România a intrat într-unul dintre cele mai ample cicluri de investiții publice din istoria recentă. Până în 2030, România va cheltui aproximativ 16,7 miliarde de euro pentru apărare și infrastructură cu dublă utilizare, 92,5 miliarde de euro pentru infrastructura rutieră și feroviară, în timp ce cheltuielile militare vor urca la 3,75–5% din PIB până în 2028. Doar proiectele rutiere și feroviare vor necesita 36,6 milioane de tone de ciment și 7,4 milioane de tone de oțel, arată raportul Driving Industrial Transformation through Investments in Defence and Critical Infrastructure. Pentru industria românească, care a scăzut la aproape 17% din PIB în 2025, aceste investiții ar putea reprezenta o oportunitate de revitalizare. Dar aceleași sectoare - siderurgie, ciment, combustibili - sunt și printre cele mai mari surse de emisii din economie. Modul în care statul cheltuiește aceste fonduri va determina dacă aceste investiții vor prelungi dependența de producția poluantă sau, dimpotrivă, vor deveni motorul decarbonizării industriei românești.

Sectorul industrial al României a scăzut constant în ultimul deceniu, de la 25% din PIB în 2015 la 20% în 2020 și la aproape 17% în 2025, potrivit Comisiei Europene. Prețurile mari la energie, productivitatea în scădere și concurența externă au afectat mai ales metalurgia și chimia. În același timp, țara a intrat într-un ciclu masiv de investiții publice, accelerat de războiul din Ucraina și de prioritățile de securitate ale NATO.

Până în 2030, România va cheltui aproximativ 16,7 miliarde de euro pe apărare și infrastructură cu dublă utilizare prin programul european SAFE (Acțiunea pentru Securitatea Europei), 92,5 miliarde de euro pentru drumuri și căi ferate și peste 2 miliarde de euro pentru Portul Constanța. Cheltuielile pentru apărare, care au urcat deja de la 1,74% din PIB în 2022 la 2,25% în 2024, vor ajunge la 3,75–5% din PIB până în 2028.

Potrivit calculelor EPG, doar proiectele rutiere și feroviare planificate pentru 2024–2030 vor necesita aproximativ 36,6 milioane de tone de ciment, 246 de milioane de tone de beton, 7,4 milioane de tone de oțel, 450 de milioane de tone de bitum și 11 milioane de tone de șine. Fără măsuri specifice în achizițiile publice, o parte importantă din această cerere riscă să fie acoperită din importuri, în loc să fie asigurată de producătorii români. Producătorii de ciment și oțel din țară au, teoretic, capacitatea de a acoperi cererea internă, dar producția de bitum satisface doar parțial necesarul, în timp ce șinele de cale ferată sunt importate integral de România.

Industria prelucrătoare a fost, în 2024, una dintre cele mai mari surse de emisii din România, fiind responsabilă pentru 17% din totalul emisiilor de gaze cu efect de seră. Cimentul, oțelul și chimia, mai ales producția de îngrășăminte, rămân cele mai poluante sectoare. Doar producția de ciment a generat, în 2023, aproximativ 3,72 milioane de tone de CO2 din procesul chimic al fabricării clincherului, la care se adaugă încă 3 milioane de tone provenite din arderea combustibililor fosili în industriile de ciment, var și sticlă. Totuși, emisiile industriale au scăzut cu 44,3% față de 2005, pe măsură ce fabricile au devenit mai eficiente energetic și economia s-a restructurat.

Sprijinul public pentru decarbonizarea industriei a fost, însă, instabil. Deficitul bugetar de aproape 8% din PIB înregistrat în 2025 a dus la anularea, din cauza lipsei fondurilor bugetare, a Programului Național de Sprijin pentru Industriile Mari, un fond de 2 miliarde de euro anunțat în 2024 pentru a ajuta oțelul, chimia și alte sectoare poluante să se decarbonizeze. Pachetul fiscal din februarie 2026 ar putea acoperi acest gol, cu scheme de ajutor de stat de 3,95 miliarde de euro, granturi, credite fiscale, garanții și cofinanțări, îndreptate către sectoarele manufacturiere cu deficite comerciale mari, tehnologii cu emisii net zero (ex. captarea și stocarea carbonului sau hidrogenul regenerabil), precum și către apărare.

Cu toate acestea, finanțarea care poate fi mobilizată în mod realist prin scheme dedicate rămâne modestă în raport cu amploarea investițiilor necesare pentru transformarea industrială. Prin urmare, decarbonizarea trebuie legată, în mod explicit, de cheltuielile publice destinate infrastructurii critice și de apărare, care, astfel, ar putea susține revitalizarea și transformarea industriei românești.

Condiționarea investițiilor publice de amprenta de carbon a materialelor ar putea oferi predictibilitatea de care producătorii naționali de oțel, ciment, aluminiu și combustibili au nevoie pentru a investi în producție mai curată, arată raportul EPG. Miza e mare: până la 75% din emisiile de carbon generate pe întreaga durată de viață a unui drum provin din așa-numitul carbon încorporat, eliberat la fabricarea materialelor de construcție. Dacă achizițiile publice ar ține cont de acest indicator, Programul Național pentru Achiziții Publice Ecologice 2025–2030 ar putea deveni un instrument real de schimbare a pieței, nu doar o declarație de intenție.

Necesarul de combustibil al armatei române este estimat în prezent la 77,6 milioane de litri pe an. După achizițiile făcute prin programul SAFE, cifra urmează să crească cu 39%, până la aproximativ 108 milioane de litri în 2030, arată estimările EPG. Fiecare tanc sau avion de luptă cumpărat astăzi înseamnă, în medie, între 60 și 70 de ani de dependență de combustibili fosili până la sfârșitul duratei de viață. În Uniunea Europeană, industria militară nu are, deocamdată, obligația legală de a-și raporta emisiile de gaze cu efect de seră, iar în România, criteriile de selecție pentru proiectele finanțate prin SAFE pun accent pe termenele de livrare (40%) și pe preț (60%), un minimum de 65% din componentele produselor finale trebuie să provină din țările participante, fără a exista însă criterii de emisii.

Asta limitează, deocamdată, capacitatea sectorului de apărare de a deveni o piață-pilot pentru oțel sau aluminiu cu emisii reduse, mai ales că volumele folosite rămân mici la scară europeană. Rămâne, în schimb, deschisă calea înlocuirii combustibililor fosili cu combustibili sintetici și biocombustibili produși intern, inclusiv la rafinăriile Petrobrazi și Petromidia, ceea ce ar reduce atât dependența de importuri, cât și emisiile asociate aprovizionării armatei. Ministerul Apărării Naționale și-a asumat deja, printr-o strategie adoptată în 2023 pentru pregătirea forțelor armate în fața schimbărilor climatice, o țintă indicativă de reducere a emisiilor cu 50% până în 2040.

Reconstrucția Ucrainei, estimată la peste 500 de miliarde de euro, reprezintă o altă sursă potențială de cerere pentru industria românească, condiționată de obiectivele climatice. Chiar în plin război, Ucraina și-a menținut angajamentul de a atinge neutralitatea climatică până în 2050. În 2024 a adoptat o lege a climei și a introdus criterii de achiziții publice verzi în politicile sale de reconstrucție. Peste 100 de companii care activează în România și-au exprimat deja interesul de a participa la acest proces, de la producători de aluminiu și oțel până la firme de construcții. Pentru industria românească, o asemenea piață ar putea oferi predictibilitatea pe termen lung pe care cererea internă, singură, nu o poate garanta pentru investițiile în tehnologii curate.

Ce urmează

Experții recomandă autorităților române să dezvolte o strategie coerentă care să valorifice fondurile europene actuale și resursele publice în vederea atingerii a trei obiective: consolidarea securității, îmbunătățirea mobilității și creșterea competitivității industriale. Acest lucru se poate realiza prin condiționarea alocării fondurilor de respectarea criteriilor de emisii și de preferință europeană, atât în programul național pentru achiziții publice ecologice, cât și în proiectele de infrastructură rutieră, feroviară, portuară și navală. Autorii mai recomandă pregătirea din timp pentru viitoarele standarde și etichete europene pentru materiale industriale curate și alinierea, la nivelul NATO, a cerințelor privind combustibilii cu emisii reduse folosiți de armată.

Raportul subliniază că investițiile în apărare și infrastructură nu mai pot fi tratate ca linii bugetare separate. Modul de cheltuire a acestor fonduri, în special regulile privind achizițiile publice și criteriile privind emisiile de carbon, va determina dacă industria românească va ieși din acest deceniu mai curată și mai modernizată.