La zece ani de la ratificarea Acordului de la Paris, dezbaterea privind depășirea pragului de 1.5°C a trecut treptat de la scenarii ipotetice la o perspectivă probabilă, având în vedere tendințele observate în sistemul climatic. Datele sintetizate de IPCC și Organizația Meteorologică Mondială (WMO) arată o accelerare continuă a încălzirii globale și indică faptul că depășirile temporare ale acestui prag devin tot mai probabile în anii următori.

Acordul de la Paris stabilește drept obiectiv pe termen lung menținerea creșterii temperaturii medii globale „mult sub 2°C” față de nivelurile preindustriale și continuarea eforturilor pentru limitarea încălzirii la 1.5°C. Această formulare duală reflectă, în același timp, compromisurile politice necesare în 2015 și dovezile științifice acumulate până atunci, care arătau că diferențe de doar câteva zecimi de grad pot produce schimbări climatice semnificative. În acest sens, Raportul Special al IPCC privind 1.5°C  a confirmat că o încălzire de 2°C generează riscuri mult mai mari și, adesea, ireversibile pentru ecosisteme, pentru resursele de apă și pentru securitatea alimentară, în comparație cu scenariul de 1.5°C.

Conform evaluărilor IPCC,din Secțiunea 1.2 a Raportului Special 1.5, încălzirea determinată de activitatea umană a ajuns în jurul valorii de 1°C în anul 2017, cu o rată de creștere estimată la circa 0.2°C pe deceniu, calculată ca medie pe perioade de 20–30 de ani raportate la intervalul 1850–1900 folosit drept referință pentru climatul preindustrial. În ultimii ani, analizele WMO arată că anomaliile anuale din 2023 și 2024 au depășit temporar pragul de 1.5°C, situându-se în jurul valorii de 1.55–1.6°C față de nivelul preindustrial.

Totuși, aceste depășiri anuale nu indică automat că obiectivul Acordului de la Paris a fost pierdut. IPCC definește depășirea pragului pe baza mediei multianuale, nu pe baza valorilor punctuale, pentru a evita distorsiunile cauzate de variabilitatea naturală (precum El Niño). Cu toate acestea, faptul că pragul este atins din ce în ce mai frecvent, chiar și temporar, semnalează apropierea rapidă de limite critice ale sistemului climatic.

Un alt element esențial este distribuția neuniformă a încălzirii globale. Secțiunea 1.2.2 din Raportul Special 1.5 al IPCC arată că regiunile de uscat se încălzesc mai rapid decât oceanele, iar între 20% și 40% din populația globală trăiește deja în zone care, cel puțin într-un sezon al decadei 2006–2015, au experimentat temperaturi ce depășesc 1.5°C față de nivelurile preindustriale. Pentru aceste comunități, pragul de 1.5°C este deja o realitate trăită, nu un simplu reper de negociere internațională.

Bilanțul ultimului deceniu evidențiază un paradox structural. Pe de o parte, tehnologiile cu emisii reduse au avansat rapid, iar politicile climatice s-au extins în multe regiuni ale lumii. Pe de altă parte, emisiile globale au continuat să crească, iar analiza UNEP Emissions Gap Report 2023 arată că, în condițiile politicilor actuale, lumea se îndreaptă spre o încălzire de 2.5–2.9°C până în 2100. În acest context, depășirea permanentă a pragului de 1.5°C nu este inevitabilă din punct de vedere geofizic, așa cum precizează IPCC, însă menținerea încălzirii sub acest prag presupune transformări accelerate și profunde ale sistemelor economice, energetice și industriale. Pentru moment, dovezile privind implementarea unui asemenea ritm de schimbare rămân limitate.

Obiectivul Acordului de la Paris nu este formulat ca o alegere între 1.5°C și 2°C, ci ca un singur scop cu două componente: stabilizarea „mult sub 2°C” și urmărirea explicită a limitării încălzirii la 1.5°C. Conceptul de „well below 2°C” funcționează ca o limită superioară de siguranță, în timp ce 1.5°C este ținta de referință, considerată mai sigură și mai echitabilă.

Această arhitectură reflectă compromisuri diplomatice, dar și o înțelegere clară a științei climatice: fiecare creștere marginală a temperaturii globale aduce riscuri semnificativ mai mari, iar diferența dintre 1.5°C și 2°C este de natură calitativă, nu doar numerică.

Din perspectivă științifică, 1.5°C reprezintă pragul la care riscurile climatice grave devin puternic amplificate, dar încă, cel puțin teoretic, gestionabile. IPCC SR1.5 arată că, comparativ cu 1.5°C, o încălzire de 2°C:

• aproape elimină recifurile de corali la nivel global,
• crește exponențial riscul valurilor de căldură,
• intensifică frecvența și severitatea secetelor și precipitațiilor extreme,
• amplifică riscurile la adresa securității alimentare și a resurselor de apă.

Prin urmare, diferența aparent modestă de 0.5°C se traduce în modificări majore ale distribuției riscului la scară globală.

Există însă și o dimensiune politică și etică. Țările insulare mici au argumentat, sub motto-ul „1.5 to stay alive”, că depășirea acestui prag le-ar pune în pericol existența fizică și economică. Pentru ele, 1.5°C nu este un obiectiv ideal, ci o linie minimă de siguranță. Integrarea acestui prag în Acordul de la Paris a fost, în mare parte, rezultatul presiunii acestor state, care au legat discuția climatică de temele echității, dezvoltării durabile și justiției climatice.

La COP21, negociatorii au trebuit să reconcilieze două tipuri de revendicări: cerința statelor vulnerabile pentru o limită strictă de 1.5°C și reticența unor economii industrializate de a accepta un obiectiv perceput drept foarte dificil. Rezultatul a fost formularea „well below 2°C” combinată cu „eforturi pentru 1.5°C”.

Practic, 2°C a fost tratat ca limită de avarie, iar 1.5°C ca țintă de referință. Această structură a permis unui număr foarte mare de state să ratifice acordul, menținând în același timp în prim-plan nevoia de protecție sporită pentru cei mai vulnerabili. Totodată, a deschis calea către Raportul Special IPCC 1.5, solicitat explicit pentru a evalua diferențele dintre aceste două niveluri de încălzire.

Depășirea pragului de 1.5°C nu se definește prin valoarea unei luni sau a unui an, ci prin evoluția temperaturii medii globale pe perioade suficient de lungi pentru a filtra variabilitatea naturală. IPCC calculează încălzirea globală ca medie pe 20–30 de ani, raportată la perioada 1850–1900. Aceasta înseamnă că un an sau chiar câțiva ani cu temperaturi peste 1.5°C nu implică automat că obiectivul climatic de 1.5°C este definitiv pierdut.

Totuși, succesiunea anilor foarte calzi, cum sunt 2023–2024, semnalează apropierea de un nou regim climatic. Pe termen lung, tendința de creștere este determinată de emisiile cumulative de CO₂. Datorită longevității acestui gaz în atmosferă, există o relație aproape liniară între cantitatea totală emisă și nivelul încălzirii. Din această perspectivă, depășirea pragului de 1.5°C este un rezultat al acumulării istorice de emisii, nu doar al fluxurilor anuale curente.

Depășirea, chiar și temporară, schimbă profund profilul riscurilor. IPCC arată că, odată cu creșterea temperaturii, crește probabilitatea și intensitatea valurilor de căldură, a precipitațiilor extreme și a secetelor. În plus, sistemul climatic include așa-numitele „puncte critice” (tipping points) – procese care, odată declanșate, pot continua independent de emisiile viitoare, cum ar fi topirea accelerată a calotelor glaciare, degradarea permafrostului sau pierderea ireversibilă a unor ecosisteme cheie.

Chiar dacă modelele sugerează că, teoretic, o revenire de la un scenariu cu overshoot la 1.5°C este posibilă prin emisii net negative, această revenire nu ar putea reface complet ecosisteme odată destabilizate. Depășirea pragului de 1.5°C este, așadar, mai mult decât o problemă de definire statistică: ea reprezintă intrarea într-o zonă de risc climatic structural mai ridicat.

Depășirea temporară a pragului de 1.5°C nu schimbă legile fizicii care guvernează sistemul climatic: temperatura globală va continua să crească atât timp cât emisiile nete rămân pozitive. Relația aproape liniară dintre emisiile cumulative de CO₂ și încălzirea globală, evidențiată de IPCC SR1.5, implică faptul că fiecare zecime de grad suplimentară corespunde unei cantități suplimentare de carbon eliberat în atmosferă.

În acest context, atenuarea (mitigation) rămâne esențială nu doar pentru protejarea obiectivului de 1.5°C, ci și pentru evitarea depășirii pragului de 2°C. Scenariile cu overshoot nu trebuie interpretate ca o justificare pentru relaxarea eforturilor; dimpotrivă, ele presupun reduceri rapide către zero net și dezvoltarea la scară mare a capacităților de eliminare a CO₂.

Renunțarea la atenuare ar echivala cu acceptarea unei traiectorii de încălzire care depășește 2°C, cu efecte ce ar depăși capacitatea de adaptare a multor societăți și ecosisteme. Există limite fizice, tehnologice și economice ale adaptării. Dincolo de anumite niveluri de încălzire, chiar strategii avansate de adaptare devin fie prohibitiv de costisitoare, fie pur și simplu imposibile.

Dacă atenuarea determină direcția pe termen lung a sistemului climatic, adaptarea este răspunsul imediat la impacturile deja instalate. IPCC AR6 WGII arată că, pe măsură ce temperatura crește, costurile adaptării cresc mai rapid decât temperatura, iar eficacitatea unor măsuri scade, deoarece se ating limitele naturale și socio-economice ale sistemelor.

Presiunea pentru adaptare este vizibilă în sectoare cheie. În domeniul apei, crește variabilitatea precipitațiilor și a debitului râurilor, ceea ce impune management complex al secetei și a inundațiilor, inclusiv protecția resurselor subterane. Agricultura este afectată de modificarea regimului pluviometric, stres termic și hidric, ceea ce impune reconfigurarea sistemelor de producție, introducerea de culturi reziliente la climă și schimbări în practicile de utilizare a terenurilor. Infrastructura urbană și energetică este tot mai expusă la fenomene extreme, iar sistemele de sănătate publică trebuie să facă față unui nou profil de riscuri: valuri de căldură, boli vectoriale, poluare agravată.

Această presiune crescută asupra adaptării nu reflectă un eșec al atenuării, ci efectele întârzierilor istorice în reducerea emisiilor și inerția sistemului climatic. Chiar și într-un scenariu de decarbonizare accelerată, anumite impacturi sunt deja „încorporate” în climatul următoarelor decenii. Adaptarea devine, astfel, un element structural al rezilienței societăților, similar cu infrastructura energetică sau sanitară.

În practică, polarizarea între „atenuare sau adaptare” este depășită. Lecțiile ultimului deceniu arată că cele două dimensiuni trebuie integrate într-un cadru unic: atenuarea limitează amploarea riscului, adaptarea gestionează impacturile inevitabile, iar absența uneia subminează eficiența celeilalte.

1.5°C sau 2°C? Realism, echitate și legitimitatea regimului climatic

Dezbaterea privind fezabilitatea obiectivului de 1.5°C s-a intensificat pe măsură ce bilanțurile emisiilor și rapoartele UNEP Emissions Gap au arătat că politicile actuale plasează lumea pe o traiectorie de încălzire de aproximativ 2.5–2.9°C până în 2100, chiar dacă angajamentele NDC  (nationally determined contributions) sunt implementate integral. În acest context, unii autori argumentează că 1.5°C devine mai degrabă un deziderat normativ decât un obiectiv de politică realist.

Argumentele pentru menținerea țintei de 1.5°C rămân însă puternice. Diferența între 1.5°C și 2°C provoacă schimbări calitative ale riscului, în special pentru ecosisteme sensibile și pentru statele vulnerabile. Pentru multe țări insulare și state sărace din Africa sau Asia de Sud, 2°C înseamnă pierderi teritoriale, degradarea infrastructurii critice și riscuri socio-economice care depășesc capacitățile lor de răspuns. Renunțarea la 1.5°C ar însemna, practic, acceptarea unui nivel de risc mai ridicat pentru acele societăți care au contribuit cel mai puțin la emisiile istorice.

Pe de altă parte, argumentul „pragmatic” atrage atenția asupra inerției infrastructurii fosile și a faptului că politicile statelor G20 – responsabile pentru majoritatea emisiilor – sunt încă departe de traiectoriile compatibile cu 1.5°C. Subvențiile pentru combustibili fosili se mențin la niveluri ridicate, iar noi proiecte de petrol și gaze sunt în curs de dezvoltare. Din această perspectivă, insistarea exclusivă pe 1.5°C ar putea risca să blocheze compromisuri politice care, deși mai puțin ambițioase, ar putea produce reduceri reale de emisii.

O eventuală redefinire a obiectivului – de la 1.5°C la 2°C ca țintă operațională – ar avea însă consecințe majore asupra legitimității regimului climatic. Pentru statele vulnerabile, aceasta ar echivala cu recunoașterea faptului că interesele lor au fost sacrificate pentru confortul geopolitic al marilor emițători. În plus, o astfel de schimbare ar putea fi interpretată de unele state ca o relaxare de facto a obligațiilor, reducând ambiția NDC-urilor și diminuând presiunea politică pentru finanțarea adaptării și tranziției energetice în Sudul Global.

În esență, dezbaterea 1.5°C–2°C nu este doar despre cifre, ci despre ce tip de ordine climatică considerăm acceptabilă și despre distribuția riscului între state și generații.

Pe partea progreselor, scăderea costurilor energiilor regenerabile (solară, eoliană, baterii) a fost spectaculoasă și a transformat profund peisajul energetic global. Regenerabilele au devenit, în multe regiuni, cea mai ieftină formă de producere a energiei electrice. În paralel, au fost adoptate numeroase obiective de neutralitate climatică pentru mijlocul secolului, iar transparența privind emisiile și politicile climatice a crescut.

Pe partea eșecurilor structurale, emisiile globale au continuat să crească până foarte recent, în loc să atingă vârful și să scadă vertiginos, așa cum ar cere scenariile compatibile cu 1.5°C. Dependența de combustibili fosili rămâne adânc înrădăcinată, iar promisiunile de finanțare climatică pentru țările în curs de dezvoltare au fost îndeplinite parțial și târziu, alimentând neîncrederea în echitatea regimului actual.

Din punct de vedere analitic, trei lecții se desprind clar:

1. Viteza contează la fel de mult ca direcția. Acordul a reorientat discursul global, dar ritmul schimbărilor rămâne sub ceea ce știința consideră necesar.
2. Tranziția climatică este inseparabilă de dimensiunea socială. Politicile climatice durabile trebuie integrate cu obiective de reducere a sărăciei, asigurare a securității energetice și justiție socială, altfel se confruntă cu rezistență politică și socială.
3. Cooperarea internațională trebuie consolidată, nu doar menținută. Fără mecanisme robuste de solidaritate, transparență și finanțare, Acordul de la Paris riscă să devină un cadru declarativ mai curând decât unul transformativ.

Privind înainte, succesul Acordului va depinde de capacitatea de a transforma angajamentele în schimbări structurale: eliminarea treptată a combustibililor fosili, extinderea accelerată a energiei curate, consolidarea rezilienței și reconfigurarea cooperării internaționale în jurul principiului responsabilității comune, dar diferențiate. Numai astfel depășirea pragului de 1.5°C poate fi gestionată fără a transforma Acordul de la Paris dintr-un moment de speranță într-un episod de oportunități ratate.