Pe 9 aprilie 2024, la Strasbourg, un grup de femei elvețiene cu vârste de peste 64 de ani obținea prima hotărâre a unei instanțe internaționale cu jurisdicție obligatorie care recunoaște că inacțiunea unui stat în materie de climă poate încălca drepturile fundamentale ale cetățenilor săi. Șapte ani mai devreme, în martie 2017, parlamentul Noii Zeelande adoptase o lege prin care râul Whanganui dobândise personalitate juridică, devenind în ochii dreptului ceea ce pentru tribul Whanganui iwi fusese dintotdeauna, o entitate vie.

Între aceste două momente, unul sobru și profund european iar celălalt exotic și aproape fabulistic, se întinde o transformare juridică ale cărei implicații abia începem să le înțelegem. Dreptul a inventat personalitatea juridică pentru a proteja capitalul. Întrebarea acestui secol este dacă poate face același lucru pentru a proteja viața, mediul înconjurător și natura?

Protecția mediului s-a construit până în prezent printr-o arhitectură de tratate și convenții care a crescut, aproape întotdeauna, din dezastre - Torrey Canyon, Minamata, ploile acide scandinave, fiecare generând reacții legislative limitate. Lipsa unui cadru global a condus la convocarea primei conferințe ONU privind mediul, reunită la Stockholm în iunie 1972, a cărei Declarație a formulat pentru prima dată dreptul omului la un mediu care să-i permită „să trăiască cu demnitate și bunăstare".

Două decenii mai târziu, Conferința de la Rio (1992) a mutat centrul de greutate spre dezvoltarea durabilă, „dezvoltarea care satisface nevoile prezentului fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi", cum o definise Comisia Brundtland, consacrând principiul precauției și deschizând drumul către Convenția-cadru privind schimbările climatice. A urmat Convenția de la Aarhus (1998), tratatul de mediu care a creat drepturi direct pentru indivizi iar nu doar între state, cum sunt - accesul la informație, participare la deciziile de mediu și acces la justiție. Apoi, în 2015, Acordul de la Paris a făcut ceea ce niciun tratat nu reușise până atunci, a obligat fiecare stat să-și stabilească propriile ținte climatice și să le revizuiască ascendent la fiecare cinci ani. Rămânea însă o întrebare fundamentală - este mediul sănătos un drept fundamental al omului? Rezoluția 76/300 a Adunării Generale ONU a răspuns da, recunoscând dreptul la un mediu sănătos ca drept universal al omului.

Ultimii ani au accelerat și mai mult această evoluție. În iulie 2025, Curtea Internațională de Justiție a stabilit într-o opinie consultativă că statele au obligația de a proteja mediul de emisiile de gaze cu efect de seră , iar pe 20 mai 2026 Adunarea Generală a confirmat-o printr-o rezoluție adoptată cu 141 de voturi pentru, transformând acțiunea climatică, în cuvintele lui António Guterres, într-o „obligație juridică în temeiul dreptului internațional".

Stratul cel mai dinamic de protecție a mediului a fost însă cel jurisprudențial. Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu menționează mediul nicăieri în textul ei. Și totuși, în 1994, hotărârea López Ostra v. Spania a stabilit ca poluarea gravă poate constitui o încălcare a dreptului la viață privată (art. 8). Jurisprudența care a urmat a extins treptat acest cadru la Art. 2 -dreptul la viață aplicat unui dezastru ecologic (Öneryıldız v. Turcia, 2004), principiul precauției invocat explicit (Tătar v. România, 2009), imposibilitatea de a justifica poluarea prin importanța economică (Băcilă v. România, 2010).

Pe 9 aprilie 2024, Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea în cauza KlimaSeniorinnen Schweiz v. Elveția, formulată de o asociație reprezentând peste 1.000 de femei elvețiene cu vârste de peste 64 de ani. Reclamantele au susținut că valurile de căldură tot mai frecvente le afectează în mod disproporționat sănătatea, agravând boli cardiovasculare și respiratorii preexistente, și că Elveția nu adoptase măsuri suficiente de reducere a emisiilor. Curtea a constatat o încălcare a Art. 8, stabilind că statele au obligația pozitivă de a adopta un cadru de reglementare care să includă o metodologie de buget de carbon pentru evaluarea adecvării țintelor climatice naționale. Hotărârea creează un precedent deosebit de important stabilind ca statele au obligația de a adopta un cadru climatic adecvat bazat pe cea mai bună știință disponibilă, faptul că asociațiile pot avea calitate de reclamant, precum si faptul că accesul la justiție în materie climatică este el însuși protejat. 

Așadar, o jumătate de secol de tratate și jurisprudență a construit o arhitectură impresionantă de protecție a mediului prin drepturile omului dar limitele sunt vizibile mai ales în rezultatele ecologice obținute. Tot mai multe sisteme juridice explorează acum o nouă cale, aceea de a nu mai proteja natura doar indirect prin drepturile oamenilor afectați de degradarea ei ci prin a îi recunoaște acesteia drepturile proprii.

Ideea că elementele naturii ar putea fi titulare de drepturi a fost formulată pentru prima dată de juristul american Christopher D. Stone, într-un eseu publicat în 1972 sub titlul „Should Trees Have Standing?"- ar trebui copacii să se poată adresa instanței? Stone propunea ca pădurile, râurile și alte componente ale naturii să poată fi reprezentate în instanță prin intermediul unor gardieni speciali, similar modului în care dreptul protejează interesele minorilor sau ale persoanelor incapabile. Timp de aproape patru decenii, propunerea sa a rămas doar o curiozitate doctrinară. 

Totuși, în 2008, Ecuador a devenit prima țară din lume care a inclus drepturile naturii direct în Constituție, consacrând dreptul Pacha Mama (în terminologia andină) la „respect integral" al naturii și „dreptul de a exista, prospera și regenera ciclurile vitale" . Noua Zeelandă a construit apoi, prin Te Awa Tupua Act (2017), personalitatea juridică a râului Whanganui într-un model de guvernanță bicefal (un reprezentant al comunității Maori și unul al statului ) susținut de un fond financiar consistent. Columbia a deschis o a treia cale, nici constituțională ca în Ecuador, nici legislativă ca în Noua Zeelandă, ci pur jurisprudențială când în 2016, Curtea Constituțională a declarat râul Atrato subiect de drept, iar în 2018 Curtea Supremă a extins raționamentul la Amazonia columbiană. 

Mar Menor, laguna de apă sărată din sud-estul Spaniei, a oferit primul precedent european. Legea 19/2022 i-a conferit personalitate juridică proprie, un act fără precedent în dreptul Uniunii Europene. 

În prezent EcoJurisprudence Monitor înregistrează 688 de inițiative în 66 de jurisdicții pentru drepturi ale naturii iar în 19 mai 2026, Comisia Europeană a înregistrat oficial inițiativa cetățenească „Rights for Nature", care invită la recunoașterea ecosistemelor ca entități cu drepturi fundamentale printr-o directivă sau un regulament european.

Pentru a înțelege de ce ideea nu este chiar atât de stranie pe cât pare, merită să ne oprim asupra unui concept pe care dreptul îl folosește de secole fără ca nimeni să-l mai considere surprinzător - personalitatea juridică. O societate comercială nu respiră, nu gândește, nu suferă. Și totuși, din momentul înmatriculării, ea este subiect de drept, poate încheia contracte, deține proprietăți, stă în judecată, și poate fi trasă la răspundere. Dreptul creează, în esență, o ficțiune utilă tratând firma ca pe o „persoană" pentru a organiza relațiile economice într-un cadru previzibil. 

Ce propun susținătorii drepturilor naturii este o extindere a aceleiași ficțiuni către entități naturale.  Asemenea firmei, râul ar avea nevoie de reprezentanți care să-i articuleze interesele, și, asemenea firmei, ar putea fi parte într-un proces. Analogia nu este perfectă întrucât o firmă are acționari ale căror interese pot fi cuantificate economic, pe când „interesele" unui ecosistem sunt mai greu de tradus în limbajul cunoscut. Cine decide ce „vrea" un râu - comunitatea locală, statul, un expert științific? Modelul Whanganui a oferit un răspuns cu specific cultural dar exportarea lui rămâne o provocare deschisă multiplelor contexte în care astfel de drepturi urmează a fi acordate. 

Dreptul a inventat personalitatea juridică pentru a proteja capitalul. Întrebarea acestui secol este dacă poate face același lucru pentru a proteja viața?