ne zic aceste benzi de încălzire despre Romania si Bucuresti?
Din ambele grafice putem vedea evoluția temperaturii la scară națională si locală. Această evoluție este reprezentată ca o abatere anuală (fiecare dintre liniile colorate cu albastru sau roșu) față de perioada de referință 1961-2010. Până spre mijlocul secolului XX, cei mai mulți ani au fost mai reci decât media perioadei de referință (liniile albastre, uneori cu abateri de –1°C până la –2°C). Începând cu anii ’80 liniile devin tot mai des roșii, ceea ce arată că temperaturile anuale au început să depășească constant media perioadei de referință. În ultimele două decenii, mai ales după 2000, la nivelul întregii Românii apar abateri pozitive de peste +2°C, iar în București vârful trece de +3°C, sugerând că orașul, accentuat de efectul de „insulă de căldură”, se încălzește chiar mai rapid decât restul țării. Succesiunea de ani linii roșii și intensitatea culorilor din partea dreaptă a graficelor arată accelerarea încălzirii. Acesta este un semn clar că schimbările climatice nu sunt abstracte, ci măsurabile și cu impact viața de zi cu zi din România
Tendințe climatice observate
🧊 1850–1970: Dominanța anilor reci
Majoritatea anilor au fost mai reci decât media climatologică (nuanțe de albastru).
Se observă frecvent abateri negative de până la -2°C, mai ales în secolul al XIX-lea.
Rar apar ani calzi în această perioadă, ceea ce sugerează un climat mai stabil și mai rece.
♻️ 1970–1990: Tranziție
Temperaturile devin mai variabile, alternând între ani reci și ani ușor calzi.
Este perioada în care se observă începutul tendinței de încălzire, dar aceasta nu este încă dominantă.
🔥 1990–2024: Încălzire accelerată
Din anii 1990 încoace, majoritatea anilor sunt peste medie, cu o intensificare clară a nuanțelor de roșu.
După 2000, în special din 2010, apare o creștere rapidă și constantă a temperaturilor.
Anii cei mai recenți (2020–2024) prezintă cele mai ridicate abateri pozitive, depășind frecvent +1.5°C. 2024 pare să fie cel mai cald an din toată seria. (insert previous link cu materialul pe 2024)
Concluzii cheie - Atenție la dungile tot mai roșii
România a experimentat o schimbare climatică semnificativă în ultimii 30–40 de ani.
Perioada post-1990 marchează o încălzire rapidă și persistentă, în acord cu tendințele globale.
Această creștere este fără precedent în ultimii 170 de ani.
Dr. Bogdan Antonescu
este cercetător în domeniul meteorologiei și climatologiei, lector la Facultatea de Fizică a Universității din București și cercetător la Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Fizica Pământului, cu expertiză în studiul furtunilor severe și al fenomenelor meteorologice extreme în contextul schimbărilor climatice. Printre contribuțiile sale se numără dezvoltarea primei climatologii a tornadelor din România și a unei climatologii detaliate a tornadelor din Europa. Bogdan este implicat în proiecte de cercetare și colaborează cu instituții academice și de cercetare pentru a studia impactul schimbărilor climatice asupra fenomenelor meteorologice extreme. Bogdan este, de asemenea, implicat activ în comunicarea științei, promovând înțelegerea publică a schimbărilor climatice și a impactului acestora asupra fenomenelor extreme.
De ce schimbările climatice provoacă o încălzire mai mare pe uscat comparativ cu mările și oceanele?
În perioada 1970–2024, analiza arată că temperatura a crescut cu 1,23°C deasupra mării, cu 1,85°C deasupra uscatului și cu 1,44°C în total. Creșterea temperaturii este, așadar, cu 50% mai mare pe uscat decât pe mare — o diferență care se preconizează că va persista și în viitor. De ce se întâmplă acest lucru?
Creșterea concentrației gazelor cu efect de seră în atmosfera Pământului intensifică fenomenul de seră și conduce la încălzirea suprafeței Terrei. Harta de mai jos evidențiază creșterea temperaturii la 2 metri deasupra solului din anul 1970 până în 2024, conform datelor ERA5 ale serviciului Copernicus al Uniunii Europene. Este evident că amploarea încălzirii nu este aceeași în toate latitudinile și longitudinile geografice ale Pământului, ci pare să urmeze două tipare de bază. Mai precis, creșterea temperaturii este mai mare deasupra uscatului în comparație cu marea și în Cercul Arctic comparativ cu latitudinile geografice mai sudice. Astfel, în perioada 1970–2024, analiza arată că temperatura a crescut cu 1,23°C deasupra mării, cu 1,85°C deasupra uscatului și cu 1,44°C în total. Creșterea temperaturii este, așadar, cu 50% mai mare pe uscat decât pe mare — o diferență care se preconizează că va persista și în viitor. De ce se întâmplă acest lucru?
Figura 1: Modificarea temperaturii la 2 metri deasupra suprafeței în perioada 1970-2024, conform datelor ERA5 din serviciul Copernicus al Uniunii Europene. Schimbarea totală este calculată ca o acumulare a tendinței anuale medii pe parcursul acestor 55 de ani. Sursa foto: Copernicus via Climatebook
În primul rând, apa are o capacitate termică specifică mai mare decât toate corpurile solide din natură, inclusiv solul Pământului. Asta înseamnă că este necesară mai multă căldură pentru a crește temperatura apei, deoarece o parte din această căldură este absorbită de legăturile de hidrogen puternice care țin moleculele împreună și, prin urmare, nu crește energia lor cinetică (adică temperatura). Această caracteristică, combinată cu amestecul continuu dintre straturile de suprafață și cele inferioare ale mării, are ca rezultat rezistența oceanelor la schimbările de temperatură (inerție termică). Este motivul pentru care temperatura mării are o variație sezonieră mai mică decât cea a uscatului și o diferență de fază față de aceasta (de exemplu, temperatura maximă de la suprafață în Marea Ionică are loc, în medie, la mijlocul lunii august, cu aproximativ 10 zile după maximul de temperatură al uscatului învecinat).
Prin raționamentul de mai sus, se încearcă uneori în mod firesc să se explice și faptul că schimbarea climatică provoacă o încălzire mai intensă pe uscat decât pe mare. Dar ce s-ar întâmpla dacă inerția termică a oceanelor ar fi cauza principală a acestui contrast? Să presupunem că, la un moment dat în viitor, concentrațiile gazelor cu efect de seră încetează să crească și lăsăm planeta să ajungă la un echilibru climatic fără alte intervenții, adică temperatura să se stabilizeze. În absența altor procese, pentru ca suprafața planetei să ajungă la un echilibru climatic în fața concentrațiilor crescute de gaze cu efect de seră, temperatura sa ar trebui să crească atât cât este necesar pentru ca radiația emisă de aceasta să fie egală cu radiația incidentă pe care o absoarbe (care crește pe măsură ce fenomenul se intensifică). Magnitudinea acestei creșteri este determinată de legea Stefan-Boltzmann și ar trebui să fie aceeași atât pe uscat, cât și pe mare, deoarece ambele suprafețe sunt supuse aceleiași influențe radiaționale (în engleză: radiative forcing) din cauza distribuției omogene a gazelor cu efect de seră. Din cauza diferenței în capacitatea termică, suprafața uscatului va atinge această creștere relativ repede, în timp ce suprafața oceanului va avea nevoie de câteva secole pentru a se încălzi în aceeași măsură.
Laureatul Premiului Nobel pentru Fizică, Syukuro Manabe, împreună cu colegii săi, au realizat experimentul de mai sus în anul 1991 folosind un model climatic destul de avansat pentru acea perioadă. Au constatat că, atunci când clima a ajuns la un echilibru, creșterea temperaturii mării nu a atins nivelul celei de pe uscat, ci a rămas vizibil mai scăzută. Acesta a fost un prim indiciu că inerția termică a oceanelor nu este motivul principal al încălzirii mai blânde a acestora comparativ cu uscatul.
Mecanismul care a fost favorizat în studiul respectiv, precum și în altele ulterioare, avea legătură cu bilanțul energetic la suprafața planetei. Evaporarea apei este un proces care extrage energie din mediu pentru a rupe legăturile de hidrogen (și deci pentru a transforma apa lichidă în vapori), răcind astfel suprafața. Odată cu încălzirea planetei, energia cinetică a moleculelor de apă crește, ceea ce face evaporarea mai ușoară. Însă, deoarece pe uscat apa este limitată (în special în perioadele și regiunile aride), iar în mare se găsește din abundență, creșterea evaporării — și deci răcirea cauzată de aceasta — este mai pronunțată în mare. Pe uscat, dimpotrivă, energia suplimentară (din cauza intensificării efectului de seră), care nu este consumată în evaporarea apei, duce la creșterea temperaturii prin fluxuri de căldură sensibilă în loc de căldură latentă.
În 2008, o echipă de cercetători de la Universitatea Reading și de la Met Office Hadley Centre din Anglia a propus un alt mecanism important în spatele diferenței dintre încălzirea uscatului și cea a mării. Acesta implică procese din atmosferă și se bazează pe ipoteza realistă că, la o anumită altitudine în troposfera inferioară, nu există nicio neomogenitate în încălzire. Deoarece atmosfera de deasupra oceanelor este mai bogată în vapori de apă, temperatura scade cu înălțimea într-un ritm mai lent decât în aerul uscat de pe uscat. Acest lucru se datorează eliberării căldurii latente de condensare pe măsură ce aerul umed se ridică și se răcește până când atinge punctul de rouă. În condițiile încălzirii globale, aerul poate reține mai mulți vapori de apă (legea Clausius-Clapeyron) și, după cum s-a menționat mai sus, evaporarea crește într-o mai mare măsură pe mare decât pe uscat. Aceste condiții fac ca temperatura aerului mai cald și cu umiditate semnificativ crescută de deasupra mării să scadă cu o viteză și mai mică în funcție de înălțime, în timp ce viteza în profilul corespunzător de pe uscat nu scade în aceeași măsură. Prin urmare, deoarece temperatura la o anumită înălțime a troposferei este aceeași pe ambele suprafețe, iar rata de scădere a temperaturii cu înălțimea scade mai mult pe mare, rezultă că încălzirea pe suprafața terestră va fi mai pronunțată.
Cercetările ulterioare au concluzionat că aceste două mecanisme acționează în paralel și sunt factori mai importanți decât inerția termică a oceanelor. Mecanismele secundare care au fost propuse și care afectează în mod disproporționat încălzirea uscatului și a mării sunt:
Reducerea numărului de nori joși de pe uscat (care încălzesc suprafața);
Reducerea suprafeței de teren acoperită cu gheață sau zăpadă (astfel încât radiația solară reflectată este redusă și terenul este încălzit);
Închiderea porilor frunzelor (stomatelor) în condiții de creștere a concentrației de dioxid de carbon pentru a reține apa (astfel încât transpirația plantelor, un proces care determină răcirea mediului, precum evaporarea, este redusă).
Trebuie subliniat faptul că contribuția fiecărui mecanism și gradul lor de interacțiune în fiecare anotimp al anului și în fiecare regiune a globului sunt dificil de cuantificat cu precizie și fac obiectul cercetărilor de până acum.
Valurile de caldură marine - an factor adițional și un semnal de alarmă
Conform ultimului raport IPCC, la nivel global frecvența de apariție, durata și intensitatea valurilor de căldură a crescut comparativ cu perioada preindustrială. Proiecțiile climatice arată că această modificare a caracteristicilor valurilor de căldură va continua odată cu creșterea temperaturii medii globale.
Există însă și valurile de căldură care se produc în mări sau oceane, numite valuri de căldură marine. În cazul unui val de căldură marin temperatura la suprafața oceanului sau a mării este mare — comparativ cu climatologia pentru o anumită regiune și pentru o anumită perioadă din timpul anului —pentru o perioadă lungă de timp (cel puțin 5 zile consecutive).
Un factor notabil legat de temperaturile mărilor și oceanelor este este cel al valurilor de caldură marine. În Marea Neagră durata medie a valurilor de căldură marine a fost între 13 și 19 zile. Pentru intervalul de timp analizat (1895-2022) a fost observată o creștere a frecvenței de apariție a valurilor de căldură marine între 0.75 și 2.25 cazuri pe 10 ani în special în regiunea de est a Mării Negre. Așadar nu numai că aceste valuri de căldură există și în Marea Neagră dar a crescut atât numărul cât și durata lor începând cu 1985.
Dr. Bogdan Antonescu
este cercetător în domeniul meteorologiei și climatologiei, lector la Facultatea de Fizică a Universității din București și cercetător la Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Fizica Pământului, cu expertiză în studiul furtunilor severe și al fenomenelor meteorologice extreme în contextul schimbărilor climatice. Printre contribuțiile sale se numără dezvoltarea primei climatologii a tornadelor din România și a unei climatologii detaliate a tornadelor din Europa. Bogdan este implicat în proiecte de cercetare și colaborează cu instituții academice și de cercetare pentru a studia impactul schimbărilor climatice asupra fenomenelor meteorologice extreme. Bogdan este, de asemenea, implicat activ în comunicarea științei, promovând înțelegerea publică a schimbărilor climatice și a impactului acestora asupra fenomenelor extreme.
Notă: Acest material a fost preluat de pe platforma Climatebook. Linkul către materialul original este disponibil aici.
Iarna 2024-2025 - Anomalii, recorduri și semnale de luat în seamă
În România, după două luni consecutive (decembrie și ianuarie) cu temperaturi mult peste medie, februarie a adus un contrast termic accentuat, cu valori sub cele normale. Aceste fluctuații extreme ilustrează complexitatea și impredictibilitatea tot mai mare a sistemelor climatice în contextul încălzirii globale, subliniind necesitatea urgentă a acțiunilor climatice concertate la toate nivelurile societății.
Iarna 2024–2025 se înscrie în tendința îngrijorătoare de încălzire globală, fiind a doua cea mai caldă iarnă din istoria măsurătorilor meteorologice, cu o anomalie termică de +0,72°C la nivel global și +1,46°C în Europa față de perioada de referință 1991–2020. La nivel regional, continentul european a fost caracterizat de deficite semnificative de precipitații și distribuții neuniforme ale umidității atmosferice și a solului. În România, după două luni consecutive (decembrie și ianuarie) cu temperaturi mult peste medie, februarie a adus un contrast termic accentuat, cu valori sub cele normale. Aceste fluctuații extreme ilustrează complexitatea și impredictibilitatea tot mai mare a sistemelor climatice în contextul încălzirii globale, subliniind necesitatea urgentă a acțiunilor climatice concertate la toate nivelurile societății.
Figura 1 - Evoluția anomaliei temperaturii la nivel global pentru iarna din emisfera nordică între 1980 și 2025. Sursa datelor: ERA5. Credit: Copernicus Climate Change Service/ECMWF.
Temperaturi extreme pentru Ianuarie si Februarie
Temperatura medie în Europa pentru sezonul de iarnă 2024–2025 a fost cu 1,46°C mai ridicată decât cea a perioadei de referință (Figura 2). Acest indicator plasează iarna recent încheiată pe poziția a doua în clasamentul celor mai calde ierni înregistrate vreodată în Europa, la egalitate cu iarna 2015–2016 (cu o diferență foarte mică de 0,01°C). În același timp această valoare este doar cu puțin mai mare decât anomalia temperaturii pentru iarna 2022–2023 și 2023–2024 (locul 1,44°C) și cu 1,38°C mai scăzută decât valoare recordul înregistrat în iarna 2019-2020, când temperatura medie a fost cu 2,84°C peste temperatura medie a perioadei de referință.
Aceste anomalii termice se înscriu într-un context global alarmant. Anul 2024 a fost oficial cel mai cald an din istoria măsurătorilor meteorologice, cu temperatura medie globală de 15,1°C, reprezentând o creștere de 1,6°C față de perioada preindustrială 1850–1900. Aceasta marchează un moment istoric deoarece 2024 a fost primul an când temperatura medie globală a depășit pragul critic de 1,5°C stabilit prin Acordul de la Paris.
Figura 2 - Evoluția anomaliei temperaturii la nivel European pentru iarna din emisfera nordică între 1980 și 2025. Sursa datelor: ERA5. Credit: Copernicus Climate Change Service/ECMWF
Unde am avut extreme? Distribuția spațială a anomaliilor temperaturii
La nivel global, cele mai mari anomalii pozitive de temperatură s-au înregistrat în regiunile arctice și subarctice, în special în Alaska, Quebec și zona centrală a Siberiei (Figura 3). O altă regiune cu temperaturi mult peste medie a fost zona estică a Himalayei și Platoul Tibetan. În același timp, mai multe regiuni au înregistrat anomalii negative de temperatură, cum ar fi centrul și estul Statelor Unite, Peninsula Arabică sau nordul Chinei. În schimb, America de Sud, Africa și Australia au înregistrat în general temperaturi peste medie.
Figura 3 - Distribuția anomaliei temperaturii medii globale pentru iarna 2024-2025 la nivel globale și în Europa față de perioada de referință 1991–2020. Sursa datelor: ERA5. Credit: Copernicus Climate Change Service/ECMWF
În Europa, temperaturile pentru iarna 2024-2025 au fost peste media 1991–2020 în aproape toate regiunile, singurele excepții fiind anumite zone din Islanda și extremitatea nordică a Franței (Figura 3). Cele mai mari anomalii pozitive s-au înregistrat în nord-estul Europei, în regiunea Alpilor și în jurul Mării Adriatice.
O iarnă cu 2 fețe în România
Conform caracterizărilor climatologice realizate de Administrația Națională de Meteorologie, Decembrie 2024 a înregistrat o temperatură medie națională de 2,7°C (+2,5°C față de perioada 1991–2020), poziționându-se pe locul 10 în topul celor mai calde luni decembrie din 1901-2024. Valorile au variat de la peste 6°C în sudul litoralului și 4–6°C în Dobrogea și Delta Dunării, la sub -6°C pe crestele montane înalte, continuând tendința de încălzire observată în ultimele două decenii. Ianuarie 2025 a menținut aceeași temperatură medie de 2,7°C, dar cu o abatere mai mare (+4,2°C față de perioada 1991–2020), ocupând locul 5 în ierarhia istorică.
Luna ianuarie s-a remarcat prin temperaturi maxime record (până la 20,7°C la Pătârlagele) și număr redus de zile cu îngheț. Variația regională a fost pronunțată, de la 4–6°C în Dobrogea la sub -4°C pe crestele montane. Februarie 2025 a adus o răcire bruscă, cu o medie națională de -0,9°C (-1,9°C sub normală). Contrastele regionale au fost accentuate: de la +2,2°C la Moldova Veche la -11,7°C la Vf. Omu, cu zone extracarpatice centrale și estice între -4°C și 0°C. Această răcire a contrastat puternic cu tendința de încălzire a lunii februarie din ultimii ani.
O iarnă cu deficit major de precipitații pentru Europa
Iarna 2024–2025 a fost caracterizată de un deficit semnificativ de precipitații pentru majoritatea Europei. Regiunile predominant colorate în nuanțe de portocaliu și roșu indică anomalii negative de până la -8 mm/zi (Figura 4). Excepții notabile cu surplus de precipitații (evidențiate în albastru) au fost observate în nordice Europei, precum și în părți din Italia și Franța. Umiditatea relativă la suprafață prezintă o distribuție mai complexă și contrastantă (Figura 4). Regiunile nordice și vestice ale Europei au înregistrat în general valori peste medie (evidențiate în albastru), în timp ce anomalii negative semnificative (evidențiate în roșu intens) se observă în regiuni extinse din Europa de Est, inclusiv România, precum și în sud-estul Spaniei.
Amplitudinea anomaliilor variază între -25% și +25%, reflectând fluctuații substanțiale ale umidității atmosferice. În ceea ce privește umiditatea solului la adâncimea de 0–7 cm, distribuția spațială prezintă similarități cu distribuția umidității relative, dar cu diferențe regionale importante (Figura 4). Se remarcă anomalii negative severe în Peninsula Iberică, nordul Africii și sud-estul Europei, unde deficitul ajunge până la -28%. În contrast, Scandinavia și părți din Europa Centrală prezintă anomalii pozitive moderate. Această distribuție neuniformă a umidității solului are implicații directe asupra ecosistemelor și agriculturii regionale.
Figura 4 - Anomaliile în precipitații (mm/zi), umiditatea relativă la nivelul solului (%)și umiditatea volumetrică a solului (%) pentru iarna 2024-2025 față de perioada de referință 1991-2020. Sursa datelor: ERA5. Credit: Copernicus Climate Change Service/ECMWF
Dr. Bogdan Antonescu
este cercetător în domeniul meteorologiei și climatologiei, lector la Facultatea de Fizică a Universității din București și cercetător la Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Fizica Pământului, cu expertiză în studiul furtunilor severe și al fenomenelor meteorologice extreme în contextul schimbărilor climatice. Printre contribuțiile sale se numără dezvoltarea primei climatologii a tornadelor din România și a unei climatologii detaliate a tornadelor din Europa. Bogdan este implicat în proiecte de cercetare și colaborează cu instituții academice și de cercetare pentru a studia impactul schimbărilor climatice asupra fenomenelor meteorologice extreme. Bogdan este, de asemenea, implicat activ în comunicarea științei, promovând înțelegerea publică a schimbărilor climatice și a impactului acestora asupra fenomenelor extreme.