Un studiu recent publicat în revista Environmental Pollution oferă prima analiză la scară națională a evoluției simultane a mai multor poluanți atmosferici din România, pe o perioadă de 12 ani (2013–2024). Rezultatele conturează o hartă a țării în care poluarea nu doar persistă, ci în unele regiuni, se agravează vizibil, iar mecanismele din spatele acestei agravări sunt, în mare parte, legate de dinamica atmosferei, pe care schimbările climatice o remodelează.

Echipa (formată din cercetători din cadrul Institutului Național de C&D pentru Fizica Pământului și Facultatea de Fizică, Universitatea București) a folosit date orare de la serviciul european Copernicus pentru patru poluanți reglementați:

• Particule fine (PM2.5) — provin în principal din procesele de combustie (trafic rutier, în special diesel; încălzirea rezidențială cu lemn/biomasă; industrie; centrale termoelectrice). Efect: pătrund adânc în plămâni și ajung în sânge; sunt asociate cu boli cardiovasculare și respiratorii, cancer pulmonar și mortalitate prematură (poluantul cu cel mai mare impact asupra sănătății).
• Particule în suspensie (PM10) — pe lângă combustie, provin și din praful resuspendat de pe drumuri, șantiere, activități agricole și surse naturale (praf desertic). Efect: iritarea căilor respiratorii, agravarea astmului și a bolilor pulmonare cronice.
• Dioxid de azot (NO₂) — rezultă din procesele de combustie la temperaturi înalte, mai ales din traficul rutier (diesel), dar și din încălzire și industrie. Efect: inflamarea căilor respiratorii, agravarea astmului și scăderea funcției pulmonare; este și precursor pentru ozon și particule.
• Ozon troposferic (O₃) — nu este emis direct, ci se formează prin reacții fotochimice între oxizii de azot (NOₓ) și compușii organici volatili, în prezența radiației solare (concentrații mari vara). Efect: iritarea căilor respiratorii, scăderea funcției pulmonare și agravarea astmului; afectează și vegetația și culturile agricole.
  
  Acestea au fost validate cu 317 serii de date colectate de la stațiile de măsurare din rețeaua națională și raportate către Agenția Europeană pentru Mediu. Pentru a identifica tendințele pe termen lung, au aplicat metode statistice consacrate, iar pentru a vedea unde aceste tendințe formează zone coerente, nu doar puncte izolate, au folosit o metodă de clustering spațial (LISA – Indicatori Locali de Asociere Spațială).

Un element notabil: modelul CAMS reproduce foarte bine variațiile de PM2.5 (corelație de 0,83) și de ozon (0,82), bine pentru PM10 (0,78), dar mult mai slab pentru NO₂ (doar 0,48). Motivul e simplu, NO₂ provine mai ales din surse foarte localizate (trafic, industrie), pe care o grilă de aproximativ 10 km (cum este grila modelului CAMS) nu le poate reprezenta cu precizie. Autorii avertizează, prin urmare, că rezultatele privind NO₂ trebuie interpretate ca tendințe regionale orientative, nu ca valori exacte pentru fiecare oraș.

Cel mai interesant rezultat pentru cititorii interesați de climă este identificarea presiunii atmosferice de la suprafață ca fiind cel mai important factor care influențează nivelurile de poluanți, depășind chiar temperatura, viteza vântului sau precipitațiile. Sistemele de presiune ridicată (anticiclonii) favorizează stagnarea aerului: se formează inversiuni care blochează amestecul vertical al aerului și limitează dispersia orizontală a poluanților, permițând acumularea acestora. În cazul ozonului, acest efect e dublat de radiația solară intensă și de stagnarea aerului, care favorizează formarea fotochimică a poluantului, de aceea, importanța presiunii atmosferice este aproape dublă pentru ozon față de ceilalți poluanți analizați.

Această legătură nu este întâmplătoare din perspectivă climatică: cercetări recente citate în articol arată că modificarea frecvenței și persistenței sistemelor anticiclonice – fenomen tot mai discutat în contextul încălzirii globale și al slăbirii circulației atmosferice din vest – amplifică episoadele de poluare la suprafață. Cu alte cuvinte, pe măsură ce condițiile meteorologice de stagnare devin mai frecvente sau mai persistente, riscul de episoade severe de poluare crește independent de emisii.

Dintre cei patru poluanți, ozonul troposferic prezintă cele mai extinse și mai consistente creșteri la nivel național. Verile din sud-estul și vestul țării (județele Ialomița, Călărași, Giurgiu, Buzău, Timiș, Bihor) înregistrează creșteri de peste 15 µg/m³ pe deceniu, cu un maxim local de aproape 28 µg/m³ pe deceniu în Giurgiu. Ozonul de la sol se formează prin reacții fotochimice care depind direct de radiația solară și de temperaturile ridicate, motiv pentru care tendința sa este considerată de autori un indicator sensibil la încălzirea climatică și la valurile de căldură tot mai frecvente. Practic, pe măsură ce verile devin mai calde și mai lungi, fereastra favorabilă formării ozonului se extinde, iar acest lucru se reflectă direct în datele analizate: creșteri semnificative apar acum și primăvara și toamna, nu doar vara, în zone montane și submontane precum Bihor, Prahova, Dâmbovița și Argeș.

Iarna, tendința se inversează, ozonul scade din cauza reacțiilor chimice cu  oxizii de azot rezultați din  încălzirea rezidențială, un fenomen chimic normal în sezonul rece.

Pentru PM2.5 și PM10, cel mai îngrijorător semnal vine din nordul Transilvaniei, județele Cluj, Sălaj, Mureș și Alba, unde iarna concentrațiile cresc cu până la 10 µg/m³ pe deceniu (maxim de peste 10 µg/m³/deceniu în zona Clujului). Autorii leagă acest fenomen de folosirea lemnului pentru încălzirea locuințelor, un fenomen amplificat de topografia de bazin intramontan a regiunii, care limitează dispersia poluanților în sezonul rece. La nivel național, lemnul și biomasa reprezintă aproape 39% din consumul final de energie al populației, o pondere ridicată, cu impact direct asupra calității aerului iarna, dar și un indicator al vulnerabilității energetice a gospodăriilor, temă strâns legată de tranziția energetică și de eforturile de reducere a emisiilor.

Unde se îmbunătățește calitatea aerului și de ce contează pentru politicile climatice?

Nu toate veștile sunt negative. Studiul identifică două regiuni cu tendințe clare de scădere a poluării: sud-vestul țării (zona Craiova–Târgu Jiu) și zona Galați. În primul caz, reducerea este legată direct de dezafectarea treptată a capacităților de producție a energiei pe bază de lignit din Complexul Energetic Oltenia, producția de lignit a scăzut cu aproximativ 22% între 2017 și 2023. Este, practic, un exemplu concret al modului în care politicile de decarbonizare a sectorului energetic, motivate de obiective climatice, produc un beneficiu secundar imediat pentru calitatea aerului și pentru sănătatea publică. La Galați, scăderea reflectă mai degrabă o restructurare industrială (reducerea producției de oțel la combinatul Liberty Galați), nu o politică de mediu explicită.

Această distincție este importantă: autorii subliniază că îmbunătățirile observate nu sunt rezultatul unor politici naționale coerente privind calitatea aerului, ci mai degrabă efecte secundare ale unor tranziții economice și energetice punctuale.

De ce contează la nivel de politici publice?

Un mesaj central al studiului este că zonele de poluare crescută „nu respectă granițele administrative", clusterele identificate se întind pe mai multe județe, ceea ce înseamnă că planurile locale de calitate a aerului, gândite la nivel de județ sau oraș, sunt insuficiente. Este nevoie de strategii regionale sau naționale coordonate.

Acest lucru devine cu atât mai urgent cu cât noua Directivă europeană privind calitatea aerului (UE 2024/2881, ink. http://data.europa.eu/eli/dir/2024/2881/oj ) va reduce substanțial, până în 2030, valorile-limită anuale pentru PM2.5 (la 10 µg/m³) și PM10 (la 20 µg/m³), precum și pentru NO₂ (la 20 µg/m³). Autorii avertizează că regiunile cu tendințe de creștere identificate în studiu – nord-vestul Transilvaniei, coridorul București–Giurgiu și zona Iași–Bacău – riscă să fie în mare măsură  neconforme cu noile standarde, cu atât mai mult cu cât modelul CAMS tinde să subestimeze concentrațiile reale de particule fine la niveluri ridicate.

De altfel, România se confruntă deja cu trei proceduri de infringement din partea Comisiei Europene legate de calitatea aerului, inclusiv o hotărâre a Curții de Justiție a UE din 2020 care a constatat depășiri sistematice ale limitelor de PM10 în București între 2007 și 2016, precum și o sesizare din decembrie 2025 pentru deficiențe în monitorizarea calității aerului.

Bucureștiul, cazul aparte

Capitala prezintă un profil particular: are cea mai ridicată concentrație medie de NO₂ dintre orașele analizate, dar, paradoxal, unul dintre cele mai scăzute niveluri de ozon, un efect al traficului intens, care „consumă" ozonul prin reacții chimice locale (titrare). În privința particulelor fine, coridorul București–Prahova, inclusiv zona rafinăriei Petrobrazi, se numără printre cele mai afectate zone din țară, în ceea ce privește depășirile peste pragurile admise, deși nu apare formal ca un cluster de creștere semnificativă statistic, ceea ce sugerează o poluare ridicată, dar relativ stabilă, mai degrabă decât una în curs de agravare.

Limitele studiului

Autorii sunt transparenți în privința limitelor metodologice: rezoluția de aproximativ 10 km a modelului CAMS nu poate surprinde variațiile fine din jurul surselor punctuale (străzi aglomerate, instalații industriale), iar excluderea NO₂ din scorul compozit de poluare (impusă de performanța slabă a modelului pentru acest poluant) înseamnă că impactul real în coridoarele urbane dominate de trafic este probabil subestimat. De asemenea, factorii meteorologici folosiți pentru a explica variabilitatea poluanților nu sunt complet independenți de modelul CAMS însuși, ceea ce impune prudență în interpretarea ierarhiei exacte a factorilor determinanți.

Studiul confirmă, cu date concrete pentru România, un tipar tot mai documentat la nivel global: schimbările în dinamica atmosferică (stagnarea aerului, valurile de căldură, modificarea frecvenței sistemelor de presiune) interacționează direct cu sursele locale de emisii (încălzire rezidențială, trafic, industrie) pentru a agrava poluarea aerului în anumite regiuni, în timp ce politicile de decarbonizare energetică pot produce beneficii vizibile pentru calitatea aerului acolo unde sunt aplicate consecvent. Pentru România, mesajul pentru factorii de decizie este clar: fără politici climatice și energetice coordonate la nivel regional și național, nu doar local, atât obiectivele de calitate a aerului, cât și cele climatice riscă să rămână nerealizate simultan.