Intrarea în faza operațională a Articolului 6 al Acordului de la Paris coincide cu un moment de clarificare strategică la nivelul Uniunea Europeană, odată cu adoptarea obiectivului climatic obligatoriu pentru 2040. Deși regulile de cooperare internațională prin piețe de carbon sunt acum mai bine definite, poziția UE indică o utilizare limitată, strict reglementată și subordonată reducerilor interne ale emisiilor, cu implicații directe pentru statele membre în ceea ce privește planificarea climatică pe termen lung. Acest articol testează maturitatea climatică a statelor (inclusiv România), dar  nu oferă scurtături de decarbonizare.

Pe fondul pregătirii NDC 3.0 cu orizont 2035, piețele internaționale de carbon revin în centrul politicilor climatice, în special prin Articolul 6 al Acordului de la Paris. Acesta permite cooperarea voluntară între state pentru reducerea emisiilor de GES, ca completare a acțiunilor interne, continuând conceptual mecanismele din perioada Protocolului de la Kyoto, dar într-un cadru universal și diferit. Spre deosebire de Kyoto, fiecare stat rămâne responsabil pentru propriile angajamente. Mult timp, Articolul 6 a fost dificil de aplicat din lipsa regulilor clare, însă Glasgow Climate Pact (COP26) a stabilit cadrul operațional privind transparența și evitarea dublei numărări. Implementarea depinde acum de capacitatea administrativă și coerența politicilor naționale.

Articolul 6 este conceput ca un mecanism complementar contribuțiilor determinate la nivel național (NDC), permițând cooperarea acolo unde acestea pot reduce costurile sau accelera implementarea măsurilor de atenuare, fără a diminua responsabilitatea națională.

Arhitectura Articolului 6 este structurată în trei componente distincte, cu grade diferite de instituționalizare: 

• Reglementează cooperarea bazată pe transferuri internaționale de rezultate de atenuare (Internationally Transferred Mitigation Outcomes - ITMO), prin stabilirea regulilor de contabilitate, raportare și transparență necesare utilizării acestora în cadrul NDC-urilor (contributii nationale determinate unde fiecare țară spune: cât vrea să reducă poluarea, până când, și ce măsuri va lua pentru climă. Este practic: „Acesta este planul nostru pentru a ajuta la reducerea încălzirii globale.”)
• Instituie un mecanism centralizat de creditare sub autoritatea Convenției Cadru a Națiunilor Unite privind Schimbările Climatice (UNFCCC) - Paris Agreement Crediting Mechanism (PACM) -  destinat generării de credite de carbon cu standarde ridicate de integritate. 

Oferă un cadru pentru cooperare non-piață, axat pe politici și măsuri care sprijină acțiunea climatică fără utilizarea unităților transferabile.

Alineatul 6.2 permite cooperarea descentralizată între state, prin acorduri bilaterale sau multilaterale, fără o piață centralizată. Reducerile de emisii sunt transferate sub formă de ITMO-uri, cu autorizarea statului gazdă și aplicarea ajustărilor corespunzătoare pentru evitarea dublei numărări. Responsabilitatea revine în mare măsură statelor, care trebuie să stabilească cadre administrative, proceduri de monitorizare și raportare și să asigure transparența prin mecanismele UNFCCC. Acest model oferă flexibilitate și adaptare la contexte naționale diverse, dar depinde de capacitatea administrativă și poate genera variații de calitate între aranjamente. Ce înseamnă concret?

Articolul 6.2 permite țărilor să facă schimb direct de reduceri de emisii între ele (fără intermediar central). O țară poate "vinde" reduceri alteia, dar fiecare reducere se contabilizează o singură dată. Fiecare stat răspunde de propriile reguli și raportări. 

‍

Alineatul 6.4 instituie un mecanism centralizat de creditare, administrat sub autoritatea UNFCCC, cu reguli și metodologii stabilite la nivel internațional. Proiectele trebuie să demonstreze adiționalitatea și sunt supuse unor proceduri standardizate de monitorizare și verificare. Mecanismul include elemente menite să asigure integritatea de mediu, precum anularea unei părți din credite și contribuții financiare pentru adaptare. Deși mai predictibil și standardizat, acesta implică procese mai lente și o guvernanță centralizată. Concret Articolul 6.4 este o piață globală de carbon, coordonată de ONU. Proiectele care reduc emisii (ex: păduri, energie verde) primesc credite certificate după reguli comune. O parte din credite se anulează automat pentru protecția climei. Mai sigur, dar mai lent și mai birocratic. 

Așadar, cele două alineate nu sunt alternative, ci instrumente complementare, reflectând opțiuni diferite între flexibilitate națională și standardizare internațională, în funcție de capacitatea și strategiile statelor.

Deciziile de la COP30 din Belém marchează trecerea mecanismului de creditare al Acordului de la Paris (PACM) dintr-o fază instituțională într-una de operaționalizare graduală. Deși nu este încă pe deplin funcțional, hotărârile întăresc infrastructura necesară pentru generarea de credite la standarde ridicate de integritate.

Primul element central vizează integritatea de mediu: organismul de supraveghere trebuie să dezvolte standarde și metodologii pe baza celor mai bune dovezi științifice, reflectând lecțiile din experiența Clean Development Mechanism (CDM). În al doilea rând, consolidarea capacităților primește până la 5 milioane USD, recunoscând că lipsa capacității administrative blochează participarea multor state.

Termenul-limită pentru tranziția proiectelor din CDM către PACM a fost extins până la 30 iunie 2026, iar transparența procesului decizional a fost sporită. Financiar, 26,8 milioane USD din fondurile rămase ale CDM către PACM asigură capitalul inițial necesar funcționării mecanismului înainte de atingerea auto-finanțării

Articolul 6 și obiectivul climatic al Uniunii Europene pentru 2040

În decembrie 2025, Uniunea Europeană a convenit asupra unui obiectiv climatic obligatoriu de reducere cu 90% a emisiilor nete de GES până în 2040, comparativ cu nivelurile din 1990. Acest obiectiv consolidează traiectoria către neutralitatea climatică în 2050 și clarifică poziția UE față de rolul cooperării internaționale în atingerea țintelor climatice. Pentru prima dată, modificarea Legii europene a climei introduce explicit posibilitatea utilizării creditelor internaționale de carbon, însă într-o proporție limitată, reglementată strict la nivelul UE și aplicabilă doar după 2036.

Este esențial faptul că această deschidere se referă exclusiv la mecanismul prevăzut de Articolul 6 alineatul (4). Alegerea indică o preferință clară pentru un cadru centralizat, standardizat și supravegheat internațional, în linie cu logica PACM descrisă anterior. Absența oricărei referiri la Articolul 6.2 sugerează că, în viziunea actuală a UE, cooperarea internațională prin piețe de carbon este acceptată doar în forma sa cea mai controlată, iar aranjamentele bilaterale descentralizate nu sunt considerate un instrument central al conformării climatice europene.

Aceeași abordare se reflectă în contribuția determinată la nivel național a Uniunii Europene (NDC) pentru perioada 2026–2035. NDC-ul UE utilizează anul 1990 ca an de referință și indică, pentru anul 2035, o reducere orientativă a emisiilor nete de GES cuprinsă între 66,25% și 72,5% față de nivelurile din 1990. Acest interval nu reprezintă o țintă autonomă, ci rezultă din traiectorii liniare indicative între obiectivele climatice stabilite pentru 2030, 2040 și 2050, astfel cum au fost definite în poziția Consiliului Uniunii Europene.

NDC-ul UE menționează explicit intenția de a utiliza cooperarea voluntară prevăzută de Articolul 6, dacă este cazul, sub forma unei contribuții limitate a creditelor internaționale de înaltă calitate. În același timp, documentul precizează fără ambiguitate că originea, criteriile de calitate și condițiile de utilizare ale acestor credite vor fi reglementate prin legislația UE. De asemenea, este specificat că orice formă de cooperare internațională va fi contabilizată în conformitate cu orientările adoptate de Conferința Părților care acționează ca reuniune a Părților la Acordul de la Paris. Această referință este relevantă nu doar pentru utilizarea creditelor internaționale sub Articolul 6.4, ci și pentru coerența mai largă dintre arhitectura climatică europeană și cadrul multilateral, inclusiv în contextul extinderii sau interconectării unor mecanisme existente, precum EU ETS, cu alte sisteme robuste.

Poziționarea prudentă a Uniunii Europene față de Articolul 6 se reflectă direct în obligațiile și opțiunile statelor membre. Atât obiectivul climatic pentru 2040, cât și noul NDC al UE sunt asumate în mod comun, ceea ce impune alinierea planificării naționale la o arhitectură în care reducerile interne rămân dominante, iar cooperarea internațională are un rol strict complementar și reglementat la nivel european.

Pentru România, acest context redefinește cadrul de elaborare a viitoarelor documente de planificare climatică. În prezent, Planul Național Integrat Energie Schimbări Climatice (PNIESC) este construit aproape exclusiv pe instrumentele europene existente: sistemul de comercializare a certificatelor de emisii, obiectivele pentru sectoarele non-ETS și cadrul LULUCF. Această abordare este adecvată pentru orizontul 2030, dar devine insuficientă pentru perioada post-2035, în care politicile climatice vor trebui integrate într-o viziune pe termen lung, coerentă cu traiectoria UE către 2040 și 2050.

Integrarea explicită a Alineatului 6.4 în obiectivul climatic al UE și în NDC-ul pentru perioada 2026–2035 indică faptul că utilizarea creditelor internaționale este concepută ca o opțiune limitată, condiționată și reglementată centralizat. Chiar dacă decizia privind utilizarea efectivă a acestor credite aparține Uniunii, România nu va putea ignora această dimensiune în viitoarele actualizări ale PNIESC, fiind necesară cel puțin clarificarea poziției naționale și evaluarea impactului asupra reducerilor interne, în special în sectoarele unde tranziția este mai dificilă.

Aceeași logică se aplică și contribuției determinate la nivel național. România, ca parte a NDC-ului comun al UE, trebuie să reflecte abordarea europeană în care Articolul 6 este tratat explicit ca instrument complementar, nu ca substitut al reducerilor interne. Orice ambiguitate în acest sens ar intra în contradicție cu poziția UE și ar afecta coerența angajamentelor asumate.

În acest context, necesitatea unei legi naționale a climei devine tot mai evidentă. O astfel de lege nu ar introduce obligații suplimentare față de cele europene, ci ar oferi coerență internă, ar clarifica responsabilitățile instituționale și ar preveni interpretarea Articolului 6 ca soluție alternativă la decarbonizarea internă.

România trebuie să-și clarifice urgent poziția față de Articolul 6, altfel riscă să îl folosească drept scuză pentru întârzieri climatice interne. 

În lipsa unei clarificări explicite a rolului Articolului 6 în cadrul național, România riscă să rămână într-o zonă de incertitudine strategică: insuficient pregătită instituțional pentru eventualele utilizări limitate ale mecanismului de creditare prevăzut de Alineatul 6.4 la nivelul Uniunii Europene, dar și vulnerabilă la interpretarea cooperării internaționale ca substitut implicit al reducerilor interne dificile. Astfel, definirea timpurie a unei poziții naționale coerente, care să stabilească nu doar condițiile de participare, ci și limitele utilizării Articolului 6, devine o condiție pentru coerența tranziției climatice pe termen lung, și nu un exercițiu tehnic opțional.

Articolul 6 din Acordul de la Paris este un indicator al modului în care statele aleg să își gestioneze tranziția climatică. Modul în care este integrat, limitat sau menținut la periferia politicilor publice reflectă priorități strategice, capacitate instituțională și toleranța față de riscurile asociate pierderii integrității de mediu, mai mult decât o preferință pentru un anumit tip de piață a carbonului.

Poziția Uniunii Europene este coerentă și consecventă cu această logică. Cooperarea internațională prin piețe de carbon este acceptată doar în condiții stricte, într-un cadru centralizat și ca element explicit complementar reducerilor interne de emisii. Referirea exclusivă la Alineatul 6.4 în obiectivul climatic pentru 2040 și în NDC-ul UE, indică o opțiune deliberată pentru standardizare, control și prudență. În viziunea europeană, piețele internaționale nu sunt o soluție de rezervă pentru întârzieri interne, ci un instrument marginal, utilizabil doar după ce efortul intern a fost maximizat și consolidat.

Pentru România, această arhitectură europeană trasează limite clare, dar și responsabilități explicite. Mecanismele Articolului 6 nu pot fi utilizate pentru a amâna decizii structurale privind decarbonizarea internă sau pentru a compensa deficiențe de implementare. În același timp, ele evidențiază necesitatea consolidării guvernanței climatice naționale: 

• planificare pe termen lung, 
• capacitate administrativă adecvată și 
• coerență între documentele strategice, de la PNIESC până la eventuale cadre legislative dedicate.

În acest context, discuția despre Articolul 6 depășește cu mult tema tranzacționării creditelor de carbon. El nu oferă scurtături, ci funcționează ca un test al maturității guvernanței climatice.