În urmă cu 114 ani, pe 14 august 1912, ziarul neozeelandez „The Rodnen & Otamatea Times”, publica un articol care semnala impactul pe care arderea cantităților industriale de cărbuni le are asupra climei. 73 de ani mai târziu, astronomul Carl Sagan spunea, în fața Congresului American: „Efectul de seră are consecințe pe termen lung. Dacă nu ne preocupăm acum de aceste efecte, în viitor va fi prea târziu”.

Astăzi, la mai bine de un secol de la primul avertisment tipărit și peste patru decenii de la mărturia lui Sagan, dovezile științifice s-au acumulat într-un volum copleșitor, iar consecințele încălzirii globale nu mai sunt o proiecție îndepărtată, ci o realitate resimțită direct: valuri de căldură tot mai frecvente, secete prelungite, inundații devastatoare și ecosisteme aflate în prag de colaps. Comunitatea științifică vorbește acum despre o „fereastră de oportunitate” tot mai îngustă pentru limitarea încălzirii globale sub pragurile critice stabilite prin acordurile internaționale.

Într-un asemenea context, rolul presei devine cu atât mai esențial, iar în cadrul acestui articol explorăm inclusiv documentări de acum zeci de ani din România ce aducea în discuție subiecte precum fenomene extreme, secete, inundații, printre multe altele.

Când ne uităm la trecutul nostru apropiat, dar și îndepărtat, tindem să credem că știrile despre schimbările climatice sunt un fenomen asociat mai degrabă cu acest mileniu. Acest lucru a făcut ca presa globală să acopere un subiect din ce în ce mai discutat, cu un impact major asupra planetei și civilizației umane. 

În prezent, accesul la presă și la materiale jurnalistice este aproape nelimitat, datorită internetului. Totuși, mediul online este și locul în care scepticismul și/sau negaționismul legate de știință se răspândesc ușor. 

Însă, arhivele secolului trecut, și chiar de dinainte, ne arată că presa din acele vremuri, una mult mai restrânsă ca volum, dar foarte meticuloasă, trăgea multe semnale de alarmă legate de emisiile de carbon, de topirea ghețarilor și schimbările climatice.

• În 1896, fizicianul suedez Svante Arrhenius era primul care cuantifica contribuția dioxidului de carbon la efectul de seră, în cadrul articolului „Influența acidului carbonic din aer asupra temperaturii solului”, publicat în „Philosophical magazine and Journal of Science”. În legătură cu arderea combustibililor fosili, profesorul scria: „Producția mondială actuală de cărbune ajunge, în linii mari, la 500 de milioane de tone pe an, adică aproximativ o tonă pe fiecare kilometru pătrat al suprafeței Pământului”. Acest lucru a fost studiat și de Bailey Willis în 1901.

• În 1902, teoriile lui Arrhenius erau deja discutate în presa americană. Ziarul „Selma Morning Times” din Alabama scria: „Profesorul suedez susține că arderea cărbunelui de către omul civilizat încălzește treptat atmosfera, astfel încât în decursul a câtorva cicluri de 10.000 de ani, pământul se va coace la o temperatură apropiată de punctul de fierbere”.

• În 1912, a fost publicat articolul „Consumul de cărbune ne afectează clima”, în secțiunea de „Note și știri științifice” a ziarului „The Rodnen & Otamatea Times”. Publicația nota: „Cuptoarele planetei ard în acest moment aproape două miliarde de tone de cărbuni anual. [...] Acest lucru tinde să facă din aer o pătură mai eficientă pentru pământ și să crească temperatura acestuia. Efectul poate fi considerabil în câteva secole”.

• În 1932, „The New York Times” publica articolul „Următorul mare potop prevăzut de oamenii de știință; topirea calotei glaciare va ridica nivelul mărilor și va inunda continentele”. Ziarul scria : „«Gheața eternă» sau «zăpada eternă» sunt creații ale imaginației poetice. Foarte încet, marile calote de gheață din regiunile arctice și antarctice se topesc și își varsă torentele în oceane. Pământul este sortit, inevitabil, să-și schimbe înfățișarea și clima [...] Omul este cam de aceeași vârstă cu actuala epocă glaciară. Rămâne de văzut dacă va reuși să supraviețuiască”.

• În 1938, Guy Stewart Callendar, un inginer britanic, a corelat creșterea concentrației de CO2 din atmosferă cu temperatura globală. Această teorie a fost numită „The Callendar Effect”. El a fost primul care a demonstrat că temperatura a crescut în ultimii 50 de ani. Callendar a prezis că temperatura globală va crește cu 0.39°C până în secolul al XXI-lea. Aceasta a crescut de trei ori mai mult. 

• În 1950, revista „Saturday Evening Post” din Marea Britanie publica „Se încălzește lumea?”, un material care vorbea despre variațiile temperaturii, transformările din agricultură și creșterea nivelului mării. Articolul explică inclusiv termenul „albedo” și reducerea acestuia: „La apogeul ultimei mari perioade glaciare, planeta noastră strălucea ca o oglindă foarte lustruită. Albedoul său - puterea de a reflecta lumina - era ridicat, dar pe măsură ce gheața s-a topit și a expus roca și apa, albedoul a scăzut considerabil.  [...] Acum planeta absoarbe mult mai multă căldură de la soare decât înainte”. Cei doi autori, Abarbanel și McClusky, semnalau faptul că topirea gheții va deveni o tragedie: „Nu toată planeta va avea un climat tropical, dar Baffinland va fi la fel de caldă ca Minnesota, Groenlanda precum Carolina de Nord, iar Vladivostok va avea temperaturi asemănătoare cu Calcutta. [...] Din zonele temperate și tropicale actuale, milioane de oameni vor migra spre nord și sud, în direcția polilor.” 

• În 1956, Waldemar B. Kaempffert, editor în domeniul științei la „The New York Times”, scria pe baza cercetărilor fizicianului Gilbert Plass: „Astăzi, oamenii generează mai mult dioxid de carbon prin procese tehnologice decât toate vulcanele, gheizerele și izvoarele termale la un loc. În fiecare secol, omenirea crește conținutul de CO2 din atmosferă cu 30%, adică într-un ritm de 1,1°C într-un secol.” Kaempffert nota faptul că folosirea energiei nucleare nu va influența semnificativ situația, pentru că petrolul și cărbunele vor rămâne resurse accesibile în multe zone ale lumii, astfel că ele vor continua să fie exploatate atâta timp cât vor aduce profituri industriei. 

În următoarele trei decenii, mass-media a acoperit foarte puțin schimbările climatice, cel puțin până la mărturiile oamenilor de știință, în fața Congresului SUA. Asta deși „aproape tot ceea ce înțelegem despre încălzirea globală era deja cunoscut în 1979”, scria „The New York Times Magazine” în 2018. Până atunci, datele colectate începând din anul 1957 „confirmaseră ceea ce se știa încă dinainte de începutul secolului al XX-lea: oamenii au modificat atmosfera Pământului prin arderea necontrolată a combustibililor fosili”, mai scrie publicația americană. Perioada iulie 1957-decembrie 1958 a marcat Anul Geofizic Internațional, un program științific global, dedicat cercetării Pământului și a mediului înconjurător. 

• În 1985, Carl Sagan, unul dintre cei mai buni comunicatori de date științifice, a susținut un discurs în care atrăgea atenția asupra gazelor cu efect de seră, într-un deceniu foarte turbulent din punct de vedere geopolitic și energetic, devenind astfel una dintre cele mai influente apariții televizate ale unui cercetător. Sagan propunea mai multe măsuri, printre care: creșterea eficienței energetice în utilizarea combustibililor fosili și utilizarea energiei solare și a altor surse alternative. 
• „The New York Times” publica un articol care rezuma temele de discuție din cadrul acestei conferințe. Materialul „Se cere acțiune pentru a evita schimbarea climatică globală” se încheia cu un citat al senatorului Dave Durenberger: „Una dintre frustrările legate de această problemă este că ea depășește capacitatea noastră de a o înțelege. Chiar și atunci când cei mai buni oameni de știință din lume ne avertizează, instinctul nostru este să îi respingem”. 

• În 1988, climatologul James Hansen concluziona, în fața unei săli pline de senatori: 

1. „Pământul este mai cald în 1988 decât în orice moment din istoria măsurătorilor realizate cu ajutorul instrumentelor”.
2. „Încălzirea globală este, în prezent suficient de mare pentru a putea atribui, cu un grad ridicat de încredere, efectului de seră o relație cauză-efect”.
3. „Simulările noastre climatice computerizate indică faptul că efectul de seră este deja suficient de mare pentru a începe să afecteze probabilitatea unor evenimente extreme, cum ar fi valurile de căldură din timpul verii”.

Hansen a precizat, pe baza unor imagini-model, că până în 2029 va fi mai cald aproape peste tot. 

„The New York Times” scria despre această conferință: „Dr. James. E. Hansen de la NASA a declarat în fața unei comisii a Congresului că este 99% sigur că tendința de încălzire este provocată de acumularea de dioxid de carbon și alte gaze artificiale în atmosferă”. Publicația adaugă: „Dacă Dr. Hansen și alți oameni de știință au dreptate, atunci oamenii, prin arderea combustibililor fosili și alte activități, au modificat clima globală într-un mod care va afecta viața pe Pământ timp de secole”.

Articole despre climă apar și în presa românească a secolului al XIX-lea. Ploile, furtunile și grindina erau subiectele cel mai des abordate de mass-media în acea vreme, „reprezentând aproximativ 70% din cele 2.132 de relatări meteorologice identificate în ziarele selectate”, arată un studiu realizat de cercetători români, care analizează acoperirea informațiilor meteorologice în ziarele „România Liberă”, „Gazeta de Transilvania” și „Foaia Poporului”, în perioada 1880-1900. 

În anul 1874 ziarul „Romanulu” scria, pe baza studiilor Școlii Naționale de Ape și Păduri din Franța, că temperatura medie este constant mai mică în păduri decât în câmp deschis: „9° 32 contra 9° 83”. Astfel, ziarul concluzionează că pădurile atenuează în mod semnificativ efectele distructive ale secetei: „Agricultura română suferă prea mult din cauza secetei, pentru ca această chestiune să nu merite o particulară atenție din partea guvernului și a bărbaților de știință”.

Patru ani mai târziu, același ziar scria: „Până astăzi răul făcut țării prin despădurire este foarte mare. Schimbarea climei este primul din aceste rele”. În articol se vorbea și despre schimbarea climei din Basarabia, România și Bulgaria ca urmare a defrișărilor din Ucraina, „ale cărei coline și câmpii erau odinioară acoperite cu păduri seculare”. Articolul explica acest fenomen: în lipsa pădurilor care să „stea în calea vânturilor și viforelor nordului”, iernile au devenit mai lungi și mai aspre. Cu toate acestea, ziarul menționează complexitatea fenomenului: „N-ar putea nimeni să afirme cu siguranță că numai despădurirea este cauza schimbării climei ce se observă în România”.

În 1888, „Curierul. Foaea Intereselor Generale” cita din ziarul „Economia Națională”: „gerurile mari se datorează nu numai radiației nocturne în nopțile senine, ci și acțiunii frigorifice a enormei cantități de zăpadă”. Aceste rânduri reflectă ceea ce numim astăzi „albedo”.

Ziarul „Constituționalul”, în anul 1898, publica articolul „Pădurile și clima”, în care se dezbătea impactul despăduririlor asupra temperaturilor. Ștefan Hepites, directorul Institutului Meteorologic, scria: „nu este până acum demonstrat în mod cert că despăduririle au schimbat clima”. Ion Chihaia, inspector silvic, pe baza mai multor reviste de știință și ziare franceze vorbește despre procesul de evapotranspirație: „cantitățile de vapori care se degajă prin transpirațiunea foilor, când ne gândim la căldura ce se întrebuințează pentru evaporațiunea apelor de pe frunze, căldura ce nu putem să nu admitem că absorbțiunea acelei călduri nu ar putea răcori temperatura zonei învecinate și prin urmare nu putem spune că pădurea nu are nicio influență asupra climei”. 

„Timpul” publica în 1899 „Schimbarea climei parțiale în raport cu influența pădurilor”, o serie de articole care se întindea pe trei numere ale ziarului. Materialul prezenta pădurile ca „un regulator al temperaturii și al climei”, iar lipsa lor „provoacă în mare parte schimbarea climei, aduce secetă și inundații, foamete, epidemii, descreștere a populației și a animalelor”. Suprafața împădurită a scăzut din cauza revoluției industriale, explica articolul. Al doilea articol vorbește despre circuitul apei în natură, dar și despre inundațiile și secetele cauzate de defrișarea pădurilor: „în locuri unde este lipsa de păduri toată apa de ploaie căzută asupra acestor locuri muntoase, prin echilibru şi greutatea care caută să coboare cu repeziciune enormă în vale, cauzând în drumul ei rupturile şi spălătura terenului nisipos şi petros”. Al treilea material prezintă, pe baza unor studii din Bavaria, că pădurile rețin multă apă, ceea ce „cauzează o umezeală în pădure în timpul verii cu 9,28% mai mare decât în locurile goale”.

„Avem de mulțumit numai cărbunilor de pământ, care înlocuiesc în toate ramurile de industrie întrebuințarea lemnului”, scria „Timpul” în primul articol din serie. Ce nu știau ei este că arderea combustibililor fosili va provoca încălzirea globală.

Apoi era internetului care pe de-o parte a dat acces la informație dar a dat de asemenea oportunitatea răspândirii negaționismului, scepticismului și dezinformării în privința temelor climatice. 

Cert e că în secolul trecut când sursele media erau limitate (ca număr și ca reach), presa și oamenii de știință au încercat să comunice știința din spatele schimbărilor climatice, chiar și acum peste 100 de ani.

Astfel, cercul se închide într-un mod aproape ironic: dacă acum un secol informația circula greu, prin canale puține și limitate ca reach, iar avertismentele riscau să treacă neobservate din lipsă de acces, astăzi trăim exact situația opusă — un exces de informație, în care semnalul științific riscă să se piardă în zgomotul dezinformării. Paradoxul e cu atât mai frapant cu cât dovezile s-au înmulțit, iar consensul științific s-a consolidat, însă capacitatea societății de a-l accepta și de a acționa în consecință pare, în multe privințe, la fel de fragilă ca acum 114 ani.

Așadar, jurnalismul poate face diferența: nu doar de a amplifica vocea științei, așa cum a încercat presa încă din 1912, ci de a filtra, verifica și contextualiza informația într-un peisaj mediatic saturat, unde negaționismul și scepticismul climatic găsesc teren fertil tocmai în abundența — nu în lipsa — surselor. Întrebarea nu mai este dacă avem acces la informație, ci dacă mai știm să o recunoaștem pe cea corectă.