Ciclurile Milanković: Ce legătură are mișcarea Pământului cu schimbările climatice?
Acțiunile noastre sunt responsabile pentru schimbările climatice iar acest fapt se poate observă în recordurile recurente de temperaturi globale, frecvența fenomenelor extreme ș.a. Însă ce se întâmplă dacă adăugăm la această ecuație și factori macro cum ar fi fluctuațiile mișcării Pământului pe orbita lui în jurul Soarelui și impactul pe termen lung asupra condițiilor climatice? Ciclurile Milanković nu explică încălzirea globală actuală, care are loc mult mai rapid și este legată de activitatea umană. Însă aceste cicluri determină modificări naturale ale climei pe termen lung cum ar fi perioadele glaciare și interglaciare și pot avea efecte semnificative dar diferite în ambele emisfere ale planetei noastre.
Privită inițial cu scepticism în lumea științifică, teoria lui Milanković argumentează cum fluctuațiile mișcării Pământului pe orbita lui în jurul Soarelui au un impact pe termen lung asupra condițiilor climatice. Dar pot acestea explica încălzirea actuală a planetei?
Teoria lui Milanković
Existența noastră pe Pământ este profund influențată de o serie de evenimente ciclice, care au o periodicitate mai mare sau mai mică. Dacă pe cele cu o perioadă mai mică le putem admite prin măsurători directe, de exemplu anotimpurile, cele care se desfășoară pe perioade foarte lungi de timp pot fi validate doar prin modele matematice și alte instrumente științifice. Un exemplu cat se poate de relevant este Milutin Milanković, astronom, matematician și climatolog de origine sârbă, care în urma cu aproximativ un secol a emis ipoteza că modificarea poziției Pământului în mișcarea de revoluție în jurul Soarelui influențează clima pe termen lung, fiind un factor care provoacă cicluri climatice majore, cum ar fi erele glaciare. Teoria lui a fost publicată în anul 1941 în Royal Serbian Academy Special Publication sub titlul "Kanon der Erdbestrahlung und seine Anwendung auf das Eiszeitenproblem". Dar și teoria lui Milanković, ca multe altele, a fost privită inițial cu o doză de scepticism și chiar ignorată de cercetători timp de circa trei decenii. Până când au fost efectuate studii pe baza de sedimente, datate în urmă cu 450.000 ani, prelevate de pe fundul oceanului din emisfera sudică și astfel au fost evidențiate cicluri de 23.000, 42.000 și 100.000 ani. Așa a fost identificată o legătură între aceste cicluri și mișcările Pământului pe orbita sa în jurul Soarelui, fapt care a confirmat teoria lui Milanković, iar aceasta a revenit în actualitate și chiar a devenit fundamentul cercetărilor climatice.
Ce argumentează această teorie?
Milutin Milanković a analizat modul în care variațiile a trei tipuri de mișcări ale Pământului pe orbita lui în jurul Soarelui influențează cantitatea de radiație solară care ajunge la straturile superioare ale atmosferei terestre și a observat anumite ciclicități. Aceste variații ciclice minore în forma orbitei (excentricitatea), oscilația Pământului (oblicitatea) și unghiul de înclinare (precesia) provoacă fluctuații de până la 25% a cantității de radiație solară primită la latitudini între 30 și 60 de grade atât în emisfera boreală, cât și în cea australă. Ceea ce induce, precum butterfly effect din chaos theory, o modificare majoră a climei Pământului pe intervale de zeci de mii și până la sute de mii de ani.
Dar ce reprezintă acești trei factori la care face referire Milanković? Fluctuația excentricității orbitei se referă la variația formei orbitei Pământului în jurul Soarelui, pentru că aceasta, evident, nu rămâne constantă. Atunci când valoarea se apropie de 0 vorbim despre o formă aproape circulară a orbitei, iar când valoarea tinde către 1 atunci orbita se alungește. Variațiile sunt cuprinse în intervalul 0,0034 (un cerc aproape perfect) la 0,058 (forma ușor eliptică), într-un ciclu de 100.000 ani. În prezent, excentricitatea Pământului scade foarte lent, adică orbita se apropie de o formă mai circulară.
Credit: NASA/JPL-Caltech
Un al doilea factor menționat de Milanković în studiul său este oblicitatea, adică unghiul sub care axa Pământului este înclinată față de planul orbital. Acest unghi variază între 22,1 grade și 24,5 grade într-un ciclu de 41.000 ani. În prezent oblicitatea Pământului este de 23,45 grade și a variat între 22,25 grade și 24,5 grade în ultimii un milion de ani. Dar cum ne influențează aceste fluctuații ale oblicității? Un unghi mai mic înseamnă mai puține diferențe între anotimpuri și reciproc pentru un unghi mai mare, consecință valabilă în ambele emisfere ale Pământului, atât în cea boreală, cât și în cea australă.
Credit: NASA/JPL-Caltech
Ce de-al treilea factor pe care l-a luat în calcul Milanković este precesia, mai ludic spus clătinarea axei de rotație a Pământului precum un titirez, mișcare care descrie un cerc complet într-un ciclu de 26.000 ani. Clătinarea este cauzată de forțele mareice datorate influențelor gravitaționale ale Soarelui și ale Lunii care determină ca Pământul să se bombeze la ecuator, afectandu-i astfel rotația. Însă cum resimțim aceste efecte ale precesiei axei Pământului? În principal vorbim despre contraste diferite între anotimpuri în cele două emisfere. În prezent trecerea la periheliu, adică poziția de pe orbită cea mai apropiată de Soare, are loc în jurul datei de 3-5 ianuarie atunci când Pământul se află aproximativ 147,1 milioane de km față de Soare. Astfel verile din emisfera sudică sunt mai fierbinți, iar variațiile între anotimpuri în emisfera nordică sunt mai moderate. Însă ne aflăm la jumătatea unui ciclu de precesie și asta înseamnă că aceste condiții se vor inversa treptat în cele două emisfere ale Pământului. Ce înseamnă aceasta?
Credit: NASA/JPL-Caltech
În emisfera nordică diferența dintre anotimpuri va fi din ce în ce mai extremă, iar în emisfera sudică variațiile sezoniere vor fi mai moderate decât în prima jumătate a ciclului actual de precesie a axei de rotație a Pământului. Dar nu numai că Pământul se clatină pe axa sa de rotație, dar întreaga sa orbită se clatină! Este vorba despre precesia apsidală datorată, în principal, influențelor lui Jupiter și Saturn.
Pot explica ciclurile Milanković încălzirea actuală a Pământului?
Răspunsul este firește negativ, asta deoarece teoria savantului sârb nu poate explica toate schimbările climatice din ultimii 2,5 milioane de ani, ea funcționând pentru scări lungi de timp. Prin urmare, nu poate explica nici încălzirea globală care a început din perioada pre-industrială (anii 1850 – 1900), un interval mult prea scurt de timp, de aproximativ 175 de ani. Mai mult, observațiile satelitare ale NASA au demonstrat chiar că în ultimele patru decenii radiația solară a fost în scădere. Conform multor studii, marea majoritate a climatologilor pun încălzirea globală pe seama activităților umane, unde principalul factor este creșterea aportului de dioxid de carbon în atmosfera Pământului cauzată de arderea combustibililor fosili. Astfel, de la începutul erei industriale, concentrația de dioxid de carbon în atmosfera Pământului a crescut de la 280 ppm (părți pe milion) la 421 ppm, ultima estimare NASA fiind realizată în anul 2023. Asta înseamnă că dintr-un milion de molecule de aer, 421 sunt molecule de dioxid de carbon.
În concluzie, acțiunile noastre sunt direct răspunzătoare pentru încălzirea globală a planetei. Interesant este că dacă am presupune că acestea nu există, ca urmare a pozițiilor orbitale actuale ale Pământului în cadrul ciclurilor Milanković, menționate mai sus, planeta ar trebui să se răcească, nu să se încălzească.
Cristian Omăt
este fizician la Institutul Astronomic al Academiei Române, doctorand în Astronomie și Astrofizică la Facultatea de Fizică (Universitatea București) și inginer în electronică (Universitatea Politehnică București). Are expertiză în domeniul asteroizilor potențiali periculoși (PHA), Space Surveillance and Tracking și în privința impactului mega-constelațiilor de sateliți.