COP 27- Progres timid și poticnit cu mult rămas de făcut

”Acesta poate fi COP-ul unde putem pierde speranța respectării pragului de 1.5 °C la nivel global”, declara Alok Sharma presedintele COP 26 în cadrul actualei conferințe din Egipt.

Francesco La Camera, directorul general al Agenției Internaționale a Energiei Regenerabile (IRENA), declara că actualul COP trebuie să fie unul al implementării, iar prin cadrul platformei lor au reușit să strângă 1 miliard USD menit să ajute țările cu economii emergente, acesta atrăgând atenția la faptul că state mici precum Barbados și Tuvalu se confruntă deja cu riscuri existențiale datorate schimbărilor climatice.

”Nu putem vorbi de securitate climatică la nivel global fără a proteja Amazonul” declara președintele reales al Braziliei Lula da Silva, care speră să reducă drastic nivelul defrișărilor ilegale din pădurile amazoniene și să formeze la nivel internațional o alianța pentru protejarea pădurilor tropicale.

Un consens a fost atins pentru crearea și finanțarea unui fond denumit Loss and Damage Fund (Pierdere și Daune). Însă nici acum planul propus la Copenhaga în 2009 ce promitea susținerea celor mai vulnerabile țări în fața schimbărilor climatice cu 100 miliarde USD până în 2020, nu a fost materializat.

Conferința climatică a acestui an a fost umbrită de contextul geopolitic, unul dominat de către războiul ruso-ucrainean, dar și de actuala criză energetică și iminenta criză economică ce reprezintă potențiale obstacole în lupta pentru limitarea emisiilor GES și a unei lupte efective împotriva schimbărilor climatice.

---

La sfarșitul COP 26 din Glasgow precizam că acea conferință “poate reprezenta un moment istoric în privința angajamentelor concrete luate la nivel global pentru combaterea efectelor schimbărilor climatice. Glasgow în trecut a reprezentat al doilea oraș al imperiului britanic și un epicentru al producției oțelului și procesării cărbunelui. În secolul 21 poate intra în istorie ca orașul ce poate declanșa prin actuala conferință o revoluție verde industrială la nivel global și demararea unui efort global unit pentru redresarea situației climatice până în 2050.”

Însă COP 27 la Sharm El Seikh în Egipt a fost umbrit în mare măsură de situația geopolitică la nivel global. În discursul de deschidere Simon Stiell declara :

Parisul ne-a dat acordul.

Katowice și Glasgow ne-au oferit planul.

Sharm El-Sheikh ne îndeamnă la punerea în aplicare.

Nimeni nu poate fi un simplu pasager în această călătorie.

Acesta este semnalul că vremurile s-au schimbat.

Totodată acesta mai atrăgea atenția la faptul că foarte puține țări au angajamente concrete făcute în ceea ce privește reducerea emisiilor, concluzionând că “24 nu este 194. Așa că iată-mă acum, uitându-mă la 170 de țări care trebuie să își revizuiască și să își consolideze angajamentele naționale în acest an.”

Acest discurs poate fi reflectat de către Indexul de performanță al schimbărilor climatice (Climate Change Performance Index) care ne arată că și în anul 2022 cele mai mari economii ale planetei (SUA, Federația Rusă, China, Japonia ș.a) nu întreprind suficiente eforturi de combatare a efectelor schimbărilor climatice și reducere a emisiilor GES, astfel regăsindu-se în subsolul acestui clasament. Uniunea Europeană ca medie se situa pe locul 19, în creștere ușoară datorită performanțelor unor țări precum Danemarca, Suedia și Portugalia. România este situată pe locul 43 în acest index.

Sursa foto: https://ccpi.org/

Mesaje mixte încă de la bun început

Imediat după discursul secretarului general ONU Antonio Gutteres ce preciza că trebuie să urmărim eliminarea graduală a combustibililor fosili, Președintele Emiratelor Arabe Unite declara că țara sa “este considerată un furnizor responsabil de energie care va continua să își joace rolul câtă vreme lumea va avea nevoie de petrol și gaze”. Această declarație trebuie pusă în contextul în care EAU vor găzdui următorul COP cu numărul 28.

Președintele Comisiei Europene Ursula von der Leyen a dorit de la început să sublinieze importanța cooperării la nivel global între sud și nord, precizând ca sudul “dispune de resurse din belșug. Așa că haideți să facem echipă. Acesta este motivul pentru care Uniunea Europeană semnează noi parteneriate pentru hidrogen cu Egiptul, cu Namibia și cu Kazahstanul. Acesta este motivul pentru care sprijinim parteneri precum Vietnam și Africa de Sud pentru a-și decarboniza economiile. Trebuie să atingem obiectivul de la Paris. Iar Europa își menține cursul.”

Aceasta continua declarând: “În cele din urmă, îi îndemnăm pe partenerii noștri din Nordul global să își intensifice finanțarea pentru climă în Sudul global. Europa asigură partea sa echitabilă din promisiunea de 100 de miliarde de dolari. Pentru al doilea an consecutiv, am depășit 23 de miliarde de euro - în ciuda pandemiei COVID-19, în ciuda războiului din Rusia. Și o mare parte din finanțarea noastră pentru climă este deja destinată adaptării. Așadar, este fezabil și îi invităm și pe alții să facă un pas înainte.” continuând în a zice că Europa va “reduce emisiile de gaze cu efect de seră cu cel puțin 55% până în 2030. Iar acest lucru este confirmat prin lege. Prin pachetul "Fit for 55", punem în aplicare cel mai ambițios cadru juridic din lume. Și facem apel la toți marii emițători să își sporească și ei ambițiile.”

Revenirea președintelui brazilian Lula, un semnal de bun augur?

Realegerea lui Luiz Înácio Lula da Silva ca președinte al Braziliei a reprezentat un moment important înainte de COP 27, acesta alegând să se adreseze conferinței pe data de 16 Noiembrie.  Brazilia adăpostește o mare majoritate a pădurilor amazoniene, denumită metaforic unul din “plămânii” planetei. În timpul mandatului președintelui Jair Bolsanaro defrișările au crescut exponențial, daunele fiind exacerbate și de incendiile devastatoare ale anilor 2019 și 2020. În timpul primelor mandate Lula a reușit să scadă semnificativ gradul defrișărilor după anul 2005 și speranțele sunt ca și acum să repete acest fapt. "Trebuie să oprim această grabă spre abis. Nu putem vorbi de securitate climatică la nivel global fără a proteja Amazonul” a fost una din remarcile de început ale discursului său.

De asemenea, revenirea lui Lula a permis formarea unei alianțe strategice între Brazilia, Indonezia și Congo pentru a coordona protecția pădurilor tropicale, însă această alianță va necesita fonduri substanțiale pentru prevenirea defrișărilor și conservarea biodiversității.

Resursele de apă, un punct nevralgic la COP și pentru Egipt

Apa ca resursă naturală a fost un subiect lung discutat mai ales din perspectiva țării gazdă, Egipt. Președintele Egiptean Abdel Fatah al-Sisi, declara că resursele de apă ale țării sale nu mai pot ține pasul cu cererea populației egiptene, una în continuă creștere. Egiptul depinde în mare măsură de apa Nilului însă barajul Grand Ethiopian Rennaissance Dam (GERD) a provocat tensiuni în repetate rânduri între Egipt, Etiopia (care începuse unilateral să umple barajul de acumulare) și Sudan.

Etiopienii au fost foarte reticenți la îndemnul egiptenilor de a semna un angajament concret menit să reglementeze eliberarea unor cantități de apă din barajul GERD, mai ales în anii secetoși. Agricultura reprezintă ~11.3% din PIB-ul Egiptului care are nevoie de reforme masive și sistemice în acest domeniu.

Un alt punct important la COP 27 a fost introducerea unei inițiative privind managementul apei la nivel global, denumită AWARE (Action for Water Adaptation and Resilience). Aceasta va avea misiunea de a oferi suport financiar si tehnologic pentru combaterea secetelor dar si unelte operaționale precum sisteme de monitorizare, avertizare și informare.

Global Shield - Un câștig COP 27 sau un compromis pe termen lung?

Pe data de 14 noiembrie a fost lansat un proiect denumit “Global Shield”, un “scut” global menit să ajute țările cele mai afectate de efectele schimbărilor climatice. Primele țări recipiente vor fi Pakistan și Bangladesh, printre altele. Însă au fost vociferate și nemulțumiri legate de prelungirea și amânarea discuțiilor privind fondul global de pierderi și daune (loss & damage fund), mulți temându-se că Global Shield va fi o alternativă mai ieftină dar și mai puțin efectivă în fața efectelor schimbărilor climatice. Scoția a fost prima țară ce a oferit suport prin cadrul Loss & Damage fund în cadrul COP 26 Glasgow, urmată de Belgia și Danemarca. Anul acesta în cadrul COP 27 Austria a fost una din primele țări care au promis suport pentru acest fond, unul în valoare de 50 milioane USD pe o durată de 4 ani. De asemenea fondul de adaptare pentru ajutarea celor mai vulnerabile țări în fața schimbărilor climatice a primit peste 230 milioane USD în cadrul COP 27.

CarbonBrief însă atrăgea atenția că marile economii nu contribuie pe cât ar trebui la fondul global de pierderi și daune (Loss and Damage fund). În 2020 SUA plăteau doar 7.6 miliarde USD (19% din ce ar fi trebuit să contribuie raportat la gradul lor de poluare- acel așa-zis Fair Share). Australia și Canada de asemenea n-au contribuit sufficient, în vreme ce Germania, Japonia și Franța erau pe surplus la acest capitol.

Sursa foto: Carbon Brief

Totodată discuțiile cu privire la o reducere și eventuală stopare a exploatării hidrocarburilor au fost dificile și întrerupte. Deși inițial erau zvonuri cum că Statele Unite ar fi de acord cu o astfel de propunere, actualul context al aprobărilor de exploatări noi în anul 2022 ne arată cu totul alt tablou la nivel global.

Câteva puncte cheie ale textului draft

În linii mari draftul 3 (19/11/22 13:00) al textului final COP 27 (disponibil aici) continuă să reafirme obiectivele propuse anul trecut la Glasgow. Textul reafirmă importanța respectării pragului de 1.5 °C recunoscând însă faptul că în prezent comunitatea internațională e presată de provocări suprapuse legate de securitatea alimentară, energetică, geopolitică etc. Însă angajamentele concrete sunt puține iar limbajul este în continuare vag. Un exemplu este articolul 10 al acestui draft care “decide să pună în aplicare tranziții ambițioase, echitabile și favorabile incluziunii către o dezvoltare cu emisii reduse și rezilientă la schimbările climatice, în conformitate cu principiile și obiectivele Convenției, ale Protocolului de la Kyoto și ale Acordului de la Paris” .

Legat de finanțare acest text reiterează articolele 2,4 și 9 ale Tratatului Climatic de la Paris și evidențiază in punctul 55 faptul că trebuie investite ~4 trilioane de dolari pe an în domeniul energiei regenerabile până în 2030 - inclusiv investiții în tehnologie și infrastructură - pentru a ne permite să ajungem la emisii nete zero până în 2050.

Punctul 57 însă pune punctul pe i atrăgând atenția cu îngrijorare la ”decalajul tot mai mare dintre nevoile părților care sunt țări în curs de dezvoltare, în special din cauza impactului din ce în ce mai mare al schimbărilor climatice și a creșterii gradului de îndatorare, și sprijinul furnizat și mobilizat pentru a completa eforturile depuse de acestea în vederea punerii în aplicare a contribuțiilor lor determinate la nivel național, subliniind că, potrivit estimărilor actuale, aceste nevoi se ridică la 5,6 trilioane USD până în 2030”. Un semnal alarmant este reflectat în punctul 58 care denotă lipsa de urgență și acțiune, fiind menționată o “îngrijorarea serioasă cu privire la faptul că obiectivul părților din țările dezvoltate de a mobiliza în comun 100 de miliarde USD pe an până în 2020 nu a fost încă atins și îndeamnă țările dezvoltate să îndeplinească acest obiectiv.”

La final de COP 27- Cele mai importante realizari

Printre cele mai semnificative realizări ale acestei conferințe se numără următoarele:

• Anunțul lui António Guterres cu privire la un plan de 3,1 miliarde USD pentru a se asigura că toate persoanele de pe planetă sunt protejate de sisteme de avertizare timpurie în următorii cinci ani.

• Lansarea unui plan condus de G7, denumit Facilitatea de finanțare a Scutului Global, pentru a oferi finanțare țărilor care suferă de dezastre climatice.

• Anunțarea unei noi finanțări în valoare totală de 105,6 milioane USD de la țări precum Danemarca, Finlanda, Germania, Irlanda, Slovenia, Suedia, Elveția și regiunea valonă a Belgiei. Acestea au subliniat necesitatea unui sprijin și mai mare pentru fondurile Fondului Global de Mediu, care vizează nevoile imediate de adaptare la schimbările climatice ale statelor cu altitudine redusă și cu venituri mici.

• Noul Parteneriat indonezian pentru o tranziție energetică echitabilă, anunțat în cadrul summitului G20 desfășurat în paralel cu COP27, va mobiliza 20 de miliarde USD în următorii 3 până la 5 ani pentru a accelera o tranziție energetică echitabilă.

• S-au înregistrat progrese importante în ceea ce privește protecția pădurilor, odată cu lansarea Parteneriatului liderilor pentru păduri și climă, care are ca obiectiv să reunească acțiunile guvernelor, ale întreprinderilor și ale liderilor comunităților pentru a stopa pierderea pădurilor și degradarea terenurilor până în 2030.

• Lansarea unui pachet /masterplan de 25 de noi acțiuni de colaborare pentru accelerarea decarbonării a cinci domenii-cheie: energie, transport rutier, oțel, hidrogen și agricultură.

La fel ca în anii precedenți discuțiile la COP au fost dificile, unde reticența și amânarea au dominat. Aprobarea fondului de pierderi și daune (Loss & Damage) este un moment istoric deoarece confirmă conștientizarea la nivel global a pericolului pozat de schimbările climatice iar că cele mai bogate țări vor trebui într-un fel sau altul să ajute țările cu economii emergente care sunt cele mai vulnerabile în această privință. Însă limbajul cu privire la eliminarea treptată utilizării hidrocarburilor este aproape neschimbat iar deși a fost reafirmată importanța respectării pragului de 1.5 °C , angajamentele confirmate până acum, sau mai degrabă lipsa acestora, nu vor fi suficiente.

COP 27 a încercat poticnit să construiască pe fundațiile conferințelor anterioare. Rămâne de văzut care va fi progresul realizat până la COP 28, ce va avea loc în Dubai, una din marile capitalele petroliere ale lumii.

Reportaj COP de la firul de nisip- Anca Iosif

COP27 a însemnat două săptămâni tensionate în Sharm El-Sheikh, Egipt. Supra-numit COP-ul african, conferința de anul acesta a venit cu mesajul să ne dăm rendez-vous cu toții – liderii lumii, ONG-uri, activiști, presă – într-una dintre țările în dezvoltare, pe cel mai afectat continent de schimbări climatice. De la secete, la inundații puternice – unde Pakistan e exemplul perpetuu, cu o treime din țară inundată anul trecut, care încă-și revine și rezistă –, până la pierderi de vieți omenești. 

Activiștii – cei care au reușit să ajungă, pentru că prețurile crescute artificial la cazări i-au mai filtrat pe cei care n-au avut să plătească 12 nopți de cazare cu 300$/ noapte – au fost zilnic în „stradă”. Când zic stradă mă refer la „curtea” conferinței, considerată teritoriul United Nations, organizatorii COP. E importantă mențiunea pentru că în afara acestei zone, nu ar fi fost foarte ușor de dus la capăt niciun protest în Egipt, o țară care a reprimat de mai multe ori discursul activiștilor sau al jurnaliștilor. Cu alte cuvinte, au fost mai puține voci care să ceară justiție climatică față de alte COP-uri, și vocile astea s-au văzut nevoite să strige mai tare până în sălile de negocieri. S-au auzit prin dans, prin poezii, prin haine cu sloganuri imprimate, prin marșuri la care au citit cereri, au ridicat pancarte cu „Don’t gas Africa!”.

În tot zgomotul „verde” – pentru că a fost cu duiumul, de la urși polari dansanți, până la artă din PET-uri, până la toate pavilioanele luxoase, cu monitoare mari care furau privirile și voiau să te atragă cu platouașe fine cu finger-food și cafea fierbinte; plus zeci, sute de dezbateri și prezentări secundare, zilnic – rămân cu concluzia, după primul meu COP, că este un proces frustrant, dar necesar. Nu știu dacă ai cum să aduni aproape 200 de țări, fiecare cu agenda și interesele ei politice – și de dezvoltare, unele, de conservare altele – fără diplomație, fără compromisuri, fără negocieri. Iar asta nu durează două săptămâni, ci luni, ani. 

Doar că tensiunile astea – de cine cedează, cine dă cu banii, cine primește cât, oare China și SUA cum se mai înțeleg, oare UE (car evorbește pentru toți membrii la toate COP-urile) ce poziție adoptă – se întâmplă într-o perioadă în care suntem cu toții de acord că urgența climatică e mare și țările vulnerabile nu mai au ani de așteptat ca statele puternice să-și urmeze dansul obișnuit. Așa că m-am bucurat, după multe zile tensionate și obositoare, pentru vestea că, în sfârșit, toată lumea de la masă s-a pus – în ultimele ore de COP27! – de acord cu crearea unui fond dedicat pentru Loss & Damage (discuția cea mai aprinsă din tot timpul meu acolo – pentru că e istorică prezența subiectlui pe agenda COP – datorită inițiativei Pakistanului).

Nu mai speram la ea, cred că nimeni din presa internațională n-o mai vedea întâmplându-se, dar uite că deadline pentru un plan concret de acțiune ar fi COP28, Dubai, spune cover letter-ul (rezoluția) conferinței din Egipt. Asta arată că și presiunea din stradă funcționează, că vocile alea împuținate au ajutat ca acest COP să nu devină cel „lost and damaged”, cum se zvonea. Pe lângă asta, în rezoluție se menționează, printre altele, și protejarea țintei de 1,5C, corelată cu trecerea spre regenerabile, precum și nevoia unei reforme financiare complete – pentru că nu a fost pregătit, în toate structurile lui, pentru toate nevoile de fonduri pe partea climatică – de reparare, conservare de ecosisteme, credite de carbon și altele care vin repede din urmă. Trebuie să regândim felul în care facem banii să circule, cu dobânzi mai mici, prin granturi, cu multe excepții pentru cei vulnerabili, cu asumare de riscuri. Până la implementare, durează, dar cred că încă nu realizăm importanța faptului că am pornit discuțiile astea.

---

Vlad Radu Zamfira
Master of Arts Archaeology & History (MA), Certificate of Postgraduate Studies Mediterranean & Venetian 16th century History (1559-1581) University of Aberdeen, Scotland). Subiecte: politici in USA & EU referitoare la climate change și impactul acestora. Politici sustenabile in Scotia legate de industria berii, whisky-ului si producerea de energie regenerabilă. Arheologie costieră și impactul schimbărilor climatice asupra comunităților respective.

Anca Iosif
Anca e reporter freelancer și caută poveștile din zona de mediu. Are și un newsletter prin care scrie regulat povești găsite pe teren la care te poți abona aici: https://remediu.substack.com/

(de la COP a scris zilnic, așa că poți relua din urmă cele 10 relatări de la față locului). Anul acesta, editează și la o parte din materialele InfoClima și învață multe de la cercetătorii cu care lucrează.

Importanța alegerilor din Statele Unite din 2022 pentru politicile de mediu

Pe 8 noiembrie 2022, Statele Unite vor avea alegeri intermediare (midterm elections) pentru cele două camere ale Parlamentului. Vor fi în competiția electorală toate cele 435 de locuri din Camera Reprezentanților (The House) și 35 dintre cele 100 ale Senatului. Cât de importante sunt aceste alegeri din perspectiva politicilor de mediu, și care sunt șansele unor schimbări notabile? 

---

Mai întâi, merită observat că politicile de mediu din Statele Unite au efecte notabile asupra întregii planete. În primul rând, importanța e dată de mărimea economiei și a ponderii ridicate din poluarea globală, de aproximativ 13% - în scădere continuă ca pondere din 1945, când reprezenta 56%, și în scădere continuă în valoare absolută din 2007. 

Emisii (CO2) din combustibili fosili și industria (utilizare pământului nu este inclusă). Sursa: United States: CO2 Country Profile - Our World in Data

În al doilea rând, politicile de stimulare a dezvoltării și adoptării de tehnologii care reduc poluarea au efecte extinse, dincolo de granițele naționale. Un exemplu notabil este cel al producătorului de mașini Tesla, a cărui succes se datorează în parte subvențiilor, granturilor, scutirilor de taxe, în valoare de mai multe miliarde de dolari. 

Nu în ultimul rând, Statele Unite joacă un rol major în adoptarea de politici climatice mai stricte la nivelul întregii planete. Acest fapt încurajează Uniunea Europeană, China și restul țărilor cu nivele ridicate ale emisiilor să își respecte promisiunile asumate prin tratate. 

Într-un articol publicat pe Infoclima acum doi ani, discutam care sunt șansele ca alegerea lui Joe Biden să conducă la politici climatice cu efecte globale notabile. Am prezentat atunci câteva categorii de argumente în favoarea unei perspective optimiste.

---

Care este evaluarea acum, după primii doi ani de mandat?

Joe Biden a semnat la câteva ore de la depunerea jurământului de președinte reintrarea Statelor Unite în Acordul de la Paris, marcând astfel simbolic schimbarea de direcție față de guvernarea Trump.  A urmat apoi o perioadă cu încercări de schimbări legislative fără succes, datorate în mare parte majorității la limită din Senat.

Lucrurile s-au schimbat în luna iulie a acestui an, când blocajul din Senat a fost depășit, iar drept urmare, în 7 august a fost adoptat un pachet de legi care include cheltuieli de 260 de miliarde de dolari în următorii 10 ani pentru a crește investițiile în producerea de energie regenerabilă, pentru a subvenționa consumatorii care cumpără pompe de căldură, panouri solare și mașini electrice, pentru a stimula practici agricole cu emisii scăzute de carbon. În total, luând împreună și alte două pachete de lege, bugetul total pro-climă este de aproximativ 500 de miliarde de dolari, care e de așteptat să conducă la efecte de multiplicare masive prin atragerea de investiții private.

Evaluările experților estimează că acest pachet legislativ poate conduce la reducerea emisiilor de seră până în 2030 cu aproximativ 40% față de nivelul atins în 2005. Nivelul ar fi sub cel fixat în Acordul de la Paris, de 52%, însă prin schimbări legislative și inovații tehnologice ulterioare pragul promis ar putea să fie atins. 

În concluzie, promisiunile pro-climă din campanie au fost îndeplinite într-o măsură remarcabilă până în acest moment. Într-o evaluare a celor mai importante angajamente electorale din 2020 realizată de Poynter Institute, cele de climă sunt considerate drept îndeplinite (dintr-un total de doar 22% de promisiuni îndeplinite). 

În ce măsură direcția imprimată până acum de către Administrația Biden va putea fi păstrată și, eventual, dezvoltată?

Pentru a avea un răspuns, este utilă o scanare a opiniei publice din Statele Unite, pornind de a observația că în ansamblu politicienii răspund preferințelor alegătorilor (aici un studiu critic la adresa acestei observații).

---

Care este opinia publică din Statele Unite privind schimbările climatice?

Un studiu recent comparat care include mai multe țări dezvoltate arată că proporția cetățenilor din Statele Unite care consideră că schimbările climatice reprezintă o amenințare majoră depășește ușor jumătate din populație. În același timp, această proporția este a doua cea mai mică (după Israel) și are cel mai scăzut ritm de creștere. 

Proporția celor care spun ca schimbarea climatică reprezintă o amenințare majoră pentru țara lor. Sursa: Climate Change Remains Top Global Threat Across 19-Country Survey | Pew Research Center

Opinia publică din Statele Unite privind percepția schimbării climei drept o amenințare reprezintă un caz aparte și din punctul de vedere a polarizării ideologice: diferența dintre cei de stânga și cei de dreapta este de peste 60%, cu mult peste toate celelalte țări cuprinse în studiu. 

Proporția celor care spun ca schimbarea climatică reprezintă o amenințare majoră pentru țara lor. Sursa: Climate Change Remains Top Global Threat Across 19-Country Survey | Pew Research Center

Astfel, polarizarea ideologică extremă în rândul votanților, combinată cu particularitățile sistemului electoral, creează premisele unor schimbări substanțiale de politici privind clima în urma schimbării structurii parlamentare. 

La momentul scrierii acestui text, predicțiile electorale dau două șanse din trei pentru păstrarea controlului Senatului de către democrați, și trei șanse din patru pentru republicani să preia conducerea Camerei reprezentanților.

---

Ce ar însemna acest lucru din perspectiva politicilor pentru climă?

Pe scurt, în cazul unui succes major din partea republicanilor, efectele importante vor fi cel mai probabil de amânare a implementării pachetului de legi din 7 august 2022 și neadoptarea unor legi pro-climă noi. Înlocuirea legii ar necesita adoptarea unei legi de anulare sau de înlocuire, lucru aproape imposibil în condițiile în care președintele Biden are drept de veto, iar depășirea veto-ului necesită o majoritate de două treimi în ambele camere parlamentare. În același timp, președintele Biden va avea posibilitate de a adopta ordonanțe de guvern (executive orders) prin care să extindă legislația.

În concluzie, schimbările pozitive de legislație din ultimii doi ani nu vor putea fi anulate. Alegerile din noiembrie sunt însă importante din perspectiva șanselor ca ritmul aplicării legilor adoptare recent să fie rapid, iar efectele de multiplicare să fie însemnate.

---

Prof. Dr. Gabriel Bădescu

Este directorul Centrului pentru Studiu Democrației și Profesor Universitar în cadrul Facultății de Științe Politice a Universității Babes-Bolyai. Principalele domenii de studiu: politică comparată, societatea civilă, capital social, politici educaționale, politici climatice, inegalități sociale.

Cum afectează seceta lanțurile de aprovizionare?

Pe lângă efectele negative pe care seceta le are asupra mediului, aceasta deraiază și întregul lanț economic de aprovizionare, lucru care ne va influența tot mai mult și cursul vieții de zi cu zi. 

O înjumătățire a cantităților de ploi, cum am resimțit în țară în ultimul an, înseamnă automat și insuficientă apă acumulată în sol, precum și diminuarea debitelor de apă. Asta perturbă lanțul de aprovizionare și duce la o secetă economică care va înseamna atât o raționalizare a cantităților de apă, cât și o reașezare pe întregul lanț, în următorii ani.    

---

Cum funcționează lanțul de aprovizionare?

Ca să înțelegem mai bine impactul secetei asupra economiei, analizăm prima dată care sunt părțile lanțului de aprovizionare și cum funcționează ele.

Pe scurt, un lanț de aprovizionare este compus dintr-o companie, din furnizorii și clienții acesteia, grup care creează un lanț de aprovizionare simplu. Companiile pot fi producători, distribuitori sau angrosiști, comercianți cu amănuntul, și societăți sau persoane fizice care sunt clienții, adică consumatorii finali ai unui produs1.

Există și lanțuri de aprovizionare extinse, ce conțin în plus trei tipuri de participanți. La începutul sau la finalul unui lanț extins pot exista în plus fermierul, spre exemplu, procesatorul sau furnizori de clienți. În cele din urmă, există și companii care au rolul de a furniza servicii pentru alte companii din lanț: ele ajută cu servicii în logistică, finanțe, marketing și tehnologia informației.

Fiecare lanț de aprovizionare are propriul set unic de cerințe de piață și provocări de operare și, totusi, problemele rămân, în esență, aceleași.

---

Cum funcționează lanțul de aprovizionare în condiții optime (fără secetă):

1. Producătorii sau fabricanții sunt cei care crează un anumit produs. Spre exemplu, bunuri finite sau materii prime – exploatarea minieră; foraje pentru petrol și gaze sau lemn. Tot aici intră și cei care cultivă pământul, care cresc animale sau care pescuiesc.  

Cei care realizează produsele finite utilizează materiile prime și subansamblele realizate de alți producători, pentru a le putea crea..

2. Distribuitorii (sau angrosiștii) sunt companii care preiau stocuri în vrac de la producători și livrează clienților un pachet de produse conexe. Aceștia vând, de obicei, în cantități mai mari decât ar cumpăra de obicei un consumator individual, pentru alte afaceri, alți antreprenori. Asta îi protejează pe producători de fluctuațiile cererii de produse prin vinderea unor stocuri mai mari, lucru care-i ajută și pe mai departe să-și găsească și să-și crească o comunitate de clienți. Distribuitorii intermediază un schimb între producător și client și ajută la transportarea și promovarea produsului pe piață.

3. Retailerii stochează și vând produse în cantități mai mici către publicul larg. Tot ei urmăresc îndeaproape preferințele și cerințele clienților către care vând. 

Aceștia fac publicitate clienților săi și folosesc adesea o combinație de preț, selecție de produse, servicii și confort ca principala modalitate de a-și atrage clienții.

Spre exemplu, magazinele cu discount atrag clienții prin prețuri mai mici și o gamă largă de produse. Magazinele de lux oferă o gamă unică sau limitată de produse și un client service mai atent și personalizat. Restaurantele fast-food atrag pentru că sunt la îndemână cu mâncare gata în zece minute și prețuri mici.

4. Clienții sau consumatorii sunt cei care cumpără și folosesc produsul final. O organizație-client poate cumpăra un produs pentru a-l integra  într-un alt produs pe care, la rândul său, îl vinde altor clienți. Sau un client poate fi utilizatorul final al unui produs care cumpără produsul pentru a-l consuma.

Un alt model  de lanț economic de aprovizionare propus de Henry George 2 septembrie 1839 – 29 octombrie 1897) economist politic și jurnalist american.

---

Cum se modifică lanțul de aprovizionare supus secetelor

O lipsă a ploilor combinată cu temperaturi ridicate pe o perioadă îndelungată (de obicei, un sezon sau mai mult) duce la reducerea cantității de apă din sol.

Mai puțin de 50% din precipitații înseamnă insuficientă apă acumulată în sol, precum și diminuarea debitelor de apă. Asta perturbă lanțul de aprovizionare și duce la o secetă economică care înseamnă raționalizarea cantităților de apă.                                                                           

Astfel, seceta agricolă afectează producătorii care dispun de o cantitate tot mai mică de apă (sau deloc) în solurile pe care le cultivă, fie că vorbim de porumb, grâu, orz ,ovăz, orez, cafea, bumbac sau altele). Cantitățile recoltate scad, astfel, iar costurile de prelucrare a materiilor prime cresc. Asta duce și la întreruperi în exploatarea resurselor și perturbări în logistica materiilor prime.

Aceste perturbări fragmentează lanțul dintre producători și logistica distribuirii, care mai apoi duc la întârzieri.

Cantitatea întreagă de produse întârzie să ajungă la distribuitori din cauza întârzierilor în producție, unde intră cantități reduse de materie, dar la aceleași costuri de producție (utilaje, curent, forță de muncă etc.), Uneori, deși scade și calitatea produsului finit, costul lui poate crește, din cauza cantităților reduse de materie. 

Costul ridicat al produsului duce la rândul său la fragmentarea lanțului de aprovizionare. Pentru ca la retaileri să ajungă cantitatea de produse cerută, distribuitorii limitează accesul la stocuri sistemului angro. Spre exemplu, ca uleiul să ajungă într-un hipermarket în cantitatea cerută, distribuitorii limitează accesul la ulei angrosiștilor. Retailerii cu stocuri limitate scot și ei mai puțin la vânzare, astfel că accesul consumatorilor la produsul final scade, iar când există, apare la costuri mai ridicate. Pe scurt: cantitate redusă de materiale duce la raționalizare pentru consumatori.

Modelul de lanț de aprovizionare propus de Henry George supusă efectului de secetă suferă aceeași problemă care duce și la creșterea prețului.

---

Efectele secetei în lanțul economic de aprovizionare la nivel local și global

Seceta persistentă amenință să reducă producția agricolă în majoritatea județelor din România în acest an, în condițiile în care suprafețele cultivate de secetă se extind7

Seceta a afectat 413.145 de hectare de terenuri cultivate în 34 din cele 41 de județe ale României, provocând pagube, conform raportării centralizate de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (MADR), citată de Agerpres.

Indicatorul combinat al secetei (CDI v.2.1) la sfârșitul lunii iunie 2022

Din această suprafaţă, aproape 207.000 hectare au fost cultivate cu grâu şi triticale, aproape 75.000 hectare cu porumb, în jur de 37.500 hectare cu floarea soarelui, peste 33.000 hectare cu orz, orzoaică, ovăz, secară, peste 31.700 hectare cu rapiţă, 5.213 hectare cu soia şi 870 cu mazăre (plus altele), astfel că fiecare hectar agricol scos din circuitul economic de aprovizionare creează un dezechilibru. 

La nivel global, un nou studiu de evaluare strategică concluzionează că America de Sud, o putere agricolă, va avea un impact mai mare decât în mod normal asupra piețelor globale în 2022.

Marii producători Brazilia și Argentina, afectați al doilea an consecutiv de secetă, se îndreaptă spre recolte mai mici ale principalelor culturi, în special porumb, soia și zahăr, arată studiul. Chiar și o recoltă robustă în SUA, din sezonul de creștere care începe peste câteva luni, nu va putea compensa profunzimea problemelor actuale ale culturilor din America de Sud.

Prin urmare, prețurile alimentelor, care au crescut deja vertiginos în majoritatea părților lumii, vor rămâne ridicate pe parcursul unui alt ciclu global de recoltă, comprimând și mai mult marjele de profit ale companiilor producătoare și comercializatoare de alimente din întreaga lume.

În Argentina, modelele de prognoză arată în prezent că atât recoltele de porumb, cât și cele de soia vor scădea cu procente de două cifre de la an la an, pe măsură ce seceta se extinde în principalele regiuni de creștere ale țării. Argentina este primul exportator mondial de ulei și făină de soia, precum și un furnizor important de porumb pe piețele mondiale.

Seceta din China – printre cele mai mari exportatori de bunuri din lume – amenință producția de alimente, determinând guvernul să ordone autorităților locale să ia toate măsurile disponibile pentru a se asigura că recoltele vor supraviețui celei mai călduroase veri înregistrate vreodată.

Un val de căldură record, combinat cu o secetă care durează de luni de zile în timpul sezonului obișnuit al inundațiilor, a făcut ravagii în sudul Chinei, de obicei bogat în apă. Aceasta a secat părți din râul Yangtze și zeci de afluenți, afectând drastic capacitatea hidroenergetică și provocând pene de curent și raționalizări de energie electrică, pe măsură ce cererea de electricitate crește3. În prezent, există îngrijorare cu privire la aprovizionarea viitoare cu alimente3. China, care este și cel mai mare producător de grâu din lume suferă cea mai gravă secetă din ultimii 60 de ani4. Producția sa, la 100 de milioane de tone  este cu peste 40% mai mare decât a doua mare producătoare, India, dar se află în urma producției de grâu a UE, estimată la 140 de milioane de tone4. Prin urmare, atunci când are loc o fluctuație în producția de grâu a Chinei, există consecințe asupra prețului grânei, lucru care afectează pe cei mai săraci oameni.

Căldura, seceta și furtunile au afectat și Franța, cel mai mare producător de cereale din Europa, care se vede nevoită să reducă exporturile, din cauza cantităților mai mai mici din recolte. Asta pune o presiune și mai mare pe lanțul global de aprovizionare.  

Producția de grâu moale a francezilor va scădea cu aproximativ 7% în acest an, la 32,9 milioane de tone, situându-se sub media pe cinci ani, a declarat recent Ministerul Agriculturii. Una dintre cele mai secetoase și mai călduroase primăveri înregistrate vreodată în Franța a afectat randamentele într-o perioadă crucială de dezvoltare.

Acest lucru amenință să reducă surplusul de cereale disponibile pentru a fi expediate în străinătate, la care mulți importatori ar putea fi nevoiți să apeleze. Invazia Rusiei a împiedicat recoltele și exporturile din Ucraina, țară care este coșul de pâine, ceea ce a dus și la o restrângere a aprovizionării mondiale. 

---

Soluții de combatere a secetei asupra lanțului economic de aprovizionare

Soluțiile de combatere a secetei există, iar implementarea lor ar face bine și lanțului economic de aprovizionare. Printre ele: 

• Investiții în sisteme de irigație o soluție pentru țările care nu beneficiază de un sistem modern de irigație; reducerea din dependența de lanțul economic internațional de aprovizionare prin dezvoltarea lanțului local de aprovizionare;

• Folosirea apei uzate în agricultură astfel s-ar reduce consumul din apa potabilă din pânza freatică;

• Sistem de stocare alimentară care să combată risipa alimentară;

• Diversificarea resurselor alimentare.

---

Cum va afecta seceta lanțul de aprovizionare în următorii ani?

Între timp, însă, o mare parte din Europa este expusă în prezent unor niveluri de avertizare și alertă de secetă, asociate fie cu un deficit de umiditate a solului, fie cu o combinație a acestuia cu stresul vegetației. Comparativ cu lunile precedente, riscul de secetă a crescut, în special în: Franța, România și regiunile învecinate, vestul Germaniei și mai multe regiuni mediteraneene (centrul și sudul Italiei, sudul Greciei, Croația, Bosnia și Herțegovina și țările iberice). Deși observăm o redresare locală în zone limitate din Franța și din estul Mediteranei, regiunile deja afectate de secetă în primăvară (nordul Italiei, sud-estul Franței, unele zone din Ungaria și România) se află în continuare în condiții similare sau mai grave.   

Lanțurile de servicii vor deveni mai importante decât lanțurile de produse. În multe, dacă nu chiar în majoritatea sectoarelor de activitate din prezent, un produs excelent este considerat a fi miza mesei doar pentru a juca jocul. Din ce în ce mai mult, consumatorii pretențioși cer mai mult de la serviciile pre și post-vânzare pentru bunurile pe care le cumpără.

În consecință, companiile care cuplează în mod eficient activitățile lanțului de aprovizionare cu servicii înainte și după vânzare (inclusiv cunoașterea produselor, serviciile în magazin, garanțiile, serviciile de consum receptive și altele asemenea) vor ieși învingătoare în fața concurenților lor axați exclusiv pe produs. Asta va duce la limitarea produselor, cantitativ.

Din cauza schimbărilor climatice, actualul lanț de aprovizionare economic va deveni falimentar și nu va putea să susțină nevoile crescute ale populației care se va dubla. Din cauza șocurilor climatice — secetă, inundații —, precum și a modului de cultivare, avem nevoie de o schimbare treptată a sistemului în următorii ani. Dacă totul va rămâne la fel, vom asista la raționalizări, penurii și prețuri tot mai mari.

---

Alexandru Tătar este doctorand în cadrul Facultății de Geografie a Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Cercetarea lui curentă se concentrează pe conservarea resurselor de bază în vederea stopării risipei; de asemenea, prin munca lui atrage atenția asupra efectelor economice ale schimbărilor climatice.

Cum putem reduce emisiile investind în infrastructura feroviară din România

Anul 2021 a fost numit Anul European al Căilor Ferate iar toți ochii sunt ațintiți asupra industriei feroviare de transport când vine vorba de inovație, sustenabilitate și noi tehnologii.

Deși prin comparație cu transportul aerian (160 g CO2/km per pasager), rutier (143 g CO2/km) și chiar naval (61 g CO2/km), emisiile transportului feroviar diesel (33 g CO2/km per pasager) sunt substanțial mai mici, reducerea și înlocuirea acestuia cu cel electric sau alte alternative trebuie să reprezinte o prioritate, pentru a reduce semnificativ cantitățile însemnate de combustibil fosili folosite și poluarea aferentă.

În Europa, 50% din liniile de cale ferată sunt electrificate (60% din liniile principale) și 80% din trafic se desfășoară cu tracțiune electrică. Este de menționat că la nivelul anului 2014 (nu s-au recepționat alți km electrificați între timp), România se situa sub media Uniunii Europene în ceea ce privește electrificarea căilor ferate (39.8%) din liniile existente, față de 50%.

Trenurile cu celule de combustibil cu hidrogen reprezintă o nouă alternativă în Europa iar din acest an și în România. Un singur astfel de tren reduce amprenta de carbon cu circa 700 de tone CO2 pe an, ceea ce reprezintă echivalentul emisiilor a 400 de mașini.

Programul Național de Redresare și Reziliența (PNRR) propune pentru perioada 2021-2026 investiții substanțiale pentru sprijinirea tranziției verzi și digitale a sectorului, respectiv de a dezvolta o infrastructură de transport feroviară durabilă și ecologică, cu standarde de siguranță adecvate.

---

Transporturile joacă un rol esențial în economie și în menținerea calității vieții, cu toții depinzând de un sistem de transport accesibil și eficient. În același timp, acestea au devenit o sursă majoră de presiune asupra mediului în Uniunea Europeană. Ele contribuie semnificativ la schimbările climatice, în principal prin poluarea atmosferică, dar și prin poluarea fonică și fragmentarea habitatelor naturale.

Conform datelor furnizate de către Agenția Europeană de Mediu, la nivelul anului 2019, transporturile au fost responsabile de peste un sfert din emisia de gaze de seră la nivel European (25.8%), la egalitate cu Industria producătoare de energie și cu combustibilii fosili utilizați în energie.

În timp ce politicile în domeniul energiei aplicate la nivelul Uniunii Europene au contribuit semnificativ la reducerea emisiilor gazelor cu efect de seră (GES) în toate sectoarele (în 2017, emisiile GES ale UE au fost cu 21,7 % mai mici decât nivelurile din 1990, totalizând 4.483 de megatone-Mt echivalent dioxid de carbon -CO2e), la nivelul transporturilor se găsește o creștere cu nu mai puțin de 33% între 1990 și 2019 (28% la nivelul transportului rutier).

Dintre sursele folosite, transportul rutier furnizează ce departe cea mai mare emisie de gaze de seră (71.7%), fiind urmat de transportul naval( 14.1%), cel aviatic(13.4%), în vreme ce transportul feroviar reprezintă doar 0.4% din cantitatea generată de transporturi.

Oportunitățile transportului feroviar

Este ușor de observat că atât în sectorul de transport de călători cât și de mărfuri, componenta feroviară este crucială în realizarea unui transport durabil și eficient. La nivelul Uniunii Europene, emisia gazelor cu efect de seră la nivelul transportului feroviar reprezintă doar 0.4% din cantitatea generată de transporturi. Un exemplu foarte recent al beneficiilor pentru mediu al transportului feroviar vine din Germania, care de-a lungul verii a implementat un sistem de achiziționare a unui bilet/abonament lunar cu valoare fixă de 9 euro valabil pentru rețeaua de transport public local și regional. Acest tip de bilet achiziționat de 52 milioane cetățeni a dus la reducerea poluării cu 1,8 milioane tone CO2 drept urmare a reducerii traficului rutier, conform VDV, principala organizație de trasport public din Germania.

În Europa, 50% din liniile de cale ferată sunt electrificate (60% din liniile principale) și 80% din trafic se desfășoară cu tracțiune electrică.

Chiar și așa, tracțiunea diesel continuă să joace un rol important în transportul feroviar european. De exemplu, acesta este cazul în statele membre în care electrificarea este sub media europeană sau pentru operațiuni de manevră și transport de pasageri și marfă pe linii secundare și de alimentare neelectrificate, unde traficul ar fi imposibil fără tracțiunea diesel. Deși prin comparație cu transportul aerian, rutier și chiar naval, emisiile sunt substanțial mai mici (33gCO2/km per pasager, față de 160gCO2/km, 143gCO2/km, respectiv 61gCO2/km), reducerea transportului feroviar diesel și electrificarea acestuia trebuie să reprezinte o prioritate, pentru că avem la îndemână soluții mult mai eficiente și nepoluante.

La nivelul anului 2014, România se situa sub media Uniunii Europene în ceea ce privește electrificarea căilor ferate (39.8%) din liniile existente, față de 50%. De notat că din 2014 nu s-au recepționat alți km de cale ferată electrificată între timp în România.

Cu toate acestea, este important de menționat că lugimea liniilor electrificate a crescut de la 3.950 km în 2000 la 4.029 km în anul 2014, deși lungimea liniilor de cale ferată a scăzut de la 10.958 km la nivelul anului 2000 la 10.638 km în 2014, însă dat fiind faptul că liniile electrificate sunt în creștere, acestea conferă o modalitate importantă de ameliorare a poluării.

PNRR-ul, o oportunitate crucială pentru infrastructura feroviară din România

Anul 2021 a fost numit Anul European al Căilor Ferate și a început un ciclu de investiții. Așadar, toți ochii sunt ațintiți asupra industriei feroviare de transport când vine vorba de inovație, sustenabilitate și noi tehnologii.

Astfel pentru perioada 2021-2026, Conform Programului Național de Redresare și Reziliența, obiectivul acestei componente este de a spori sustenabilitatea sectorului transporturilor din România prin sprijinirea tranziției verzi și digitale a sectorului, respectiv de a dezvolta o infrastructură de transport durabilă și ecologică, cu standarde de siguranță adecvate, care să contribuie la finalizarea rețelelor transeuropene de transport (TEN-T) și la descongestionarea nodurilor urbane, stimulând în același timp tranziția către un transport sustenabil la nivel național. De asemenea sunt vizate acțiuni orientate către dezvoltarea de măsuri prietenoase cu mediul pe noile sectoare de transport de mare viteză, ce asigură elemente de protecție a mediului, precum și a sistemelor inteligente de transport (ITS) și a măsurilor de siguranță rutieră.

Drept urmare prin PNRR sunt propuse următoarele tipuri de investiții majore:

1. Modernizare si electrificare, sistem ERTMS nivel 2

   Arad – Timișoara – Caransebeș  - 162km

   Cluj – Episcopia Bihor - 160km 

   Conceptul de ”modernizare” reprezintă lucrările complete ce includ înlocuire șină, traversă, substrat, electrificare, consolidare/construire poduri/podețe, ERTMS – totul la standardele TEN-T.

2. Electrificare

   Constanta - Mangalia           - 42km

   Rădulești-Giurgiu Nord    - 57km

   Intervenția constă în lucrări de electrificare, centralizare electronică, lucrări de tip renewal și dublare pe anumite segmente (în cazul liniei Constanța-Mangalia), la care se adaugă și achiziția a două drezine-pantograf pentru asigurarea stării de viabilitate a liniei de contact

3. Renewal

   București – Pitești       - 198 km (lungime desfășurată)

   Reșița - Voiteni              - 65 km    

   Investitiile vor consta în lucrări de tip renewal pe liniile directe, implementate într-o maniera accelerată, care vizează eliminarea tuturor restrictiilor de viteză prin înlocuirea cadrului de piatra spartă (track beds) – traverse și prinderi (rail sleepers and rail fasteners) – șină (steel rail) și a aparatelor de cale (rail switches);

   *Merită menționat că obiectivul principal al acestor lucrari este reprezentatat de a fi operate cu trenuri cu hidrogen sau trenuri cu baterii, nefiind astfel necesară electrificarea acestora.

   La capitolul Renewal sunt incluse investiții precum:

   Achiziționarea a:

   -12 trenuri de tip H-EMU (hidrogen, 3+1 unități) și de stații de alimentare cu hidrogen aferente acestora

   -20 trenuri electrice (EMU) - Rama electrică tip RE-IR (tren cu 6 unități cu peste 300 locuri fiecare)

   -16 locomotive electrice noi pe 4 osii cu sisteme ERTMS/ Sistemul european de control și comandă al trenului (ETCS), capabile să atingă viteza de 160 km/h şi să tracteze până la 16 vagoane de călători

   Modernizarea a:

   -55 de locomotive electrice capabile să atingă viteza de 160 km/h (plus conversia a 20 de locomotive diesel hidraulice de manevră pentru trenuri călători în locomotive electrice cu acumulatori plug-in)

   -139 de vagoane

4. Quick Wins

   Intervențiile de tip Quick Wins au rolul important pentru căile ferate intens circulate, în special de trenuri de marfă, pe care starea de degradare este accelerată. Astfel, intervențiile punctuale de tip Quick Wins au rolul de a permite circulația trenurilor în condiții de siguranță și viabilitate până la momentul implementării proiectelor de modernizare.

Electrificarea căilor ferate – O prioritate pentru România (Cazul Constanța-Mangalia)

Trenurile electrice sunt mai prietenoase cu mediul decât cele diesel mai ales din perspectiva amprentei de CO2. Ruta de pe litoralul Mării Negre este una dintre cele mai utilizate la nivel național, în special în timpul verii, în sezon fiind în medie 18 trenuri pe zi pe sens între Constanța și Mangalia, în timp ce între septembrie și iunie sunt 11 trenuri. Făcând un calcul simplu (de notat că este o aproximație datorată mai multor factori/variabile precum sarcina medie, tipul motorului, viteză de transport ș.a), doar prin electrificarea și dublarea liniei Constanța-Mangalia aproximativ 9300 de drumuri cu trenul diesel anual pot fi înlocuite cu unele fără emisii de CO2. Dacă luăm spre exemplu consumul mediu al unei locomotive diesel ca fiind ~8 litri per kilometru, atunci anual doar pe ruta aceasta în jur de 2,2 milioane litri de motorină ar fi economisiți anual doar cu îmbunătățirea acestei rute.

Trenurile pe hidrogen, o soluție viabilă?

Trenurile cu celule de combustibil cu hidrogen reprezintă o tehnologie nouă, pe care Germania a adoptat-o încă din 2018 având două trenuri pe ruta de 100km Cuxhaven, Bremerhaven, Bremervoerde și Buxtehude în nordul țării, actualmente având operaționale circa 15 astfel de trenuri.

În luna Iulie a acestui an Guvernul României a aprobat achiziționarea a 12 trenuri pe hidrogen, într-un proiect cu o valoarea de 1 miliard de euro. Cu achiziționarea prin Programul Național de Redresare și Reziliența a celor 12 Trenuri de tip H-EMU (hidrogen, 3+1 unități), se va asigura o alternativă ecologică la transportul cu tracțiune diesel de pe liniile încă neelectrificate, incluzând următoarele rute:

• Gara de Nord și Aeroportul Otopeni

• Gara de Nord – Chitila – Săbăreni și Titu

• București – Găești – Pitești

• București și Târgoviște

• București – Slatina – Craiova prin Pitești

Alături de România Olanda, Italia, Austria, Marea Britanie, Polonia și Suedia sunt țările europene cele mai interesate de această tehnologie, aflându-se în diverse stadii de achiziționare a trenurilor. Aceste trenuri sunt fără emisii GES și cu zgomot redus, doar cu abur și apă condensată care iese din evacuare. Au o autonomie de 1.000 de kilometri, ceea ce înseamnă că pot rula o zi întreaga în rețea cu un singur rezervor de hidrogen.

Conform calculelor bazate pe datele furnizate de un producător european al trenurilor cu celule de combustibil cu hidrogen (firma care operează și în Germania, Alstrom – trenul Coradia iLint), un singur tren reduce amprenta de carbon cu circa 700 de tone CO2 pe an, ceea ce reprezintă echivalentul emisiilor a 400 de mașini.

Trenurile- Un transport al prezentului și viitorului

Așadar PNRR-ul promite investiții majore în infrastructura feroviară din România în acest deceniu. Prin intermediul acestora nu doar că trenurile din România ar fi mai sigure și ar ajunge mai repede la destinație dar ar reprezenta de asemenea o sursă importantă a reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră. Modernizarea și electrificarea căilor ferate împreună introducerea paralelă a noi trenuri pe hidrogen pe linii ne-electrificate vor reprezenta pași importanți în această privință. Germania a demonstrat în această vară că printr-o campanie publică masivă de îndemnare a populației să folosească transportul feroviar (făcându-l foarte accesibil ca preț) se poate reduce masiv nivelul traficului rutier. Trebuie conștientizat faptul că o eficientizare a transportului feroviar are potențialul de a contribui semnificativ la reducerea traficului rutier din România și drept urmare a poluării.

---

Christian Roca

Absolvent de studii și licență și masterat la Facultatea de Hidrotehnică, Geodezie și Ingieria Mediului, Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi, Iași. Cercetator InfoClima pe subiecte precum eficientizarea infrastructurii rutiere și feroviare, expertiză pe finanțări europene pentru energie regenerabilă și aplicațiile sale.

Cum se schimbă vara în România și de ce?

Durata, amploarea și frecvența valurilor de căldură au crescut deja semnificativ în România ultimilor 20 de ani. Asta ne afectează sănătatea, agricultura și biodiversitatea, iar tendința se întețește pentru următorii 50-100 de ani.

---

Temperaturile extreme de vară au devenit mai frecvente, mai ales în ultimele două decenii. Creșterea frecvenței și amplorii evenimentelor extreme de temperatură de vară, peste România, a avut loc în același ritm cu o tendință generală de uscare, în special în partea de est a țării. 

Durata, amploarea în teren și frecvența valurilor de căldură în România au crescut semnificativ în ultimii 70 de ani, pentru toate lunile de vară. 

Momentan avem valuri de căldură care durează mai mult ca număr de zile și care afectează suprafețe mult mai mari decât acum 70 ani, lucru valabil pentru toate lunile de vară. 

Observăm această schimbare mai ales după anii 1990, când frecvența, durata și întinderea spațială a valurilor de căldură au crescut semnificativ, atingând intervale de timp și întinderi spațiale fără precedent după 2000 până la sfârșitul perioadei analizate:

Evoluția temporală lunară și sezonieră a valorilor de căldură din vară (HWDI) mediată la nivel de țară (coloana din stânga) și evoluția temporală a zonei procentuale (AREA) afectată de căldură (coloana din dreapta) în perioada 1950–2020: ( a) iunie HWDI, (b) iunie AREA, (c) iulie HWDI, (d) iulie AREA, (e) august HWDI, (f) august AREA, (g) vară (JJA) HWDI și (h) vară (JJA) AREA. Linia albastră indică tendința liniară.

Care sunt cauzele principale ale valurilor de căldură în România?

Organizația Mondială de Meteorologie definește valul de căldură ca o perioadă de cinci sau mai multe zile consecutive în care temperatura maximă zilnică depășește cu cel puțin 5°C temperatura normală din zonă în acel moment al anului. 

Principala cauză a valurilor de căldura din România (la fel ca și în întreaga lume) este încălzirea globală, deoarece temperaturile sunt în medie cu aproximativ 1,1 grade Celsius mai mari decât erau la sfârșitul secolului al XIX-lea, înainte ca emisiile de dioxid de carbon și alte gaze cu efect de seră să fie emise în atmosferă. Deci din start valurile de căldură se declanșează dintr-un punct mult mai înalt. 

Deși valurile de căldură sunt caracteristice perioadei de vară, din cauza încălzirii globale, tot mai des avem valuri de căldură și primăvara sau toamna. Dar dincolo de asta, există și alți factori care influențează apariția valurilor de căldură, de exemplu circulația atmosferei și a oceanului, care pot face din Europa un punct fierbinte al unui val de căldură. 

Valurile de căldură sunt generate de către sisteme de presiune ridicată, care mai sunt cunoscute și sub denumirea de blocaje atmosferice. Aceste sisteme se întind pe arii foarte mari și pot sta într-un anumit loc (de exemplu deasupra Europei) uneori și până la 3-4 săptămâni, ducând la apariția valurilor de căldură. 

Cum au evoluat valurile de căldură în ultimile decenii și care sunt regiunile cele mai expuse?

În general, există o variabilitate crescută a producerii valurilor de căldură între diferite regiuni ale țării în funcție de deceniile analizate. Când vorbim despre un val de căldură ne referim la o perioadă de cel puțin cinci zile, în care temperatura maximă zilnică depășește cu cel puțin 5°C temperatura normală din zonă în acel moment al anului. De exemplu temperatura maximă pentru Cluj-Napoca este în medie 25°C pentru august, ori dacă în Cluj-Napoca temperatura maximă este de cel puțin 30°C pentru cinci zile consecutive în luna August, atunci avem un val de căldură. Deseori valuri de căldură durează mai mult de 5 zile și se înregistrează temperaturi maxime fără precedent în perioada observațională. 

Între 1951–1960 am înregistrat până la 24 de valuri de căldură în regiunea Dobrogea, în timp ce în partea de nord-vest a țării am înregistrat până la 10 valuri de căldură. În deceniul următor, 1961–1970, au venit până la opt valuri de căldură în principal în interiorul arcului carpatic, adică în nord-vestul țării. Deceniul 1971–1980 a fost aproape fără valuri de căldură, iar pentru deceniul 1981–1990 au existat mai puțin de două valuri de căldură în toată țara. 

Începând cu perioada 1991–2000, numărul valurilor de căldură de vară a crescut în toată țara; ca între 2001–2010, hotspot-urile valurilor de căldură să se dezvolte în vestul țării și Dobrogea. Între 2011–2020, am urcat până la 24 de valuri de căldură pe deceniu, zonele cele mai afectate fiind în interiorul Munților Carpați și sud-estul țării. Per total, au fost de până la șase ori mai multe valuri de căldură în ultimul deceniu comparativ cu cele din deceniile anterioare.

Frecvențea valurilor de căldură de vară (HW) pe deceniu în ultimii 70 de ani: (a) 1951–1960, (b) 1961–1970, (c) 1971–1980, (d) 1981–1990, (e) 1991–2000, (f) 2001–2010 și (g) 2011–2020. Este dat numărul de HW pe deceniu.

Când e cel mai cald și unde? Cât durează aceste valuri de căldură și unde se regăsesc astăzi?

Statistic vorbind, lunile iunie și august sunt cele mai predispuse la riscul valurilor de căldură. Pe tot parcursul verii, valurile de căldură au devenit mai frecvente, mai extreme și cu o durată mai lungă, și pot afecta întreg teritoriul României. Dacă vorbim de regiunile cele mai afectate, aceste hotspot-uri sunt puternic influențate de distribuția geografică a Munților Carpați. Însă cele mai afectate regiuni de apariția valurilor de căldură sunt în nordul și nord-vestul țării, precum și în Dobrogea.

Secetele au evoluat asemănător?

La fel ca în cazul valurile de căldură, evoluția în timp și spațiu a condițiilor de secetă din ultimele decenii indică faptul că evenimentele de secetă nu sunt omogene în toată țara și că cele mai multe veri secetoase au fost între 1991–2020. 

În general (conform indicelui de secetă SPEI), în luna iunie există o tendință de uscare nesemnificativă în părțile de nord-vest și de sud-est ale țării. În iulie se constată o tendință generală de uscare nesemnificativă în părțile de sud-vest și sud-est a țării, în timp ce august diferă și e caracterizat de o tendință generală de uscare în toată țara, dar semnificativ în estul țării. Indicele de secetă SPEI3 august, care ia în considerare toate lunile de vară arată o combinație a caracteristicilor identificate pentru fiecare lună analizată separat: o tendință de uscare pe toată țara, dar semnificativă doar în sud-estul a țării, adică în Dobrogea.

„Comportamentul” lunii august SPEI3 în ultimii 70 de ani: (a) 1951–1960, (b) 1961–1970, (c) 1971–1980, (d) 1981–1990, (e) 1991–2000, (f) 2001–2010 și (g) 2011–2020. Este indicat numărul de veri uscate pe deceniu.

Tendința liniară pentru iunie, iulie, august. Stippling indică tendințe semnificative statistic. Este afișat numărul de scoruri z pe deceniu. Perioada analizată: 1950–2020.

Care este impactul valurilor de căldură?

Încălzirea globală este vinovată de creșterea numărului record al evenimentelor climatice extreme și dezastre legate de climă în diferite părți ale globului, care au afectat puternic dezvoltarea socio-economică. Costurile impactului schimbărilor climatice ajung până la sute de miliarde de euro în fiecare an, provocând daune ireversibile mediului natural, dar și societății.

Valurile de căldură influențează:

• Sănătatea: valurile de căldură reprezintă una dintre principalele cauze ale deceselor cauzate de vreme și sunt asociate cu creșteri ale numărului de boli legate inimă, inclusiv complicații cardiovasculare și respiratorii,precum și boli ale rinichilor.

• Agricultura: valurile de căldură afectează productivitatea plantelor și reprezintă un stres termic pentru animale. Valurile de căldură pot accentua secetele și incendiile de vegetație, ceea ce poate duce la efecte negative asupra sectorului agricol. Impactul valurilor de căldură asupra agriculturii amenință securitatea alimentară.

• Energia: valurile de căldură pot afecta producția, transportul și cererea. De exemplu, creșterea cererii energiei pentru răcire în timpul valurilor de căldură sau reducerea nivelurilor apelor din râuri sau lacuri pot determina oprirea funcționării hidrocentralelor sau centralelor nucleare. 

• Resursele de apă: valurile de căldură pot afecta calitatea și disponibilitatea apei. În timpul valurilor de căldură, unele regiuni nu au acces la apă potabilă sau menajeră. Scăderea nivelului apei din râuri sau lacuri duce la limitarea sau lipsa apei pentru agricultură (irigație sau adăparea animalelor), sunt restricții pentru sectorul energetic sau transport, iar creșterea temperaturii apelor exercită un stres major asupra biodiversității ecosistemelor acvatice.

Cum pot evolua aceste valuri de căldura în contextul scenariilor climatice până în 2050/2100?

Durata, amploarea spațială și frecvența valurilor de căldură în România au crescut deja semnificativ în ultimii 20 de ani, comparativ cu secolul al XX-lea. Iar această tendință se va menține și pentru următorii 50-100 de ani. 

Scenariile climatice, conform raportului IPPC, indică o creștere a temperaturii până la final de secol cu 1.5 °C în cel mai optimist scenariu, cu 2.5°C până la 3°C într-un scenariu mediu și ~5°C în cel mai dramatic scenariu. Acestea sunt în strânsă legătură cu emisiile de carbon și Tratatul Climatic de la Paris.

De exemplu în cazul scenariului mediu, până în anul 2050 vom avea cu până la două valuri de căldură mai mult în vestul și nordul țării și cu până la trei valuri de căldură mai mult în sudul și sud-estul țării, comparativ cu perioada precedentă anului 2000. 

Iar până în anul 2100 vom avea cu până la patru valuri de căldură mai mult în vestul și nordul țării; cu până la cinci valuri mai mult în sudul și sud-estul țării, comparativ cu perioada de dinainte de anul 2000. 

Asta înseamnă că vom avea mult mai multe zile (a se înțelege zile consecutive) cu temperaturi record, lucru care va avea un impact major atât a biodiversității, cât și a societății.

Anomaliile de valuri de căldură pentru a) perioada 2021 - 2050; b) 2051 - 2070; și c) 2071 - 2100 referitor la perioada 1971 - 2000. Exprimate în număr de valuri de căldură

Scenariul optimist care limitează încălzirea la mai puțin de 1.5°C este relativ puțin probabil, având în vedere ritmul lent al acțiunii climatice din prezent și că acest prag va fi depășit până la finalul secolului XXI, ceea ce înseamnă că trebuie să ne pregătim pentru un viitor cu climat mult mai cald, cu veri mult mai fierbinți și evenimente climatice extreme mult mai dese și mai intense, care ne vor forța să ne schimbăm propria percepție despre modul nostru de viață, inclusiv despre resursele de apă, care vor deveni mai valoroase ca aurul; despre modul de a face agricultură, pentru că sistemele de irigații nu vor fi eficiente dacă nu vom avea apă pentru aceste irigații; despre protecția sănătății împotriva valurilor de căldură sau despre noua normalitate a temperaturilor de vară. Impactul schimbărilor climatice este deja enorm și va continua să crească.

---

Dr. Viorica Nagavciuc

În activitatea mea științifică, m-am îndreptat în mod prioritar către reconstituirea paleoclimatului pe baza unor parametri ai inelelor anuale de creștere a arborilor: lățimea inelelor anuale, densitatea maximă a inelelor anuale, compoziția izotopilor stabili de oxigen și carbon în celuloza inelelor anuale. De asemenea, sunt interesată să studiez variabilitatea și predictibilitatea evenimentelor climatice extreme (de exemplu, inundații, secete, valuri de căldură), precum și impactul lor asupra aspectelor socio-economice.

Cum explicăm solastalgia, sau sentimentul dezrădăcinării?

Influenţa omului pe această planetă este profundă şi terifiantă în acelaşi timp. În epoca modernă, cercetătorii inventează cuvinte pentru a-i ajuta pe oameni să înţeleagă mai bine sentimentele care îi încearcă. Unul din aceste cuvinte este „solastalgia”, un termen folosit pentru a descrie o formă de disconfort psihic şi fizic cauzat de schimbările de peisaj.

---

Ce înseamnă solastalgia?

Când vorbim de schimbări de peisaj, ne referim la schimbările „forțate” apărute din cauza acțiunii unor factori antropici, sau în unele cazuri naturali care modifică ireversibil o anumită zonă geografică fără a exista posibilitatea revenirii la starea inițială.

Un exemplu din România venit de la factorul antropic este dispariția insulei Adei Kaleh în anul 1971, din cauza construcției hidrocentralei de la Porțile de Fier 1.

Un alt exemplu al unei combinații de factori antropici și naturali ce au dus la modificarea peisajului este alunecarea de teren din localitatea Azuga din anul 2020. Modificarea de peisaj a apărut din cauza unor alunecări de teren din zona localității Azuga, deci factori naturali, iar factorul care a declanșat acest fenomen a fost de natură antropică, prin tăierea necontrolată a pădurii, lucru ce a dus la formarea de torenți și accentuarea fenomenului de eroziune în acea zonă.

Schimbările majore în climat sunt extrem de importante şi trebuie înțelese deoarece acestea pot produce alterări în fizicul şi psihicul uman.

Solastalgia în România, un exemplu

Insula Ada Kaleh, (numele provine din limba turcă Ada Kale, care înseamnă „insula fortăreaţă”) a fost o insula situată la trei kilometri în aval de Orşova, acoperită în 1971 de apele lacului de acumulare Porţile de Fier. Locuită încă din Antichitate, deşi avea un perimetru mic (1,7 km lungime, 500m lăţime) ea adăpostea în anul 1970 o populaţie de 600 oameni, majoritate de origine turcă.

O învăţătoare de origine română, Ana Vlad, repartizată pe insulă, povestea: „Aveam 19 ani când am păşit ca învăţătoare pe Ada Kaleh. Avea o vegetaţie de credeai că e în Paradis. Avea struguri de care nu mai văzusem niciodată, smochine, mosmoale”.

La începutul construcţiei barajului, autorităţile au propus populaţiei de pe insulă mai multe variante de strămutare: li s-au acordat paşapoarte pentru Turcia, li s-a oferit posibilitatea de a se stabili în Dobrogea pentru că acolo exista cea mai mare minoritate turcă din România sau li s-a dat posibilitatea de a fi strămutaţi pe o anumită insulă în aval de baraj, insula Simian. Pe această insulă, autorităţile din acea vreme au promis că vor fi strămutate toate bunurile lor începând de la case până la „cel mai tânăr copac” incluzând şi cetatea medievală, geamia şi mormintele strămoşilor lucru care nu s-a realizat.

Au existat aproximativ 600 de oameni care au fost evacuați de pe insulă de către comuniști cu ocazia construirii barajului și inundării insulei. Oamenii și-au continuat viața, majoritatea dintre ei stabilindu-se în zona Orșova – Drobeta Turnu Severin pentru a fi mai aproape de locul de baștină. Deși și-au păstrat obiceiurile și tradițiile și au încercat să își continue traiul așa cum îl aveau pe insulă, exista o anumită stare de spirit nostalgică legată de fostul loc natal.

Insula Ada Kaleh. Sursa: liviudanila.blogspot.com

Ahmet Engur, un fost localnic al insulei povestea în 2016, când avea 75 de ani, că  „parfumul trandafirilor din grădina casei sale din Ada Kaleh, aroma dulceței de smochine sau a baclavalelor preparate pe insulă îl urmăresc încă”.

Cum s-a manifestat fenomenul de solastalgie în cazul refugiaților ucraineni?

Se mai poate da ca exemplu și acțiunea distructivă a omului. În Ucraina, confruntările armate de  la ora actuală, au dus la distrugerea unor localități în proporții majore, cum ar fi Mariupol, localități care chiar reconstruite nu mai pot reveni la situația anterioară conflictului. 

Acest lucru a determinat un exod al populației din acele zone către restul Ucrainei, sau către țările vecine. Majoritatea refugiaților ajunși în Vama Siret din România au declarat voluntarilor care îi primeau sentimentele de spaimă, frig, furie, durere, oboseală, disperare din pricina părăsirii intempestive locurilor natale din cauza războiului. Aceștia au spus că niciodată nu s-au gândit că o să părăsească locurile natale iar tot ce își doresc este ca lucrurile să se liniștească ca ei să se poată întoarce acasă.

„Nu m-am gândit că voi pleca de acolo. Mă încearcă tot felul de sentimente, de la tristețe, atunci când mă gândesc la Kiev până la frică. Iar teama mă face să îmi fie frig, groaznic de frig, deși aici e cald”, a declarat Jullia, 19 ani, pentru voluntarii Universității din București, în cadrul unui eveniment ASC4Help.

Dar senzația de frig generată de teamă nu este singurul efect fizic asupra sănătății ucrainenilor. Șase din 10 persoane originare din Ucraina, care au participatnte la evenimentul ASC4Help, au spus că se trezesc adesea în mijlocul nopții cu un gol în stomac.

„Nu contează cât de mult aș mânca înainte de a merge la culcare, sau cât de mult aș mânca atunci când mă trezesc. Ea (n.r. senzația de gaură în stomac) este acolo mereu”, spune Snežana, 22 ani. „Am mai simțit asta, când eram mică. Aveam o grădină cu mulți pomi, dar tata a vrut să îi taie pentru că țineau umbră la culturi. După ce i-a tăiat, totul era schimbat, iar eu mă simțeam rău”, a mai spus ea. „Poate că acum simt la fel, pentru că totul e schimbat în Ucraina.”

Puși în fața unei schimbări drastice a peisajului, ucrainenii caută moduri de a face față sițuației.

Anna Senik, etno-fotograf și soldat al Apărării Teritoriale Armate din Ucraina, continuă, prin intermediul contului personal de Instagram să arate cele două fețe ale Ucrainei – cea din trecut și cea din prezent.

„Am încercat sa conserv teritoriul așa cum era el. O mare parte dintre fotografiile mele sunt în locuri care acum sunt rase de pe fata pamântului. O parte din mine va vrea mereu să privească acele fotografii pentru a se simți ca acasă. Locurile pe care le-am arătat de atâtea ori prin arta mea sunt distruse chiar acum”, spune Anna.

„Poate că mulți vor găsi ciudată combinația de frumusețe și oroare. Dar acesta este modul meu de a arăta ce încearcă Rusia să distrugă și cum se întâmplă. Ucraina este frumoasă: are o istorie antică uimitoare, o cultură bogată, oameni puternici și amabili, terenuri prospere. Acest lucru este într-adevăr așa cum se arată în fotografiile mele”, adaugă aceasta.

---

Exemplele dramatice de mai sus arată că activitatea antropică de modificare a mediului înconjurător, chiar dacă este făcută în beneficiul unei populații numeroase, cum a fost cazul inundării insulei Ada Kaleh, sau cauzate de bombardamentele  în evenimentele tragice din Ucraina afectează micile comunități.

---

• Conservarea mediului ambient și a celui antropic trebuie făcută nu numai pentru păstrarea ecosistemelor naturale, ci și pentru menținerea echilibrului fizic și psihic al comunităților umane.

• Dacă scoatem din analiză evenimentele de tip excepțional așa cum este războiul din Ucraina, un factor care pune populația într-un risc ridicat la solastalgie este impactul unei schimbări de mediu supărătoare având cauze naturale, sau antropice, precum construirea barajului de la Porțile de Fier ce a dus la scufundarea Insulei Ada Kaleh, proiectul de exploatare minieră Roșia Montană, sau exploatările miniere de suprafață din județul Vâlcea.

• Alți factori sunt locuirea în zone cu risc mai mare de dezastre naturale (zone inundabile, zone seismice, zone predispuse la eroziune și incendii de vegetație), locuirea în zone defavorizate din punctul de vedere economic, unde există o susceptibilitate de a suferi daune mai mari în caz de dezastre naturale, experiență indirectă, dar semnificativă din punctul de vedere emoțional a schimbării mediului (fenomenul de încălzire globală).

---

Cum a apărut solastalgia în vocabularul nostru?

Termenul de „solastalgia” a fost propus de profesorul de geoștiințe australian, Glenn Albrecht, și provine din combinarea cuvintelor „solace”  (consolare, mângâiere), şi „nostalgia” (nostalgie). Acest cuvânt compus a avut menirea de a descrie „o formă psihică sau fizică de disconfort cauzată de schimbările de peisaj”.

Glenn Albrecht s-a ocupat mult timp de domeniul mediului. Unul dintre studiile sale a fost reprezentat de efectele secetei şi a activităţilor miniere în New South Wales (Australia).

Acesta a început să observe că nici măcar un cuvânt nu a putut descrie ce simțeau oamenii ale căror peisaje erau transformate. După ce a primit o mulţime de apeluri şi rugăminţi de la comunitatea de mineri el a propus un nou termen care să descrie un fel de – „dor de casă”. Această comunitate de mineri era afectată conform studiului efectuat de cercetători de o depresie cauzată de modifcările de peisaj date de exploatările miniere ale zonei. Depresia mai era accentuată și de sentimentul de neputință pe care îl simțeau acești oameni întrucât ei nu se puteau opune acestui proces.

Profesorul Glenn Albrecht a notat că, în comparaţie cu nostalgia, solastalgia este descrisă ca fiind dorul de casă sau de lucrurile din familie, ea manifestându-se  în alte circumstanțe. Ea poate fi definită ca un fel de dor de casă care apare în momentul în care cineva este acasă, însă mediul înconjurător este schimbat.

Cercetătorul a accentuat de asemenea, faptul că durerea cauzată de solastalgia tinde să fie ireversibilă, iar factorii care cauzează această stare poate fi atât naturali cât şi antropici: secetă, minerit, inundaţii, incendii, chiar şi război şi terorism.

Extinderea cercetărilor privind solastalgia

Conform cercetărilor lui Glenn Albrecht „conceptul are relevanţă universală în orice context, unde apare o transformare directă a peisajului considerat „acasă”, transformare cauzată de forţele naturale şi/sau antropice”. Cel mai deranjant moment este atunci când un individ sau un grup de indivizi experimentează pierderea unui peisaj îndrăgit (a vedea un incendiu de vegetaţie, o clădire demolată, un sat distrus de inundaţie). 

Acest tip de experienţă poate să ducă la un disconfort care poate să ia formele unei dureri fizice sau psihice. Însă, când presa aduce în prim plan evenimentele precum incendiile de vegetaţie din Amazon, sau poluarea apei din SUA, înţelesurile „experienţei directe” şi chiar ale cuvântului „acasă” tind să fie neclare. Pentru anumiți indivizi, cei care empatizează cu ideea conform căreia Pământul este casa lor, durerea cauzată de solastalgie este reală.

Un material întocmit de Connor, Higginbotham, Smith şi Albrecht confirmă de asemenea impactul pe care poluarea îl are în diagnosticarea solastalgiei. Majoritatea indivizilor intervievați pentru materialul întocmit de colectivul de cercetători au suferit atât psihic cât şi fizic: „Problemele mediului în mod cert mi-au afectat sănătatea.” (Brenda); „Am pierdut mai multe kilograme şi încă obişnuiesc să mă trezesc noaptea cu un stomac plin” (notă: încleştarea pumnului) (Dora).

Albrecht a analizat limbajul trupului şi a notat într-un studiu că acea încleştare de pumn era folosită pentru a arăta frustrarea „de a nu fi capabil să oprești schimbările de mediu ce afectează peisajul, lucru care duce la un mare disconfort”.

În același timp, rectorul universităţii din Melbourne, Justin Lawson a explicat „solastalgia” folosind termeni mai puțin academici: „Este ca şi cum am simţi un răspuns după ce peisajul drag s-a schimbat”. El a concluzionat că acest tip de „dor de casă” poate fi simţit de oricine, iar cauzele sunt naturale sau antropice. Lawson, de asemenea, a încercat să explice acest termen folosind un cântec cunoscut numit „No More Walks in the Wood” (Nu mai mergeţi în pădure”), The Eagles. În viziunea lui, cântecul descrie perfect boala, deoarece arată sentimentele care îi încearcă pe oameni după dispariţia unei păduri.

Adiţional, un cercetător din universitatea James Cook, din Australia, Sri Warsini a studiat efectele „solastalgiei” în Indonezia. Warsini a demonstrat că „solastalgia” poate fi aplicată supravieţuitorilor dezastrelor naturale precum erupţiile vulcanice. Cercetătoarea a notat că separarea forţată faţă de ceea ce un individ numeşte „acasă” poate aduce stres și disconfort, iar oamenii ce rămân în casele afectate suferă de acelaşi tip de durere.

Warsini spune că indivizii care experimentează un tip de „dor de casă” deoarece peisajul nu mai seamănă deloc cu ceea ce a reprezentat „acasă” pentru ei, sunt indivizi afectaţi de „solastalgia”. Warsini concluzionează că „solastalgia este un termen creat să descrie sentimentele care se nasc în oameni atunci când peisajul se schimbă atât de mult încât le afectează calitatea vieţii”.

 Cum combatem solastalgia? 

Combaterea solastalgiei necesită ca eforturile noastre să fie direcționate către acoperirea faliei apărută între mediu înconjurător și sănătatea umană, ambele definite în linii mari. Aceasta presupune o redirecționare a eforturilor umane pentru combaterea forțelor ce distrug integritatea mediului și biodiversitatea.

Necesitatea dezvoltării unei „psihologii ecologice” care restabilește sănătatea umană (spiritual și fizică) în cadrul sănătății totale a mediului a fost propusă de unii cercetători. Aceștia propun o abordare transdisciplinară a vindecării solastalgiei prin răspunsuri culturale la degradarea mediului sub formă de activități culturale la toate nivelurile societății, care să se adauge la activitățile practice de protejare și conservare a mediului. 

Din păcate, pentru România această consiliere a comunităților afectate de schimbările antropice sau naturale nu are, la ora actuală, capacitatea necesară pentru diminuarea efectelor cauzate de modificările de peisaj provenite din cauza factorilor antropici. Punctual, au existat acțiuni, așa cum a fost oprirea proiectului Roșia Montană, proiect care a suscitat o întreagă dezbatere în societate din cauza consecințelor asupra unei zone istorice a României. Rămâne la nivelul societății să existe și o preocupare asupra zonelor mai puțin cunoscute și aducerea lor în prim planul preocupărilor sale.

Potențialul de a restabili unitatea dintre viață și creșterea durabilă a societății este un aspect științific, etic, cultural și practic la această boală umană străveche, dar definită în condițiile dezvoltării societății actuale.

---

Daria Bratu

Doctorand la Școala Doctorală „Simion Mehedinți – Natură și Dezvoltare Durabilă” a Universității din București.

Schimbările climatice și turismul - mai incompatible decât se vede cu ochiul liber

---

Circa 1.2 milioane turiști au vizitat litoralul Românesc în 2021. Având în vedere ridicare toatală a restricțiilor epidemiologice, sezonul 2022 e probabil să aducă o creștere consistentă a acestui număr. Banii cheltuiți de turiști pe litoral constituie o sursă de venit importantă nu doar la nivel local ci și pentru bugetul național, în acest context e important să înțelegem în ce mod riscurile climatice pot afecta turismul balnear în România. Evenimentele meteo extreme, eroziunea plajelor, pierderea biodiversității sau valurile de căldură extremă pot afecta sectorul turistic balnear pe termen mediu și lung.

---

Factorii climatici reprezintă elementul cheie de atracţie pentru turiştii sosiţi în destinaţiile montane ori de litoral şi nu numai. Astfel, vremea caldă, precipitaţiile reduse și absența fenomenelor meteo extreme sunt factorii cei mai importanţi pentru o destinaţie de vacanţă de pe litoral. În timp ce grosimea şi durata stratului de zăpadă reprezintă punctul forte al unei staţiuni montane destinată sporturilor de iarnă. În acest mod, orice activitate turistică, respectiv orice strategie de turism la nivel local, regional sau național sunt direct legate de schimbările climatice.

Pentru multe comunităţi locale turismul reprezintă un sector economic extrem de importante, iar condiţiile meteorologice neconforme cu tipul de activitate turistică practicată (ex. lipsa zăpezii în localități de schi) pot afecta puternic dezvoltarea socio-economică locală..

În România, cele mai vulnerabile zone turistice la efectele schimbărilor climatice sunt zonele costiere, Delta Dunări și regiunile montane. În mod specific aici ne referim la zone precum (Sulina ,Mila 23,Murighiol, Mamaia etc).

Litoralul - sursă de venit importantă la nivel regional și național. 

Conform datelor prezentate de FPTR, în sezonul estival 2021 au fost înregistrați oficial 1.208.999 turiști, cu 40.890 mai mulți față de anul 2020. Atunci când au analizat naționalitatea turiștilor care au ajuns pe litoralul românesc, hotelierii au observat că românii redescoperă stațiunile estivale, în timp ce pe străini îi pierd printre degete. Astfel în 2019, au fost înregistrați cu 1.476 mai puțini turiști străini față de 2018.

Dacă în urmă cu doi ani litoralul avea un record de 1.025.722, anul trecut a mai lipsit puțin pentru a surclasa acest record. În 2021 au fost prezenți pe litoral aproximativ 1.015.569 de turiști români, spun datele INS. Cu 10.000 mai puțin decât în urmă cu doi ani, în aceeași perioadă de trei luni de vară. Acest număr este îmbucurător, având în vedere faptul că în 2019 nu aveam nici o restricție față de 2021, când totuși am avut restricții legate de pandemie. 

Pentru 2022, agenţia de turism Litoralulromesc.ro, unul din cei mai mari touroperatori specializați pe litoralul românesc, estimează afaceri de aproape 25 milioane de euro în acest an, faţă de 18 milioane anul trecut, în contextul în care numărul de turişti va înregistra o creștere de aproximativ 25-28%, faţă de o majorare în medie cu 5% pentru întreg litoralul în decursul ultimilor ani.

Stațiunile preferate în 2021 (evidențe care putem aștepta să se repete și în 2022) sunt acelea unde s-au făcut investiții – fie de către autorități, așa cum este proiectul de extindere a plajelor din Mamaia, fie investiții private, așa cum sunt cele făcute de hotelieri în unități de cazare în Eforie Nord, Venus, Olimp, Jupiter etc.

Având în vedere rolul central pe care litoralul îl are atât din punct de vedere turistic cât și economic e important să înțelegem dacă schimbările climatice au vre-un efect asupra acestei zone. Mai mult decât atât, e important să anticipăm posibilele impacte negative și să ne pregătim din timp, pentru a evita efecte dezastruase ce pot duce la o scădere a veniturilor pe termen mediu și lung. 

Nu e mai bine când e mai cald la mare?

InfoBox

Canicula este definită ca o creştere a temperaturii zilnice cu peste 10 grade Celsius faţă de temperatura medie a zonei respective şi este o cauză importantă de morbiditate şi mortalitate, în special în regiunile cu umiditate crescută. Creşterea temperaturii globale este o realitate care începe să fie recunoscută pretutindeni fiind răspunzătoare de înmulţirea problemelor medicale legate de caniculă. 

Răspunsul la această întrebare depinde de context, totuși dacă vorbim de temperaturi atmosferice care depășesc limita de 30-35°С și de temperatura apei peste 27 °С, răspunsul este nu, mai cald, nu este mai bine. Pentru diferiți oameni, apa din același corp de apă poate părea mai caldă sau mai rece. Deci, cea mai confortabilă scăldat este considerată a fi în intervalul +23 ... +25ºС. 

Pentru a înțelege la ce temperatură se scaldă în mare, este necesar să distingem modul în care corpul uman reacționează la diferite condiții:

• De la 17 la 22°С - un lac răcoros care îți oferă o senzație de prospețime. Condiții acceptabile pentru scufundare sau scufundare, dar nu pentru toată lumea.

• De la 23 la 27°С - segmentul de temperatură optim care permite activități acvatice pe perioade mai lungi de timp oferind în același timp senzația de prospețime și răcoare raportată la temperaturile de afară.

• De la 27°C. Condiții confortabile în mare pentru baie lungă, cu toate acestea, dezvoltarea microbilor într-un astfel de mediu este posibilă. Chiar și căldura plăcută a mării devine bacteriologic periculoasă.

În Marea Neagră litoralul românesc condițiile optime pentru a putea face Turism este între 19 și 27 grade celsius peste această temperatură apar probleme pentru turist și fauna locală.

Graficul anual al variației medii a temperaturii apei în Mamaia

Ca și punct de reper în analiză am luat stațiunea Mamaia deoarece acesta reprezintă prin calitate și renume turismul litoral din România . 

Din grafic se poate observa că temperatura medie la care se realizează turismul pe litoral este de 27 grade celsius . Dacă temperatura sare de 30 de grade celsius activitatea turistică este pusă în pericol . Reacția Mării Negre la temperaturi ridicate prin caracteristicele de ecosistem( face parte din categoria ecosistemelor stătătoare de apă sărată) este una negativă.

Creșterea temperaturii în zonele costiere poate avea câteva impacte negative asupra turismului și bunăstării din zonă.  Mai întâi de toate temperaturile crescute, pentru o perioadă lungă de timp, asociate cu un grad înalt de umiditate, duc la crește indecelui de discomfort termic, în termeni practic aceasta însemnând că devine insuportabilă temperatura de afară iar dacă nu luăm măsuri imediate, aceasta ar putea avea un impact asupra sănătății noastre. 

Dincolo de impactul direct și resimțit imediat, încălzirea vremii, care a atins un vârf acum 6-7 ani, când pe litoralul Mării Negre temperatura nu a scăzut sub 30 grade Celsius zile în şir poate duce la creșterea temperaturii apei marine. Apa mării era “fiartă”, la distanţa de 25 kilometri în larg, temperatura apei scăzuse doar foarte puţin până la 27 grade Celsius.

Această creștere a obligat vieţuitoarele marine să se retragă în habitatul care le oferă condiţii de supravieţuire, totuși această retragere nu este una prielnică.

În alt efect al temperaturi ridicate în zona litoralului care crează disconfort turiștilor este prezența algelor pe plajă. Cunoscut de specialiști sub denumirea de eutrofizare, acest fenomen este specific verii, când la temperaturi ridicate cresc și concentrațiile de nutrienți din apă. Procesul de eutrofizare este cauzat de cantitățile mari de substanțe nutritive prezente în apă, care în asociere cu diferiți poluanți, au un efect negativ, de reducere a biodiversității.

Alte efecte ale schimbărilor climatice

Per general, zona costieră din România se confruntă cu probleme semnificative în ceea ce priveşte distrugerea habitatelor, eroziunea costieră, poluarea apei şi sărăcirea resurselor naturale. Creşterea rapidă a populaţiei şi a turismului, exploatarea la scară mare a resurselor naturale şi dezvoltarea rapidă a infrastructurii au condus la degradarea severă şi la declinul calităţii zonei costiere româneşti. 

Dintre acestea, eroziunea costieră reprezintă una dintre problemele majore de mediu a zonei costiere din România. Acest fenomen s-a extins în special în partea sudică a litoralului românesc, ceea ce a contribuit la pierderea unor suprafeţe importante de plaje. În ultimul deceniu bilanţul dintre aportul şi pierderile de material sedimentar este negativ. Spre exemplu, plaja din Mamaia recunoscută cândva pentru deschiderea largă şi pentru stabilitatea sa a început să se confrunte cu o eroziune accentuată, mai ales în partea de sud. 

Ca răspuns al unei tendințe de ușoară eroziune și pentru a mări suprafața utilizabilă de plajă, autoritățile prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea – Litoral au luat decizia de a alimenta masiv plajele cu nisip și de a extinde sistemul de diguri de protecție pe litoralul românesc, totul la un cost uriaș de circa 800 de milioane de euro, finanțare europeană. 

Având în vedere faptul că plaja staţiunilor de pe litoral reprezintă una dintre principalele atracţii pentru vizitatori, fiind suportul activităţii turistice, măsurile de protejare a acesteia sunt extrem de importante şi necesită investiţii substanţiale. O politică de conservare corespunzătoare a plajelor şi de diminuare a eroziunii costiere va determina nu numai protejarea „materiei prime” a turismului, ci şi la creşterea interesului factorilor implicaţi în turism (turişti, operatori, investitori etc.) pentru această destinaţie de vacanţă.

O altă provocare majoră pentru litoralul nostru este creşterea nivelului apei Mării Negre. Aceasta poate genera nu numai eroziunea plajei, ci şi distrugerea ecosistemelor costiere ori inundarea zonelor care deţin monumente istorice de patrimoniu şi alte atracţii turistice importante.

Evenimentele meteorologice extreme, cum au fost inundaţiile şi furtunile din ultima perioadă, pot afecta nu numai infrastructura turistică, dar pot pune în pericol siguranţa şi sănătatea turiştilor şi a comunităţilor locale. Un bun exemplu în acest sens pot fi de exemplu incendiile de vegetație/pădure care constituie un risc major. Incendiile din Grecia au distrus peste 56.000 de hectare de pădure potrivit datelor furnizate de Sistemul European privind Incendiile de Vegetație, în condițiile în care Grecia s-a confruntat cu cel mai grav val de căldură din utlimii 30 de ani. 

Dincolo de impactul direct și imediat, imaginea creată de media pentru localitățile care au trecut prin fenomene extreme poate contribui la crearea unei imagini negative în rândul vizitatorilor, respectiv să reducă potențialul turistic al zonei pe termen mediu. În aceste cazuri nu relatările media în sine sunt problema ci mai degrabă lipsa comunicării rapide din partea autorităților în legătură cu măsurile luate.

Astfel de exemplu în anul 2019 , ca urmare a relatărilor media din România  despre efectele dezastruoase ale inundaţiilor şi furtunilor care au avut loc în staţiunile de pe litoral cuplate cu lipsa de reacţie a autorităţilor şi a operatorilor din turism, precum şi inexistenţa unui plan de acţiune în situaţii de criză a determinat anularea unor sejururi ale turiştilor străini în staţiunile de pe litoralul românesc. Vara lui 2019 în luna iunie din cauza ploilor abundente 30% dintre turiști au anulat sejurul pe litoral în acest sens putem spune că ploaia a provocat în turism o pagubă de 3 milioane de euro. 

Ce s-ar putea face?

Turismul în România se bazează în general pe planuri pe termen scurt, fără a se lua în considerare efectele schimbărilor climatice pe termen lung. Totuși schimbările climatice sunt o realitate pe care nu o putem neglija. Chiar dacă am întreprinde cele mai drastice măsuri pentru reducerea emisiilor și respectiv plafona creșterea temperaturilor la 1.5 C. În acest context este esențial să dezvoltăm strategii de adaptare locale. Pentru zona de litoral dintre măsurile necesare pentru a fi implementate se numără:

• refacerea plajelor afectate de eroziunea costieră;

• sporirea măsurilor de protecţie împotriva dezastrelor naturale (crearea unor bariere/baraje naturale sau artificiale împotriva inundaţiilor);

• adaptarea la noile condiţii climatice prin construirea infrastructurii turistice şi a staţiunilor mai departe de coastă;

• stabilirea unor reglementări mai stricte împotriva ridicării de construcţii pe plajă sau în apropierea acestora, precum şi în zonele expuse la riscuri naturale;

• diversificarea formelor de turism care pot fi practicate în staţiunile de litoral;

• realizarea unui plan de management pentru situaţii de criză care să fie adus la cunoştinţă factorilor de decizie din turism şi a cărui implementare să revină în sarcina autorităţilor locale sau/şi a celor din turism etc.

Pentru viitorul turismului balnear maritim sau de litoral  și a milioanelor de turiști sectorul turistic trebuie să-şi dezvolte capacitatea de adaptare pentru a-şi menţine viabilitatea şi pentru a continua să genereze beneficii economico-sociale comunităţilor locale şi să îmbogăţească experienţa de viaţă a turiştilor.

---

Alexandru Tătar,

doctorand în cadrul Facultății de Geografie a Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Cercetarea curentă a lui Alexandru se focusează pe conservarea resurselor de bază în vederea stopări risipei de asemenea se atrage atenția asupra efectului pe care schimbările climei o are asupra economiei. Aria de interes Protecția Mediului și Turismul .

Cum călătoresc speciile invazive și de ce e relevantă această călătorie

---

Schimbările climatice facilitează acomodarea speciilor noi/invazive (insecte, plante, microorganisme) în zone în care acestea nu ar fi putut anterior să trăiască. În acest sens vedem deja apariția țânțarilor tigru în București sau de tufiș asiatic în Cluj-Napoca, ca rezultat direct a schimbării mediului înconjurător și a creșterii interacțiunilor cu zonele de origine a acestor insecte. E important să înțelegem modul în care aceste specii călătoresc, se acomodează și se dezvoltă pentru a ne asigura că nu expunem riscului biodiversitatea și bunăstarea comunităților noastre.

---

Recent, în România au fost raportate cazuri importate de dengue, Zika, febră galbenă și chikungunya. Aceste boli sunt specifice zonelor tropicale și subtropicale respectiv apariția lor în România ridică semne de întrebare. Cum au ajuns aceste boli în România? Schimbările climatice au schimbat contextul astfel încât speciilor le-a fost permis să se acomodeze în zone în care nu ar fi putut anterior să trăiască până acum (insecte, plante, microorganisme).

Un alt aspect îl reprezintă structura economiei globale care facilitează schimburile de mărfuri, bunuri din diferite zone geografice ale lumii. Cea mai mare rată înregistrată sunt călătoriile populației umane, crescând astfel șansa de apariție a bolilor exotice. Numai să ne gândim că în anul 2018 s-a înregistrat aproximativ 1 miliard de călătorii din transportul aerian la nivelul Uniunii Europene potrivit Eurostat Statistics Explained.

În România vedem deja exemple de specii invazive spre exemplu țânțarul tigru, Aedes albopictus, descoperit în anul 2012 în București. Această specie de țânțari este originară din zona temperată și/sau tropicală a Asiei. În următorii ani, această specie s-a răspândit în mai multe orașe din țara noastră fiind raportată în mai multe studii axate pe distribuția și răspândirea speciei exotice pe teritoriul României.

În Cluj-Napoca, studiile recente au evidențiat prezența unei noi specii exotice – țânțarul de tufiș Asiatic, Aedes japonicus japonicus. Raportările s-au realizat din zona aeroportului internațional ‚Avram Iancu’ din Cluj-Napoca. Această specie nu este considerată un vector major în transmiterea bolilor, dar se cunoaște din literatura de specialitate că transmite mai multe flavivirusuri (ex. West Nile, encefalita japoneză, chikungunya, febra dengue, LaCrosse, encefalita ecvină de est, encefalita St. Louis, febra Rift Valley, virusurile Zika și Usutu) precum și viermii cilindrici (ex. Dirofilaria immitis și Dirofilaria repens). În conformitate cu Raportul epidemiologic anual al ECDC din 2018, în România s-a înregistrat un număr semnificativ de cazuri al Encefalitei West Nile (267 de cazuri confirmate și 43 de decese).

View fullsize

View fullsize

a) Țânțarul tigru asiatic (imaginea din stânga), b) țânțarul de tufiș asiatic (imaginea din dreapta)

România este una dintre locațiile/ destinațiile din Europa unde s-au răspândit specii noi de țânțari. Efectul globalizării în continuă creștere împreună cu schimbările de mediu și climatice facilitează țânțarilor să cucerească noi teritorii, astfel ajungând la noi în țară. Introducerea acestora a fost mediată în principal de activitățile umane, în special prin comerțul internațional cu anvelope uzate și plante ornamentale, spre exemplu bambusul dintr-o zonă infestată în zone noi. 

Note de cercetare din Galapagos - arii geografice diferite, mecanisme similare

Ceea ce observăm întâmplându-se în România, este de fapt parte a unui mecanism global. Chiar dacă mergem în cele mai izolate locuri din lume putem vedea cum prezența antropică și schimbările care au loc în mediul înconjurător pot duce la dinamici periculoase pentru populațiile locale, atât la animalele din fauna sălbatică cât și la oameni. 

Ca să înțelegem mai bine acest proces dinamic, am plecat în locul unde acum aprox. 100 de ani s-a conturat teoria evoluționistă, în Insulele Galapagos. Pe acest teritoriu izolat de continent dar totodată interconectat cu el, în mijlocul Oceanului Pacific speciile endemice (cintezele lui Darwin, boobies cu picioare albastre și roșii, iguane, țestoasele gigantice, leii de mare, pinguini, etc.) au fost nevoite să se adapteze și să trăiască împreună cu animalele domestice și oamenii. O dată cu introducerea animalelor domestice pe acest teritoriu, au fost introduși noi patogeni (bacterii, virusuri, paraziți) necunoscuți de viețuitoarele sălbatice.

Din punct de vedere a sistemului imunitar aceste specii de animale sunt mai susceptibile la infectarea cu noii agenți patogeni, deoarece în istoria lor evolutivă nu s-au întâlnit cu acești patogeni proveniți de la animalele domestice. 

Un aspect esențial este că lumea patogenilor este specifică fiecărui grup de viețuitoare. Astfel, o dată ce animalele domestice (câini, pisici, etc.) pătrund tot mai des în teritoriul animalelor sălbatice șansele de a se transmite diferite boli de la un grup la altul crește. Acest lucru la rândul său poate duce la creșterea vulnerabilității speciilor sălbatice.

În cazul studiului nostru, leul de mare de Galapagos (Zalophus wollebaeki) este una dintre speciile endemice amenințate de animalele domestice introduse, în special de câini. Coloniile leilor de mare se găsesc în apropierea așezărilor umane fiind în contact strâns cu câinii domesticii ceea ce crește riscul de transmitere a agenților patogeni de la câini la leii de mare. 

Deoarece câinii sunt rezervoare pentru altă categorie de paraziți, interacțiunea acestora (directă și/sau indirectă) cu leii de mare poate duce la transmiterea acestor paraziți către leii de mare. Cei din urmă, pentru că nu au interacționat niciodată cu acești paraziți, pot fi mult mai vulnerabili în fața acestor noi paraziți deoarece ei, momentan nu au mecanisme de luptă împotriva acestora.

Datorită absenței unor date legate de transmiterea bolilor de către paraziții cu mai multe gazde, vara trecută am pornit în colectarea și examinarea probelor de sânge de la câinii de pe Insula San Cristobal, Galapagos cu scopul de a evalua riscul de transmitere a unui parazit, Dirofilaria immitis. Acest parazit are ca și gazdă finală câinele, dar de asemenea se numără omul cât și carnivorele sălbatice. Acest parazit se transmite pe cale vectorială (o cale de tranziție dintre gazde) prin intermediul speciilor de țânțari.

Cu alte cuvinte acest vierme al inimi canin nu își poate finaliza dezvoltarea (ciclul de viață) fără prezența acestor țânțari în mediu. Pe acest teritoriu insular, există trei specii de țânțari introduși în diferite perioade ale timpului (Aedes aegypti, Aedes taeniorhynchus, Culex quinquefasciatus). Aceste trei specii pot transmite și altele virusuri, precum febra galbenă, Zika, febra dengue, chikungunya și viermi cilindrici (viermele inimii canin, Dirofilaria spp.) care afectează sănătatea indigenilor precum și a animalelor sălbatice. 

Este foarte posibil odată cu primii oameni ajunși în aceste insule izolate și mai ales turiștii să fie responsabili pentru aducerea țânțarilor în acest teritoriu. Ulterior, climatul prielnic și umiditatea crescută au contribuit la răspândirea celor trei specii de țânțari în Insulele din Galapagos. 

Analizele făcute la centrul științific de pe Insula San Cristobal (Galapagos Science Center) au indicat prezența viermelui canin – D. immitis, la câinii domestici care trăiesc în imediata apropiere a leilor de mare. Acest lucru împreună cu prezența vectorilor (țânțarii) reprezintă un risc de transmitere a viermelui canin la aceste mamifere marine care sunt protejate.

De ce contează la nivel global ce se întâmplă pe Insulele Galapagos?

Ce am descris mai sus, deși pare extrem de localizat, o problemă pe insulele Galapagos, descrie defapt un mecanism global, ceva la ce ar trebui să fim foarte atenți. Având în vedere cât de interconectată este lumea de astăzi, riscul răspândirii agenților patogeni este extrem de mare (Covid-19 cred ca e cel mai bun exemplu în acest sens). Europa în acest context reprezintă o rută frecventă de transport facilitând astfel transmiterea agenților patogeni tropicali și subtropicali pe cale vectorială prin intermediul țânțarilor introduși. Adesea speciile de țânțari au un rol esențial în dinamica bolilor provocate de agenții patogeni și de asemenea sunt implicate în transmiterea agenților patogeni cu impact asupra sănătății publice.

În ultimii ani, în Europa, a crescut interesul de monitorizare a răspândirii speciilor de țânțari exotici din genul Aedes. Speciile raportate în diferite țări ale Europei au fost: Aedes atropalpus, Aedes aegypti, Aedes albopictus, Aedes japonicus, Aedes koreicus, Aedes triseriatusi.

Dinamica viului nu poate fi controlată, dar poate fi schimbată de amprenta noastră - a activității noastre de zi cu zi. În contextul actual, am putea spune că s-ar putea lua câteva măsuri de protecție: spre exemplu dezinfecția bagajelor și a persoanelor care călătoresc cu avionul din zone cu risc de infecție în zone fără acest istoric. De asemenea trebuie avute în vedere și celelalte tipuri de transport: rutier, feroviar și maritim care înregistrează un număr semnificativ de călători.

---

Drd Carla Andreea Culda

este biolog cu o dorință activă de a descoperi, de a înțelege și de a cunoaște în general viul. În prezent este doctorandă la Facultatea de Medicină Veterinară, Cluj-Napoca la departamentul de Parazitologie și Boli Parazitare.

Carla își derulează activitatea științifică în Insulele din Galapagos reprezentând subiectul tezei sale de doctorat în această zonă. Prin acest proiect își propune împreună cu profesorul coordonator și colaboratorii din Galapagos să intervină în procesul de salvare a unei specii endemice, leul de mare din Galapagos.

105 ani de conviețuire cu plasticul

Abundența tot mai mare de particule de nanoplastic (NP) și microplastic (MP) pot avea efecte nocive asupra sănătății umane. Particulele de plastic pot depăși bariera intestinală la pacienții bolnavi de boala inflamatorie intestinală (IBD) și cauza o înrăutățire a sănătății, expunerea la plastic (chiar și involuntară) a copiilor poate avea efecte nocive pe termen lung asupra imunității, metabolismului dezvoltării neurocomportamentale sau a sistemului cardio-vascular.

---

Prima materie plastică de sinteză, bachelita, a fost realizată în anul 1907 în New York de către cercetatorul belgian Leo Baekeland care de asemenea a inventat și termenul de plastic.  Cu mare repeziciune s-a constatat ca este un material deosebit.

Ușor, ieftin, practic și nu în ultimul rând indestructibil, în doar câțiva ani, plasticul s-a răspândit în toată lumea, de la sticle la sacoșe, ambalaje, etc. Calitatea cea mai notabilă a plasticului este durabilitatea. Tocmai aici apare și problema, pentru că rezistă la nesfârșit. Dacă însă nu sunt eliminate sau reciclate corespunzător, ele pot ajunge în mediu, unde rămân timp de secole  și se degradează în bucăți din ce în ce mai mici. Având în vedere creșterea cererii de plastic la nivel global, până în 2050 vom produce de 4 ori mai mult plastic decât acum.

Din păcate această creștere rapidă, ritmurile reduse de reciclare și riscurile alarmante de poluare fac din plastic un obstacol major în calea unei tranziții sustenabile și sănătoase pentru comunitățile noastre. 

Microplasticul - o problemă invizibilă

Bucățele de plastic (de obicei mai mici de 5 mm) sunt numite particule de microplastic și reprezintă un motiv de grav de îngrijorare. O parte dintre particulele de microplastic se pot forma neintenționat prin uzarea unor bucăți de plastic mai mari, cum ar fi textile sintetice folosite constant precum și din uzura anvelopelor rulate. 

Însă unele particule de microplastic sunt fabricate intenționat iar apoi sunt adăugate în diferite produse pentru a îndeplini anumite funcții (ex. granule introduse pentru gomajul feței sau a corpului). 

Alte tipuri de particule de microplastic sunt  adăugate intenționat unor produse variate, pentru a le oferi caracteristici specifice, ex:  îngrășăminte, produse de protecție a plantelor, produse cosmetice, detergenți de uz casnic și industrial, produse de curățare, vopsele și produse utilizate în industria petrolului și gazelor. 

Foarte des întâlnite particulele de microplastic adăugate intenționat se mai găsesc și ca material de umplere moale pe terenurile de sport cu gazon artificial. O altă caracreristică a particulelor de microplastic adaugate intenționat este cea de reglare a densității, a aspectului și a stabilității unor produse. Cantități masive de deșeuri de plastic nebiodegradabile încă cauzează poluări pe scară largă a mediului. În special, aceste particule de microplastic (MP) cu diametre mai mici de 5 mm au fost recent recunoscute ca un tip de poluant emergent pe planetă.

Caracteristicile majore ale particulelor nano și microplastice. Figura și definițiile categoriilor de mărime (nanoplastice: 1 până la <1000 nm; microplastice: 1 până la <1000μm;) adaptat cu permisiunea lui Hartmann et al. (2019) © 2019 American Chemical Society.

Abundența tot mai mare de particule de nanoplastic (NP) și microplastic (MP) în dieta umană ar putea afecta negativ sănătatea, în special la pacienții care suferă de boala inflamatorie intestinală (IBD) - deoarece aceste particule ar putea depăși bariera intestinală. 

În același timp acestea pot crea  efecte dăunătoare asupra sănătății umane și asupra vieții sălbatice deoarece particulele de microplastic pot duce la modificarea funcțiilor fiziologice (de exemplu, imunitatea, metabolismul). Studiile arată că particulele de microplastic pot ajunge în organismul uman și ca rezultat al fumatului.

Pe lângă efectele toxice directe, poluarea cu particule de microplastic ar putea exercita și efecte dăunătoare, modificând expunerea la agenți patogeni (de exemplu, bacterii rezistente la mai multe medicamente).Prin urmare, susținem că acest poluant ar trebui să fie considerat un pericol omniprezent pentru mediu, care poate contribui la (re)apariția bolilor infecțioase.

Copii - cei mai vulnerabili la poluarea cu microplastic

Cercetările din ultimele decenii (vorbim de grupurile vulnerabile, copii, femei însărcinate, etc, consumatori de fructe de mare unde prin intermediul lanțului trofic ajung microplasticele ca poluant să afecteze aceste grupuri.) arată că sarcina și copilăria sunt ferestre de vulnerabilitate pentru poluanții  de mediu.

Expunerea timpurie la substanțe chimice periculoase, chiar și în cantități mici, poate avea un impact asupra sănătății umane de-a lungul întregii vieți. În timpul copilăriei, comportamentele specifice copilului, cum ar fi târâtul și activitatea de la mână la gură, etc, duc spre o expunere mai mare la mediu, în moduri diferite.

Căi de expunere timpurie la particulele de plastic, care arată căile potențiale de expunere prin placentă (sus), laptele matern (mijloc) și sistemele dermice, respiratorie și gastrointestinală (de jos). Ilustrație tipărită cu permisiune, © Dorothy Fatunmbi 

În plus, copiii mănâncă, beau și respiră mai mult pe unitatea de greutate corporală decât adulții. În consecință, poluanții din mediu sunt absorbiți în mod disproporționat de cei mai tineri și același lucru fiind valabil și pentru particulele de nanoplastic. (Figura 3). Aceste expuneri mai mari apar în același timp cu dezvoltarea critică a sistemului neurocomportamental, imunitar, metabolic, cardio-vascular și a altor sisteme importante ale corpului. 

Cât plastic producem, cât aruncăm și ce se întâmplă cu acesta

Dacă în 1950, la nivel global se producea 1.5 milioane tone de plastic, în 2018 am produs 359 de milioane de plastic. 

Din păcate nu tot plasticul produs este și reciclat, astfel la nivelul UE doar 32.5% din plasticul produs a fost reciclat în 2018. Restul 68.5% sunt fie incinerate pentru recuperarea energiei (42.6%) fie sunt depozitate în aer liber (24.9%). În ambele cazuri avem de-a face cu poluarea directă a solului, aerului și apei.  

În fiecare an, aproximativ 42.000 de tone de microplastice ajung în mediu în urma utilizării produselor care le conțin. Se estimează că în apele de suprafață ale continentului european ajung anual aproximativ 176.000 de tone de microplastice produse neintenționat ca rezultat al unei uzuri din bucațile mari de plastic.

Ce facem pentru a preveni poluarea?

 În ianuarie 2019, E.C.H.A. a propus o soluție extinsă asupra utilizării intenționate a microplasticelor în produsele introduse pe piața U.E. pentru a evita sau a reduce cantitatea eliberată în mediu. Se preconizează că propunerea va împiedica eliberarea a 500.000 de tone de microplastice în decursul a 20 de ani.

Pe langă această măsură, UE a aplicat deja o serie de alte restricții, precum: 

• interzicerea adaugarii în mod intenționat de microplastice în produse precum cosmeticele și detergenții până în 2020; 

• creșterea ratei de reciclare a deșeurilor din plastic în UE; 

• interzicerea in U.E. ale anumitor produse din plastic de unica folosinta care ajung ca  deșeuri în mări și pentru care există deja materiale alternative; 

• interzicerea in U.E. a pungilor ușoare din plastic. 

Europarlamentarii au adăugat materialele plastice oxo-degradabile în lista articolelor care urmează să fie interzise, in special acele materiale care se sparg cu ușurință în bucăți mici.

La nivel național, Ordonanța anti-plastic OG 6/2021 susține o reducere cantitativă măsurabilă a consumului de produse din plastic de unică folosință. Astfel operatorii economici care introduc pe piața națională produse de plastic de unică folosință trebuie să reducă progresiv cantitățile introduse pe piață cu 5% pentru anul 2023, 10% pentru anul 2024, 15% pentru anul 2025 și 20% pentru anul 2026. Aceștia sunt obligati să declarare anual la Administrația Fondului pentru Mediu cantitățile introduse pe piață si să transmită anual măsurile adoptate pentru atingerea țintelor menționate. 

Este important să realizăm că natura “invizibilă” a poluării cu plastic nu ne protejează de efectele acesteia asupra sănătății umane. În acest sens reducerea poluării cu plastic nu reprezintă un deziderat guvernamental sau de mediu, acestea presupune o acțiune concretă ce ne va permite să asigurăm un viitor sănătos copiilor și nepoților noștri.

---

InfoBox - Ce înseamnă poluarea mediului înconjurător
Sunt 4 factori de mediu la care ne uităm atunci când analizăm poluarea mediului înconjurător: 

• Aerul - Creșterea alarmantă a poluării aerului în multe orașe ale lumii afectează în mare măsură sănătatea umană și duce, de asemenea, la o creștere a numărului de boli respiratorii, cancer, etc. Dintre principalele surse de poluare a aerului putem aminti: autovehiculele, incendiile, rafinăriile de petrol, arderea deseurilor, activitatea industrială, agricultura.

• Apa - O cauză principală a poluării apei este tratarea necorespunzătoare a apelor uzate care ajung înapoi în circuit fără să fie trecute printr-un proces de decontaminare. Pentru îmbunătățirea tratării apelor gri, procesul tehnologic joacă un rol important, acesta devenind factorul determinant care poate duce la scăderea poluării apelor. 

• Solul - Industria miniera este una dintre cauzele poluarii solului. Metalele grele printre care se numara Cu, Pb, Zn, Cd, Ni, Cd, Hg, sunt poluanti cu riscuri potentiale legate de sol. Cd-ul in multe zone miniere are cea mai mare rata de poluare, pe lângă acesta tot cu un procent peste 80% se află și Hg. Pesticidele sunt o alta cauza a poluării solului. O îmbunătățire și modernizare a   industriei pesticidelor în viitor precum și o legislație specifica ar oferi o bază solidă pentru stabilitatea mediului ecologic ce ar ajuta la scaderea degradării solului și la dezvoltarea unei agriculturi sustenabile.

• Biodiversitatea - Impactul uman contribuie la scăderea biodiversităţii la nivel global. Intervențiile umane globalizate cauzează cele mai multe pierderi de biodiversitate și aici putem aminti poluantii chimici. Un exemplu ce afectează și degradează biodiversitatea ar fi insecticidele care acționează în sensul invers  dezvoltării familiilor de albine. Refacerea albiilor râurilor de obicei este făcută cu  cea mai bună intenție, dar fără să ne gândim la repercusiunile, modificările care au ca rezultat pierderea biodiversității și  a biocoridoarelor fluviale. 

---

drd. Valeria Pop

Ca și parte a studiilor doctorale, Valeria cercetează plasticul și impactul acestuia asupra mediului înconjurător și a sănătății umane în cadrul Facultății de Știinta si Ingineria Mediului a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. De asemenea Valeria deține un Master- Stiinte Economice obținut în cadrul acestei universități.

Schimbările climatice văzute de micii fermieri din România - de la percepție la strategii de adaptare

În articolul publicat în Iulie 2021 împreună cu un grup de cercetători am analizat percepția fermierilor din România despre schimbările climatice și strategiile de adaptare pe care le au la îndemână. Rezultatele chestionarelor și a interviurilor au arătat că fermierii din România văd un impact negativ al schimbărilor climatice asupra practicilor agricole. Mai mult decât atât, aceștia cred că situația se va înrăutăți în anii care vin.

---

Fermierii din România semnalează impactul negativ al schimbărilor climatice asupra agriculturii și se așteaptă la o situație și mai dificilă în viitor.

Studiul publicat în anul 2022  și-a propus să înțeleagă percepția fermierilor din România față de schimbările climatice precum și posibilele strategii de adaptare pe care aceștia le implementează.

Datele colectate în anul 2020 arată că fermieri sunt conștienți și observă clar schimbările climatice care au loc în ultimii ani. Astfel, 94 % din respondenți sunt conștienți de schimbările climatice care au loc în zona lor. Alți 78% au indicat de asemenea un impact mediu și mare al schimbărilor climatice în arealul lor de activitate. Totuși un impact extrem de mare este așteptat de 68 % dintre fermieri în următorii 10 ani.

Aceste procente  indică cât se poate de clar că fermierii români nu doar că sunt conștienți de schimbările care au sau au avut loc până acum, ci și că ei percep un risc major asociat schimbărilor climatice pentru viitor.

Datele colectate în România confirmă faptul că adaptarea la schimbările climatice a fermierilor este de fapt un proces în două etape. Prima este conștientizarea pericolului/riscului adus de schimbările climatice, iar a doua este răspunsul fermierilor la acest risc/pericol prin măsuri de adaptare. Succesul unor măsuri de adaptare este strâns legat de înțelegerea tipurilor de risc aduse de schimbările climatice și a modului în care aceste procese pot afecta practicile agricole la nivel local. 

Lipsa forței de muncă și lipsa tehnologiei sunt cele mai mari impedimente în calea adaptării la schimbările climatice, conform participanților la studiu. Acest lucru nu e surprinzător având în vedere realitățile rurale din România unde dependența de resursele agricole, tehnologia învechită, lipsa alternativelor ocupaționale, exodul populației tinere, lipsa infrastructurii și îmbătrânirea populației contribuie direct și rapid la deteriorarea capacității satelor de a se adapta la schimbările climatice. 

Micii fermieri constituie structura de rezistență a agriculturii mondiale

La nivel global, micii fermieri (acei fermieri care administrează mai puțin de 2 ha) și fermele familiale, operează circa 87% din totalul terenurilor agricole globale (570 milioane de ferme mici și de familie). Cu toate că sunt cele mai multe, aceste ferme sunt și cele mai expuse schimbărilor climatice, creșterilor de temperatură sau transformărilor în cantitatea și ritmul precipitațiilor. Toți acești factori pot reduce semnificativ productivitatea agricolă, expunând în acest fel familiile și comunitățile care trăiesc în baza acestor resurse. De asemenea, aceste ferme mici au acces limitat la resurse tehnologice și financiare majore pentru a se adapta rapid la schimbările climatice. 

Siguranța și securitatea alimentară, precum și bunăstarea globală depind în mare măsură de modul în care micii fermieri se vor adapta la ritmul schimbărilor climatice. 

Inundațiile, secetele, fluctuațiile de temperatură și degradarea solului sunt procesele asociate schimbărilor climatice cu cel mai mare impact asupra productivității agricole în România. Conform raportului ANM din 2014, în România, circa 7 milioane de hectare sunt afectate de secetă, 4 milioane de exces de apă temporar (inundații), 6,7 milioane hectare de eroziune și 2,8 milioane de compactare. 

Pe lângă impactul climatic direct, utilizarea predominantă a tehnicilor agricole tradiționale și lipsa unor servicii complementare (cooperative, linii de creditare avantajoase) contribuie și mai mult la vulnerabilitatea fermierilor, afectând performanța lor agricolă.

Din păcate ariile afectate vor continua să crească în anii următori având în vedere creșterile de temperatură de circa 3°C-4°C pentru perioada 2061-2090, comparativ cu perioada 1961-1990. Pe lângă creșterile de temperatură vom asista, probabil, și la o reducere a precipitațiilor medii anuale, însoțite de o creștere a precipitațiilor abundente în anumite perioade/zile, ce va duce în același timp la inundații pe arii restrânse (mai ales în zonele muntoase) și perioade de secetă, preponderent în zonele sudice și de câmpie. 

Cunoștințele locale versus inovațiile tehnice - ce strategii de adaptare avem la îndemână

Avansul tehnologic din ultimele decade pare să ne ofere un avantaj competitiv față de strămoșii noștri când vine vorba de agricultură. Totuși studiile științifice susțin că este extrem de important să “învățăm” din experiența comunităților locale pentru a putea dezvolta strategii de adaptarea la schimbările climatice. 

Micii fermieri/fermierii locali sunt mult mai atenți la variabilitatea condițiilor de mediu, acestea fiind o parte inseparabilă de viața unei comune agricole. În acest sens cunoștile localnicilor despre sistemele de mediu din zona lor și practicile agricole tradiționale sunt o sursă extrem de importantă de informații pentru dezvoltarea unor modele de adaptare la schimbările climatice. Practicile agricole tradiționale sunt recunoscute  pentru caracterul prietenos cu mediul, ca și un factor important ce asigură securitatea alimentară a comunităților și conservarea agro-biodiversității.

Este totuși important să căutăm o balanță între înțelepciunea tradițională și inovare. În unele cazuri, adaptivitatea umană și cunoștințele locale pot contribui la creșterea rezilienței, există și riscul ca un comportament conservator să devină o inerție cultură, respectiv să se transforme într-un adevărat obstacol. 

Plantele locale - posibilă strategie de adaptare

Cunoștințele tradiționale/locale în legătură cu managementul sustenabil a resurselor naturale sunt extrem de importante în dezvoltarea unor strategii de adaptarea la schimbările climatice. Una din cele mai des întâlnite strategii de adaptare este cultivarea  diferitor tipuri de plante. 

Comunitățile locale de multe ori au favorizat cultivarea varietăților locale înțelegând că productivitatea culturilor este dependentă de variabilitatea și instabilitatea climatică.

Ce sunt plantele tradiționale?

Plantele tradiționale sunt plantele cultivate într-un anumit areal geografic și care au o origine istorică atașată acestui loc. Acestea au o identitate distinctă, neavând parte de modificări genetice pentru a le crește productivitatea fiind mai degrabă adaptate locului unde cresc și practicate în agricultura tradițională. 

În UE acestea sunt cunoscute ca și “varietăți locale” sau ”varietăți primitive“ și sunt definite ca o populație sau o specie care este adaptată natural la condițiile mediului unde cresc. 

Fermieri participanți la studiu văd varietățile locale ca fiind mai adaptabile la condițiile de mediu (temperatură, precipitații, dăunători), apreciindu-le gustul (comparativ cu gustul culturilor comune) și considerându-le mult mai sănătoase decât varietățile convenționale. Mai mult de jumătate din respondenți cultivă varietăți locale pentru a face față schimbărilor climatice. 

Cele mai mari impedimente în calea cultivării varietăților locale sunt costurile de producție, lipsa pieței de desfacere și lipsa cunoștințelor tehnice privind cultivarea lor. 

Decizia de a cultiva plante tradiționale este determinată de percepția fermierilor privind capacitatea acestor varietăți locale de a asigura o serie de necesități gospodărești. Totuși este important să înțelegem, inclusiv la nivel de politici publice, că susținând cultivarea varietăților locale putem dezvolta un mecanism local de creștere a rezilienței față de schimbările climatice.

---

Dr. Ruxandra Malina Petrescu-Mag

Conferențiar la Facultatea de Știința și Ingineria Mediului, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și cercetător asociat la Gembloux Agro-Bio Tech, Universitatea din Liège. Ruxandra are contribuții semnificative în domeniul guvernanței de mediu prin intermediul publicațiilor și proiectelor de cercetare la care a participat.

Cum uneori resursele locale pot bate economia globală

Notă: Din păcate și în această săptămână ne vedem nevoiți să începem articolul cu nota că oricare nu ar fi costurile economice și politice a războiului din Ucraina, nimic nu se compară cu oroarea războiului, suferințele și pierderile de vieți cauzate de acesta. O încheiere a ostilităților cât mai rapidă este cea mai necesară acțiune în acest moment.

---

Într-un interviu pentru BBC, Președintele Băncii Mondiale, David Malpass, cataloghează războiul din Ucraina ca fiind catastrofal, mai ales în contextul creșterii inflației la nivel global. Distrugerile din Ucraina, și în cazul în care conflictul devine unul de durată, incapacitatea acestei țări de a funcționa eficient (mai ales în sectorul agricol) vor avea un impact major asupra economiei mondiale. De asemenea, izolarea Rusiei (prin intermediul sancțiunilor directe impuse sau a reticența de a interacționa cu un stat agresor) va pune de asemenea presiune pe multiple sectoare economice.

Un impact major asupra agriculturii și prețurilor la alimente

Din păcate impactul războiului va fi resimțit asupra prețurilor la alimente la nivel global. Ucraina este cel mai mare producător de ulei din floarea soarelui la nivel global. Împreună cu Rusia (care este pe locul 2) cele două țări produc aproximativ 60% din uleiul de floarea soarelui.

Cele 2 țări au o cotă de 30.1% din exportul global de grâu (anul 2020), Rusia contribuind cu 20.7% iar Ucraina cu 9.4%. De asemenea 13.5% din exporturile globale de porumb în 2020 au venit din Ucraina.  

Chiar și țările care au producție agricolă proprie probabil vor simți efectele conflictului militar având în vedere că Rusia și Belarus sunt printre principalii producători mondiali de fertilizatori agricoli. Cu o cotă de piață de 13%, decizia ministerului rus al comerțului și industriei din 5 martie de-a recomanda producătorilor de fertilizatori o oprire temporară a exporturilor va duce cu siguranță la o creștere a prețurilor la alimente.

Din păcate criza care pare la acest moment inevitabilă nu ne va ocoli nici pe noi în România. La nivelul anului 2021 România a înregistrat exporturi de produse agricole în valoare de 7 miliarde de Euro și importuri de 8.8 miliarde de Euro. Astfel suntem expuși direct variației prețurilor la produse agricole la nivel regional și global.

Energia și impactul creșterii prețurilor la petrol și gaze

Rusia livrează circa 40% din importurile UE de gaze naturale. Această cotă de piață reprezintă o vulnerabilitate imensă a sistemului energetic European. Deși încă nu este clar dacă vorbim despre un posibil embargo la importurile de gaze ruse în UE sau doar de o creștere a prețurilor în următoarea perioadă, știm cu certitudine că în viitorul cât mai apropiat ne dorim o reducere vizibilă a dependenței față de gazele ruse. Acest lucru presupune și o tranziție accelerată către alte surse de energie, tranziției care ar fi trebuit înfăptuită în ultimii 10 ani, dar dată fiind această întârziere e posibil să ne coste mai mai scump. 

Dincolo de gazele naturale, Rusia este unul din producătorii majori de petrol și produse petroliere. Astfel de la începutul conflictului, prețul unui baril de petrol a crescut la nivelul maxim din ultimii 13 ani, respectiv cotațiile Brent au atins valoarea de 139.13 $, valoare care a fost înregistrată doar în 2008. Creșterea prețurilor la petrol este așteptată în continuare având în vedere discuțiile despre un posibil embargo pentru produsele petroliere din Rusia. 

Bunurile de consum general și comerțul global

Nu există o certitudine clară în legătură cu evoluția comerțului global și modului în care conflictul din Ucraina va influența piața globală. Totuși putem fi siguri că prelungirea acestui conflict va duce la o creștere a prețurilor la bunurile generale. Această creștere va fi condiționată de creșterea prețurilor la energie și petrol, de ruperea lanțurilor logistice care includeau Rusia și Ucraina ca și furnizor de bunuri și materiale prime, îngreunarea transportului terestru, aerian și marin având în vedere închiderea spațiului aerian (și cel mai probabil vom vedea o serie de sancțiuni ce vor afecta direct transportul rutier, feroviar și marin). 

Evident că aceste dificultăți vor putea fi depășite în timp, totuși ele vor avea un impact direct asupra prețurilor la bunurile de consum general, mai ales pentru cele produse în afara Uniunii Europene. 

Economia mondială la momentul actual este un imens lanț logistic interconectat. Chiar și ruperea unei singure verigi poate duce la colapsul (sau întreruperea întregului lanț).

Poate a venit momentul să ne “învârtim în cerc” și să “trăim în bulă”

Auzim des despre necesitatea de a crește reziliența la nivel local, de construcția economiei locale, de susținerea producătorilor locali, dar niciodată aceste subiecte nu au fost la fel de actuale ca și acum. 

Ce presupune totuși această reziliență locală?

Am scris anterior un articol în care explic în detaliu premisele economiei circulare. Totuși dacă ar fi să sumarizăm, argumentul central al economiei circulare este închiderea lanțurilor valorice/economice la nivel local. Ideal, cea mai bună opțiune pentru economia locală și pentru mediu, este să găsim resursele necesare dezvoltării socio-economice la nivel local. Astfel fermierii să poate comercializa local produsele agricole și tot local să aibă acces la fertilizatori, servicii conexe agriculturii sau infrastructură tehnologică. 

Evident că nu putem închide toate lanțurile valorice la nivel local (e imposibil să construim uzine de utilaje agricole care sa funcționeze doar cu materie primă din România). Totuși anumite lanțuri valorice și economice pot și trebuie localizate. E necesar să construim un model economic ce pornește de la resursele locale și ia în calcul potențialul economic local. 

Energia - cel mai vizibil impact

Am vorbit despre modele de tranziție energetică ce ne-ar permite decuplarea de la combustibilii fosili și în articolele precedente (aici sau aici). Totuși e extrem de important să înțelegem și să învățăm care sunt mecanismele de reziliență (rezistență la șocuri externe) pe care le avem la îndemână. Astfel dacă ar fi să sumarizăm argumentele anterioare putem vedea 3 acțiuni de impact ce pot fi întreprinse: 

1. Creșterea eficienței energetice

   Cea mai curată și ieftină energie este energia neconsumată. Reieșind din această teză, primul pas pentru orice strategie energetică ar trebui să fie reducerea consumului de energie fără a reduce calitatea vieții. Acest lucru poate fi făcut prin creșterea eficienței energetice a locuințelor noastre (reducerea pierderilor de căldură, folosirea iluminatului natural într-un mod cât mai eficient, suportul pentru achiziționarea și utilizarea aparatelor electrice cu consum redus de energie, instalarea termostatelor “inteligente”, etc.). 

   Din această categorie fac parte și soluțiile de co-generare. Implementare unor sisteme de termoficare performante ar permite reciclarea căldurii care altfel s-ar pierde: din industrie, centre de date, energia geotermală, sau căldura reziduală din producerea electricității în centralele termice.

2. Utilizarea resurselor energetice locale, atât la scară macro cât și la scară micro

   Energiile regenerabile permit dezvoltarea unui sistem energetic autonom (puțin probabil să avem un embargo la soare sau vânt) și relativ sigur din punct de vedere a accesului la resurse. Evident putem perioade cu intensitatea a vântului redusă sau iradiere solară scăzută, totuși acestea sunt relativ predictibile și țin mai degrabă de structura anotimpurilor. Instalarea panourilor solare la nivelul unei gospodării poate însă contribui semnificativ la reducerea facturii la energie electrică, respectiv la reducerea dependenței față de evoluția prețurilor la energie la nivel global. 

   Când vorbim de instalațiile de regenerabile mari (parcuri eoliene sau fotovoltaice) vorbim despre investiții relativ mari care însă se răscumpără în timp prin costurile extrem de mici de mentenanță și accesul la o resursă “gratuită” și independentă de actori politici internaționali. 

3. Reducerea dependenței de prețurile petrolului - mobilitate alternativă

   În articol publicat de curând, Lorena Axinte remarcă că sectorul transporturilor este esențial pentru viața noastră de zi cu zi, dar modul în care ne mișcăm are un impact semnificativ asupra mediului, a emisiilor de aer și zgomot, și asupra spațiului urban. Drept urmare, toate țările europene se îndreaptă către alternative mai sustenabile: călătorii active (mersul pe jos și cu bicicleta), transportul public (care a suferit pierderi importante în ceea ce privește numărul de călători în timpul pandemiei cu COVID) și mijloace de transport care pot fi închiriate (biciclete, e-scutere, mașini, etc.). Imaginea de mai jos arată ordinea priorităților în crearea unor sisteme de transport durabile.

Dincolo de impactul de mediu, mobilitatea alternativă ne permite să reducem dependența de combustibilii fosili. Astfel dacă putem sa mergem mai des cu bicicleta vom observa că “uităm“ încet de prețurile la benzină și motorină. Evident că aceasta nu presupune o deconectare completă de combustibilii fosili, totuși cuplată cu mai multe alternative de transport (metrou, tren, autobus, tramvai, etc.) putem reduce destul de mult depedența de resurse energetice de import. În acest sens este necesar ca politicile publice locale și naționale să aibă în vedere necesitatea creării unei infrastructuri ce încurajează mobilitatea alternativă.

Agricultura și consumul general

Având în vedere războiul din Ucraina, cuplat cu dinamica schimbărilor climatice posibilul impact asupra sectorului agricol global și respectiv în România va fi unul extrem de dur. Din păcate aceste realități nu sunt cauzate exclusiv de războiul din Ucraina, preponderent această dinamică a fost semnalată de rapoarte IPCC precum și modelele climatice care arată clar că impactul asupra securității alimentare globale a schimbărilor climatice este unul major. Totuși războiul din Ucraina pare să accentueze și mai mult această dinamică. 

Primul pas în vederea reducerii impactului crizei agricole și alimentare globale este reducerea risipei alimentare. Astfel Organizația pentru Alimentație și Agricultură a ONU (FAO) indică că în Europa și America de Nord circa 115 kg de alimente/persoană sunt anual aruncate iar în UE sunt irosite anual aproximativ 88 de milioane de tone de alimente. Un studiu efectuat de cercetătorii de la Universitatea Babeș-Bolyai în 2019 arată că respondenții consumă doar 86.7% din carnea achiziționată (13.3% fiind aruncată) și doar 82.5% din restul alimentelor cumpărate (17.5% fiind aruncate). Aceste procente devin îngrijorătoare când ne gândim în cantitățile absolute. Practic, conform acestor date, la fiecare 100 kg de carne achiziționate, 13 kg vor ajunge la gunoi.

Aceste date ar trebui să reprezinte un semnal de alarmă dar și o posibilă veste bună, fără să reducem consumul de alimente putem face economii la bugetul familiei doar dacă ajungem să fim mai precauți și atenți cu modul în care administrăm alimentele din frigider. 

Dincolo de aceste acțiuni pe care le putem întreprinde fiecare, putem avea și o strategie sistemică dacă explorăm potențialul agricol al regiunii în care trăim și încercăm să încurajăm consumul de alimente produse local. Cum arată un alt studiu publicat de cercetătorii UBB, în jur de 65% dintre respondenți preferă alimentele produse local față de cele din alte surse naționale. Cu toate acestea, în jur de 70% din produsele alimentare de pe rafturile magazinelor din țara noastră provin din import. Această disonanță reprezintă o posibilitate unică pentru a susține creșterea producției agricole în România ca și mecanism de creștere a rezilienței la crizele climatice, politice și economice globale. 

Dacă în cazul agriculturii putem lucra în vederea dezvoltarea unui lanț valoric intern/regional, în cazul produselor de consum general (începând de la articole vestimentare și până la electrocasnice) este foarte greu să gândim sau vizualizăm un lanț valoric intern. Produsele de consum general sunt de cele mai multe ori rezultatul unei cooperări internaționale (materia primă poate veni din Asia, designul din Europa/SUA, asamblarea poate avea loc atât în Europa cât și în Asia, etc.). Totuși și în cazul acestor bunuri putem crește reziliența individuală și a comunității dacă aplicăm principiile economiei circulare și anume:

Refuz consum - Acest lucru presupune ca noi, consumatorii, să ne re-evaluăm deprinderile de consum și să renunțăm la lucrurile non-esențiale sau care nu contribuie într-un mod semnificativ la bunăstarea noastră

Reducere - Pentru activitățile sau lucrurile care nu pot fi excluse din structura noastră de consum ar trebui să încercăm reducerea consumului (ex. Reducerea consumului de carburanți folosind bicicleta).

Refolosire - Odată achiziționat un produs, putem crește eficiența acestuia prin utilizarea sa repetată. În acest sens, putem achiziționa din start produse care pot fi refolosite de mai multe ori, cum ar fi sticlele de apă reutilizabile sau sacoșele de pânză pentru cumpărături.

Reparație - Acest pas prelungește longevitatea unui obiect prin mentenanța potrivită și, eventual, reparațiile necesare. Astfel, în loc să înlocuim un bun stricat cu unul nou, vom apela mai întâi la un atelier de reparație, evitând risipa de material și energia pentru prelucrarea bunului reciclat. De asemenea, vom crește eficiența produsului și vom preveni consumul de materiale pentru a produce unul nou.

Recondiționare - Unele bunuri nu pot fi reparate, necesitând o recondiționare după o anumită perioadă de utilizare. Astfel, în loc să aruncăm sau să reciclăm acest bun, putem solicita o recondiționare a acestuia, fie direct de la producător, fie de la un atelier specializat.

Refacere/reconfecționare - Chiar și în momentul când un bun nu mai poate fi reparat sau recondiționat, putem avea un randament mai mare din utilizarea produsului prin refacerea acestuia decât dacă am recicla doar materialele din acesta.

Reutilizare/Găsirea unui nou scop - Acesta e procesul prin care un produs care nu poate fi inclus în niciunul din pașii anteriori, poate fi folosit ca și materie primă sau bază pentru un alt produs. Un exemplu la scară mare este refolosirea halelor industriale din interiorul zonelor metropolitane atunci când nu mai există activitate industrială pentru a crea spații artistice și recreaționale.

Reciclare - Reciclarea este ultima soluție pe care o avem la îndemână pentru a menține materialele dintr-un produs în cadrul circuitului economic. Deși are costuri mai mari decât celelalte procese (având în vedere costurile de colectare, sortare, procesare, redistribuire), această alternativă rămâne net superioară depozitării sau incinerării produselor, întrucât ne permite să reutilizăm părți din produs.

Prea puțin dar încă nu e prea târziu

Evident că este extrem de dificil să dezvoltăm măsuri eficiente și rapide “din mers”. Totuși aceste măsuri sunt discutate de ceva timp și nu ar trebui să ne surprindă faptul că suntem deja în întârziere implementând aceste măsuri. Având în vedere ritmul schimbărilor climatice (și lipsa unor măsuri radicale de reducere a acestuia) este extrem de important să avem un model de politici publice ce ar permite comunităților locale să își pună în valoare resursele locale și să construiască un sistem socio-economic rezilient la șocurile externe. Este naiv să credem că putem să ne izolăm de circuitul economic global, totuși este necesar să înțelegem în ce mod resursele noastre pot constitui o fundație pentru stabilitate și bunăstare.

---

Dr. Sorin Cebotari

Domenii de cercetare: Dezvoltare sustenabilă, economie circulară, energii regenerabile, tranziție energetică, polarizare și periferalizare în Europa Centrală și de Est

2022 în umbra riscurilor climatice

Raportul “The Global Risks Report 2022” indică schimbările climatice și lipsa unei strategii coordonate pentru a răspunde acestei provocări la nivel global ca fiind unul din cele mai mari riscuri, atât pentru anul 2022 cât și pentru decadele ce vor urma. Tranzițiile climatice dezordonate pot duce la crize politice și sociale majore care vor aprofunda și mai mult clivajele geo-politice existente.

---

Parte a raportului cu numărul 17 a World Economic Forum intitulat “The Global Risks Report 2022” descrie tabloul unei “tranziții climatice dezordonate” în contextul internațional post COP 26, raport IPCC și a discuțiilor și măsurilor interguvernamentale ce au avut loc anul trecut.

Cel mai optimist scenariu legat de creșterea temperaturilor globale până în 2050 este de 1.8 °C. Acest lucru doar în condițiile în care toate țelurile asumate (inclusiv țelurile de net zero) vor fi atinse. Dacă am rămâne la menținerea politicilor deja adoptate am putea ajunge la o creștere medie a temperaturilor cu până la  3.6 °C. 

Oamenii de știință susțin că încă mai avem o scurtă fereastră pentru a implementa măsuri importante și a evita scenariul unde orice acțiune luată ar fi “prea puțin și prea târziu”. Raportul estimează faptul că dacă nu există un efort global de a combate efectele schimbărilor climatice pierderile economice ar varia între 4 și 18% din PIB-ul global. 

Revenirea economică post-COVID – Discrepanțele între economiile din vest și cele emergente

Raportul pune în discuție un element foarte important necesar implementării unor măsuri de combatere, mitigare și adaptare la schimbările climatice. Crizele socio-economice derivate din efectele pandemiei globale încă necesită atenție sporită din partea guvernelor lumii și deja observăm eforturi substanțiale care coincid cu implementarea unor măsuri benefice pentru mediu precum PNRR-uri cu măsuri verzi adoptate la nivel statal în Uniunea Europeană. 

O problemă semnificativă însă va fi faptul că multe economii emergente încă vor fi afectate și frânate pe termen mediu și lung de efectele unei pandemii prelungite în vreme ce Europa, America de Nord vor depăși deja acea etapă. Pe scurt la nivel global recuperarea post COVID-19 va ignora multe aspecte ale politicilor climatice necesare respectării tratatului climatic de la Paris și COP 26 în favoarea atingerii unei stabilități economice pe termen scurt. Un exemplu relevant este actuală criză energetică unde coloși economici precum China au optat pentru o creștere temporară semnificativă a energiei provenite din termocentrale pe cărbuni.

Chiar și în cadrul COP 26 am avut poziționări a liderilor globali care trag o linie de tensiune între acțiunile de reducere a poluării și dezvoltarea economică. Anume din acest motiv tranziția justă și o redistribuire justă a costurilor pentru tranziție ar trebui să devină parte componentă în agenda politicilor globale. 

Cât de repede putem implementa măsuri împotriva schimbărilor climatice și care ar fi costul?

Una din întrebările rămase post COP 26 a fost cât de repede putem introduce măsuri la nivel global pentru combaterea schimbărilor climatice. 

Raportul prezintă câteva scenarii ce depind de rapiditatea implementării acestor măsuri:

• O adoptare rapidă -  în mod evident ar fi de preferat pentru a reduce semnificativ emisiile de carbon și limitarea creșterii temperaturilor globale la 1.5 °C. Însă pentru ca aceste măsuri să funcționeze este nevoie de o aliniere și coordonare între mediul de afaceri, cel industrial și guvernamental. Pe lângă faptul că în prezent această aliniere pare foarte dificilă, raportul mai precizează că riscurile pe termen scurt și mediu ar fi legate de securitatea energetică a multor țări ce implicit ar volatiliza piața globală a energiei. Des discutată este problema locurilor de muncă în sectoare energetice ce depind de combustibili fosili. În acest scenariu o treime din joburile legate de industria combustibililor fosili (~8.5 milioane) ar fi pierdute. Acestea ar putea fi compensate cu noile oportunități din sectorul energiei regenerabile, care are un potențial de 40 de milioane de locuri de muncă. Acest boom ar trebui însă reglementat cu atenție pentru a nu crea monopoluri  și potențiale conflicte geopolitice pe zone bogate în minerale și metale rare, necesare pentru progresul tehnologic

• O tranziție mai lentă ar aduce pe termen scurt stabilitate socio-economică însă ar fi doar o amânare a luării unor măsuri și mai drastice odată cu trecerea timpului. Efectele schimbărilor climatice ar deveni din ce în ce mai amplificate cu trecerea deceniilor care la rândul lor ar duce la și mai multă instabilitate la nivel socio-economic și politic. Această opțiune ar face ca la nivel global eforturile să fie axate mai mult pe adaptare în loc de mitigare. În alte cuvinte ar trebui să decidem cum trăim cu realități climatice mai dificile în loc să le prevenim. 

• Ritmuri divergente, un scenariu în care unele țări cu economii dezvoltate vor avea abilitatea să  implementeze măsuri mai ambițioase constând în decarbonizare, o tranziție energetică rapidă și menținerea stabilității economice și politice, în vreme ce economiile emergente vor fi lăsate în urmă pentru că nu au o stabilitate politică și acces la piețe de capital. Din păcate acest scenariu ar avea un impact socio-economic global.  Odată cu degradarea condițiilor induse de schimbări climatice (secete, inundații, creșterea nivelurilor marilor și oceanelor) un număr larg al populațiilor din zonele expuse (care sunt și zonele deseori subdezvoltate) ar fi dislocate, spre exemplu din Levant și Orientul Mijlociu, către țările reziliențe cu economii adaptate. Așadar un ritm neuniform la nivel global ar duce în final la migrații în masă ce ar putea declanșa instabilitate politică majoră. 

Pierderea de control guvernamental, economic și a mediului natural înconjurător 

Raportul concluzionează că în acest moment implementarea măsurilor climatice vor veni cu un cost fie pe termen scurt sau lung. Întrebarea e cât de mult putem limita aceste pierderi la nivel individual, de comunități, state și planetar. La nivel individual zeci de milioane ar putea emigra din zona Africii, Orientului Mijlociu și Levantului către zone din nordul planetar. La nivel guvernamental sunt presiuni mari indiferent de direcția măsurilor luate datorită legăturilor dintre mediile financiare, energetice și industriale. O tranziție climatică neuniformă ar putea avea un impact profund asupra lanțurilor de producție dat fiind natura sistemelor economice actuale și interdependența economică la nivel global. Apoi în final pierderea cea mai gravă la nivel global ar fi cea a pădurilor, ecosistemelor naturale, a biomurilor s.a.m.d. 

Defrișările masive, poluarea marilor și oceanelor, agricultura intensivă și nesustenabilă au avut un impact masiv asupra schimbărilor climatice, mai ales în ultimii 50 de ani. Planeta a pierdut surse importante de captare a carbonului în vreme ce emisiile provenite din sectoarele energetice și industriale au crescut vertiginos. Însă chiar și când discutăm despre metode mai verzi de producere a energiei (eolian sau hidro) trebuie luat în considerare costul asupra mediului înconjurător astfel încât spre exemplu planificiarea unor mari ferme eoliene să nu producă daune ecosistemelor aflate în proximitate.

Orice tranziție globală precum cea discutată în acest raport va avea costuri. Întrebarea e dacă există voință și determinare politică pentru o tranziție incluzivă pentru a limita pierderile, facilita adaptarea și maximiza oportunitățile pe termen lung.

---

Vlad Radu Zamfira

Contributor InfoClima pe subiecte precum schimbările climatice și evoluțiile istorice, politici internaționale de climă, (Master of Arts Archaeology & History, Certificate of Postgraduate Studies Mediterranean & Venetian 16th century History (1559-1581) University of Aberdeen, Scotland).

Cum ne deplasăm pentru a nu mai alimenta schimbările climatice?

---

Transportul (inclusiv aviația internațională) este singurul sector în care emisiile de gaze cu efect de seră (GES) nu au scăzut între 1990 - 2019 în UE, înregistrând o creștere de 33%. În acest context, deși trebuie să construim mai multe drumuri, trebuie să punem accentul în primul rând pe echiparea acestor drumuri pentru viitor și trebuie să investim mult mai mult în alternative durabile, cum ar fi căile ferate și rețelele sigure pentru călătorii active.

---

Inovațiile în domeniul transporturilor ne permit astăzi să călătorim mai repede și mai departe, dar costurile pentru mediu înconjurător sunt semnificative. Modul în care ne mișcăm este una dintre cele mai importante componente ale amprentei noastre de carbon, alături de alegerile noastre alimentare. Anii următori vor aduce schimbări semnificative în Europa, deoarece statele europene intenționează să se îndepărteze de transportul poluant, deschizând calea către mobilitate activă, multimodală și durabilă. Planurile României încearcă să se alinieze acestor tendințe, dar punctul de plecare este mai scăzut decât în orice altă țară europeană, așa că avem mult de lucru.

Chiar avem nevoie de mai multe drumuri în România?

Răspunsul scurt este: da, avem nevoie, pentru că în acest moment calitatea infrastructurii de transport din României este scăzută raportat la nivel global, iar cea rutieră este de cea mai slabă calitate printre toate țările UE.

Cu toate acestea, este nevoie de un răspuns mai lung și mai nuanțat, pentru a analiza transportul în contextul mai larg al schimbărilor climatice. Deși trebuie să construim mai multe drumuri, trebuie să punem accentul în primul rând pe echiparea acestor drumuri pentru viitor și trebuie să investim mult mai mult în alternative durabile, cum ar fi căile ferate și rețelele sigure pentru călătorii active. După cum arată imaginea de mai jos, starea actuală a infrastructurii de transport din România nu este într-o formă prea bună.

Starea drumurilor românești (statistici preluate din PNRR)

Drumurile României sunt subdezvoltate (cu doar 910 km de autostradă), prost întreținute și extrem de periculoase. Din păcate însă, țara noastră nu are performanțe mai bune nici în ceea ce privește căile ferate. În ciuda unei densități relativ mari a căilor ferate, rata de electrificare este mai mică decât media UE (53,2%), trenurile sunt ineficiente și lente.

Starea infrastructurii feroviare românești (statistici preluate din PNRR)

Și în orașe, transportul a devenit o problemă majoră. Potrivit Indexului Global al Traficului produs de TomTom, Bucureștiul a fost cea mai aglomerată capitală europeană în 2020, urmată de Dublin, Atena și Paris. În orele de vârf, șoferii pot petrece între 19 și 24 de minute suplimentare pentru fiecare călătorie de 30 de minute, ceea ce duce la 165 de ore pierdute în orele de vârf pe an. Deși pandemia de COVID19 a redus numărul deplasărilor cu mașina și aglomerația, capitala României rămâne în urma altor orașe europene care au profitat de pandemie pentru a face mai mult spațiu pentru transportul activ și multimodal.

Aportul călătoriilor noastre la emisii atmosferice și schimbări climatice

Majoritatea transportului nostru se bazează pe combustibili fosili - petrol, benzină sau gaz. Ritmul de electrificare a transportului a fost destul de lent și, pe măsură ce am devenit din ce în ce mai mobili, emisiile noastre provenite din transport au crescut constant. De fapt, transportul (inclusiv aviația internațională) este singurul sector în care emisiile de gaze cu efect de seră (GES) nu au scăzut între 1990 - 2019 în UE, înregistrând o creștere de 33%.

Emisiile de GES din transport au continuat să crească între 1990 și 2019, spre deosebire de toate celelalte sectoare (Eurostat)

După cum arată graficul de mai jos, transportul a reprezentat mai mult de un sfert din GES din UE în 2019. Împreună cu alte țări dezvoltate din America de Nord și Asia, statele europene domină emisiile de GES la nivel global: aproximativ 10% din populația globală este responsabilă pentru 80% din numărul total de kilometri parcurși cu vehicule motorizate. De fapt, o mare parte a populației lumii nu călătorește aproape niciodată, având o amprentă ecologică foarte mică. La fel se întâmplă în cazul majorității activităților poluante - țările mai bogate sunt în cea mai mare parte vinovate pentru impactul negativ care afectează întreaga lume, dincolo de granițele naționale.

Emisii de GES în funcție de sursă în Uniunea Europeană în 2019 (Eurostat)

Dintre toate tipurile de transport, transportul rutier, aviația internațională și navigația internațională sunt responsabile pentru majoritatea emisiilor. Din păcate însă, adevăratele costuri externe ale mașinilor și avioanelor nu sunt reflectate în mod corespunzător în prețurile pe care le plătim pentru utilizarea lor. Totuși, în timp ce șoferii trebuie să plătească diverse taxe pe combustibil și taxe rutiere, industria aviației este scutită de plata taxelor pe combustibil și TVA pe biletele lor. Acest lucru menține în mod artificial biletele de avion la un preț scăzut, făcând adesea ca zborurile să fie mai ieftine decât alte alternative mai durabile, cum ar fi căile ferate.

Transportul rutier este, de departe, cea mai mare sursă de emisii de GES dintre toate modurile de transport, în timp ce aviația internațională a înregistrat cea mai mare creștere, dublându-și emisiile. Trendurile din UE sunt similare la nivel global (Eurostat)

Impactul negativ al transporturilor dincolo de schimbările climatice - siguranța traficului

Efectele negative ale transportului continuă dincolo de emisii și schimbările climatice. Siguranța este una dintre cele mai mari preocupări asociate cu transportul rutier, ceea ce a determinat UE să creeze Viziunea Zero: un obiectiv de reducere a deceselor rutiere la 0 până în 2050. Din păcate, însă, România este una dintre țările care are cel mai mult de lucru în acest sens. Deși numărul deceselor pe milion de locuitori a scăzut de la 107 în 2010 la 96 în 2019, cifra este încă aproape dublă față de media europeană, iar îmbunătățirea a fost mult mai mică în comparație cu alte țări (de exemplu, Polonia, Croația sau Grecia).

Decese pe milion de locuitori în UE, 2019 (European Commission)

Zgomotul - o problemă adesea neglijată

Pe lângă rănirea directă a peste 1,2 milioane de oameni (2019), transportul este de asemenea, o sursă majoră de zgomot în orașe, afectând cel puțin 113 milioane de europeni. Persoanele expuse la zgomot semnificativ (55 dB sau mai mare) pot suferi probleme grave de sănătate. Estimările pentru Europa numără 12.000 de decese premature, 48.000 de cazuri noi de boală cardiacă ischemică, 22 de milioane de cazuri de stres cronic și 6,5 milioane cu tulburări severe de somn. Spre deosebire de poluarea aerului, zgomotul este mai rar recunoscut ca o problemă, iar datele fiabile continuă să fie limitate, reducând posibilitatea de a implementa și evalua politici și măsuri. Cu toate acestea, orașe precum Helsinki, Londra sau Valencia încep să acționeze în acest sens. În Valencia, autoritățile locale lucrează pentru a reduce concomitent poluarea aerului și a zgomotului, dezvoltând o rețea de supraveghere a poluării fonice.

Transportul ocupă spațiu vital, mai ales în zonele urbane

Pe lângă accidente și zgomot, transportul ocupă și mult spațiu public - o resursă limitată mai ales în zonele urbane dense. Deși estimări precise sunt greu de obținut, amprenta spațială a transportului poate fi în jur de 10-25% în orașe. Cea mai mare problemă este utilizarea ineficientă a vehiculelor: mașinile sunt parcate în cea mai mare parte a timpului, iar atunci când sunt folosite, au un grad de ocupare scăzut, transportând cel mai adesea doar 1 sau 2 persoane. O simulare creată de PTV Group reprezintă un argument bun pentru a investi mai mult în transportul public și infrastructura pentru mers pe jos și cu bicicleta. Videoclipul de mai jos arată timpul necesar pentru ca 200 de persoane să treacă linia unui cap de semnalizare folosind diferite moduri de transport (mașini, autobuze, tramvaie, mers pe jos și cu bicicleta). În timp ce autobuzele au nevoie de doar 30 de secunde, mașinile au nevoie de mai mult de 4 minute pentru a trece de linie, demonstrând felul în care alimentează aglomerația în orașe.

Cum putem îmbunătăți sectorul transporturilor și ce este planificat pentru următorul deceniu?

După cum am văzut, sectorul transporturilor este esențial pentru viața noastră de zi cu zi, dar modul în care ne mișcăm are un impact semnificativ asupra mediului, a emisiilor de aer și zgomot, și asupra spațiului urban. Vehiculele private sunt deseori o opțiune confortabilă, dar rata de electrificare rămâne scăzută și, oricum, trecerea la mașini cu emisii zero nu rezolvă problemele noastre cu aglomerația, parcarea și siguranța. Drept urmare, toate țările europene se îndreaptă către alternative mai sustenabile: călătorii active (mersul pe jos și cu bicicleta), transportul public (care a suferit pierderi importante în ceea ce privește numărul de călători în timpul pandemiei cu COVID) și mijloace de transport care pot fi închiriate (biciclete, e-scutere, mașini, etc.). Imaginea de mai jos arată ordinea priorităților în crearea unor sisteme de transport durabile.

Piramida mobilității arată ordinea de prioritate pentru diferitele moduri de transport în realizarea unui sistem de transport durabil (Pedestrian Space & Share North)

La nivelul UE, Pactul Verde al UE recunoaște că transporturile reprezintă un sfert din emisiile de GES ale continentului, și că aceste emisii continuă să crească. UE își propune să obțină o reducere de 90% până în 2050, investind în inițiative care sprijină decarbonizarea. Acestea includ:

• infrastructură pentru călătoriile active (de exemplu, prin creșterea numărului de piste sigure pentru biciclete la 5000 km până în 2030)

• zone cu emisii zero și emisii scăzute (multe orașe deschid străzile și centrele orașelor doar pentru mijloacele de transport nemotorizate)

• reglementările de acces pentru autovehicule în zonele urbane prin care autoritățile locale pot gestiona tipurile de vehicule care intră în zonele lor, precum și orele de acces

• îmbunătățirea infrastructurii vehiculelor electrice (crearea a 1 milion de stații publice de reîncărcare și realimentare până în 2025)

• suport pentru mobilitate automată și sisteme inteligente de gestionare a traficului, precum și aplicații inteligente care facilitează combinarea diferitelor mijloace de transport, permițând utilizatorului să caute și să plătească printr-o singură platformă (concept cunoscut sub numele de MaaS - Mobility as a Service)

• strategii pe termen lung precum Planurile de Mobilitate Urbană Durabilă și Planurile de Logistică Urbană Durabilă (vezi aici un exemplu din Alba Iulia) care ar trebui să ajute orașele să dezvolte un sistem de transport integrat și bine echilibrat

La nivel național, multe țări au propriile lor strategii, completate de curând de Planuri de Redresare și Reziliență. Planul de Redresare și Reziliență al României ar trebui să ajute țara noastră în îmbunătățirea situației nefavorabile a transportului. Componenta Transport durabil - una dintre cele 15 componente ale PNRR - recunoaște că reforma și investițiile în transport sunt un mijloc, și nu un scop în sine. Acest lucru se datorează faptului că sectorul transporturilor este un pilon esențial pentru alte sectoare și pentru redresarea economiei post-COVID19.

Acestea sunt câteva dintre investițiile majore planificate pentru România:

• Reînnoirea infrastructurii feroviare și a vehiculelor (adaptarea acestora la persoanele cu mobilitate redusă și amenajarea spațiului pentru depozitarea bicicletelor pentru a încuraja călătoriile multimodale)

• Dezvoltarea infrastructurii rutiere durabile în rețeaua TEN-T, inclusiv taxarea rutieră, managementul traficului și măsuri de siguranță rutieră

• Dezvoltarea sistemelor de metrou din București și Cluj Napoca

Alături de aceste obiective, recunoașterea ciclismului ca pilon de susținere atât pentru turism, cât și pentru mobilitatea urbană durabilă reprezintă un pas important înainte pentru țara noastră. PNRR promite peste 3000 km de trasee de biciclete marcate până în 2026, precum și înființarea unui centru național de coordonare pentru ciclism, crearea unei strategii naționale de promovare a utilizării bicicletelor și adoptarea normelor de proiectare pentru infrastructura pentru biciclete. Pentru cei dintre noi care am fost dezamăgiți în trecut de pistele de biciclete defecte (cum ar fi cea din Brașov, surprinsă în fotografia de mai jos), aceasta este o veste bună, dar doar timpul va dovedi dacă PNRR-ul va aduce într-adevăr reformele promise.

Un exemplu de pistă de biciclete prost proiectată în Brașov: prea îngustă, nu lasă spațiu între bordură și canale pentru a trece, și adesea folosită de șoferi ca spațiu suplimentar pentru parcare (Google Street View, 2019)

Lecții pentru fiecare dintre noi

Ce poate face fiecare dintre noi? Este simplu: sa mergem mai mult pe jos și cu bicicleta, să alegem transportul public ori de câte ori este posibil, și să evităm să zburăm. După cum arată imaginea de mai jos, evitarea zborului și a mersului cu mașina sunt cele mai eficiente două schimbări pentru un stil de viață mai sustenabil. Dacă renunțarea la condus este imposibilă, putem măcar încerca să folosim mașina mai eficient, împărțind-o cu familia și prietenii. Avantajele nu sunt doar emisiile mai reduse, ci și costurile mai mici. Zborul poate părea adesea singura opțiune pentru călătoriile internaționale, dar blogurile actualizate constant, cum ar fi Seat61, vă pot arăta cele mai rapide și mai confortabile modalități de a ajunge cu trenul în orice oraș european. Pentru sfaturi despre îmbunătățirea amprentei de carbon cauzată de logistică și shoppingul online, Infoclima a publicat un articol înainte de Crăciun.

Schimbări ale stilului de viață care pot reduce cantități semnificative de emisii de GES (EU Mobility Atlas)

---

Dr. Lorena Axinte

Lorena deține un doctorat în Planificare Urbană și Regională, obținut în urma cercetării realizate la Institutul de Cercetare pentru Locuri Sustenabile, Universitatea din Cardiff, UK. Proiectul ei analizează politicile și procesele care pot duce la practici de dezvoltare regională regenerativă, precum și moduri de includere a tinerilor în deciziile care le vor afecta viitorul. Lorena a lucrat, de asemenea, ca și cercetător Marie Curie în SUSPLACE ITN, și a beneficiat de un Master Erasmus Mundus in Studii Urbane.

Infrastructura militară și războaiele - poluatori trecuți cu vederea

Dincolo de impactul devastator la nivelul infrastructurii sociale, economice și pierderile de vieți rezultate, războaiele și militarizarea excesivă este o sursă majoră de poluare. De la distrugerea intenționată sau neintenționată a resurselor naturale (păduri, bazine acvatice, deversarea rezervelor de petrol), mașinăria militară globală este printre cei mai mari poluatori la nivel mondial. Conform unui studiu publicat de Brown University în 2019, Pentagonul/ Ministerul apărării Americane produce mai multe emisii GES decât întregul stat suedez.

---

Crize de mediu provocate de conflictele militare

E destul să ne uităm la ultimii 30 de ani și vom vedea cum conflictele militare au contribuit direct și vizibil la schimbările climatice globale.

Astfel în Columbia peste 3 decenii de conflict între FARC și forțele guvernamentale au dus la deversarea a 4.1 mil barili de petrol datorită țintirii conductelor și centrelor de procesare. Apoi între 1990 și 2013, 3 milioane ha de păduri au fost defrișate datorită conflictelor din regiune.

În Afghanistan între 1990 și 2005 țara a pierdut 33,8% din pădurile sale.  În 20 de ani de conflict între 2001-2021 sute de mii de soldați americani au fost detașați (vârful fiind 110,000 in 2011) iar costul total variază între 2.1-2.3 trilioane USD. Această detașare a forțelor a presupus o amprentă de carbon imensă, atât pentru întreținerea liniilor logistice cât și ca rezultat a operațiunilor militare propriu-zise.

În Iraq conflictele cu ISIS ale deceniului trecut au dus la deversarea și/sau arderea a între 1.4 și 2 milioane barili de petrol iar cele 30,000 tone de sulf ale depozitului de la Mishraq arse în 2016 au afectat grav zona de 200 km² din proximitatea depozitului.

În Siria marile orașe au fost puternic afectate de războiul civil. 52% din locuințele din Allepo au fost parțial distruse între 2011-2015 unde a fost necesară mutarea a aproximativ 15 milioane tone de materiale (~5.3 milioane în Homs), operațiunile de curățare și reconstrucție având o amprentă de carbon destul de mare (după cum vom vedea mai departe în material). De asemenea între 2014-2016, 2386 de ținte afiliate infrastructurii petroliere siriene au fost distruse, aceasta ducând la multe deversări de petrol, respectiv la o poluare fără precedent.

În Yemen peste 2 milioane de persoane au fost dislocate social într-una din cele mai grave crize umanitare din istorie. Infrastructură urbană yemenită era distrusă în proporție de peste 30% în 2017. Campaniile umanitare nu doar ca nu reușesc să ofere o alternativă viabilă locuințelor permanente într-un mediu sigur, acestea de multe ori sunt asociate cu nivel înalt de poluare, care afectează în primul rând pe cei ce au nevoie de acest ajutor umanitar.

Mecanismele din spatele poluării

Conflictele militare sunt operațiuni foarte complexe ce implică nu doar situațiile de lupta activă ci și cele de prevenire, pregătire și recuperare. Așadar trebuie să luăm în considerare mai mulți factori per ansamblu necesari întreținerii unui conflict militar ce includ:

1. Baze domestice pentru pregătire, antrenament și testare a echipamentului militar.

2. Baze externe în zone cu conflict militar activ sau zone neutre/tampon.

Ambele necesită materii prime, lanțuri complexe de aprovizionare, cantități însemnate de energie și apă și utilizarea a diverse vehicule terestre, marine sau aeriene. Spre exemplu un HUMVEE, mașină de bază cu armură suplimentară din cadrul armatei americane, consumă în medie 46 litri combustibil la 100 de kilometri, emițând ~260 kg CO2 per misiune (în medie). Cam cât are emite 7 de automobile noi de mărime medie cu un consum mixt de ~7 % (un astfel de automobil produce ~13 kg CO2 per 100 km).

Emisiile cresc vertiginos dacă vorbim despre un avion de luptă F-35 care emite ~28 tone CO2 per misiune sau un avion cu armament nuclear precum B-2 ~251 tone (Sursa).

Grafic ilustrând totalul consumului de energie al ministerului apărării american

Peste jumate din totalul energie necesară este pentru alimentarea avioanelor de transport și de luptă (kerosen).

Apoi un factor foarte important este producția echipamentelor militare precum muniții, armament, rachete. Acestea împreună cu personalul militar necesită transport inițial de lungă distanță (spre exemplu zboruri și/sau călătorii navale din America de Nord spre restul continentelor (în special Africa și Asia). De asemenea transportul în teatrele de operațiuni propriu-zise trebuie luat în considerare. 

Acțiuni militare active și poluarea

Emisiile dintr-un teatru de război pot fi împărțite în două:

Emisiile directe
Acestea includ devărsari de petrol și hidrocarburi, emisiile rezultate din folosirea activă a munițiilor, rachetelor și echipamentelor militare în general. Deseori țintele principale în teatrele de operațiuni militare sunt cele care implică producția, stocarea și transportul de combustibili. În Siria, Irak și Libia această tactică a fost des utilizata, un caz marcant cu consecințe catastrofale fiind devărsarea și incendiile aferente din 1991 în timpul Războiului Golfului. 11 milioane barili de petrol crud au fost devarsați iar trupele Irakiene în retragere au incendiat în jur de 750 de puțuri petroliere  într-unul din cele mai grave cazuri de terorism ecologic din istoria secolului 20.

Incendiu în zona petrolieră Burgan, Kuweit, 1991

Apoi zonele cu multă vegetație reprezintă potențiale ținte. Pădurile pot reprezenta refugii într-o zona cu conflict militar. În 1967 în timpul războiului din Vietnam, armata Americană a utilizat 5 milioane galoane de substanță defoliantă (care elimină frunzele copacilor și plantelor) împrăștiate peste 600,000 de hectare de păduri. Estimările pierderii pădurilor în Vietnam variază între 14 si 44%, cele mai afectate păduri fiind cele ale mangrovelor în zonele de coastă. Este important să înțelegem în acest context rolul pădurilor, mai ales a celor de mangrove, în captarea și stocarea dioxidului de carbon din aer. Astfel distrugerea lor reduce capacitatea noastră de capta și stoca dioxidul de carbon din aer.

Emisiile indirecte

De regulă provin în timpul și după declanșarea unui conflict militar și includ amprenta de carbon a ajutorului umanitar, construcția rețelelor de curent, gaz procesarea făcută direct de civili care nu au alternative ș.a. Acestea sunt dificil de cuantificat și necesită o înțelegere mai aprofundată a relațiilor sociale în perioade de conflict, unde nevoia de adaptare și mitigare este imediată.

Spre exemplu în Siria unde mare parte a infrastructurii energetice, de apă și inexistența unui management al deșeurilor fac țara aflată în război civil încă din 2011 să fie în pragul unui dezastru ecologic major. În Siria numărul rafinăriilor improvizate a crescut drastic în principal datorită lipsei/ închiderii forțate a unui sistem centralizat. Un raport din 2016 relata că o mare parte a populației în Siria care în trecut depindea economic de exploatarea hidrocarburilor, folosește combustibili improvizați ce reprezintă un hazard dar și o sursă extremă de poluare, unde petrolul crud este distilat în butoaie încălzite sub foc deschis. 

Apoi este foarte dificilă estimarea amprentei de carbon a ajutorului umanitar. Transportul materialelor, personalului dar și operațiunile zilnice ale unui program umanitar precum cel UNIFEF, Crucea Roșie, Amnesty ș.a , sunt vitale pentru populațiile afectate de conflict militar. Un studiu realizat in 2017 a arătat că în acel an aproximativ 5% din costurile agențiilor umanitare (~ 1.2 miliarde USD) au fost cheltuite pe combustibili dar și pentru achiziționarea de generatoare noi sau repararea generatoarelor existente. Studiul de asemenea atrăgea atenția unor exemple pozitive precum cel din Iordania unde majoritatea taberelor de refugiați sunt alimentate cu energie solară. Este important să înțelegem că aceste misiuni sunt indispensabile, respectiv nu poate fi vorba despre o reducere a acestora, totuși am putea reduce necesitatea unor astfel de misiuni reducând numărul și intensitatea conflictelor globale.

Un alt exemplu notabil al emisiilor indirecte este cel din Bangladesh unde defrișări masive au avut loc pentru crearea spațiilor pentru plasarea refugiaților Rohingya. De altfel defrișările reprezintă o problema majoră în țări precum Columbia unde conflictele militare îndelungate duc la o creștere a cererii a alimentelor de bază care se manifestă în conversia zonelor forestiere în zone agricole. 

Costul climatic al reconstrucției post-război

Utilizarea pe termen îndelungat al explozibililor, rachetelor și dronelor au un impact devastator asupra populațiilor civile, infrastructurii și de asemenea sunt surse majore de gaze toxice de seră.

Tabel ce ilustrează volumul arderilor provenite din utilizarea munițiilor și explozibililor

Când vorbim de un oraș distrus aproape în întregime precum Moșul, Sirte sau Aleppo trebuie să acordăm atenție a 3 factori importanți:

1. Managementul deșeurilor, fragmentelor de beton și alte materiale necesită foarte multe resurse. Conform CEOBS pentru mutarea și curățarea tuturor resturilor ar fi necesare peste 1 milion de călătorii ale unor camioane să transporte în condiții sigure sutele de tone de materiale. Așadar primul pas este unul foarte costisitor din perspectiva amprentei carbonului. Situația catastrofală a orașului Moșul, unde după recapturarea orașului a fost necesar transportul a 10 milioane tone de materiale cu un cost estimate de 250 milioane USD) este detaliată într-un articol din 2017 al celor de la BBC. 

2. Reconstrucția orașelor distruse de război necesită cantități imense de ciment, beton, oțel și alte materiale. Acest fapt contribuie și mai mult la o situație problematică a industriei construcțiilor care reprezintă o sursă mare de emisii, mai ales dacă ne uităm la faptul ca în 2017 China era responsabilă pentru producerea 2,4 milioane tone metrice de ciment comparativ cu restul lumii unde cumulata producția era de aproximativ 1,73 milioane. Reconstrucția orașelor afectate de război în Orientul, Mijlociu și Africa de Nord reprezintă însă o misiune dificilă datorită dislocării sociale a sute de mii de oameni și datorită faptului că în ultimii ani recorduri de temperatura au fost întrecute. Alte exemple istorice sunt reconstrucția Varșoviei după 1945 și mai recent este un semn de întrebare asupra reconstrucției zonei Donbass, aflată în estul Ucrainei și disputată de Federația Rusă. 

Imagine cu Varșovia după încheiere ostilităților din cel de-al doilea război mondial.

3. După finalizarea conflictelor militare active deseori au loc schimbări ale modului de utilizare a pământului, mai ales deoarece instituțiile juridice ale statelor afectate de războaie sunt slabe sau inexistente. 2 cazuri sunt relevante aici: În Columbia unde după semnarea păcii între forțele guvernamentale și FARC, s-a observat o creștere de 177% a defrișărilor în Columbia (efectuate în 31 din 39 de zone protejate). Al doilea caz mai recent este situația din Myanmar unde regimul militar aflat la conducere este acuzat de o accelerare agresivă a defrișărilor ilegale. În 2020 9900 tone de lemn tăiat ilicit au fost confiscate în regiunile Rakhine, Kachin și Shan.

Schimbările climatice și războaiele – un cerc vicios care poate fi întrerupt

Schimbările climatice și conflictele militare pot deveni două dinamici ce se susțin și alimentează reciproc. Schimbările climatice pot duce la creșterea prețului anumitor resurse precum apa potabilă, teren fertil, masă lemnoasă, etc. Aceasta la rândul său poate crește tensiunea între state care pot ajunge în stadiul de conflict militar deschis datorită dorinței de control a unor resurse precum hidrocarburile, metale prețioase, minerale, chiar și apa. Războaiele pot cauza distrugerea infrastructurii ce duce la multă poluare, instabilitate și în final dislocarea a mase largi de oameni precum cazul Siriei.

Reducerea numărului de conflicte militare la nivel global ar contribui semnificativ la reducerea emisiilor provenite din distrugerea infrastructurii și toate operațiunile necesare intervenției și mentenanței unei zone aflată în război ce necesită apoi reconstrucție pe timp de pace. 

---

Vlad Radu Zamfira

(Master of Arts Archaeology & History, Certificate of Postgraduate Studies Mediterranean & Venetian 16th century History (1559-1581) University of Aberdeen, Scotland).

De ce conservarea trecutului și conservarea naturii sunt atât de similare?

---

Schimbările climatice au impact major asupra peisajelor culturale locale și a celor naturale. De la pădurile seculare la dealurile și pajiștile din Transilvania, toate sunt afectate de schimbările climatice. Acest impact asupra mediului înconjurător amenință continuitatea culturală a comunităților locale din toate zonele României.

---

Legătura natură-cultură este amenințată de schimbările climatice

Pe parcursul istoriei, comunitățile noastre au modelat peisajele naturale din jurul lor și le-au transformat în peisaje culturale prin îmbogățirea acestor zone cu obiceiuri și tradiții moștenite de la predecesorii noștri. Bogăția acestora este vizibilă în zone precum Ținutul Secuiesc, Ținutul Săsesc din Transilvania, Țara Maramureșului, a Bucovinei, dar și în alte zone ale țării unde istoria, identitatea culturală și cea ecologică sunt în strânsă legătură.

Pajiștile de fân din Transilvania și cele cu arbori seculari se numără printre cele mai bogate în specii de pășuni din lume.  În Ținutul Secuiesc, dar și în alte zone ale țării tradiția cositului, a adunatului de fân și uscarea acesteia sub diferite forme, reprezenta un soi de tradiție locală, deseori încununată de o sărbătoare câmpenească cu o mare valoarea spirituală și socială. Însă odată cu intensificarea agriculturii și concomitent a creșterii temperaturii medii, structura geografică, ecologică, precum și managementul acestor zone cu pajiști și fânețe s-a transformat profund.

Această serie de fotografii reprezintă diferite peisaje aflate în transformare în zona Transilvaniei. Fotografiile ilustrează schimbările de la o utilizare a terenurilor cu intensitate scăzută la o utilizare mai profundă (în cazul terenurilor arabile a. și b. și al pășunilor c. și d.). Se observă cum intensificarea reduce diversitatea structurală a peisajului prin reducerea acoperii cu vegetație lemnoasă și eterogenitatea acoperirii arealului. Practicile tradiționale de utilizare a terenurilor, cum ar fi cositul manual sunt foarte benefice pentru bogăția de specii, însă cu toate acestea, aceste tehnici sunt înlocuite din ce în ce mai mult de recoltarea mecanizată (e și f) Sursă: Loos, J. et al. (2016)

Schimbările climatice rapide precum și periodicitatea crescută a fenomenelor meteo extreme (ex. secete îndelungate și precipitații intense) cuplate cu imperativul creșterii economice a motivat mulți fermieri să își schimbe modul de activitate. Astfel, mulți fermieri au renunțat la practicile agricole tradiționale pe mici parcele și au adoptat practici moderne care implică intensificarea mecanizării și sporirea forțată a unor specii de vegetație. Aceste schimbări au dus la rândul lor la transformarea dinamicilor comunităților rurale și a activităților culturale pe care acestea le desfășoară în natură.

Pădurile reprezintă la rândul lor alte elemente naturale cu o valoarea deosebită în peisajul cultural românesc. În continuare, în pădurile din România trăiesc cele mai importante populații de mamifere mari din Europa (urși, râși, cerbi carpatini și lupi). Aceste peisaje împădurite influențează climatul local, uneori prin protejarea împotriva inundațiilor. Din păcate, aceste zone  sunt de asemenea expuse  fenomenelor naturale extreme, cum ar fi incendiile de vegetație și alunecările masive de teren. Conform unui raport realizat de către cei de la WWF România, în 2019, aproximativ 1,7mn mc de păduri au fost doborâți de fenomene naturale extreme, echivalentul suprafeței a 7.000 de terenuri de fotbal. Acest lucru la rândul lui contribuie la distrugerea unor peisaje culturale și perturbă relația oamenilor cu natura, precum și conviețuirea acestora cu animalele din împrejurimi.

Lipsa zăpezii din ultimii ani influențează tradițiile culturale asociate cu sărbătorile de iarnă din mediul rural, precum și turismul montan la altitudini mai mici. Suntem martori la cele mai uscate ierni din ultimii ani. Albul este tot mai frecvent înlocuit de nuanţe maronii şi cenuşii, iar climatologii avertizează că iernile albe vor fi pe viitor mai puţine, chiar şi la altitudini mai înalte. Linia climatică a zăpezii tot urcă, iar gheţarii se topesc. Aceste lucruri, schimbă peisajul cultural și îi îndeamnă pe oameni să își adapteze obiceiurile vechi la vremuri și condiții mai puțin obișnuite. Datele Copernicus arată că în cazul în care nu vom acționa în vederea reducerii ritmului încălzirii globale, putem “pierde” în medie între 25 și 75 de zile înzăpezite pe an. 

Schimbările prognozate în numărul de zile înzăpezite (cel puțin 30 cm de zăpadă) anual la altitudini mai mari de 800 m către finalul secolului 21 în conformitate cu scenariul pesimist (RCP8.5), în baza datelor oferite de Copernicus.

Mecanismele din spatele relației dintre climă și peisaje culturale

În prezent, peisajele culturale sunt în curs de degradare profundă, iar acest lucru se datorează în mare măsură impactului pe care schimbările climatice îl au asupra acestor ecosisteme și a biodiversității, inclusiv a diversității soiurilor de culturi și asupra securității alimentare.  

O altă amenințare la adresa acestor peisaje culturale în strânsă legătură cu încălzirea globală o reprezintă și activitățile antropice – intervenția omului în natură prin diferite moduri, iar aici menționăm câteva exemple cum ar fi fragmentarea habitatelor prin intensificarea agriculturii, exploatările forestiere și defrișările ilegale, arderea combustibililor fosili, supraexploatarea resurselor naturale prin activități miniere și a celor biologice prin pescuit și vânat excesiv.   

Atunci când vorbim despre peisaje culturale ne referim mai degrabă la acele peisaje sau zone care îmbină într-un mod echilibrat practicile de utilizare a terenurilor agricole (garantând și susținând diversitatea ecologică/biologică) împreună cu credințele și valorilor tradiționale ale acestor comunități care le-au format și păstrat vii și unde relația oamenilor cu natura este parte a identității lor colective. 

De ce sunt relevante peisajele culturale - nu mai bine ne modernizăm rapid?

Peisajele culturale ne oferă un simț al locului, al apartenenței și al identității, ele fac parte din patrimoniul nostru național și din viața fiecăruia dintre noi. Aceste peisaje culturale cartografiază relația noastră cu pământul, cu natura și cu obiceiurile formate de-a lungul timpului.

Menținerea identității noastre culturale depinde într-o mare măsură de practicile pe care le folosim în gestionarea resurselor naturale, de cunoștințele, abilitățile, precum și valorile asociate cu obiectele, artefactele și spațiile culturale care fac parte din patrimoniului cultural imaterial. Ele sunt esențiale pentru că se transmit din generație în generație, fiind recreate și adaptate în mod constant de către comunități și grupuri ca răspuns la interacțiunea cu mediul, cu istoria lor, oferindu-le în continuare un sentiment de apartenență și continuitate.

Deoarece peisajele culturale sunt inerent dinamice, schimbarea lor este inevitabilă și, adesea, chiar de dorit. În acest context, este important să ne regândim practicile de administrare/gestionare și îngrijire a acestor peisaje culturale fie prin tehnici de adaptare la schimbările climatice fie prin implementarea activităților de monitorizare (observarea degradării mediului, a speciilor de vegetație), întreținere și conservare (permițând astfel să se producă mai multe schimbări pentru a crește reziliența peisajului în contextul unui climat în schimbare). 

Opțiunile de adaptare la schimbările climatice reprezintă o serie de abordări alternative de gestionare menite să atenueze impactul asupra resurselor culturale, dar în același timp încurajează și comunitățile să își regândească activitățile și să apeleze la diferite forme de colaborare și asociere. Așa s-au format și diferitele inițiative locale în multe dintre aceste zone ale României rurale. Acestea încep adesea de la lucruri mărunte, dar pe măsură ce cresc, ele devin parte din viața oamenilor. Într-un anumit sat, spre exemplu, ceea ce începe ca o mică inițiativă de sustenabilitate, cu timpul, poate deveni o instituție importantă de sine stătătoare care poate contribui la valorificarea peisajului cultural.  De exemplu, să ne gândim la apariția turismului rural din zona Transilvaniei. Acum zece ani, pensiunile și turismul rural erau foarte rare. Dar acum, în multe dintre aceste sate, viața fără turism și evenimente culturale a devenit de neimaginat – cu alte cuvinte, ceea ce a început ca o viziune a câtorva săteni, a devenit parte din viața de zi cu zi și mijloc de existență a unor sate întregi. Au apărut multe oportunități noi pentru afaceri durabile. Dacă cu mulți ani în urmă, turiștii erau puțini, acum există mai multe tipuri de activități de care turiștii se pot bucura și care oferă sprijin economic pentru un management ecologic durabil al peisajului. Totuși, doar o mică parte din venitul generat de acest turism este reinvestit în dezvoltarea peisajelor culturale și în astfel de proiecte noi.

Peisajele tradiționale, cu o moștenire culturală aparte pot influența într-un mod pozitiv economia locală, chiar dacă uneori activitățile sezoniere trebuie regândite. Comunitățile rurale pot beneficia de pe urma turismului ecologic și cultural, oferind turiștilor produse de artizanat, dar și alimente specifice acestor zone. Pentru asta însă este nevoie de comunități puternice și unite, care încurajează spiritul civic al localnicilor și care urmăresc să pună în practică o viziune în care se valorifică și se îngrijesc toate resursele naturale și culturale.

Ce putem face la nivel de politici publice?

Este important să dezbatem acest subiect al degradării peisajelor culturale în contextul schimbărilor climatice pentru că administrațiile locale sunt primele care răspund la posibilele riscuri legate de climă, cum ar fi inundațiile sau seceta. 

Experiența ne-a demonstrat în nenumărate cazuri că municipalitățile și autoritățile locale nu sunt suficient de echipate pentru a face față acestor situații. Acest lucru înseamnă că instituțiile au nevoie de informații concrete de la specialiștii din domeniu, de sprijin și educație pentru a face față complexității deciziilor privind schimbările climatice și a impactului acestora asupra peisajelor culturale. În cele mai multe situații acolo unde practicile tradiționale s-au menținut, cumva impactul schimbărilor climatice a fost mai puțin resimțit. Acest lucru denotă faptul că aceste comunități rurale știu cel mai bine ce trebuie făcut pentru menținerea peisajelor culturale și a biodiversității.

Și ca să concluzionăm într-o oarecare notă optimistă, spre deosebire de multe alte țări europene, România încă are privilegiul de a-și fi conservat o bună parte din patrimoniul natural și cultural, dar asta nu înseamnă că trebuie să lăsăm lucrurile să își urmeze cursul firesc, mai ales dacă acest parcurs se dovedește a fi unul cu consecințe devastatoare pentru peisajele naturale și culturale ale generațiilor următoare din România.

---

Ioana Alexandra Dușe

este cercetător doctorand în cadrul Facultății de Sustenabilitate la Universitatea Leuphana din Germania. În lucrările sale, Ioana urmărește să înțeleagă și să aprofundeze, prin prisma teoriei sistemice, procesele de guvernare a sistemelor socio-ecologice și formele de colaborare dintre actori, inclusiv sistemele de valori care influențează acțiunile și relațiile acestora în diferite context. 

Turismul de iarna in epoca schimbărilor climatice

---

Creșterea temperaturilor medii lunare și schimbarea structurii precipitațiilor în zonele muntoase duc la o scădere a numărului de zile înzăpezite anual. În scenariul pesimist, am putea avea doar circa 30 de zile înzăpezite anual către finalul acestui secol, față de 80 de zile în decursul anilor ‘60-’70. Aceste schimbări vor pune presiune pe turismul de iarnă în România, crescând costurile de operare a pârtiilor de la altitudini joase și creșterea aglomerării pe pârtiile de altitudine înaltă.

---

Din păcate, în anii ce urmează, stratul de zăpadă va continua să se diminueze. Acest lucru nu înseamnă că nu vom mai avea zăpadă deloc. Dar este cert că precipitațiile sub formă de ninsoare vor fi mai rare, din ce în ce mai puțin persistente, iar grosimea stratului de zăpadă va fi din ce în ce mai mic comparativ cu intervalul 1970-2000. Astfel în anumite regiuni vom observa reduceri de până la 80% a grosimii stratului de zăpadă către finalul acestui secol. 

 Pentru perioada 2001-2030, faţă de 1961-1990, se proiectează o creştere a temperaturii medii lunare a aerului mai mare în lunile noiembrie-decembrie şi în perioada caldă a anului (mai-septembrie), de aproximativ 1 C, valori ceva mai ridicate (până la 1.4 C -1.5 C ) fiind la munte, în sudul şi vestul ţării. Încălzirea medie anuală, la nivelul întregii ţări, este cuprinsă între 0.7 C şi 1.1 C, cele mai mari valori fiind în zona montană.

În acest context, turismul hibernal în România este afectat direct. Mai puțină zăpadă naturală în perioada de iarnă înseamnă folosirea  tunurilor de zăpadă  care asigură debutul la timp a sezonului sporturilor de iarnă. Multe stațiuni de schi folosesc pe pârtii zăpada artificială pentru a completa sau înlocui zăpada naturală. Pârtiile cu zăpadă artificială sunt adesea foarte dure , producerea de zăpadă artificială costă foarte mult și poate avea chiar un impact negativ asupra resurselor locale (având în vedere consumul extrem de mare de apă). Pârtia de ski expusă schimbărilor de temperatură este vulnerabilă fiind expusă avalanșelor și accidentelor.

Ce se întâmplă cu precipitațiile la munte ?

Cantitatea de zăpadă și ploaie anuală dintr-o zonă anume depinde foarte mult de amplasarea geografică a acestuia .

Din analiza repartiției mediilor anuale de precipitații lichide și solide, rezultă că cel mai mare volum se înregistrează în regiunea montană (1000-1500 mm anual). În funcție de altitudine și de expunerea versanților, se înregistrează diferențe de 100-200mm în favoarea versanților nordici și vestici, comparativ cu cei estici și sudici. 

Ca rezultat al rolului de barieră jucat de Carpați, precipitațiile sunt neuniform distribuite: mai bogate pe versanții nord-vestici, aflați sub influența maselor de aer oceanic și mai reduse pe versanții sud-estici, unde influența este cea a aerului de natura continentală. Astfel cantitatea de precipitații scade de la nord spre sud și de la vest spre est, pe măsură creșterii gradului de continentalism. 

Dincolo de impactul structurii geografice a munților din România, schimbările climatice au un efect măsurabil asupra cantității anuale de precipitații precum și a formei precipitațiilor (ninsori sau ploi). Astfel datele existente arată o reducere consistentă a numărului de zile cu zăpadă în decursul unui an.

Schimbările prognozate în numărul anual de zile înzăpezite (cel puțin 30 cm de zăpadă) la altitudini mai mari de 800 m către finalul secolului 21 în conformitate cu scenariul pesimist (RCP8.5) și scenariul moderat (RCP4.5) în baza datelor oferite de Copernicus pentru România.

Schimbările prognozate în numărul anual de zile înzăpezite (cel puțin 30 cm de zăpadă ) la altitudini mai mari de 800 m către finalul secolului 21 în conformitate cu scenariul pesimist (RCP8.5) și scenariul moderat  (RCP4.5) în baza datelor oferite de Copernicus pentru România . 

Reducerea numărului de zile înzăpezite este dat în mare de creșterea temperaturilor medii lunare și a cantității de precipitații. Astfel, datele curente arată o reducere clară a cantității de precipitații pentru perioada următoare pentru toate zonele din afara arcului carpatic.

Schimbarea în cantitatea anualǎ de precipitaţii estimatǎ pentru 2001-2030 (în %) (interval de referinta – 1961-1990) în conditiile scenariului A1B.

În cazul zonelor intra-Carpatice, cu toate că vedem o creștere a precipitațiilor , cuplată cu creșterea temperaturilor medii, aceste precipitații vor fi mai des sub formă de ploaie sau lapoviță, fenomen ce la rândul său contribuie și mai mult la reducerea grosimii stratului de zăpadă la altitudini joase .

Impactul asupra turismului 

Domeniul schiabil din România este format din 189 de pârtii omologate, care însumează 164 de kilometri. Dintre acestea, doar 55 de pârtii au o lungime de peste 1000 metri, 2 pârtii au peste 3000 metri lungime și una singură are peste 4000 metri lungime, arată datele din baza Ministerului Turismului.

Repartizarea Domenilor Schiabile de interes turistic 

Problema Turismului Hibernal în România este că toate domeniile schiabile se află sub 2600 de m altitudine cea ce înseamnă o expunere directă la creșterea temperaturilor și reducerea numărului de zile cu zăpadă naturală anual. Dependență față de zăpada artificială duce la creșterea prețului de întreținere a pârtiei din moment ce zăpada artificială este realizată prin amestecarea unor volume mari de apă și aer de înaltă presiune. Cerințele pentru apă pot fi foarte mari, necesitând pompare din lacurile înconjurătoare, din râuri sau din iazurile artificiale construite în scopuri. Echipamentele moderne de zăpadă pot necesita cu ușurință 400 litri de apă pe minut pentru fiecare pistol de zăpadă, iar stațiunile pot avea zeci sau chiar sute în funcțiune. Atât costurile de investiție în utilajele de producția a zăpezii artificiale cât și costurile de producție a zăpezii artificiale pot deveni nesustenabile din punct de vedere economic pentru administratorii acestor domenii schiabile (majoritatea fiind întreținute de autoritățile locale). Reducerea zilelor înzăpezite afectează direct stațiunile de schi din România. 

Majoritatea pârtiilor de schi din zonă montană Bucegi și Postăvaru se află la altitudini joase, ceea ce va însemna că vor fi necesare investiții pentru a produce zăpadă      artificială, astfel încât     să contracareze încălzirea       climei montane. Pe de alta parte, pârtiile de schi aflate la o altitudine mai mare (Sinaia, Bâlea) vor profita de un aflux sporit de turiști, se arată în Strategia națională a României privind schimbările climatice 2013-2020, publicată  în Monitorul Oficial 

În ansamblu, principalele efecte ale schimbărilor climatice (temperaturile în creștere, reducerea stratului de zăpadă, frecvența și intensitatea sporită a evenimentelor extreme, etc.) vor avea o serie de efecte negative asupra sectorului turistic din România:

• Activitățile turistice vor avea o sezonalitate diferită.

• Stațiunile vor înregistra costuri mai mari cu încălzirea/răcirea și aerul condiționat în funcție de specificul lor.

• Stațiunile vor fi supra-aglomerate în unele zone și, în mare parte neocupate în alte zone.

• Veniturile rezultate din turism vor scădea în zonele afectate, dar ar putea crește în zonele avantajate.

• Stațiunile destinate sporturilor de iarna vor avea mai puțină zăpadă și vor înregistra costuri suplimentare pentru producerea zapezii artificiale.

• Sezonul turistic de iarna va fi mai scurt.

• Unitățile turistice vor avea costuri mai mari legate de asigurări si de restrângerea activității.

• Evenimentele meteorologice extreme vor afecta infrastructură, patrimoniul istoric, patrimoniul arhitectural și caracterul sezonier.

• Atracțiile turistice naturale vor suferi deteriorări.

Soluții

Având în vedere că în România avem multiple zone care înregistrează venituri importante de pe urma sporturilor de iarnă și care vor fi clar afectate de evoluțiile climatice este important ca strategie națională să aibă în vedere aceste evoluții și să dezvolte strategii de adaptare la aceste schimbări. Strategiile trebuie discutate și implementate atât la nivel național, cât și cu implicarea directă a actorilor locali pentru a asigura o tranziție cât simplă către un model sustenabil, asigurând, acolo unde va fi posibil, continuare activităților de iarnă.

De asemenea se recomandă ca stațiunile să-și diversifice produsele turistice, pentru a fi mai puțin vulnerabile la efectele schimbărilor climatice. Turiștii trebuie, de asemenea, sa fie mai bine educați cu privire la efectele schimbărilor climatice, așa încât să-și poată adapta în consecință comportamentul de consum turistic.

În acest context, întreprinderile din sectorul turistic trebuie să-și adapteze investițiile pentru a contracara amenințările și de a valorifica oportunitățile. Deși acest lucru poate genera costuri mai mari, protecția pe termen lung față de schimbările climatice va avea ca rezultat beneficii durabile. Unitățile turistice trebuie să fie construite în locații care favorizează adaptarea la efectele schimbărilor climatice, folosind materiale reziliente la noile condiții de climă.

Asigurările vor constitui, de asemenea, o importantă măsură de protecție climatică. Produsele turistice trebuie sa fie diversificate, concentrându-se pe serviciile mai puțin vulnerabile și punând un accent mai mare pe turismul rural. Personalul din turism și turiștii trebuie să fie mai bine educați cu privire la efectele negative ale schimbărilor climatice și la măsurile de adaptare la efectele schimbărilor climatice.

Viitorul turismului hibernal românesc nu poate rămâne în afara acestor strategii, ci va fi afectat de scenariile schimbărilor climatice. În fața unei industrii turistice sensibile la schimbările climatice, planificarea turistică în spațiul montan românesc trebuie să țină seama de realitatea mediului înconjurător. Cercetările viitoare se vor axa pe variabilitatea anuală a stratului de zăpadă în conexiune cu cantitatea de precipitații solide .

---

Alexandru Tătar

Doctorand în cadrul Facultății de Geografie a Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Cercetarea curentă a lui Alexandru se focusează pe conservarea resurselor de bază în vederea stopări risipei de asemenea se atrage atenția asupra efectului pe care schimbările climei o are asupra economiei. Aria de interes Protecția Mediului și Turismul .

Câteva date și idei despre 2021 - o fundație pe care ar trebui să construim în 2022.

---

De la creșterea temperaturii medii globale, la niveluri în creștere a gazelor cu efect de seră, fenomene meteo extreme, incendiile din zona mediteraniană sau inundațiile fără precedent din Europa de Vest, anul 2021 confirmă din păcate ritmul accelerat al schimbărilor climatice.

Mai jos e sumarul scurt al anului 2021 cu cele mai importante evoluții și decizii.

---

Gazele cu efect de seră - trend ascendent

Conform raportului Organizației Meteorologice Mondiale, concentrația gazelor cu efect de seră în atmosferă a continuat să crească în 2020, înregistrând 413.2 ± 0.2 particule de CO2 per milion (ppm), 1889 ± 2 particule de metan per miliard (ppb) și 333.2 ± 0.1 particule de dioxid de azot (N2O) ppb. Aceasta reprezintă o creștere de 149%, 262% și 123% față de nivelurile pre-industriale (1750). 

Creșterea concentrației de CO2 din 2019 până în 2020 a fost mai mică față de creșterea pentru perioada 2018-2019. Totuși aceasta este mai mare decât creșterea medie anuală înregistrată pentru ultima decadă. Creșterea a avut loc în ciuda reducerii cu circa 5.6% emisiilor de CO2 în 2020 cauzată de pandemia COVID-19. 

Emisiile de CH4 și N2O au avut o creștere mai mare în 2020 față de perioada 2018-2019, mai mare și decât media anuală pentru ultima decadă. Datele din timp real din observatoarele din Mauna Loa (Hawaii) și Cape Grim (Tasmania) indică o creștere continuă a nivelurilor CO2, CH4 și N2O și pentru 2021.

Temperatura continuă să crească

În baza datelor înregistrate pentru perioada Ianuarie - Septembrie, temperatura medie pentru anul 2021 a fost cu 1.08 ± 0.13°C mai ridicată față de perioada de referință 1850-1900 arată raportul Organizației Meteorologice Mondiale. Conform aceluiași raport, anul 2021 este al 6-lea cel mai cald an de la începutul măsurătorilor (conform NOAAGlobalTemp). Conform acestor date ultimii 7 ani (2015-2021) au fost și cei mai calzi ani de la începutul măsurătorilor.

Fenomene meteo extreme

Valuri de căldură extremă au afectat și regiunea mediteraneană de-a lungul verii 2021. Cele mai ridicate temperaturi au fost înregistrate în a doua săptămână a lunii August. Astfel în 11 August, la stația agrometeorologică din Syracuse, în Sicilia, a fost înregistrată temperatura de 48.8 °C, record provizoriu European. Temperaturile ridicate, lipsa precipitațiilor și activitatea antropică (defrișările și poluarea) au dus la izbucnirea unor incendii devastatoare în Grecia și Turcia în aceeași perioadă.

Anterior incendiilor și valurilor de căldură, Europa de Vest s-a confruntat cu cele mai grave inundații înregistrate vreodată. Astfel, în zonele cele mai afectate precum vestul Germaniei și Belgia, cantitatea de precipitații în 14-15 iulie a ajuns la 100-150 mm, cu cea mai mare cantitate fiind înregistrată la WipperfürthGardenau, 162.4 mm. Aceste precipitații au dus la revărsarea multor bazine acvatice și râuri, inundând orașele din apropiere și cauzând alunecări de teren. Ca urmare a acestor inundații, 215 de persoane și-au pierdut viața în Germania și Belgia, în timp ce pierderile economice depășesc 18 miliarde de euro.

Prețul la energie electrică și gaze naturale

A doua parte a anului 2021 s-a remarcat printr-o creștere rapidă a prețurilor la energie electrică și gaze naturale. Raportul Băncii Mondiale estimează că mărirea în medie cu 80% pentru energie în 2021 se va menține și în 2022, înrăutățind inflația globală. Dacă vor rămâne la un nivel ridicat ar putea pune presiune pe creșterea economică în țările importatoare de energie. 

Atât la nivelul UE cât și în România, această creștere a prețurilor a fost des asociată cu implementarea planurilor de tranziție energetică (a planului Fit for 55). Totuși conform Comisiei Europene, creșterea prețului certificatelor e responsabilă doar de ⅕ din totalul scumpirilor. Creșterea prețului la energia electrică este datorată într-o proporție mai largă creșterii prețurilor la gaze naturale (materie primă pentru producătorii de energie electrică cu cel mai mare preț de producție în momentul de față, care dau prețul energiei electrice comercializat pe piața angro).

Tranziție energetică și prognoza de preț

Conform studiului Aurora, susținerea artificială a producției energiei pe bază de combustibili fosili și cărbune poate duce la o creștere cu 50% a prețurilor la energia electrică până în 2030, comparativ cu o creștere de doar 8% în cazul în care am susține tranziția spre energie regenerabilă.

Creșterea de 50% în cazul scenariului pesimist este dată de creșterea prețului la certificate EUA și subvențiilor indirecte făcute de guvern pentru a susține funcționarea centralelor pe bază de cărbuni.

Decarbonizarea transportului

Transportul (atât al persoanelor, cât și al mărfurilor) reprezintă aproape un sfert din totalul de emisii de gaze cu efect de seră la nivelul Uniunii Europene, și este principala cauză a poluării aerului în orașe. Transportul este singura sursă de gaze cu efect de seră care a continuat să crească între 1990 și 2018 (creștere de 31.8%), în timp ce emisiile au scăzut pentru toate celelalte surse – energie, producție și construcție, agricultură, procese industriale, și deșeuri.

Una dintre cele mai importante acțiuni ale Uniunii Europene a venit la final de an prin Cadrul European de Mobilitate Urbană. Pentru prima dată în istoria sa, UE a recunoscut rolul vital pe care transportul în comun, mersul pe jos și mersul cu bicicleta îl joacă în special în zonele urbane. 

Astfel, orașele mari și medii vor trebui să creeze sau să își actualizeze Planurile de Mobilitate Urbană pentru a crea strategii de decarbonizare a transportului, punând în prin plan transportul activ și cel în comun (nu doar în formele clasice, precum autobuze, tramvaie, etc., ci și opțiunile de micromobilitate precum trotinetele electrice sau bicicletele de închiriat). Există numeroase inovații pe care orașele europene le experimentează în momentul de față, iar pandemia a permis multor localități să reducă din spațiul alocat vehiculelor personale, pentru a face loc transportului activ. 

Măsuri permanente și temporare care încurajează transportul activ în orașele și regiunile europene: piste de bicicletă, măsuri de calmare a traficului (spre exemplu, zone cu restricții de viteză), străzi unde traficul auto este interzis, trotuare mai ample. Graficul de sus arată numărul de km anunțați, iar cel de jos numărul de km implementați. (Sursă: ECF)

Și în cazul transporturilor de mărfuri, orașele europene încep să limiteze accesul vehiculelor poluante și să folosească vehicule electrice sau biciclete cargo. Află mai multe despre impactul logisticii asupra mediului înconjurător din acest articol.

Politica climatică globală

Anul 2021 a fost unul încărcat în ceea ce privește evenimentele cu impact global în lupta împotriva schimbărilor climatice. Un prim pas major a fost inaugurarea președintelui Joe Biden care prin re-aderarea Statelor Unite la Pactul Climatic de la Paris și o agenda economică clar îndreptată către politici mai verzi și sustenabile a trimis un semnal pozitiv la nivel global. 

Raportul IPCC a livrat un avertisment serios în privința traiectoriei curente a schimbărilor climatice, estimând că temperaturile extreme de pe continente vor depăși temperatura medie globală, cu diferențe substanțiale de la un loc la altul.

Apoi, marele eveniment mult așteptat a fost COP26 desfășurat în Glasgow. Christina Figueres prefața acest eveniment atrăgând atenția că este nevoie o coordonare mult mai strânsă la nivel global cu angajamente clare care să rezulte în atingerea pragului de emisii nete 0. Rezultatele COP26 sunt mixte, pe deoparte sunt câteva angajamente pozitive luate în privința reversării defrișărilor (inclusive în Brazilia) și a reîmpăduririlor. Pe de altă parte, rămâne un mare semn de întrebare în privința economiilor emergente și a tipului de energie ce va fi folosită în decursul următoarelor decenii critice pentru menținerea pragului de 1.5 Celsius la nivel global. 

Fit for 55

Anul aceasta, Comisia Europeană a lansat un plan ambițios de reducere a emisiilor de carbon cu 55% pana in anul 2030, numit Fit for 55, în perspectiva reducerii emisiilor spre net zero în 2050. În cadrul planului, cea mai mare parte din măsuri se referă la sectorul energetic, printre care, îmbunătățirea sistemului ETS (Emission Trading System), noi standarde de emisii pentru autoturisme și vehicule comerciale ușoare, clădiri mai eficiente din punct de vedere energetic, dar si initiative noi, cum ar fi propunerile de producere și utilizare a combustibililor alternativi în aviație și transportul maritim.

Emisiile provenite din sectorul transporturilor reprezintă o un sfert din totalul emisiilor UE. Aici propunerea este de a reduce cu 55% emisiile pentru autoturisme și cu 50% pentru vehicule comerciale ușoare, urmând ca din 2035 toate acestea să fie zero emisii. 

De asemenea, Comisia lansează noi inițiative ca ReFuelEU Aviation, ce obligă la anumite norme de amestecare a combustibilului fosil cu cel din alternativ, produs din surse regenerabile sau neutre din punct de vedere al emisiilor. O propunere similară este valabilă și pentru transportul maritim.

O alta propunere este se referă la creșterea proporției de energie regenerabilă în mixul energetic de la 32% la 40% cât și creșterea targetului de eficienta energetica de la 32% la 36-39% pana in 2030. Cele două propuneri sunt practic dependente una de alta, o eficienta energetica mai mare (în toate sectoarele energetice) putând crește proporția de energie regenerabilă, și vice-versa.

Clădirile sunt responsabile de consumul a 40% din energia utilizata la nivel european, ce mai mare parte fiind utilizata pentru încălzirea acestora. De aceea pachetul propune €72 miliarde pentru următorii 7 ani, dedicați renovărilor energetice, esențiale pentru atingerea unui prag mai scăzut al cererii de energie și pentru a putea acoperi o mai mare parte din ea din surse regenerabile.

---

Autori

Andrei David Korberg,

Bogdan Antonescu,

Lorena Axinte,

Sorin Cebotari,

Vlad-Radu Zamfira.

Cumpătarea un bun cadou de Crăciun

O lume plină de deșeuri fără responsabilitate individuală 

---

Datele studiul publicat în 2019 realizat de un grup de cercetători de la  Universitatea Babeș-Bolyai și Universitatea din Adelaide arată că în România, aruncăm circa 13% din carnea și 17% din restul alimentelor achiziționate. Această risipă alimentară este accentuată și de rate relativ mici de colectare selectivă pentru restul alimentelor, factori ce contribuie la poluarea mediului înconjurător și la un comportament nesustenabil. 

---

Deșeurile alimentare - o problemă cu multe aspecte în România

În cadrul articolului publicat în 2019 împreună cu alți doi colegi de la Universitatea Babeș-Bolyai (România) și Universitatea din Adelaide (Australia) am analizat comportamentul consumatorilor români privind deșeurilor alimentare și modul în care am putea reduce această risipă. 

Datele studiului au arătat că respondenții consumă doar 86.7% din carnea achiziționată (13.3% fiind aruncată) și doar 82.5% din restul alimentelor cumpărate (17.5% fiind aruncate). Aceste procente devin îngrijorătoare când ne gândim în cantitățile absolute. Practic, conform acestor date, la fiecare 100 kg de carne achiziționate, 13 kg vor ajunge la gunoi, ceea ce reprezintă o risipă clară, cu un impact semnificativ asupra mediului și asupra bunăstării individuale.
Comportamentul respondenților este îngrijorător și când vine vorba despre modul în care elimină deșeurilor. Spre exemplu, peste 44% dintre cei intervievați nu colectează și nu reciclează uleiul alimentar uzat. Se știe că acest ulei este extrem de poluant și cu un impact major asupra mediului din moment ce un litru de ulei alimentar uzat aruncat în sistemul de canalizare polueaza un milion de litri de apă. De asemenea, cercetarea a arătat că doar 15.5% din respondenți colectează selectiv peste 75% din alte resturi alimentare.

Motivație și obstacole 

Este îmbucurător faptul că respondenții sunt conștienți de posibilul impact asupra mediului.  Astfel, pe o scală de la 1 la 5, unde 1 înseamnă deloc îngrijorat, iar 5 extrem de îngrijorat în legătură cu impactul risipei de alimente asupra mediului, grupul de respondenți a înregistrat o medie de 3.4. Ar trebui să fim precauți însă cu acest scor, pentru ca el indică doar îngrijorarea, care nu se traduce obligatoriu și într-o schimbare a comportamentului. 

Când vine vorba despre motivele ce stau la baza unui comportament sustenabil, 58.7% au indicat ca și motiv principal dorința de a proteja mediul înconjurător.

Cea mai mare barieră în calea unui comportament sustenabil când vine vorba de deșeurile alimentare este lipsa spațiului unde resturile alimentare ar putea fi depozitate până la preluare, după cum au indicat 32 % din respondenți. Un alt motiv invocat de 22% dintre cei intervievați este lipsa timpului, în timp ce alți 14% au afirmat că nu știu ce ar trebui să facă cu aceste deșeuri. 

Magnitudinea problemei la nivel european 

Risipa de alimente este o problemă mondială care a căpătat o importanță din ce în ce mai mare pe agendă publică și politică din ultimii ani. Organizația Națiunilor Unite estimează că, la nivel mondial, costurile economice și de mediu anuale asociate acestui fenomen se ridică la aproximativ 1,7 mii de miliarde de dolari americani. 

Organizația pentru Alimentație și Agricultură a ONU (FAO) indică că în Europa și America de Nord circa 115 kg de alimente/persoană sunt anual aruncate. Aceasta însumează circa 1.3 giga-tone de alimente care erau încă comestibile la momentul în care au fost aruncate, reprezentând 81.25% din totalul alimentelor ajunse la gropile de gunoi. Această cantitate este echivalentul a mai mult de jumătate din producția anuală de grâne la nivel mondial. 

Potrivit Comisiei Europene, în UE sunt irosite anual aproximativ 88 de milioane de tone de alimente. Din păcate această risipă alimentară contribuie direct la poluarea mediului înconjurător (atât în procesul de producție a alimentelor, cât și odată ce acestea ajung la gropile de gunoi). Astfel circa 20% din totalul de alimente produse sunt pierdute sau risipite, în 70% din cazuri acest lucru întâmplându-se în gospodării. 

Dacă am considera toată cantitatea de alimente risipite la nivel mondial într-un top al celor mai mari emițători de gaze cu efect de seră,  UE ar ocupa locul 3, după SUA și China.

Cumpătarea - o posibilă soluție la nivel individual

Suntem obișnuiți să asociem belșugul cu bunăstarea, iar  Crăciunul este una dintre perioadele în care cumpărăm și cheltuim în exces. Indiferent de categoria de produse, am putea încerca să cumpărăm și să irosim mai puțin, fie că este vorba de electronice, haine, sau mâncare.

În acest sens este bine să redescoperim cumpătarea ca instrument de a reduce consumul și de creare a unui stil de viață sustenabil. Este evident că atât la nivel individual cât și la nivel de societate avem de-a face cu un vizibil conflict între imperativul economic de a susține consumul -  în cadrul idealurilor neoliberale a suveranității consumatorului și a magazinelor 24/7 - și dorința (sau chiar necesitatea) de a proteja mediul înconjurător. 

Temperarea sau cumpătarea în acest sens nu trebuie să devină un scop în sine ci mai degrabă un instrument prin care am putea promova atât prosperitatea umană (cea individuală și colectivă) cât și prosperitatea non-umană, care la rândul ei este extrem de necesară pentru noi, oamenii, pentru că nu trăim într-un vacuum ecologic.

Atunci când vine vorba despre produsele alimentare am putea implementa o serie de măsuri ce ar putea reduce risipa, și anume: 

1. Să îmbunătățim  etichetarea produselor alimentare pentru a fi mai ușor de citit și înțeles. 

2. Să desfășurăm campanii, așa cum se întâmplă și în alte state (https://www.uglyproduceisbeautiful.com/goals.html) menite să crească acceptabilitatea produselor alimentare cu defecte pentru a evita aruncarea lor atunci când nu au un aspect “comercial” căutat de retaileri și consumatori. 

3. Împreună cu operatorii de salubritate, să dezvoltăm soluții viabile și contextualizate pentru reciclarea sustenabilă a alimentelor. Astfel, se poate evita ca acestea să ajungă direct la gropile de gunoi under ar produce  și mai mult dioxid de carbon prin descompunere. 

În continuare totuși, una dintre cele mai  eficiente metode pentru a evita risipa este prin a cumpăra mai puțin. Avem obiceiul de a cumpăra foarte multe produse, mai ales înainte de Crăciun, deși multe magazine se redeschid chiar și în prima sau a doua zi de Crăciun. Dacă am cumpăra mai puțin și mai des, am putea să evităm risipa. Așa cum arată graficul de mai jos, în România tindem să aruncăm atât mâncarea gătită, cât și alimentele proaspete, precum legume și fructe. 

În acest an putem face din sărbătorile de iarnă evenimente mai echilibrate, în care cumpărăm, gătim, mâncăm și irosim mai puțin.

---

Dr. Ruxandra Malina Petrescu-Mag

Conferențiar la Facultatea de Știința și Ingineria Mediului, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și cercetător asociat la Gembloux Agro-Bio Tech, Universitatea din Liège. Ruxandra are contribuții semnificative în domeniul guvernanței de mediu prin intermediul publicațiilor și proiectelor de cercetare la care a participat.