Tratate internaționale și schimbările climatice

De circa 25 de ani, există un efort continuu de cooperare în domeniul schimbărilor climatice. Începând din anul 1992, cu adoptarea revoluționară a Convenției-cadru a Națiunilor Unite privind schimbările climatice (UNFCCC), a urmat apoi Protocolul de la Kyoto și Acordul de la Paris. Cu toate acestea, problema reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră rămâne în centrul preocupărilor oamenilor de știință și pune în discuție urmări devastatoare dacă nu este atenuată în timp util.

Crearea de astfel de instituții și parteneriate internaționale este necesară, dar aparent nu suficientă, pentru o guvernare eficientă a schimbărilor climatice. Care au fost neajunsurile primelor tentative de cooperare internațională? De ce primele tratate nu au funcționat și ce a adus nou Acordul de la Paris?

Factorul declanșator - revoluția industrială

Iată din nou, cum omul stă la rădăcina tuturor lucrurilor, în special celor cu consecințe nefaste. Recent, oamenii de știință au afirmat că nu ne mai aflăm în Holocen, ci că ne aflăm într-o nouă epocă geologică ca rezultat al impactului negativ de lungă durată lăsat asupra planetei de omenire. Această nouă epocă geologică poartă numele de „Antropocen”. Trecerea în Antropocen este dovada că oamenii au devenit o forță geologică atât de importantă încât urma pe care o lasă asupra planetei este permanentă și ireversibilă. Asta da reușită pe lista marilor ,,succese” ale omenirii!

De când a început Antropocenul?

Una dintre cele mai agreate opinii afirmă că Antropocenul a început simultan cu descoperirea combustibililor fosili (odată cu fenomenul revoluției industriale) când a existat o creștere bruscă a consumului de energie. Creșterea populației, ponderea ridicată a utilizării terenurilor agricole, creșterea gazelor cu efect de seră din acel moment și până în prezent sunt dovezi care susțin această teorie. Chiar dacă la acea vreme acest lucru a însemnat progres, în timp, fenomenul s-a dovedit a forța limitele naturale ale planetei, punând astfel în dezechilibru tot sistemul climatic.

După Revoluția Industrială, a urmat o perioadă de creștere economică, globalizare, evoluția tehnologiei nucleare cu radioactivitatea acesteia și dezvoltare necontrolată a mediilor urbane. Toate acestea au continuat să pună ecosistemul natural în pericol. Mai multe despre această nouă epocă geologică în care ne-a adus progresul puteți afla într-un podcast de la the Guardian cu unul din oamenii de știință care au studiat și propus acest concept.

Nevoia de cooperare internațională - UNFCCC

Deși efectul negativ și alarmant al activității umane a fost conștientizat odată ce și știința a evoluat, încă din anii ‘90, existau îngrijorări și dezbateri la nivel internațional pe această temă. Tot în anul 1990 primul raport IPCC a subliniat importanța eforturilor globale pentru gestionarea schimbărilor climatice. Astfel, în fața provocărilor climatice de anvergură globală, comunitatea internațională s-a văzut nevoită să coopereze.

Pentru început, în anul 1992, la Conferința de la Rio ,,Summit-ul Pământului” a fost adoptată Convenția Cadru a Națiunilor Unite cu privire la Schimbările Climatice (UNFCCC) cu scopul de a reduce concentrațiile de gaze cu efect de seră din atmosferă la un nivel care să nu interfereze cu sistemul climatic și să aibă consecințe dezastruoase. Convenția a fost semnată de 154 de state care au căzut de acord atunci că starea din ce în ce mai alarmantă a planetei este o ,,preocupare comună a omenirii”.

În această perioadă lucrurile stăteau cam așa: știința cu privire la schimbările climatice era în curs de dezvoltare și 62% din gazele cu efect de seră erau emise de țările dezvoltate precum Statele Unite, Rusia, Germania și Marea Britanie.

Țările semnatare erau împărțite în 3 categorii, așa cum se poate observa în imaginea de mai jos:

(1) Verde: Țări dezvoltate - 43 de țări, inclusiv Uniunea Europeană. Aceste părți erau clasificate drept țări industrializate sau „economii în tranziție”. Din această categorie a făcut parte și România, luată la pachet cu Uniunea Europeană.

(2) Albastru: Țări dezvoltate cu responsabilități financiare speciale: 24 de membri ai Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), inclusiv Uniunea Europeană. Ele aveau în plus față de cele de mai sus obligația de a oferi sprijin financiar și tehnologic țărilor în curs de dezvoltare pentru a le ajuta să-și reducă emisiile de gaze cu efect de seră.

(3) Galben: Țări în curs de dezvoltare: erau în mare parte țări cu venituri mici. Din această categorie făceau parte China, India și în general țările din emisfera sudică.

Responsabilități comune dar … diferite

Convenția Cadru din 1992 (UNFCCC) funcționa bazându-se pe un concept consacrat: responsabilități comune dar diferențiate. Ce presupune acest lucru? Pe scurt, problema schimbărilor climatice este o problemă comună, dar unii vor avea mai mult de făcut decât alții. Aceasta este o recunoaștere a faptului că țările dezvoltate au devenit bogate ca rezultat direct al utilizării de combustibili fosili. Astfel, pe lângă că au o responsabilitate mai mare din cauza emisiilor istorice pe care le-au avut de-a lungul timpului, ele se află deja într-o stare economică mai bună având resursele și tehnologia disponibile pentru a lua măsuri.

Astfel, tratatul stabilea responsabilităţi diferite pentru cele trei categorii de state semnatare. Rolul tratamentului diferențiat era de a pune cea mai mare povară a schimbărilor climatice asupra țărilor dezvoltate (cele cu verde și albastru pe hartă). Prin urmare, țările în curs de dezvoltare (cu galben) aveau în continuare oportunitatea de a se dezvolta și de a crește economic.

Obligațiile colective de bază – în vigoare pentru toate țările (fără tratament preferențial) au fost promovarea educației, formării, conștientizării publicului cu privire la schimbările climatice și cooperarea între state. Cea mai revoluționară și necesară măsură impusă de Convenție a fost totuși instaurarea unui sistem de inventariere național unde să fie raportate emisiile de gaze cu efect de seră în fiecare an. De atunci, practic, fiecare stat este obligat să monitorizeze și să raporteze cantitatea de emisii de gaze cu efect de seră de care este responsabil anual. Datorită acesteia, putem avea astazi, date clare și exacte de genul celor de pe Climate Action Tracker.

Pe lângă aceste obligații generale, țările dezvoltate aveau angajamente specifice și cantitative de a-și limita emisiile, iar țările dezvoltate cu responsabilități financiare speciale aveau obligația de a sprijini financiar țările în curs de dezvoltare.

Protocolul de la Kyoto

În 1997, un nou tratat a fost adoptat sub umbrela Convenției-cadru a Națiunilor Unite, și anume Protocolul de la Kyoto. Acesta a avut o abordare similară cu Convenția din 1992, în care s-au stabilit obligații de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră pe o perioadă determinată pentru țările dezvoltate. Țările în curs de dezvoltare (China, India, Brazilia) nu aveau nici atunci obligații de reducere a emisiilor (doar generale de raportare a emisiilor).

Totuși, Protocolul de la Kyoto a introdus două elemente noi: scopul colectiv de a reduce gazele de CO2 cu 5% față de nivelul emisiilor din 1990 și o piață internațională de carbon unde certificate de gază cu efect de seră puteau fi cumpărate/vândute între state. Astfel, angajamentele erau mai cuantificabile, rezultatele păreau mai tangibile și lucrurile păreau că se mișcă în direcția potrivită.

Ce a mers prost? De ce nu a funcționat?

Totuși, Protocolul de la Kyoto a fost declarat un eșec. În 2009, la Summitul din Copenhaga, reprezentanții statelor semnatare s-au întâlnit pentru a analiza motivele. Concluzia a fost că obiectivul de reducere a emisiilor cu 5% față de 1990 era mult prea scăzut și modest în raport de gravitatea situației, iar responsabilitatea de reducere era împărțită doar asupra unui grup restrâns de țări dezvoltate.

În 2009, lumea arăta ușor diferit față de anul în care Protocolul a fost adoptat (1997). Între timp, navigând pe culmile evoluției tehnologice și industriale, China a avut parte de o dezvoltare economică colosală, devenind cel mai mare emitent de gaze cu efect de seră din lume. Țările dezvoltate erau acum responsabile de doar 47% din emisiile de pe Glob. Mai mult de jumătate din emisiile globale proveneau, deci, din „țările în curs de dezvoltare”. Astfel, președintele Barack Obama nu mai voia să facă parte dintr-un tratat în care țările în curs de dezvoltare precum China nu aveau și ele obligații de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră.

Cu alte cuvinte țările dezvoltate nu își mai doreau să fie singuri pe câmpul de luptă. Asta deoarece țările dezvoltate precum SUA sau cele din UE au rămas stagnante sau chiar au scăzut în emisii, în timp ce țările în curs de dezvoltare precum China și India au început să aibă emisii enorme, aspecte care nu fuseseră luate în considerare la negocierea Protocolului de la Kyoto. Totuși, China nu a fost de acord cu această schimbare, invocând faptul că este încă o țară săracă care are dreptul să se dezvolte la rândul ei. Țări precum China, India, Brazilia susțineau în continuare faptul că țările dezvoltate au o datorie istorică de a-și reduce emisiile mult mai mult decât cele în curs de dezvoltare.

O nouă perspectivă - Acordul de la Paris

În final, după lungi dezbateri și negocieri, în anul 2015, a fost adoptat Acordul de la Paris care a venit ca un instrument inovativ față de tratatele precedente și merge pe rațiunea de a cere tuturor statelor semnatare să facă ceva. Astfel, nu s-au mai impus obiective de reducere individuale în care statului X i se cere să reducă cantitatea Y. Nu s-au mai creat obligații separate pentru diferite categorii de state. Se pierdea atât de mult timp argumentând punctual fiecare stat dacă și cât ar trebui să reducă, fără să se ajungă la un numitor comun, încât s-a decis că asumarea de către fiecare stat semnatar a unei părți din reducere (voluntar, cât se crede de cuviință) reprezintă o soluție mult mai practică și eficientă.

În 2015, știința care confirmă fenomenul schimbărilor climatice era deja de necontestat, un impact puternic având și rapoartele IPCC iar țările în curs de dezvoltare emiteau cantități de emisii greu de trecut cu vederea. Singurul obiectiv cheie în jurul căruia s-a format Acordul de la Paris a fost angajamentul de a menține creșterea temperaturii medii globale sub 2 °C, preferabil sub 1.5 °C.

Cum funcționează Acordul de la Paris?

Acordul de la Paris funcționează pe bază de NDC-uri - Nationally Determined Contributions. Acestea reprezintă planul național al fiecărei țări de a-și reduce emisiile și de a se adapta la schimbările climatice. Un NDC ar trebui să reflecte cel mai ambițios angajament al fiecărui stat în parte și se reînnoiesc și se depun o dată la 5 ani. Toate aceste planuri (NDC-uri) asumate de către părți sunt publice și accesibile online în registrul electronic al Secretariatului Națiunilor Unite.

Acordul de la Paris introduce și noțiunea de Loss and Damage (un mecanism prin care țările dezvoltate datorează despăgubiri țărilor vulnerabile pentru daunele produse de schimbările climatice antropice) și semnalează nevoia de finanțare, transfer de tehnologie și cooperare între țările dezvoltate și în curs de dezvoltare. Prevederile ample și generale din Acordul de la Paris sunt discutate anual la celebrele conferințe COP, unde se pun la punct detalii, se evaluează care este parcursul statelor semnatare și se fac angajamente și promisiuni pentru perioadele următoare.

Ce obligații are România?

Făcând parte din Uniunea Europeană, România nu intră în mod direct în conversație cu celelalte state semnatare ale Acordului de la Paris, ci este reprezentată de UE. Astfel, dezbaterile, comunicarea, asumarea de obiective și raportarea activităților parcurse se realizează prin și de către Uniunea Europeană.

Uniunea Europeană și statele sale membre, acționând în unison, au comunicat angajamentul clar și colectiv de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră cu cel puțin 55% până în 2030 comparativ cu 1990. De asemenea, în planul (NDC-ul) asumat de către UE, apare un nou obiectiv pentru creșterea energiei regenerabile la cel puțin 32% până în 2030, aproape dublu față de nivelul din 2017.

Pentru a asigura implementarea NDC-ului colectiv asumat la nivel european, Statele Membre au obligația de a pregăti planuri naționale integrate pentru energie și climă care să includă propriile contribuții naționale. Conform planului național al României, consumul final brut de energie din surse regenerabile este preconizat a crește cu 30.7% în perioada 2021 – 2030, având în vedere disponibilitatea surselor de biomasă (în principal lemne de foc și deșeuri agricole). De asemenea, în concordanță cu emisiile ei istorice și cu capacitățile din prezent, România are de îndeplinit un obiectiv de reducere cu 2% a emisiilor de gaze cu efect de seră până în 2030 în sectoare precum: transport, agricultura, deșeuri sau sectorul municipal și al locuințelor.

România generează 3% din totalul emisiilor de gaze cu efect de seră ale Uniunii Europene. Aproximativ 30% din totalul de emisii de gaze cu efect de seră ale țării provin din exploatarea cărbunelui. Având industrii consumatoare de energie prezente în România, intensitatea de carbon a țării este mult mai mare decât media UE. Totuși, țara noastră face eforturi să o reducă.

Pe o perioadă de 14 ani România și-a redus intensitatea de carbon folosit pe unitate de PIB cu 54% , față de media UE de reducere cu 33%. De asemenea, emisiile din industria energetică au scăzut cu 46% între 2005 și 2019. În schimb, emisiile din sectorul transporturilor au crescut cu 40% în aceeași perioadă, dublând ponderea acelui sector din emisiile totale.

Care sunt cei mai mari poluatori în România?

Unul dintre cei mai mari poluatori din țară este Complexul Energetic Oltenia, care gestionează toate minele de lignit din țară și livrează 90% din energie electrică pe bază de cărbune. Compania deținută de stat a propus un plan de decarbonizare în 2019, care prevede o tranziție la gaze, păstrând totodată mai multe operațiuni de extracție a cărbunelui active. Criticii susțineau că acest lucru este împotriva legislației europene de mediu care și-a propus scoaterea din circuit a cărbunelui. În prezent, Comisia Europeană a aprobat Planul de restructurare al companiei care prevede diversificarea mixului energetic prin introducerea de energie regenerabilă prin construcţia a opt parcuri fotovoltaice la Turceni, Rovinari şi Işalniţa odată cu reducerea capacităților existente pe bază de lignit.

Pe harta celor de la Climate Trace se pot observa, în timp real, cantitățile de gaze cu efect de seră emise de diferite instalații industriale de pe Glob. În România, cele mai poluante instalații sunt Fabricile de ciment Fântâna, Medgidia și Chișcădaga, urmate de Combinatul Siderurgic din Galați și rafinăriile OMV Petrobrazi Ploiești și Rompetrol Petromidia. În lume, top 3 instalații care poluează sunt celebrele câmpuri petroliere Permian (Texas) și Marcellus din Statele Unite și Urengoyskoye din Rusia.

Cursa există, dar cine ține clasamentul?

Cu fiecare raport și avertisment al oamenilor de știință, sentimentul de urgență și de nevoie de acțiune dezlănțuie o cursă globală intensă între țări, orașe și companii la nivel declarativ. Fiecare pretinde ca se află sau plănuiește să adopte o traiectorie cât mai ambițioasă de reducere a emisiilor și de a atinge stadiul de net zero. Totuși, care sunt consecințele neîndeplinirii acestor angajamente?

Articolul 15 al Acordului de la Paris prevede existența unui Comitet de Evaluare și Implementare pentru a facilita implementarea și respectarea acestuia, format din 12 experți, transparent, non-contraditorial și nepunitiv. Comitetul are rolul de a evalua performanța statelor, de atenționare și de a formula recomandări pentru state în limita capacităților și circumstanțelor naționale.

Totusi, niciunul dintre cei mai mari emițători ai lumii – China, Statele Unite, Uniunea Europeană și India – nu și-a redus emisiile suficient pentru a îndeplini obiectivele Acordului de la Paris. Un alt studiu realizat de Climate Vulnerable Forum evaluează dacă NDC-urile actuale sunt aliniate cu Acordul de la Paris. Folosind grafica unui semafor, acesta arăta că economiile majore din grupurile G7 și G20 sunt blocate pe „roșu” în ceea ce privește alinierea NDC-urilor lor la obiectivul de 1,5 °C al Acordului de la Paris. În paralel, Grupul de state African, statele mai puțin dezvoltate (LDC) și insulare (SIDS) sunt pe o traiectorie bună pentru a atinge ținta.

*Sursă infografic: Climate Vulnerable Forum NDC Traffic Light Assessment Report*

De ce nici Acordul de la Paris nu funcționează?

Multe critici ale Acordului de la Paris susțin faptul că Acordul ar fi prea blând, neimpunând un set clar de consecințe în cazul neîndeplinirii angajamentelor asumate de către părți. Asta pentru că simpla participare și declarare a unui NDC ambițios sunt de puțină valoare atâta timp cât părțile nu execută ceea ce au promis și obligațiile rămân doar pe hârtie.

Bineînțeles, în timp consecințele nu vor înceta să apară. Însă, vor fi de altă natură - economică, ecologică, socială: oameni care vor rămâne fără proprietățile și pământul pe care au locuit o viață întreagă, insule și orașe portuare care vor ajunge sub nivelul mării, creșterea disconfortului termic în aglomerațiile urbane și boli cardiovasculare sau pulmonare care puteau fi prevenite.

Există Comisii care supraveghează implementarea, care evaluează și care dau recomandări, există conferințe, discuții, negocieri, protocoale și revizuiri peste revizuiri. Toate cu titlu declarativ, consultativ și nepunitiv. Nu există consecințe clare pentru nerespectarea obligațiilor, nu există amenzi, embargo-uri sau forțe coercitive care să asigure corecta implementare a angajamentelor asumate. Un Acord ,,fără dinți” a fost descris de critici și ziare internaționale.

Ochii din umbră

Multe opinii sugerează faptul că, în Acordul de la Paris, cheia tragerii la răspundere se află în transparența cu care se derulează, deoarece ONG-urile, statele semnatare, societatea vor face presiuni asupra țărilor pentru a-și menține ambițiile și angajamentele și pentru a lua măsuri. Una dintre cele mai importante funcții ale transparenței este capacitatea acesteia de a crea presiune. Odată ce ai depus un angajament și acesta se regăsește public, în registrul Națiunilor Unite, în presă, în hotărâri de COP este urât și chiar rușinos să fii cel care nu a reușit să se țină de cuvânt.

Așadar, e de conștientizat și de apreciat importanța vigilenței ONG-urilor, jurnaliștilor, activiștilor și publicului larg care sunt mereu pe fază, informați și neclintiți de pe pozițiile lor pentru că în mod surprinzător, ei joacă un rol crucial în implementarea Acordului de la Paris. Ei sunt principalul mecanism de tragere la răspundere când vine vorba de acțiune pentru mediu.

Teodora Maria Rusu

Doctorandă în cadrul Facultății de Agricultură a Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară, Cluj-Napoca și cercetează modul în care companiile din România își raportează performanțele legate de mediu. În timpul studiilor de master în domeniul Dreptului Internațional specializat pe Schimbări Climatice și Corporații de la Universitatea Vrije din Amsterdam a făcut un internship la Greenpeace International. E pasionată de sustenabilitate și schimbări climatice, iar munca ei se centrează pe ghidarea companiilor și instituțiilor spre reducerea impactului pe care îl au asupra mediului. Speră și își dorește să contribuie la o societate și economie responsabilă din punct de vedere ecologic și social.

Featured