Dunărea este afectată de mai mulți factori climatici iar regulile după care funcționează se schimbă. Datele hidrologice din ultimele două-trei decenii nu arată o scădere simplă și uniformă a debitului mediu anual, ci un tablou mai complex: ierni mai calde, topire timpurie a zăpezii și evapotranspirație mai mare redistribuie apa în cursul anului, astfel încât vara — exact atunci când cererea e maximă — disponibilitatea scade. În paralel, variabilitatea hidrologică se accentuează, cu episoade de viituri și secete tot mai apropiate în timp. Sectorul românesc, de la Porțile de Fier până la vărsare, resimte acut aceste schimbări: panta redusă favorizează formarea de praguri și bancuri de nisip care pot bloca navigația, iar Delta devine mai vulnerabilă la intruziunea apei sărate dinspre Marea Neagră. Efectele se propagă dincolo de transportul fluvial, către energie, agricultură, industrie și ecosisteme, într-un bazin transfrontalier de care depind milioane de oameni. 

Nu se poate vorbi, pentru întregul bazin al Dunării, de o scădere simplă, uniformă și neîntreruptă a debitului mediu anual. Semnalul este mai complex și diferă în funcție de sectorul fluviului, anotimp și intervalul analizat. Ceea ce observăm mai clar este o modificare a sezonalității și a distribuției debitelor. Iernile mai calde reduc acumularea de zăpadă în Alpi și în Carpați, iar topirea zăpezii începe mai devreme. În consecință, o parte mai mare din apă ajunge în râuri la sfârșitul iernii și începutul primăverii, în timp ce contribuția zăpezii la debitele de vară devine mai mică. În același timp, temperaturile ridicate cresc evapotranspirația și pierderile de apă din sol, vegetație, lacuri și acumulări. Astfel, chiar și acolo unde media anuală nu scade semnificativ, apa poate deveni mai puțin disponibilă exact în perioadele în care cererea este maximă: vara și începutul toamnei. 

Pentru societate și economie, acest lucru poate fi mai important decât modificarea mediei anuale. Al doilea semnal este creșterea variabilității hidrologice. Pot apărea într-o succesiune relativ scurtă atât episoade de precipitații intense și viituri, cât și perioade prelungite cu debite foarte mici. O climă mai caldă intensifică circuitul hidrologic: atmosfera poate conține mai mulți vapori de apă, ceea ce poate favoriza precipitații intense, dar, între aceste episoade, secetele se pot accentua prin temperaturi ridicate și evapotranspirație mare. Așadar, problema nu este neapărat că Dunărea va avea permanent mai puțină apă, ci că apa va fi distribuită tot mai nefavorabil în cursul anului: prea multă în episoade scurte și prea puțină în perioadele de vară, când cererea este cea mai mare.

Sectorul românesc are mai multe particularități care îi pot amplifica vulnerabilitatea, deși nu toate sectoarele sale reacționează la fel. În partea inferioară a Dunării, panta râului este foarte mică. Viteza apei scade, iar transportul sedimentelor și forma albiei devin extrem de importante. În perioadele cu debit redus, apar sau se extind praguri și bancuri de nisip, iar adâncimea disponibilă pentru navigație poate scădea rapid. De aceea, o reducere aparent moderată a debitului poate produce o reducere disproporționat de mare a adâncimii navigabile în anumite puncte critice. Nu întregul sector devine simultan impracticabil; problemele se concentrează în „gâturi de sticlă (bottleneck)” hidromorfologice. Lacurile de acumulare și centralele de la Porțile de Fier modifică regimul natural al nivelurilor și sedimentelor. Ele pot regla într-o anumită măsură variațiile pe termen scurt, dar nu pot crea apă în timpul unei secete hidrologice regionale. Într-un an cu aporturi foarte mici din amonte, posibilitatea de compensare este limitată de volumul disponibil, de necesitățile de producție energetică, de navigație, de siguranța barajelor și de obligațiile de cooperare cu Serbia.

Delta depinde de un echilibru delicat între: debitul de apă dulce; distribuția apei între brațe și canale; transportul sedimentelor; nivelul Mării Negre; vânt și pătrunderea apei saline. Astfel, la debite mici, influența Mării Negre poate pătrunde mai mult spre interiorul Deltei, mai ales în anumite canale și în perioade cu vânt favorabil intruziunii saline. Creșterea salinității poate afecta apa utilizată local, vegetația, planctonul, nevertebratele și speciile de pești adaptate la apă dulce.

România este situată aproape de capătul unui bazin hidrografic foarte mare și internațional. Ceea ce se întâmplă în Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Serbia, Croația, Bulgaria și în marile bazine tributare influențează în final sectorul românesc. Aceasta înseamnă că vulnerabilitatea României nu depinde doar de precipitațiile din România. Acest lucru se întâmpla cu situația din aceasta vara (Figura 1). Poate exista o secetă hidrologică severă pe Dunăre chiar dacă local apar furtuni sau precipitații importante, deoarece este necesar un aport persistent de apă pe suprafețe foarte mari pentru refacerea debitului fluviului. Bazinul Dunării se extinde pe teritoriul a 19 state și susține aproximativ 79 de milioane de locuitori, ceea ce face ca gestionarea apei să fie inevitabil transfrontalieră.

Expresia „noua normalitate” trebuie folosită cu atenție. Nu înseamnă că în fiecare vară vom avea exact nivelurile din 2022 sau din alți ani extremi. Înseamnă că probabilitatea unor astfel de episoade crește, iar intervalul dintre ele se poate reduce. O secetă hidrologică apare prin acumularea mai multor factori: precipitații deficitare timp de mai multe luni; strat redus de zăpadă; topire timpurie; temperaturi ridicate; evapotranspirație intensă; niveluri reduse ale apelor subterane; cerere crescută pentru irigații, industrie și energie.  O singură ploaie abundentă nu rezolvă, de regulă, o astfel de situație. Poate ridica temporar nivelul unor râuri mici, dar refacerea Dunării necesită precipitații extinse și persistente în bazinele sale tributare. De exemplu, Comisia Dunării consideră că perioadele prelungite cu ape mici și volatilitatea hidrologică în creștere nu mai sunt evenimente izolate, ci o realitate operațională cu care transportul fluvial trebuie să lucreze pe termen lung.

Când adâncimea scade, navele nu se opresc întotdeauna imediat, dar trebuie să reducă pescajul și implicit cantitatea transportată. O barjă poate circula cu 30%, 50% sau 70% din încărcătura normală, în funcție de sector și de nivelul apei. Aceasta determină: mai multe curse pentru aceeași cantitate de marfă; costuri mai mari pe tonă; consum suplimentar de combustibil; întârzieri și incertitudine; transferul unor mărfuri către transportul rutier sau feroviar; presiune suplimentară asupra infrastructurii terestre; reducerea competitivității porturilor și exportatorilor. În România, transportul fluvial are o importanță relativ mare în structura transportului de mărfuri, ceea ce sporește expunerea economiei la perioadele cu ape mici.

Impactul Dunării nu se limitează la navigație. Fluviul funcționează simultan ca rută de transport, sursă de apă, sursă de energie, infrastructură ecologică și suport pentru agricultură și turism. De exemplu, agricultura este afectată direct prin secetă și indirect prin reducerea disponibilității apei pentru irigații. O infrastructură de irigații, chiar modernă, nu garantează existența apei. În anii secetoși, apare un conflict între: alimentarea populației;  protejarea ecosistemelor;  răcirea centralelor energetice; utilizările industriale; menținerea navigației si  irigații.  Irigarea excesivă poate, de asemenea, reduce debitele locale și poate accelera salinizarea solurilor, în special dacă drenajul este insuficient. Soluția nu constă doar în extinderea suprafețelor irigate, ci și în culturi mai rezistente, irigare de precizie, reducerea pierderilor și stocarea apei în perioadele umede.

Porturile dunărene și Portul Constanța sunt importante pentru exportul de cereale și alte produse vrac. Nivelurile mici pot limita transportul de la porturile interioare către mare și pot crește costurile logistice într-o perioadă în care producția agricolă poate fi deja afectată de secetă. Apare astfel un efect dublu: recolte mai mici și transport mai scump.

De asemenea, numeroase activități industriale folosesc apa pentru răcire, spălare, procesare sau transportul materiilor prime. Sunt vulnerabile în special: industria energetică; siderurgia; industria chimică; industria alimentară; producția de ciment și materiale de construcție; activitățile portuare și logistice.  Chiar și o companie care nu preia apă direct din Dunăre poate fi afectată dacă materiile prime sau produsele sale sunt transportate pe fluviu.

Turismul fluvial și croazierele sunt sensibile atât la ape mici, cât și la ape foarte mari. Nivelurile reduse pot determina modificarea itinerariilor, transferarea turiștilor cu autobuzul, anularea unor opriri sau blocarea accesului în anumite porturi. Pentru Delta Dunării, turismul depinde și de calitatea ecosistemelor. Dacă scad populațiile de pești și păsări sau se degradează peisajele acvatice, efectul economic poate continua și după revenirea nivelurilor.

Cum se traduc variațiile de debit în capacitate de producție hidroenergetică, și există riscul unei presiuni suplimentare pe alte surse în anii secetoși?

Dacă debitul scade, cantitatea de apă care poate trece prin turbine se reduce și producția scade. Relația nu este întotdeauna perfect liniară, deoarece operatorul poate regla nivelurile din acumulare și funcționarea turbinelor, dar pe durata unei secete prelungite posibilitățile de compensare se diminuează. Porțile de Fier au un rol important în sistemul energetic deoarece hidroenergia este flexibilă: producția poate fi crescută sau redusă relativ rapid pentru a echilibra rețeaua. Tocmai această flexibilitate devine mai greu de utilizat atunci când rezervele de apă sunt mici.

În anii secetoși pot apărea simultan: producție hidroenergetică redusă; cerere mare de electricitate pentru răcire și aer condiționat; dificultăți la centralele termoelectrice sau nucleare care folosesc apă pentru răcire; producție solară mare ziua, dar variabilitate între zi și noapte; nevoia unor importuri sau a utilizării mai intense a combustibililor fosili. Prin urmare, riscul nu provine doar din reducerea unei singure surse, ci din faptul că mai multe componente ale sistemului energetic pot fi afectate simultan de aceeași combinație de căldură și secetă. Strategia ICPDR (comisia internațională care coordonează gestionarea și protecția bazinului Dunării) indică un risc de reducere a producției hidroenergetice, în special vara, pe fondul disponibilității mai mici a apei.

Nu există o singură soluție. Adaptarea trebuie să combine întreținerea infrastructurii existente cu măsuri care oferă mai mult spațiu apei și rețin apa în bazin.

Ø  Dragajele pot fi necesare pentru menținerea canalului navigabil în punctele critice. Totuși, ele trebuie tratate ca o măsură punctuală, nu ca soluție generală pentru seceta hidrologică. Dragajul trebuie realizat pe baza măsurătorilor batimetrice actualizate și a unei evaluări de mediu, nu aplicat uniform pe întregul fluviu.

Ø  O măsură relativ accesibilă este îmbunătățirea prognozelor hidrologice de la câteva zile la câteva luni. Operatorii portuari, agricultorii și producătorii de energie pot lua decizii mai bune dacă știu din timp că se conturează o perioadă de ape mici. Este necesar și un sistem transparent de prioritizare a utilizărilor apei în timpul secetei. Regulile nu ar trebui stabilite abia în momentul crizei.

Ø  Reconectarea luncilor permite apei să se extindă în perioadele umede și să fie eliberată lent ulterior. Zonele umede funcționează ca un „burete”, dar analogia nu trebuie interpretată exagerat: ele nu pot compensa singure o secetă continentală severă.

Ø  Modernizarea irigațiilor. Prioritățile ar trebui să fie: reducerea pierderilor din canale;  contorizarea și controlul prelevărilor;  irigare prin picurare unde este adecvată;  irigare bazată pe umiditatea solului și prognoze;   culturi și soiuri adaptate;  utilizarea apei recuperate, acolo unde este sigură;  refacerea apei în sol, nu doar pomparea din râuri.

Măsurile bazate pe natură pot părea costisitoare deoarece necesită teren și coordonare între instituții, însă oferă simultan beneficii pentru apă, biodiversitate, climă și protecția împotriva inundațiilor.

La ce ne putem aștepta în următoarele decenii și cum schimbările climatice pun în evidență importanța Dunării

În următoarele decenii, cele mai robuste așteptări pentru bazinul Dunării sunt: temperaturi mai ridicate în toate anotimpurile; valuri de căldură mai frecvente și mai intense; evapotranspirație mai mare; reducerea stratului de zăpadă și topire mai timpurie; risc crescut de secetă agricolă și hidrologică vara; temperaturi mai mari ale apei; presiune asupra calității apei; alternanță mai pronunțată între episoade foarte umede și foarte uscate; conflicte mai frecvente între utilizările apei. Cele mai mari creșteri ale temperaturii sunt proiectate pentru partea sud-estică a bazinului, inclusiv România și regiunea Deltei. Totuși, nu trebuie transmis mesajul că Dunărea „va seca” în mod permanent. Dunărea este un fluviu foarte mare, alimentat de un bazin extins și divers. Riscul realist este acela al unor perioade mai frecvente în care debitul scade sub pragurile necesare pentru funcționarea normală a navigației, energiei, agriculturii și ecosistemelor. Schimbările climatice scot astfel în evidență faptul că Dunărea nu este o resursă nelimitată. Mult timp, infrastructura și politicile au fost proiectate presupunând că regimul hidrologic trecut va continua. Această presupunere nu mai este sigură.

Dunărea nu este doar un fluviu care traversează România, ci o infrastructură naturală esențială pentru energie, agricultură, transport, apă și biodiversitate. Schimbările climatice nu înseamnă dispariția Dunării, dar înseamnă că perioadele în care apa nu este suficientă pentru toate utilizările pot deveni mai frecvente. Adaptarea trebuie făcută înaintea crizelor, prin prognoze mai bune, folosirea eficientă a apei, infrastructură flexibilă și refacerea luncilor și zonelor umede.