În 2015, la Paris, aproape toate statele lumii au agreat pentru prima dată o direcție comună: limitarea încălzirii globale mult sub 2°C și eforturi pentru a o menține la 1,5°C față de nivelurile preindustriale. Spre deosebire de Protocolul de la Kyoto, unde obiectivele de reducere a emisiilor erau stabilite la nivel internațional și erau obligatorii doar pentru țările dezvoltate, Acordul de la Paris a propus o abordare diferită. Fiecare stat își stabilește singur angajamentele privind reducerea emisiilor și adaptarea la schimbările climatice, pe baza propriilor capacități și priorități, prin contribuții naționale determinate care trebuie actualizate periodic. 

Zece ani mai târziu, lumea traversează cel mai cald deceniu înregistrat vreodată, cu 2024 confirmat drept primul an întreg în care media globală a depășit 1,5°C. Această realitate schimbă nu doar conversația despre ambiție globală, ci și modul în care înțelegem limitele fizice ale planetei.

Întrebarea de fond nu mai este dacă efectele schimbărilor climatice sunt din ce mai distructive, ci ce mai poate fi salvat și în ce măsură obiectivele formulate în 2015 mai pot ghida un răspuns colectiv.

Acordul de la Paris, adoptat la COP21 în decembrie 2015, este tratatul climatic global care stabilește cadrul juridic pentru limitarea încălzirii globale, reducerea emisiilor, adaptare și finanțare climatică. Peste 195 de state l-au semnat, devenind un reper istoric în diplomația climatică.

Acordul a introdus un set de elemente definitorii pentru arhitectura globală a acțiunii climatice: stabilirea unei ținte clare privind temperatura, cicluri de contribuții naționale determinate (NDC) care trebuie actualizate și îmbunătățite la fiecare cinci ani, un cadru de transparență privind raportarea emisiilor și un echilibru formal între reducerea emisiilor, adaptare și finanțarea pentru țările vulnerabile.

România a semnat Acordul la New York în aprilie 2016 și l-a ratificat în 2017. De atunci, direcția națională în materie de climă a urmat în principal cadrul european: Pactul Verde European, PNIESC, Strategia pe termen lung pentru neutralitate climatică în 2050 și noua Strategie Națională de Adaptare. În România se resimt deja implicațiile: secete prelungite, fenomene extreme, presiune asupra resurselor de apă și vulnerabilitatea unei agriculturi dependente de climă. Orașele, infrastructura și sistemele publice nu sunt pregătite pentru frecvența și intensitatea noilor riscuri climatice.

Privind în urmă, Paris rămâne un punct de inflexiune. Pentru prima dată, toate statele lumii au acceptat explicit necesitatea unei economii globale cu emisii nete zero în a doua jumătate a secolului.

La zece ani de la Paris, imaginea este una mixtă. Cadrul politic internațional este solid, dar cu tensiuni, tehnologiile care pot accelera tranziția există, iar interesul public a crescut. Totuși, evoluțiile climatice din ultimul deceniu arată că ritmul implementării nu este suficient pentru obiectivele stabilite inițial.

La zece ani de la ratificarea Acordului de la Paris, dezbaterea privind depășirea pragului de 1.5°C a trecut treptat de la scenarii ipotetice la o perspectivă probabilă, având în vedere tendințele observate în sistemul climatic. 

Bilanțul ultimului deceniu evidențiază un paradox structural. Pe de o parte, tehnologiile cu emisii reduse au avansat rapid, iar politicile climatice s-au extins în multe regiuni ale lumii. Pe de altă parte, emisiile globale au continuat să crească, iar analiza UNEP Emissions Gap Report 2023 arată că, în condițiile politicilor actuale, lumea se îndreaptă spre o încălzire de 2.5–2.9°C până în 2100. În acest context, depășirea permanentă a pragului de 1.5°C nu este inevitabilă din punct de vedere geofizic, însă menținerea încălzirii sub acest prag presupune transformări accelerate și profunde ale sistemelor economice, energetice și industriale.

Din perspectivă științifică, 1.5°C reprezintă pragul la care riscurile climatice grave devin puternic amplificate, dar încă, cel puțin teoretic, gestionabile. IPCC SR1.5 arată că, comparativ cu 1.5°C, o încălzire de 2°C:

• aproape elimină recifurile de corali la nivel global,
• crește exponențial riscul valurilor de căldură,
• intensifică frecvența și severitatea secetelor și precipitațiilor extreme,
• amplifică riscurile la adresa securității alimentare și a resurselor de apă.

Depășirea pragului de 1.5°C este analizată de IPCC ca medie pe termen lung, iar faptul că anii recenți au depășit temporar pragul semnalează apropierea de un nou regim climatic. Depășirea, chiar și temporară, schimbă profund profilul riscurilor, iar sistemul climatic include „puncte critice” care, odată declanșate, pot continua independent de emisiile viitoare.

Atenuarea rămâne esențială, iar renunțarea la ea ar echivala cu acceptarea unei traiectorii de încălzire care depășește 2°C. În paralel, adaptarea devine tot mai urgentă, deoarece anumite impacturi sunt deja „încorporate” în climatul următoarelor decenii. Sectoare precum apa, agricultura, infrastructura urbană și sănătatea publică sunt deja afectate.

Dilema 1.5°C sau 2°C? ridică probleme de realism, echitate și legitimitate a regimului climatic. Deși analizele UNEP indică o traiectorie spre 2.5–2.9°C, renunțarea la obiectivul 1.5°C ar implica pierderea încrederii statelor vulnerabile, ar putea afecta finanțarea climatică și slăbi ambiția NDC-urilor.

Menținerea încălzirii în apropierea pragului de 1,5°C devine tot mai puțin realistă, iar nivelul de 2°C apare ca un reper critic al evoluțiilor climatice din acest secol. Direcția viitoare depinde în mod substanțial de deciziile adoptate în perioada următoare. Pentru România, întrebarea esențială este dacă tranziția va fi tratată ca o componentă structurată a dezvoltării naționale, inclusiv în ceea ce privește securitatea națională sau ca o reacție discontinuă la presiuni și crize.

• România trebuie să trateze tranziția climatică ca un proiect strategic național, nu doar ca reacție punctuală la fenomene extreme.
• Pragul de 1.5°C este probabil depășit temporar; limitarea riscurilor asociate apropiate de 2°C depinde de deciziile din acest deceniu.
• Adaptarea devine prioritară în sectoare cheie: apă, agricultură, infrastructură și sănătate.
• Reducerea emisiilor rămâne esențială pentru a evita scenariile cu impact sever asupra economiei și societății.
• Cooperarea între stat, mediul privat, autorități locale și tineri este decisivă pentru o tranziție coerentă.
• Fără investiții rapide și coordonate, costurile climatice pentru România vor crește mai repede decât capacitatea de răspuns.