Dacă ne întoarcem la definiția din DEX, sustenabilitatea reprezintă utilizarea și dezvoltarea resurselor naturale fără a conduce la epuizarea acestora sau la degradarea mediului înconjurător. O definiție corectă, dar rigidă și, mai ales, incompletă. În epoca crizelor climatice, sociale și economice suprapuse, sustenabilitatea nu mai este doar o chestiune de conservare a naturii. Este un cadru esențial pentru cum trăim, lucrăm, construim și, mai ales, pentru cum planificăm viitorul.

Tot mai multe voci atrag atenția că termenul "sustenabilitate" este suprasaturat și poate chiar derutant pentru publicul general. Adevărul este că fiecare are propria interpretare a termenului și tocmai de aceea, primul pas în rezolvarea problemei este recunoașterea confuziei și nevoia unei clarificări colective.

Totuși, ca să conteze cu adevărat, sustenabilitatea trebuie să treacă dincolo de jargon și să devină relevantă pentru viața cotidiană. Aici apare provocarea monetizării: cum împăcăm valorile etice ale sustenabilității cu nevoia de a funcționa într-o economie de piață? Avem nevoie de o tranziție pragmatică, care să țină cont de realități și să permită adaptarea treptată.

Un sistem sustenabil este acela care permite creșterea economică și coeziunea socială fără a degrada mediul. Exemplele cele mai vizibile vin din mediul urban: orașe verzi, infrastructură pentru transport public eficient, energie regenerabilă produsă local și o abordare participativă, democratică în luarea deciziilor.

Pentru ca aceste proiecte să funcționeze, este esențial ca toți actorii implicați autorități locale, cetățeni, companii, ONG-uri să fie aduși la aceeași masă.

Sustenabilitatea devine reală atunci când este ancorată în comunități și în poveștile personale.

Fiecare poveste poate fi o poveste de sustenabilitate reluată în diferite forme. Sustenabilitatea trebuie tradusă pe înțelesul comunității, prin narațiuni relevante, care să inspire și să creeze apartenență. Aici intervine storytelling-ul, despre care s-a vorbit mult, inclusiv în sensul utilizării umorului și al dramelor personale pentru a transmite mesaje complexe într-un mod empatic și de impact.

Nu putem construi sustenabilitate fără conștientizare. Iar educația nu se limitează la școală. Este vorba despre un efort colectiv de a introduce conceptele sustenabile în dezbaterile publice, în media, în politicile locale și chiar în strategia companiilor.

Educația pentru sustenabilitate înseamnă să înțelegem legătura dintre consumul nostru zilnic și schimbările climatice. Să discutăm despre dreptate climatică, despre riscuri și oportunități, despre faptul că un trai echilibrat nu este un sacrificiu, ci o investiție în viitor.

Educația include și alfabetizare financiară și legală, instrumente esențiale pentru ca oamenii să poată naviga complexitatea tranziției climatice și să facă alegeri informate.

Politicile publice pot acționa ca acceleratori sau frâne pentru tranziția sustenabilă. În România, programele SGR, Rabla și inițiativele din domeniul energiei regenerabile sunt pași importanți, dar insuficienți. Lipsește momentan o viziune coerentă care să conecteze sustenabilitatea cu toate celelalte politici – educație, sănătate, transport, fiscalitate, fapt ce se poate observa și în locul deloc favorabil în clasamentele globale privind indicii de sustenabilitate.

Țările de top în indicele global al sustenabilității: Norvegia, Suedia, Finlanda sau Danemarca au reușit să construiască un echilibru solid între cele trei niveluri ale sustenabilității: stat, comunitate și individ.

Promovarea mașinilor electrice în Norvegia sau investițiile masive în inovație verde din Suedia nu sunt doar politici publice, ci rezultatul unei culturi colective care tratează sustenabilitatea ca pe o valoare de bază, ca și cum ar fi în ADN.

România, aflată pe locul 37 în Sustainable Development Report 2025, sub Republica Moldova și Belarus, arată că drumul nostru este încă la început.

Dar tocmai această distanță poate fi oportunitatea de a construi o sustenabilitate „de jos în sus”,  începând cu fiecare dintre noi și urcând până la nivelul instituțiilor și politicilor publice.

Una dintre cele mai mari amenințări la adresa sustenabilității autentice este fenomenul de greenwashing, folosirea discursului ecologic în mod superficial, pentru a genera capital de imagine. Companiile și instituțiile care investesc mai mult în a părea sustenabile decât în a fi sustenabile contribuie la confuzie, scepticism și demobilizare.

Greenwashing-ul golește sustenabilitatea de conținut și face ca publicul să o perceapă ca pe un moft, un truc de PR sau o „modă” trecătoare. Avem nevoie de standarde, transparență și audituri independente. Și mai ales, avem nevoie de o comunicare onestă.

Sustenabilitatea nu trebuie să fie nici o povara, nici un slogan. Trebuie să devină o parte firească din felul în care trăim. Asta înseamnă normalizarea practicilor durabile în economie, cultură, educație și politică. Înseamnă că beneficiile sustenabilității, de la costuri mai mici la sănătate mai bună și comunități mai unite să fie înțelese și revendicate de cetățeni.

Pentru ca acest drum să fie posibil, trebuie să creăm un mediu favorabil. Avem nevoie de politici de sprijin pentru tranziția verde, de credite ipotecare verzi, de stimulente fiscale pentru producătorii sustenabili si de traducerea acestor concepte pe înțelesul tuturor.

Sustenabilitatea nu este un lux și nici o opțiune. Este o condiție de baza pentru un viitor echitabil și locuibil. Redefinirea acestui concept presupune asumare și claritate: știm despre ce vorbim, știm ce vrem să obținem și știm cum putem ajunge acolo.

Drumul sustenabilității către normalitate trece prin educație, cooperare și onestitate.

Și începe, inevitabil, cu fiecare dintre noi. Dar rămâne incomplet dacă nu urcă spre comunități, instituții și politici.

Doar prin acest flux continuu, începând cu fiecare dintre noi, dar prinde putere abia atunci când se transformă în acțiune colectivă: din individ în comunitate, din comunitate în societate, și înapoi.