COP (Conferința Părților) este reuniunea anuală a Organizației Națiunilor Unite dedicată schimbărilor climatice. Fiecare ediție e, în esență, un bilanț al anului care s-a încheiat: ce s-a realizat, unde s-a mers înapoi și ce mai poate fi făcut. Este totodată momentul în care statele lumii se așază la aceeași masă pentru a negocia noi angajamente de limitare a efectelor încălzirii globale.

Prima conferință a avut loc la Berlin, în primăvara anului 1995, și a deschis seria de întâlniri anuale în care impactul schimbărilor climatice este discutat la nivel politic, economic și social. În acest an, COP se mută la Antalya, în Turcia, unde revin pe agendă întrebările și propunerile rămase nerezolvate la ediția de anul trecut, din Brazilia.

Contextul politic internațional este unul aparte. În Brazilia, Lula da Silva a câștigat un nou mandat prezidențial, iar protecția pădurii amazoniene rămâne una dintre mizele majore ale guvernării sale. În Statele Unite, rezultatele alegerilor intermediare (midterms) cu victoria democraților pot readuce tranziția energetică și politicile climatice în prim plan atât la nivel statal cat și federal.

La COP26 de la Glasgow, în 2021, lumea părea să între într-o nouă etapă a cooperării climatice. Acordul de la Paris căpăta din nou forță, iar statele reafirmau ținta de 1,5°C și promiteau reduceri de emisii, eliminarea treptată a cărbunelui și mai multă finanțare pentru tranziție. Entuziasmul s-a estompat însă repede, pe măsură ce prioritățile economice, energetice și politice au revenit în prim-plan.

Edițiile următoare au adus mai ales compromisuri. Trei COP-uri la rând au fost găzduite de state ale căror economii depind de hidrocarburi (Egipt, Emiratele Arabe Unite, Azerbaidjan), într-un context global marcat de conflicte militare și de declinul democrațiilor, un factor esențial pentru implementarea politicilor climatice.

COP27, Sharm El-Sheikh. A fost înființat fondul pentru pierderi și daune (loss & damage) pentru țările vulnerabile, împreună cu Santiago Network, care oferă asistență tehnică. Au venit și noi angajamente pentru adaptare, peste 230 de milioane USD pentru Adaptation Fund, plus Agenda de Adaptare de la Sharm El-Sheikh. Nu a existat însă un plan pentru eliminarea combustibililor fosili, iar obiectivul de 100 de miliarde USD/an a rămas neîndeplinit.

COP28, Dubai. Limbajul s-a mutat de la „reducerea” combustibililor fosili la „tranziția de la” aceștia, iar pentru regenerabile și eficiență energetică s-au stabilit obiective clare. Întrebarea rămânea cât de repede se transformă angajamentele în acțiuni.

COP29, Baku. Țările dezvoltate s-au angajat să mobilizeze cel puțin 300 de miliarde USD/an până în 2035, sumă considerată insuficientă de țările în curs de dezvoltare. S-au finalizat regulile pentru piețele de carbon (Articolul 6), iar fondul pentru pierderi și daune a început să fie pus în funcțiune. Lipsește în continuare un angajament ferm privind eliminarea combustibililor fosili, iar întrebarea „cine plătește, când și cum” rămâne fără răspuns clar.

COP30, Belém

COP30, numit „COP-ul Amazonului” și „COP-ul Implementării”, s-a desfășurat într-un context fără precedent: 2024 a depășit temporar 1,5°C, iar avizul Curții Internaționale de Justiție din iulie 2025 confirmă obligațiile juridice ale statelor. Au participat circa 56.000 de persoane, inclusiv peste 1.600 de reprezentanți ai industriei fosile, iar SUA nu au avut delegație federală, pentru prima dată în 30 de ani. Brazilia a lansat fondul Tropical Forest Forever.

O coaliție de 82 de țări, inclusiv România, a cerut o foaie de parcurs pentru tranziția de la combustibilii fosili, fără consens însă pe termene și finanțare. Tranziția justă (Belém Action Mechanism) și indicatorii pentru adaptare au avansat, în timp ce finanțele climatice și pierderile și daunele merg lent. COP31 va fi găzduit de Turcia, în 2026.

Finanțarea climatică

Finanțarea climatică rămâne, ca de obicei, unul dintre cele mai disputate subiecte ale negocierilor ONU privind clima.

Țările în curs de dezvoltare au reușit să impună includerea unui „program de lucru“ dedicat finanțării climatice pe agenda conferinței.

Pentru aceste state, programul este o pârghie prin care țările dezvoltate pot fi determinate să aloce mai multe fonduri din bugetele publice, în temeiul articolului 9.1 din Acordul de la Paris, care stabilește obligația statelor dezvoltate de a sprijini financiar țările în curs de dezvoltare. Unele state propun chiar un mecanism de „repartizare a efortului“ între donatori.

Contextul nu este favorabil. Mari donatori (precum UK) își reduc bugetele de ajutor extern, iar administrația Trump din SUA presează băncile multilaterale de dezvoltare (BMD) să renunțe la obiectivele climatice.

Țările dezvoltate, care au furnizat în mod tradițional finanțarea, ar prefera ca discuția să rămână mai amplă: facilitarea accesului la fondurile existente și extinderea bazei de donatori. Aceste obiective sunt susținute și de unele țări în curs de dezvoltare, precum statele insulare mici.

În paralel, statele discută articolul 2.1c din Acordul de la Paris în cadrul „dialogului Veredas“. Acesta urmărește alinierea tuturor „fluxurilor financiare“ globale la acțiunea climatică.

Părțile au opinii diferite despre ce presupune concret această aliniere, iar țările în curs de dezvoltare vor, din nou, să păstreze accentul pe responsabilitatea țărilor dezvoltate de a le sprijini financiar.

Adaptare și mitigare

În contextul accelerării schimbărilor climatice, o întrebare fundamentală pentru guverne și societăți este: cât ne costă să nu facem nimic? Datele din statele membre ale Uniunii Europene arată că pentru lipsa de acțiune cheltuielile sunt substanțial mai mari decât cele ale măsurilor de adaptare planificate.

Adaptarea este mai ieftină decât reconstrucția. Investițiile prealabile în infrastructură rezilientă, ecosisteme restaurate sau sisteme de avertizare timpurie sunt mult mai eficiente economic decât plata daunelor provocate de fenomene extreme.

Țările încă nu au reușit să se pună de acord în iunie asupra detaliilor „obiectivului global privind adaptarea“ (GGA), menit să stimuleze adaptarea la schimbările climatice la nivel mondial.

La COP30, statele au convenit asupra unei liste de 59 de „indicatori“, adică măsuri prin care se evaluează progresul către GGA. Acum trebuie să îi definitiveze înainte de COP32, din Etiopia. Procesul este foarte tehnic: un grup operativ trebuie să stabilească cum vor fi folosiți și monitorizați acești indicatori.

În linii mari, țările în curs de dezvoltare insistă asupra importanței finanțării pentru adaptare, nu doar asupra urmăririi progresului. Ele cer, de asemenea, garanții privind angajamentul asumat anul trecut de a „tripla finanțarea pentru adaptare“.

La negocierile din iunie nu s-a înregistrat niciun progres nici în discuțiile despre programul de lucru privind atenuarea (MWP), singurul punct formal de pe agendă care vizează reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. Printre altele, părțile au avut păreri diferite despre dacă MWP ar trebui să continue în următorii ani sau să fie pur și simplu închis.

Tranziție justă

La COP 30, desfășurată în Brazilia în 2025, statele au convenit să înființeze un mecanism practic care să sprijine o „tranziție justă“ către o economie cu emisii reduse de carbon.

Elemente-cheie ale „mecanismului Belém-Antalya“ (BAM), numit adesea și „mecanismul pentru tranziție justă“ (JTM), au fost stabilite la negocierile climatice din iunie, anul acesta. Multe detalii lipsesc însă, iar între părți persistă linii de despărțire.

Statele nu sunt de acord nici asupra sferei de aplicare a mecanismului, nici asupra legării lui de furnizarea de finanțare.

Cu toate acestea, după progresele înregistrate în iunie în cadrul „programului de lucru privind tranziția justă“ (JTWP), organizații ale societății civile au subliniat că punerea în funcțiune a mecanismului este un „rezultat-cheie așteptat“ de la COP31.

Electrificare

Prima țintă globală a Președinției este ridicarea ratei de electrificare la 35% până în 2035. Obiectivul este prezentat ca motor al tranziției energetice curate și face parte din cele trei piloni ai viziunii COP31. Gazdele tratează securitatea energetică și obiectivele climatice drept elemente complementare, nu alternative. Cifra este cea mai vizibilă promisiune a Agendei de Acțiune de la Antalya.

Zero waste și reducerea metanului

Ținta este reducerea cu 50% a creșterii volumului de deșeuri generate, până în 2035. Formularea contează: nu se vorbește despre înjumătățirea deșeurilor existente, ci a ritmului în care acestea cresc. Inițiativa urmărește să aducă mișcarea Zero Waste, promovată de Turcia, în centrul politicilor climatice, alături de reducerea emisiilor de metan. Deșeurile sunt o sursă importantă a acestui gaz, astfel că măsurile pot da rezultate relativ rapide.

Orașe și clădiri reziliente

Gazdele vor să reducă intensitatea energetică a sectorului clădirilor cu cel puțin 25% până în 2035. Ideea este ca orașele să consume mai puțină energie și să reziste mai bine șocurilor climatice. Tema reflectă experiența Turciei în urbanism și în refacerea după dezastre naturale, pe care Președinția vrea să o transforme într-un model pentru alte state.

Industrializare verde

Obiectivul este ca utilizarea materialelor circulare în sectoarele de producție și industrie să ajungă la cel puțin 15% până în 2035. Cu alte cuvinte, industria ar trebui să refolosească tot mai multe materiale în loc să consume resurse noi. Miza este reducerea emisiilor din producție prin trecerea de la economia liniară la una circulară.

"Pe măsură ce schimbările climatice se accelerează, responsabilitatea noastră comună devine tot mai evidentă. Turcia are onoarea de a găzdui COP31 la Antalya, într-un moment decisiv pentru trecerea de la negocieri la punerea în aplicare. Invităm toate părțile să-și consolideze cooperarea și să transforme angajamentele în acțiuni concrete." declara recent președintele turc Recep Tayyip ERDOĞAN.

COP31 de la Antalya se deschide cu un bagaj greu. Multe dintre deciziile esențiale au fost amânate de la o conferință la alta: finanțarea climatică, angajamentele de reducere a emisiilor și mecanismele de adaptare rămân, în mare parte, promisiuni care așteaptă să devină măsuri concrete.

Contextul geopolitic nu face negocierile mai ușoare. Conflictele armate de pe mai multe continente deplasează atenția, resursele și prioritățile guvernelor, iar tensiunile dintre marile puteri încarcă masa tratativelor cu mize care depășesc, adesea, subiectul climei.

Între timp, schimbările climatice nu așteaptă consensul diplomatic. Efectele lor sunt tot mai vizibile pe toate treptele: la nivel local, în valuri de căldură, secete sau inundații care ating comunități concrete; la nivel regional, prin presiunea asupra apei, agriculturii și sănătății publice; la nivel global, prin recorduri climatice care se succed an de an.

Antalya nu va rezolva totul, dar poate arăta dacă decalajul dintre ritmul negocierilor și ritmul crizei începe, în sfârșit, să se închidă.