• 17,2 miliarde

pierderile economice provocate de cele peste 100 de dezastre climatice între 1900 și 2021

• 0,3 - 0,6% din PIB

costul anual al fenomenelor extreme pentru economie (800 mil.–1,6 mld. EUR/an)

• 12 miliarde de EUR

valoarea proiectelor verzi eligibile finanțate prin obligațiuni verzi, inclusiv modernizarea a 156 de sisteme de irigații

• 71% dintre companii

declară că au fost deja afectate de schimbările climatice; doar 22% au polițe de asigurare împotriva riscurilor climatice

• ~300 milioane de RON

nota de plată pentru refacerea Salinei Praid, un dezastru ce putea fi prevenit prin investiții în infrastructura de adaptare

În fața unei crize climatice accelerate, cu fenomene meteorologice extreme din ce în ce mai frecvente și severe, de la incendii devastatoare, până la inundații și valuri de căldură fără precedent, Uniunea Europeană și-a revizuit abordarea privind adaptarea la efectele schimbărilor climatice.

Prin adaptare înțelegem capacitatea sistemelor naturale și antropice de a reacționa și de a se ajusta la efectele actuale sau anticipate ale schimbărilor climatice, inclusiv la variabilitatea climei și la fenomenele meteorologice extreme. Scopul său este dublu: pe de o parte, reducerea potențialelor pagubelor cauzate de aceste efecte, iar pe de alta, valorificarea eventualelor oportunități care pot apărea în anumite contexte climatice sau economice.

La nivel internațional, adaptarea la schimbările climatice este recunoscută ca o provocare globală, dar care are nevoie de răspunsuri locale și naționale bine articulate. Părțile semnatare ale Convenției Cadru a Națiunilor Unite privind Schimbările Climatice (UNFCCC) și ale Acordului de la Paris subliniază că:

Adaptarea este o componentă fundamentală a reacției colective la criza climatică, esențială pentru protejarea oamenilor, mijloacelor de trai și a ecosistemelor.

Comunitățile vulnerabile, grupurile marginalizate și ecosistemele fragile trebuie incluse activ în luarea deciziilor, întrucât ele sunt adesea cele mai afectate de impactul schimbărilor climatice.

În plus, abordarea globală a adaptării valorifică atât cele mai bune cunoștințe științifice disponibile, cât și experiențele tradiționale, locale sau indigene, integrate în politici și acțiuni relevante din punct de vedere socio-economic și de mediu. Fuziunea între expertiza științifică și înțelepciunea comunitară este esențială pentru crearea unor răspunsuri viabile și durabile în fața riscurilor climatice tot mai mari.

Legea europeană a climei prevede ca statele membre să își îmbunătățească capacitatea de adaptare. De asemenea, legislația încurajează adoptarea de către statele membre a unei legi naționale a climei, care ar transforma angajamentele strategice asumate la nivel european într-un cadru juridic obligatoriu. România nu dispune de o lege națională a climei, întrucât guvernul consideră că strategiile deja existente oferă un cadru suficient. Însă, aceste angajamente nu au forța juridică necesară pentru a putea preveni regresul sau inconsecvențele între ciclurile politice.

În 2024, România a adoptat Strategia Națională privind Adaptarea la Schimbările Climatice (SNASC) pentru perioada 2024–2030, cu perspectiva anului 2050, un plan de acțiune și platforma RO-Adapt, un instrument digital pentru a centraliza informațiile despre riscurile climatice, măsurile de adaptare, legislație, bune practici și resurse utile pentru administrația publică, sectorul privat și publicul larg.

Pe hârtie, această arhitectură instituțională este solidă și oferă premisele evitării eșecurilor din trecut, când strategiile rămâneau simple exerciții de planificare, fără implementare riguroasă. Însă, dincolo de forma bine conturată, provocarea majoră rămâne funcționarea efectivă a mecanismelor propuse.

Comisia Națională pentru Schimbări Climatice (CNSC) a funcționat doar sporadic, în principal pentru aprobarea proiectelor cu implementare în comun. Un raport al Băncii Mondiale din 2014 sublinia că, în afara acestor activități, CNSC a fost inactivă. CNSC este menționată în continuare ca actor-cheie în arhitectura de implementare a noii strategii, dar această reconfirmare formală, fără o analiză critică a eșecurilor anterioare, riscă să replice un model instituțional disfuncțional, în care responsabilitățile sunt nominale, dar instrumentele reale de coordonare și intervenție lipsesc. Singura garanție reală că eforturile României sunt monitorizate rămâne obligația de raportare la nivel european.

Existența unui cadru strategic este, fără îndoială, un pas necesar. Însă nu este suficient. Provocările reale țin de transpunerea acestor obiective în politici operaționale, adaptate realităților locale și monitorizate eficient. Disfuncționalitățile persistente ale mecanismelor de coordonare pun sub semnul întrebării capacitatea actuală a statului de a urmări consecvent direcția stabilită.

Între 1900 și 2021, România a fost afectată de peste 100 de evenimente climatice catastrofale, care au lovit direct peste 2 milioane de persoane, au provocat aproape 5.000 de decese și au generat pierderi economice de peste 17,2 miliarde de dolari.

Ministerul Finanțelor a modificat, în 2023, mai multe hotărâri de guvern, incluzând în strategia de finanțare a statului obligațiuni verzi. Fondurile obținute din emisiunea obligațiunilor verzi sunt direcționate către finanțarea sau refinanțarea unor proiecte verzi eligibile.

Practic, o sumă egală cu veniturile nete atrase prin aceste obligațiuni va fi alocată cheltuielilor bugetare asociate acestor proiecte. Aceasta trebuie să contribuie la tranziția României către o economie cu emisii reduse de carbon. Valoarea estimată a proiectelor selectate, incluzând cheltuieli de capital și operaționale, se ridică în prezent la aproximativ 12 miliarde de euro.

În acest context, România a inclus și inițiative cu o componentă directă de adaptare la schimbările climatice. Un exemplu relevant este proiectul de reabilitare a infrastructurii principale de irigații și a celei de desecare. Acesta urmărește extinderea suprafeței funcționale pentru irigații la 90% din cele 2,6 milioane ha până în 2030, reactivarea a 156 de sisteme de irigații și modernizarea a 50 de sisteme de desecare.

Programul RO-Mediu, finanțat prin Mecanismul Financiar SEE 2014–2021, a avut un buget de aproximativ 23,5 milioane de euro, din care 20 milioane au fost o finanțare externă nerambursabilă, iar 3,5 milioane au provenit de la bugetul de stat (cofinanțare națională). Valoarea apelului privind creşterea capacităţii autorităţilor locale de a reduce emisiile şi de a asigura o mai bună adaptare la schimbările climatice a fost de 5 milioane euro.

În contextul accelerării schimbărilor climatice, o întrebare fundamentală pentru guverne și societăți este: cât ne costă să nu facem nimic? Datele din statele membre ale Uniunii Europene arată că pentru lipsa de acțiune cheltuielile sunt substanțial mai mari decât cele ale măsurilor de adaptare planificate.

Adaptarea este mai ieftină decât reconstrucția. Investițiile prealabile în infrastructură rezilientă, ecosisteme restaurate sau sisteme de avertizare timpurie sunt mult mai eficiente economic decât plata daunelor provocate de fenomene extreme.

În acest sens, un exemplu recent în România, este cel de la Salina Praid, o tragedie care ar fi putut fi evitată și implicit cheltuielile cu refacerea ei, care se vor ridica la circa 300 de milioane de lei.

1 – Proiectele includ: creșterea gradului de conștientizare, dezvoltarea și implementarea de strategii și instrumente comune, măsuri de protejare a ecosistemelor, împădurire, conservarea și protecția pădurilor, precum și combaterea deșertificării prin gestionarea durabilă a resurselor de apă și terenuri.

2 – Proiectele includ: creșterea gradului de conștientizare, dezvoltarea și implementarea de strategii și instrumente comune, măsuri de protejare a ecosistemelor, împădurire, conservarea și protecția pădurilor, precum și combaterea deșertificării prin gestionarea durabilă a resurselor de apă și terenuri.

Conform Raportului de Țară privind Clima și Dezvoltarea pentru România, elaborat de Banca Mondială, România pierde anual între 0,3% și 0,6% din PIB din cauza fenomenelor climatice extreme, respectiv între 800 de milioane și 1,6 miliarde de euro. Pentru a putea face față acestor riscuri în mod eficient, România ar trebui să investească, potrivit aceleiași surse, până la 160 miliarde de dolari americani în adaptare climatică – echivalentul a 1,3% din PIB-ul cumulat.

Adaptarea la schimbările climatice nu este și nu poate fi redusă la o simplă politică publică sau la un set de măsuri tehnice gestionate exclusiv de stat. Deși statul are responsabilitatea fundamentală de a crea cadrul strategic, de a asigura resursele și de a coordona implementarea, succesul adaptării depinde în mod esențial de implicarea activă a fiecărui cetățean, a fiecărei comunități, a fiecărei instituții.

Criza climatică cu care ne confruntăm nu are soluții exclusive „de sus în jos”.

Este un test de solidaritate, de empatie și de responsabilitate colectivă. Un plan național bine scris nu va salva o comunitate dacă aceasta nu este informată, implicată și pregătită să acționeze.

O infrastructură rezilientă nu își atinge scopul dacă nu este folosită și întreținută în mod conștient. Iar politicile nu pot funcționa dacă sunt primite cu neîncredere, ignorate sau subminate de lipsa de educație climatică.

În acest sens, adaptarea devine și un angajament personal: de a învăța, de a te informa, de a participa activ în viața comunității și de a susține măsuri responsabile din punct de vedere ecologic și social. Este vorba despre modul în care ne construim casele, alegem mijloacele de transport, consumăm resursele sau votăm. Este despre capacitatea noastră de a înțelege că deciziile individuale, oricât de mici, se adună și creează presiune sau sprijin pentru deciziile colective.

Într-o societate democratică, politicile publice reflectă, într-o măsură mai mare sau mai mică, prioritățile cetățenilor. Dacă adaptarea rămâne marginală în conștiința publică, va rămâne marginală și pe agenda guvernamentală. Dar dacă adaptarea devine o preocupare reală – alimentată de cunoaștere, de implicare și de presiune civică – ea are șansa să devină un proiect de țară.

În final, întrebarea nu este doar dacă România este pregătită să se adapteze la schimbările climatice, ci și dacă românii sunt dispuși să-și asume această adaptare ca pe o responsabilitate comună. Adaptarea este, în cele din urmă, o alegere: între pasivitate și reziliență, între reacție și prevenție, între vulnerabilitate și solidaritate. Este o alegere care începe în fiecare instituție, în fiecare comunitate, în fiecare dintre noi.

Mai multe detalii pe acest subiect pot fi accesate în capitolul dedicat din Raportul Starea Climei 2025 disponibil aici.