Anca Iosif 9/3/24 Anca Iosif 9/3/24

Analiză: Acțiunile de conservare au un impact pozitiv asupra biodiversității

Eforturile de conservare de pe tot globul fac o diferență măsurabilă în protejarea biodiversității, arată o nouă meta-analiză. Cuprinzând peste un secol de date din 186 de studii, cercetarea arată că intervențiile direcționate – de la refacerea habitatelor până la controlul speciilor invazive – îmbunătățesc semnificativ ecosistemele, demonstrând că acțiunile de conservare nu doar opresc pierderea biodiversității, ci o inversează adesea.

Eforturile de conservare de pe tot globul fac o diferență măsurabilă în protejarea biodiversității, arată o nouă meta-analiză. Aceasta sumarizează 186 de studii și arată că intervențiile direcționate – de la refacerea habitatelor până la controlul speciilor invazive – îmbunătățesc semnificativ ecosistemele, demonstrând că acțiunile de conservare nu doar opresc pierderea biodiversității, ci o inversează adesea.

O meta-analiză revoluționară a eforturilor globale de conservare a demonstrat că intervențiile direcționate îmbunătățesc semnificativ rezultatele în materie de biodiversitate sau, cel puțin, încetinesc declinul ecosistemelor din întreaga lume. Analiza, care a analizat 186 de studii pe diferite continente și la scară de mediu, oferă dovezi cruciale că acțiunile de conservare sunt eficiente. Cu toate acestea, subliniază, de asemenea, necesitatea unei voințe politice și investiții sporite pentru a extinde și mai mult aceste intervenții pentru a combate criza globală a biodiversității.

Studiul sintetizează date din 35 de studii separate și se întinde pe peste un secol de eforturi de conservare. Acesta a examinat o serie de intervenții care abordează factorii cheie ai degradării mediului, cum ar fi pierderea habitatului, speciile invazive, poluarea și schimbările climatice. Aceste intervenții au fost clasificate în șapte tipuri, inclusiv înființarea de zone protejate, eforturile de restaurare, managementul durabil al ecosistemelor și eradicarea speciilor invazive.

Rezultatele arată că, în ansamblu, acțiunile de conservare au rezultate pozitive. În două treimi din studiile analizate, biodiversitatea fie s-a îmbunătățit (45,4%), fie cel puțin a prezentat scăderi mai lente (20,6%) în comparație cu zonele în care nu au fost luate măsuri de conservare. În aceste cazuri, starea biodiversităţii a beneficiat direct de intervenţii, demonstrând eficienţa acestora în inversarea sau atenuarea daunelor cauzate de degradarea mediului.

Cu toate acestea, studiul a identificat și unele cazuri (21%) în care intervențiile de conservare au avut rezultate mai proaste decât a nu face nimic. Acest impact negativ a fost adesea legat de consecințe neintenționate, cum ar fi vătămarea accidentală a speciilor nevizate în timpul controlului speciilor invazive sau eșecul de a managerui în mod corespunzător ariile protejate, ceea ce duce la supraexploatarea resurselor.

Practicile de conservare s-au îmbunătățit în timp

Impactul cel mai mare l-au avut intervențiile care vizează speciile exotice invazive (IAS). Această categorie de acțiuni a avut succes în special pe insule, unde eforturile de eradicare a IAS au ajutat la refacerea ecosistemelor locale. Intervențiile care vizează reducerea pierderii și degradării habitatelor și promovarea managementului durabil al ecosistemelor au arătat, de asemenea, impact mare și pozitiv, validând în continuare strategiile globale de conservare.

Zonele protejate — o piatră de temelie a politicii de conservare la nivel mondial — au fost eficiente în reducerea conversiei terenurilor, defrișărilor și pierderii coralilor. Cu toate acestea, eficacitatea lor a variat în funcție de regiune, adesea limitată de factori precum resursele inadecvate și aplicarea legii. Cercetarea subliniază importanța ariilor protejate bine dotate cu resurse și gestionate strategic pentru a obține rezultate semnificative de conservare.

O perspectivă cheie din studiu este că practicile de conservare s-au îmbunătățit în timp. Studiile mai recente au pus, poate, mai mult în prim plan efectele pozitive ale intervențiilor, probabil datorită finanțării sporite, eforturilor mai direcționate și lecțiilor învățate din încercările anterioare. Acest progres indică faptul că, în timp ce biodiversitatea continuă să scadă la nivel global, există speranța că, cu eforturi sporite și alocate corespunzător, putem inversa această tendință.

În ciuda beneficiilor clare ale acțiunilor de conservare, studiul subliniază că este nevoie de mai mult pentru a îndeplini obiectivele globale de biodiversitate, în special în regiunile bogate în biodiversitate din Sudul Global. Costul estimat al atingerii acestor obiective variază între 178 de miliarde de dolari și 524 de miliarde de dolari anual — o investiție semnificativă, dar una crucială pentru conservarea ecosistemelor care oferă servicii esențiale omenirii.

În cele din urmă, cercetarea demonstrează că avem nevoie să investim în conservare. Pe continente și în ecosisteme, acțiunile de conservare fac o diferență măsurabilă. Provocarea, de-acum, este de a extinde aceste eforturi la un nivel care poate inversa criza globală a biodiversităţii înainte de a fi prea târziu.

Carla Culda

Este biolog cu o dorință activă de a descoperi, de a înțelege și de a cunoaște în general viul. În prezent este doctorandă la Facultatea de Medicină Veterinară, Cluj-Napoca la departamentul de Parazitologie și Boli Parazitare.

Carla își derulează activitatea științifică în Insulele din Galapagos, reprezentând subiectul tezei sale de doctorat în această zonă. Prin acest proiect își propune împreună cu profesorul coordonator și colaboratorii din Galapagos să intervină în procesul de salvare a unei specii endemice, leul de mare din Galapagos.

Anca Iosif 4/19/24 Anca Iosif 4/19/24

Castorii: Un inginer necesar pentru o stare mai bună a naturii?

Castorii sunt o specie cheie în cadrul ecosistemelor naturale fiind supranumiți ingineri ai naturii pentru ingeniozitatea prin care construiesc un mozaic de habitate care rețin apă și extind zonele umede. Deși barajele lor par să incomodeze la prima vedere, această calitate este extrem de importantă în contextul creșterii numărului de furtuni , ploi torențiale sau perioadelor de secetă.

Castorii — un posibil aliat pentru asigurarea unui ecosistem umed rezilient

Castorii sunt o specie cheie în cadrul ecosistemelor naturale fiind supranumiți ingineri ai naturii pentru ingeniozitatea prin care construiesc un mozaic de habitate care rețin apă și extind zonele umede. Deși barajele lor par să incomodeze la prima vedere, prezența lor este extrem de importantă când avem de-a face cu furtuni , ploi torențiale sau perioade de secetă.

Pe scurt despre importanța castorilor

Barajele și canalele create de castori măresc capacitatea de stocare a apei și produc o scurgere mai lentă a apei care este extrem de importantă atât în caz de furtuni sau ploi abundente precum și în timpul secetelor când apa care se eliberează mai lent din barajele castorilor. Asta va permite un flux constant de apă, inclusiv în pâraiele care în ultimii ani se usucă. Din păcate, castorii au dispărut de pe teritoriul țării noastre în secolul XIX din cauza braconajului excesiv. Totuși, între 1998–2003 am reintrodus în România brebul, castorul eurasiatic – 182 de indivizi pe râurile Olt, Mureș și Ialomița. Acest proces de reintroducere a avut un mare succes și la noi în țară numărul castorilor estimându-se că în 2009–2013 aveam circa 1.500 de indivizi.

Cine sunt castorii de fapt?

Ne-am întâlnit adeseori cu acest personaj faimos în diverse povești sau desene animate de când eram copii. Când ne gândim la un castor, mintea noastră deja începe să-i schițeze foarte repede conturul: dinții lunguieți și puternici care fac posibilă modelarea copacilor; coada lată acoperită de solzi care ne indică faptul că este un animal acvatic, membrele scurte și puternice adaptate atât pentru uscat cât și pentru apă. Este cunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari rozători după capibara din America de Sud. Era totuși o vreme, pe timpul erei glaciare, Pleistocen, când au existat două specii – Castor leiseyorum; Castoroides ohioensis – mult mai mari decât castorul din zilele noastre, lungi de aproximativ doi metri.

Importanța castorului în natură

După mai multe studii, castorul este considerat o specie cheie în lanțul trofic, datorită stilului său de viață și a acțiunilor lui în modelarea acestui stil natural. O specie cheie ’keystone’ asigură un echilibru ecologic. Astfel, prin tăierea copacilor și a arbuștilor de diferite dimensiuni, castorul contribuie indirect la disponibilitatea nutrienților în natură prin acest lemn mort care nu se mai regăsește atât de frecvent în zilele noastre, din cauza exploatării intensive a pădurilor.

Dar scopul castorului este să ofere adăpost familiei în vizuini subacvatice prin construirea de baraje pe râuri sau pe diverse bazine acvatice. Prin realizarea acestor îndiguiri, ei creează un mozaic de habitate – un amestec de zone umede, pajiști deschise, iazuri, lemn mort și arbuști.

Un alt aspect interesant ar fi această capacitate unică a castorilor de a-și modifica mediul în care trăiesc prin construirea activă de baraje, diguri. Acestea sunt construite pentru a menține un anumit nivel al apei ridicat și constant, lucru care le permite să se miște mai rapid și mai sigur, ei fiind mai agili în mediul subacvatic decât pe uscat. Astfel, ei oferă un acces sigur și rapid al hranei, precum și a materialelor de construcții, dar și o protecție a intrărilor în vizuina acestora. Activitatea castorului poate avea un impact direct și indirect asupra altor organisme din ecosisteme.

Castorul ca inginer al naturii care ajută în fața schimbărilor climatice

Castorul este supranumit „inginerul ecosistemelor” pentru ingeniozitatea prin care construiește acest mozaic de suprafețe naturale, unde reține apa și extinde zonele umede, atât de necesare în condițiile actuale ale schimbărilor climei și secetelor prelungite.

Deși la prima vedere, barajele și canalele create de castori par să incomodeze, acestea măresc capacitatea de stocare a apei în iazuri și produc o scurgere mai lentă a apei. Canele ridică astfel pânza freatică și tot odată are loc o resuscitare a izvoarelor subterane. În caz de furtuni sau ploi abundente, riscul inundațiilor poate fi atenuat, acolo unde există acestea.

În timpul secetelor, apa stocată de barajele poroase ale castorilor se eliberează lent, ridicând tot odată nivelul apei crescând rezistența mediului la riscurile aferente acestor perioade. Menținerea constantă a debitului de apă în perioada secetoasă oferă un refugiu nevertebratelor și un potențial semnificativ al recolonizării post-secetă.

Calitatea apei dintr-o zonă populată cu castori poate crește, datorită îmbunătățirii nutrienților. De asemenea acest mozaic duce la creșterea biodiversității oferind un habitat bogat pentru insecte, pești, păsări, lilieci și amfibieni. Somonul, spre exemplu, se dezvoltă mai bine și mai repede acolo unde sunt castorii prezenți; de asemenea și o serie de mamifere, plante, nevertebrate se bucură de ceea ce le oferă castorii.

Castorii în România – de la braconaj la reintroducerea speciei

Situația castorului eurasiatic, brebul, în zona țării noastre, a fost similară cu populațiile din alte regiuni ale Europei și nu numai. Din cauza braconajului excesiv, acesta a dispărut de pe teritoriul țării noastre în secolul XIX, rămânând în urmă doar o gamă de toponime date de români din diferitele regiuni ale țării, precum: breb, breboaia, brebeni, brebina, brebenei, bibor, biber, biborțeni. Considerăm că în anul 1823 a fost ucis ultimul breb din țările Române, undeva în zona Moldovei vechi, unde avem astăzi județul Caraș-Severin.

Printr-un proiect de colaborare dintre Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice (ICAS) și Ministerul Mediului din Germania, între 1998–2003 am reintrodus în România brebul, castorul eurasiatic – 182 de indivizi pe râurile Olt, Mureș și Ialomița. Acest proces de reintroducere a avut un mare succes și la noi în țară – această specie s-a împrăștiat natural pe râuri și afluenții acestora și a ocupat tot mai multe teritorii noi.

În perioada următoare, între anii 2009–2013 am estimat 1.500 de indivizi, și peste 1.200 de indivizi prezenți pe cursul râului Olt și afluenții acestuia. În 2011 aflăm, pentru prima dată, de prezența castorului eurasiatic în Delta Dunării.

Castorii în Europa

Prezent încă din preistorie, castorul european sau castorul eurasiatic, cunoscut sub denumirea de breb, Castor fiber, este o specie înrudită cu castorul nord-american, Castor canadensis. Brebul este cel mai mare rozător semiacvatic atât din Europa, cât și din Asia. Acesta a fost foarte multă vreme vânat pentru blană și castoreum – o secreție parfumată provenită din glandele castorului – până aproape de extincție. Castoreum este substanța cu care ei își marchează teritoriile și care conține mosc, un compus folosit în industria parfumurilor. Rolul său este de a fixa și de a menține diferite esențe sau parfumuri.

În 1900, numărul exemplarelor a scăzut considerabil regăsindu-se aproximativ 1.200 de indivizi în întreaga regiune a Europei și a Asiei. După acest declin devastator, au existat diverse campanii de reintroducere a brebului în zonele originale din arealul de răspândire a acestei specii.

Acum poate fi întâlnit într-un număr foarte mare din Franța până în China și Mongolia. Datele indică o creștere semnificativă a populației castorilor eurasiatici de peste 1.200.000 de indivizi. Populația a crescut în acest deceniu cu 178.000, deci 17% în 6–8 ani. Efectivul cel mai numeros al castorului eurasiatic s-a remarcat în zona europeană a Rusiei, Suedia, Polonia și Letonia.

Castorul devenit un personaj negativ în comunitățile locale și soluții de coexistență

Dinamica populației castorului eurasiatic a adus multe beneficii întregului ecosistem, dispersându-se pe distanțe vaste cucerind teritorii noi și readaptându-se la zonele unde cândva era teritoriul lui. Situația se schimbă când populația crește necontrolat și antropizarea mediului natural duce la limitarea spațiului utilizat de castori, astfel că aceștia sunt obligați să urmeze alte cursuri, ajungând în orașe și sate.

Ajungând atât de aproape de oameni se nasc conflicte între aceștia, deoarece afectează interesele locale. Printre acestea se înregistrează o serie de pierderi la nivelul culturilor agricole, forestiere și pomicole. De asemenea, un alt aspect îl reprezintă terasamentele sau drumurile care în fața inundațiilor provocate de castori atrag o serie de pagube. Toate acestea generează costuri financiare și pagube sub diverse forme de pierderi: în agricultură, silvicultură și infrastructură.

Să nu uităm și că, pentru unele comunități, râurile și pârâiele sunt drumuri, iar barajele construite de castori devin bariere rutiere. Pe măsură ce structurile se înmulțesc, mai mult teren este inundat și poate fi mai puțină apă dulce de băut în aval. Dar există și alte efecte: animalele participă într-o buclă: schimbările climatice deschid peisajul castorilor, ale căror iazuri conduc la o încălzire suplimentară, ceea ce atrage și mai mulți indivizi din specie.

Natura ne învață de nevoia unui echilibru

Aceste probleme legate de conflictele dintre castori și oameni nu sunt noi. Prin ameliorarea acestor pagube, prin protejarea culturilor agricole, a arborilor cu o importanță economică, protejarea digurilor pot echilibra balanța, pentru o coexistență prielnică om-natură. În situațiile mai critice în care regăsim castori în zone neprielnice pentru ei, dar care au un impact economic esențial pentru noi, atunci se poate aplica realocarea indivizilor într-o arie mai naturală.

Uneori răspunsul stă sub ochii noștri – ca de fiecare dată natura ne învață ceea ce noi uităm. În acest caz, ne referim la importanța creșterii controlate a populației de castori. Mulți factori naturali intervin pentru menținerea unui echilibru între dimensiunea unei populații și numărul de indivizi. Interacțiunea dintre specii poate influența procesele ecosistemului și, în cele din urmă, acestea pot provoca schimbări la nivel de biodiversitate. Astfel, un aspect foarte esențial este implementarea unor strategii în monitorizarea dinamicii creșterii al numărului de castori.

Carla Culda

Carla își derulează activitatea științifică în Insulele din Galapagos reprezentând subiectul tezei sale de doctorat în această zonă. Prin acest proiect își propune împreună cu profesorul coordonator și colaboratorii din Galapagos să intervină în procesul de salvare a unei specii endemice, leul de mare din Galapagos.

Guest User 5/4/23 Guest User 5/4/23

Cum se adaptează animalele sălbatice schimbărilor climatice?

La nivel global, printre cele mai mari amenințări la adresa faunei sălbatice și a ecosistemelor sunt schimbările climatice, care au loc într-un ritm alarmant de rapid. Biodiversitatea, care este în strânsă legătură cu clima, rămâne sursa de bază a planetei, a bunăstării oamenilor — și încearcă să se adapteze.

La nivel global, printre cele mai mari amenințări la adresa faunei sălbatice și asupra ecosistemelor sunt schimbările climatice, care au loc într-un ritm alarmant de rapid. Asta pentru că biodiversitate, care este în strânsă legătură cu clima rămâne sursa de bază a planetei și bunăstării oamenilor.

Schimbările climatice pot amenința biodiversitatea vitală?

Ne uităm la o primă vedere în locul unde animalele locuiesc. Habitatul este spațiul în care fiecare specie își desfășoară întreaga viață. O schimbare va declanșa o nouă schimbare, care în cele din urmă se vor reflecta în viața fiecărui animal.

Cum este posibil acest lucru? Gândiți-vă doar la temperatura care poate afecta vegetația, o sursă importantă de hrană, accesul la apă și multe altele.

Spre exemplu, în Africa, elefanții (elefantul African de savană, Loxodonta africana și elefantul African de pădure, Loxodonta cyclotis) sunt foarte sensibili la aceste creșteri de temperatură, și sunt expuși, în consecință, la noi boli. Iar apa, care este tot mai rară din cauza secetei și a deșertificării, este, în același timp, indispensabilă în viațile lor, în cantități mari.

Astfel, anumite ecosisteme devin din ce în ce mai greu de locuit pentru anumite animale, forțând astfel o parte din acestea să-și depășească limitele trecând într-un alt habitat pentru a supraviețui. Astfel, se întâmplă selecția naturală și învățarea de a se adapta la situații noi de viață.

Efectul acestor schimbări climatice se resimt și direct și indirect asupra faunei sălbatice. Ce se întâmplă când temperatura oscilează cu 1°C? Vedeți voi, dimensiunea corpului animalelor este corelată cu habitatul în care se află. Spre exemplu, animalele care trăiesc la polul nord — păsările, mamiferele polare — și-au dezvoltat o serie de adaptări anatomice, fiziologice și comportamentale pentru a face față temperaturilor scăzute și ratelor mari de pierdere de căldură. Să aruncăm o privire mai detaliată asupra câtorva exemple:

Ursul polar și relația cu gheața care se micșorează

Protagonistul schimbărilor climatice este chiar ursul polar, deoarece cea mai pronunțată activitate a fost înregistrată la nivelul cercului polar – Arctica. Specia încadrată de Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN) ca fiind una vulnerabilă. Urșii polari au capacitatea să cucerească noi teritorii, sugerând astfel că ar putea capacitatea de a se adapta la schimbările care au loc azi în Arctica. Cu toate acestea în momentul de față ei sunt foarte dependenți de gheață, lucru care-i face vulnerabili la schimbările climatice.

De ce este atât de importantă gheața în viața acestora? Aceștia se folosesc de gheață pentru a călători, pentru a vâna, pentru a se odihni, pentru a se împerechea și chiar în unele zone sunt făcute adăposturi materne. Urșii polari se află într-o strânsă legătură cu prada care este dependentă de gheață (focile).

Fiind un mamifer de dimensiuni mari, își controlează izolarea și răcirea periferică a corpului foarte bine. La nivelul căilor respiratorii are loc schimbul de căldură, iar pierderile de apă sunt minimizate; aceste adaptări fiziologice sunt în strânsă legătură cu nivelul lor de activitate. Spre deosebire de alte specii de urși care petrec în general lunile de iarnă într-o stare de activitate metabolică redusă, ursul polar rămâne activ pe tot parcursul anului. O dată cu activitatea sa, inevitabil apar pierderile de căldură.

Dar ce a făcut ca să-și mențină homeotermia într-un astfel de mediu? Postura acestora este corelată cu temperatura actuală, blana ursului are un nivel de conductivitate termică ridicată (pierde căldura rapid), mușchii striați foarte bine vascularizați (sursă de căldură). De remarcat este faptul că părul unui urs polar se poate încălzi sau să ajute la răcire folosind lumina de la Soare. Asta datorită asimetriei: în funcție de poziția de contact a luminii UV cu firele de păr, acestea pot produce căldură suficientă sau doar parțială. Dacă un urs polar este fotografiat în lumină UV, el va apărea negru din cauza acestui efect.

Ursul panda gigantic și relația lui cu bambusul

Un alt exemplu cunoscut — totodată imagine organizației WWF — este ursul panda gigantic (Ailuropoda melanoleuca). Este o specie emblematică în discuția despre schimbări climatice, datorită hrănirii sale aproape exclusive cu bambus. Este de asemenea o specie vulnerabilă încadrată de IUCN. Înțelegând modul în care schimbările climatice afectează bambusul se vor putea crea programe de conservare și de salvare a ursului panda gigantic.

De ce bambusul este atât de important pentru ursul panda gigantic? Pentru că reprezintă aproximativ 90% din alimentația lor — totodată are o rată scăzută de răspândire pentru că este o specie asexuată (totul se întâmplă în același individ având atât flori feminine, cât și flori bărbătești). Asta ne arată că bambusul nu are capacitatea de a ține pasul cu ursul panda gigantic pentru a utiliza alte zone cu latitudini sau latitudini mai mari. În natură, în habitatul lor natural, se poate observa o fragmentare și izolare a populațiilor de panda gigantic, mai mare decât în ultimii 30 de ani.

Unde trăiește ursul panda gigantic? Îl putem întâlni în pădurile temperate înalte din munții din sud-vestul Chinei. Poate puțini dintre noi știu că diversitatea biologică a habitatului ursului panda gigantic este în competiție cu cea a ecosistemelor tropicale, încadrându-l ca o specie umbrelă care oferă protecție multor specii (fazanii multicolori; maimuța aurie, ibisul cu creastă, takinul, etc.) în care acesta trăiește.

Pinguinii păstrează căldura în grup

Pinguinii sunt o altă categorie de vertebrate polare. Trăiesc în emisfera sudică, cel mai frecvent în Antarctica, dar se pot observa chiar și în vârful Africii. Există 17 specii de pinguini, care sunt considerate specii acvatice și slab zburătoare. O excepție este pinguinul din Galapagos (Spheniscus mendiculus) care este întâlnit în zona Ecuadorului, singurul care trăiește în afara ghețarilor. Apele reci ale curenților Humboldt și Cromwell îl sprijină în supraviețuire, în acest mediu tropical al insulelor din Galapagos.

Ca strategii de supraviețuire, pinguinii s-au adaptat la temperaturile scăzute, astfel:

Pene suprapuse – oferă protecție față de apa și vântul rece;
Pinguinii își măresc temperatura corpului absorbind lumina de la soare folosind penele de culoare închisă care se regăsesc pe spate;
Economisesc căldura tremurând, similar cu oamenii; dezavantajul tremurului este că pierd, astfel, din energie.
Pinguinii sunt, de asemenea, cunoscuți pentru că se strâng în grupuri pentru a păstra căldura;
Poziția verticală a picioarelor — pentru a nu pierde căldura

Vulpea Fennec vânează noaptea, ca să evite canicula zilnică

Legat de speciile din savană, acestea se află în opoziție cu speciile din zona Arctică, adaptându-se astfel încât să evită supraîncălzirea corporală. Un bun exemplu este vulpea Fennec (Vulpes zerda) care trăiește în deșertul Sahara și în Africa de Nord. La aceasta remarcăm următoarele adaptări:

Datorită căldurii arzătoare de peste zi ea vânează noaptea — făcând astfel față căldurii;
Urechile sunt asemănătoare liliecilor pentru a oferi o suprafață de răcire corporală, prin radierea căldurii;
Părul este lung și gros care oferă dublă protecție în timpul nopților reci (izolează) și în timpul zilei când soarele este foarte puternic;
Membrele sunt acoperite de blană oferind protecție în timpul deplasărilor pe nisipul fierbinte.

Cum se resimt aceste schimbări în viața animalelor?

Majoritatea mamiferelor terestre mari cât și cele acvatice nu se pot bucura de luxul unei micro-evoluții rapide sau al unor schimbări rapide ca strategii de adaptare la aceste schimbări climatice. Rata acestor schimbări este mult prea rapidă pentru ca adaptarea genetică, adică tiparul interior al speciilor, să apară la mamiferele mari.

Când vorbim despre aceste schimbări — care, după cum v-am spus mai sus, se resimt de la sursa de hrană până la modul în care animalele trăiesc — trebuie să aruncăm o privire și asupra viețuitoarelor parazite – patogenii; deoarece unii dintre aceștia pot să își crească eficiența odată cu schimbările climatice.

Totuși, putem observa câteva schimbări la nivelul comportamentului, reproducerii, migrării, hibernării sau chiar la nivelul activităților post-hibernării. Aceste schimbări vor aduce beneficii anumitor specii și le va dezavantaja pe altele ducând la crearea unui nou ecosistem.

Drd. Carla Culda

Tot ea a făcut ilustrațiile minunate de care te-ai bucurat în articolul de mai sus.